1

Capitolul 1 Contabilitatea creativă: concept, factori explicativi, clasificări

1.1 Delimitări conceptuale privind contabilitatea creativă

Termenul de „contabilitate creativă” poate fi definit în diferite moduri. Conceptul de

contabilitate creativă se utilizează, de regulă, pentru a descrie procesul prin care profesioniştii

contabili îşi folosesc cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor incluse în situaţiile financiare

anuale.1

Conceptul de „contabilitate creativă” s-a născut probabil din traducerea expresiei engleze

„creative accounting”, prezent de mult timp în contabilitatea anglo-saxonă, şi s-a dezvoltat prin

lucrările Şcolii de la Rochester, punând bazele teoriei pozitiviste a contabilităţii.2

Menţionăm şi apariţia altor concepte, care au venit să completeze contabilitatea creativă,

cele mai vehiculate fiind cele de „contabilitate imaginativă” şi „contabilitate de intenţie”

Pentru prima dată în literatură, noţiunea de „contabilitate creativă” a fost invocată, în

anul 1973, de către cercetătorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legătură directă între

practicile de contabilitate creativă, incompetenţa managerilor şi declinul afacerilor, precizând că

utilizarea contabilităţii creative reprezintă un indiciu prevestitor de criză. Ulterior, judecând după

abundenţa literaturii care aduce în discuţie acest subiect, contabilitatea creativă a intrat în sfera

preocupărilor a numeroşi cercetători. Cu toate acestea, în mediile profesionale şi academice nu

există un punct de vedere comun în ceea ce priveşte definirea conceptului de contabilitate

creativă, diverşi autori având în vedere un segment mai mare sau mai mic dintr-o axă care se

întinde de la o veritabilă încercare de a prezenta o imagine fidelă până la practicile de

„finanţare în afara bilanţului” şi de „împodobire” a bilanţului3.

Din abordările diferiţilor autori, deşi aceştia s-au ferit să definească aceste concepte

(contabilitate creativă, contabilitate imaginativă, contabilitate de intenţie), două accepţiuni par,

totuşi, să schiţeze mai bine sensul unei contabilităţii creative4:

1 Feleagă Niculae, Malciu Liliana, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 389 2 Delesalle Florence-E., Delesalle Eric, Contabilitatea şi cele zece porunci, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 56–57 3 Malciu Liliana, Contabilitate creativa, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 14 4 Feleagă Niculae, Controverse contabile, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag. 146-147 şi Stolowy H., „Existe-t-il vraiment une comptabilité créative ?”, Revue de Droit Comptable, n° 94-4, décembre 1994

2

Contabilitatea creativă este un instrument de ameliorare a conturilor

Bernard Colasse (în articolul Lorsque la „comptabilité créative” se met à déraper.

Libération, 1992) vorbeşte de practici imaginate pentru a da conturilor unei întreprinderi

imaginea cea mai flatantă posibil. Asemenea practici au, în acelaşi timp, limite deoarece există

tentaţia de a trece de la a profita de pe urma flexibilităţii reglementării, la operaţii de escamotare

sau de fardare de informaţii, susceptibile să lezeze interesele investitorilor.

M. Abouchahla (în articolul Les délices de la comptabilité créative. Enjeux, Les Échos,

ianuarie, 1993) distinge trei categorii de operaţii:

▪ adevăratele fraude (falsificările);

▪ împodobirile „legale”;

▪ contabilitatea creativă.

J. Audas (în articolul Le window-dressing ou l'habillage des bilans. Option finance n°

242, 18 ianuarie 1993), în contul contabilităţii creative, invocă tehnica de „window-dressing”

(împodobirea bilanţului) care constă în efectuarea de operaţii generatoare de profituri şi de

pierderi sau de reevaluări de active, în funcţie de obiectivele urmărite, în limitele legalităţii.

Contabilitatea creativă este o traducere a creativităţii financiare

F. Pasqualini şi R. Castel (în articolul La loi comptable, l'image fidèle et la créativité

déviante. Revue de droit comptable n° 93-1, martie 1993) compară contabilitatea creativă cu

imaginaţia pe care finanţiştii au probat-o prin crearea noilor instrumente financiare.

G. Barthès de Ruyter şi G. Gélard (în articolul L'abus de droit : une arme contre la

comptabilité imaginative. Revue française de comptabilité n° 238, octombrie 1992) plasează

contabilitatea spun ei, imaginativă în zona imaginaţiei ingineriei financiare moderne, imaginaţie

care creează fără încetare noi produse şi montaje care sunt propuse conducătorilor de grupuri,

având drept obiectiv, principal sau nu, ocolirea regulilor contabile, judecate penalizante vis-a vis

de rezultate capitaluri proprii şi îndatorare

În sfârşit, după F. Pasqualini (în articolul Le droit comptable et la comptabilité

créative. Les Petites Affiches n° 143, 29 noiembrie 1993) ideea de creativitate aplicată

contabilităţii ar consta în a avea imaginaţie sau, mai exact, a se raporta la ea, pentru a conferi

contabilităţii mijloacele pentru urma sofisticarea fără încetare a pieţelor şi produselor financiare.

Deşi numeroşi autori aduc în discuţie problema contabilităţii creative, puţini dintre aceştia

schiţează o definiţie substanţială contabilităţii creative, preferând de obicei abordarea problemei

prin descrierea de cazuri.

3

În cele ce urmează, reţinem câteva din definiţiile date contabilităţii creative5:

Bernard Colasse este de părere că expresia contabilitate creativă sau contabilitate

imaginativă desemnează „practicile de informare contabilă, adesea la limita legalităţii, puse în

aplicare de anumite întreprinderi, care, nesocotind normalizarea şi reglementarea caută să îşi

înfrumuseţeze imaginea pe care contabilitatea o dă situaţiei lor financiare şi performanţelor

economice şi financiare ”.

M. Trotman (în lucrarea Comptabilité britannique, mod d’emploi, Economica, Paris,

1993) defineşte contabilitatea creativă ca fiind „o tehnică de prezentare a conturilor care permite

prezentarea celei mai favorabile imagini a rezultatului şi a bilanţului. Este, de asemenea, o

tehnică de comunicare ce vizează să valorizeze prin situaţiile financiare imaginea potrivită a

unei societăţi pentru investitori”.

Breton G. şi Taffler R. J. (în articolul Creative accounting and Investment Analyst

Response, Accounting and Business Research, Vol.25, b°98) precizează că: „împodobirea

conturilor este rezultatul alegerii de către manager a anumitor principii sau metode de prezentate

în scopul înşelării utilizatorului. Conturile astfel manipulate se conformează literei legilor şi

noemelor, dar nu neapărat şi spiritului lor.”

Raybaud-Turillo B. şi Teller R. (în articolul Comptabilité créative , Encyclopédie de

Gestion, 2ème édition, Tome 3, 1997): „contabilitatea creativă este un instrument de ameliorare a

conturilor, un suport şi o consecinţă a ingineriei financiare şi fiscale”.

Definiţia cea mai substanţială îi aparţine însă lui K. Naser (în lucrarea Creative

financial accounting: its nature and use, Prentice Hall, 1993). Conform acestuia contabilitatea

creativă este: „1) procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează

cifrele contabile şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi informare ce

permit transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce

managerii doresc; 1) procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât

să permită „producerea” rezultatului contabil dorit”.

H. Stolowy (în lucrarea Comptabilité créative ”, Encyclopédie de Comptabilité,

Contrôle de Gestion et Audit, Economica, 1999) propune următoarea definiţie: „contabilitatea

creativă este un ansamblu de procedee care vizează fie modificarea nivelului rezultatului în

5 După Malciu Liliana, Contabilitate creativa, Editura Economică, Bucureşti, 1999, Feleagă Niculae, Controverse contabile, Editura Economică, Bucureşti, 1996, Delesalle Florence-E., Delesalle Eric, Contabilitatea şi cele zece porunci, Editura Economică, Bucureşti, 2003, Delesalle Florence, Realites de la comptabilite creative „a la francaise”, 2001

4

scopul maximizării sau minimizării sale, fie prezentarea situaţiilor financiare, fără ca acestea

două să se excludă reciproc”.

Dincolo de unele acceptări ale conceptului şi practicilor de contabilitate creativă, unii

autori se îndoiesc de existenţa acesteia. Astfel, H. Stolowy (în articolul Existe-t-il vraiment une

Comptabilité créative?, Revue de droit comptable, decembrie 1994) se opreşte la câteva

elemente de reflecţie, prin care, de fapt, „reduce semnificaţia noţiunii de contabilitate creativă”:

▪ fraudele nu au nimic creativ: ele sunt ilegale;

▪ opţiunile contabile au existat dintotdeauna, sunt cunoscute de contabili de mult timp şi

nu constituie contabilitate creativă;

▪ subiectivitatea inerentă evaluării este de neocolit şi există dintotdeauna;

▪ numai câteva mecanisme financiare generează o veritabilă contabilitate creativă.

Caracterul distinctiv al contabilităţii creative, concluzionează autorul francez, ţine de

imaginaţia pusă în operă pentru a traduce inovaţiile juridice, economice şi financiare pentru care

nu există, la data lansării lor, soluţii contabile normalizate, precum şi de faptul că montajele ce

decurg din această inginerie financiară sunt iniţiate în funcţie de incidenţa lor asupra bilanţului şi

rezultatului întreprinderii6.

Majoritatea lucrărilor de specialitate prezintă semnificaţia negativă a contabilităţii creative

(o practică înşelătoare şi nedorită) şi utilizarea ei cu scopul de a induce în eroare utilizatorii

externi ai situaţiilor financiare.

În acest sens sunt de remarcat opiniile a patru autori din Marea Britanie, care au explorat

contabilitatea creativă, fiecare scriind din perspective diferite7:

Ian Griffiths observă, de pe poziţia jurnalistului pe probleme economice, că „Fiecare

întreprindere din ţară îşi aranjează profiturile. Fiecare set de conturi publicate se bazează pe

registre care au fost „aranjate” în mod delicat sau chiar modificate substanţial. Cifrele

prezentate de două ori pe an investitorilor au fost schimbate în întregime pentru a-i proteja pe cei

vinovaţi. Este cel mai mare truc de la calul Troian încoace ... În fapt această înşelătorie este

legitimă în totalitate. Este contabilitate creativă.”8

Michael Jameson, scriind din perspectiva unui contabil (practician), argumentează că:

„Procesul contabil presupune operarea cu raţionamente diferite şi rezolvarea conflictelor între

6 Malciu Liliana, Contabilitate creativa, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 15 7 Amat O., Blake J. şi Downs J., The ethics of creative accounting, Economics Working Paper, 1999. pag. 3 şi Feleagă Niculae, Malciu Liliana, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 389 8 I. Griffiths, Creative Accounting, Sidgwick & Jackson, 1986

5

acestea în vederea prezentării rezultatelor evenimentelor şi tranzacţiilor financiare ... această

flexibilitate facilitează manipularea, înşelătoria şi prezentarea eronată. Aceste activităţi, practicate

de către cei puţin scrupuloşi dintre membrii profesiei contabile, au ajuns să fie cunoscute ca şi

„contabilitate creativă” .... Contabilitatea creativă nu încalcă legea şi normele contabile. Ea

respectă litera, dar, evident, nu şi spiritul acestora... Nu există nici un dubiu asupra caracterului

negativ al contabilităţii creative. Ea distorsionează rezultatele şi poziţia financiară referitoare la

întreprindere şi, dacă le dăm crezare teoreticienilor, devine o practică din ce în ce mai utilizată.”9

Terry Smith, bazându-se pe experienţa sa de analist de investiţii, preciza: „Suntem de

părere că aparenta creştere a profiturilor care a avut loc în anii 1980 a fost mai degrabă rezultatul

„învârtelilor” contabile decât al creşterii economice adevărate şi vom expune tehnicile cele mai

frecvent utilizate şi vom da exemple de companii care utilizează aceste tehnici”.10

Kamal Naser, din perspectiva academică, oferă următoarea definiţie:

„Contabilitatea creativă reprezintă transformarea cifrelor contabilităţii financiare din ceea

ce sunt în ceea ce preparatorii situaţiilor financiare doresc să fie, profitând de regulile existente

sau ignorând o parte sau toate regulile”.11

Totodată, Malo şi Giot atrag atenţia asupra faptului că nu trebuie să asimilăm, în mod

automat, contabilitatea creativă cu ceva negativ sau pervers. Inovaţia contabilă este necesară

pentru a ţine pasul cu evoluţiile economice, juridice şi sociale. „La originea sa, contabilitatea

creativă este virtuoasă: ea oferă contabilităţii mijloacele care să-i permită să ţină pasul cu

dezvoltarea crescândă a pieţelor şi proliferarea produselor financiare. Problema derivă din

faptul că începe să se manifeste rapid perversitatea instinctivă a oamenilor de afaceri” 12.

Elementele prezentate demonstrează că, deşi există neînţelegeri în ceea ce priveşte

definirea contabilităţii creative, majoritatea cercetătorilor acceptă că, în esenţă, aceasta se distinge

prin două aspecte13.

în primul rând, ea presupune utilizarea imaginaţiei profesioniştilor contabil pentru a

traduce acele inovaţii juridice, economice şi financiare pentru care nu există, în momentul

apariţiei lor, soluţii contabile normalizate.

în al doilea rând, montajele care decurg din această inginerie financiară sunt iniţiate în

funcţie de incidenţa lor asupra bilanţului şi rezultatelor întreprinderii. 9 M. Jameson, A practical guide to creative accounting, Kogan Page, 1988 10 T. Smith, Accounting for Growth, London: Century Business, 1992 11 K. Naser, Creative Financial Accounting: Its Nature and Use, Hemel Hempstead: Prentice Hall, 1993 12 J.L. Malo, H. Giot, L’élasticité du résultat selon les dimensions temps et espace, Congresul AFC 1995 13 L. Malciu, Contabilitate creativa, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 16

6

1.2 Motive pentru contabilitatea creativă / factorii care permit sau explică dezvoltarea

tehnicilor de contabilitate creativă

Din cele prezentate în paragraful precedent rezultă că, situaţiile financiare se identifică ca

„victimă” şi contabilitatea creativă ca „armă a crimei”; ceea ce lipseşte deocamdată este „mobilul

crimei”14. De ce ar recurge o întreprindere la tehnici de contabilitate creativă? Răspunzând la

această întrebare se dezvăluie secretul creşterii popularităţii practicilor de contabilitate creativă.

Un prim set de motive vizează „impactul asupra deciziilor investitorilor pe piaţa

bursieră”. Motivele directorilor companiilor listate la bursă pentru manipularea informaţiilor

prezentate în situaţiile financiare ar putea fi15:

Netezirea rezultatului. În general, companiile preferă să raporteze o tendinţă constantă

de creştere a profitului decât să arate profituri volatile cu o serie de creşteri şi căderi dramatice.

Aceasta se obţine prin constituirea de provizioane şi ajustări mai mari decât cele necesare în anii

buni, astfel încât aceste provizioane să poată fi reduse în anii mai slabi, îmbunătăţind profiturile

ce se raportează.

O altă tendinţă care apare este numită „big bath acounting”, în cadrul căreia o compania

care are o pierdere mare caută să îşi maximizeze pierderea raportată în acel an, astfel încât anii

următori să pară mai buni.

O variantă a netezirii rezultatului este manipularea profitului pentru a fi în concordanţă

cu previziunile.

Directorii companiilor pot aplica o politică contabilă de majorare a rezultatului pentru a

distrage atenţia de la ştiri referitoare la companie care nu sunt bine venite.

Contabilitatea creativă poate ajuta la menţinerea sau creşterea preţului acţiunilor atât

prin reducerea nivelurilor aparente ale datoriilor, făcând ca entitatea să pară mai puţin riscantă,

cât şi prin crearea unei aparenţe privind buna tendinţă a profitului. Aceasta ajută compania să

atragă capital prin emisiunea de noi acţiuni, oferind acţiunile ei în oferte publice de cumpărare, şi

să reziste preluării de către alte companii. .

Dacă directorii se angajează în operaţiuni de „insider dealing”16 cu acţiuni ale

companiei, ei pot utiliza contabilitatea creativă pentru a întârzia difuzarea informaţiilor către

piaţă, sporind astfel oportunitatea lor de a beneficia de cunoaşterea internă.

14 Feleagă Niculae, Malciu Liliana, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 393 15 Amat O., Blake J. şi Downs J., The ethics of creative accounting, Economics Working Paper, 1999. pag. 7 - 9

7

Trebuie menţionat faptul că, în cadrul unei pieţe eficiente, analiştii nu vor fi păcăliţi de

cosmetizarea situaţiilor financiare. Într-adevăr, un analist în alertă va vedea modificările în

creşterea profitului ca un posibil indicator de slăbiciune (punt slab).

Un alt set de motive pentru contabilitatea creativă, aplicabile tuturor firmelor, apare

datorită faptului că firmele sunt subiectul diverselor forme de drepturi contractuale, obligaţii şi

constrângeri bazate pe sumele raportate în situaţiile financiare. Astfel de exemple sunt

prezentate în continuare.

Este o practică obişnuită ca acordurile de finanţare să includă restricţii privind suma

totală pe care o companie o poate împrumuta, ca un multiplu al capitalului social şi rezervelor. În

cazul în care o companie are împrumuturi care se află aproape de limita permisă, aceasta este

tentată să:

aleagă metodele contabile care să ducă la creşterea profitului

raportat;

aranjeze finanţarea într-o asemenea manieră încât să nu fie

reflectată ca o datorie în bilanţul contabil.

Trebuie semnalat faptul că schimbarea unor reguli contabile poate crea dificultăţi

companiei în legătură cu respectarea restricţiilor contractelor de împrumut.

Unele companii de utilităţi publice, cum ar fi cele de electricitate, telefonie, se află sub

autoritatea unui organism de reglementare guvernamental care stabileşte sumele maxime care pot

fi cheltuite. Dacă asemenea companii raportează profituri mari, atunci organismul de

reglementare este probabil să procedeze la scăderea preţurilor. De aceea, aceste companii au

interesul să aleagă metodele contabile care tind să diminueze profiturile raportate.

Schema de bonusuri pentru directori poate fi legată de profit sau de preţul unei acţiuni

a companiei. Atunci când este legată de preţul unei acţiuni, atunci este clar că directorii vor fi

motivaţi să prezinte situaţii financiare care să impresioneze piaţa bursieră. Atunci când un bonus

se are la bază profitul raportat, schema adesea prevede că bonusul este un procentaj din profitul

de peste un nivel minim şi este plătit până la un anumit nivel maxim. Astfel:

dacă profitul se află între cele două limite, directorii vor alege metode

contabile care să urce profitul către limita maximă;

16 Tranzacţii bazate pe informaţii privilegiate (informaţii care nu au fost încă făcute publice)

8

dacă profitul se află sub limita minimă, directorii vor alege metode

contabile care să maximizeze provizioanele constituite, astfel încât, în anii

următori, aceste provizioane să fie reluate şi să crească profitul;

similar, dacă profitul se află peste limita maximă, directorii vor căuta să

reducă profitul la această limită, astfel profitul să poată fi majorat în anii

următori.

Atunci când o parte a unei afaceri este subiectul unui aranjament bazat pe o cotă din

profit, acesta poate afecta alegerea metodelor contabile. De exemplu, un consiliu local britanic a

oferit unei companii gestiunea unui cămin cultural. Contractul încheiat prevedea împărţirea

profitului în cote egale între părţi. La sfârşitul primului an, contabilii spuneau că activităţile

căminului cultural au generat o pierdere, iar contabilii consiliului local susţineau că a generat un

profit. Problema a fost soluţionată printr-un contract care prevede pentru compania gestionară

obligaţia de a plăti consiliului local o sumă fixă de bani în fiecare an, indiferent de mărimea

profitului.

Fiscalitatea poate reprezenta, de asemenea, un factor în contabilitatea creativă, în

situaţiile în care profitul impozabil este măsurat pe baza cifrelor contabile.

Când un nou manager preia responsabilitatea unei entităţi, există motivaţia de a

constitui provizioane care asigură că orice pierdere apare ca o responsabilitate a managerului

precedent.

Mai mulţi autori au prezentat factori explicativi ai dezvoltării contabilităţii creative.

Câteva exemple sunt redate în cele ce urmează17.

Reducerea costurilor contractuale (Costurile rezultate din conflictul de interese)

Conform teoriilor pozitive, orice contract prezintă costuri asociate. Aceste costuri explică

diferenţele între procedurile contabile utilizate de către firme şi momentul adoptării anumitor

proceduri contabile specifice. În general, cercetătorii utilizează planurile de compensaţii şi

contractele de datorii pentru a genera ipoteze asupra diferenţelor dintre procedurile contabile

utilizate. Astfel, s-a observat că, în cazul în care remuneraţiile lor sunt calculate pe baza

rezultatului contabil, managerii vor fi tentaţi să aibă un comportament oportunist, optând pentru

acele proceduri care să le permită menţinerea acestor drepturi la un nivel ridicat.

17 După Feleagă Niculae, Malciu Liliana, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 396-398, Liliana Malciu, Contabilitate creativa, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 18-28 şi Delesalle Florence-E., Delesalle Eric, Contabilitatea şi cele zece porunci, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 61-62

9

Watts şi Zimmerman (în lucrarea Positive accounting theory, Prentice Hall International

Inc., 1986) sunt de părere că în cazul în care contractele impun unele restricţii managerilor,

aceştia încearcă să le evite. Astfel, prin contract, pot exista restricţii în privinţa operaţiilor de

fuziune (de exemplu, nu este permisă fuzionarea cu altă firmă, în condiţii de risc mare) sau a

investiţiilor în alte firme (de exemplu, se pot face investiţii doar dacă valoarea netă a

imobilizărilor corporale nu excede un anumit nivel al capitalurilor permanente)sau datoriile

adiţionale. Ca urmare, pentru a respecta clauzele contractuale managerii vor fi tentaţi să utilizeze

tehnici de contabilitate creativă.

Perioadele de criză. E. Salustro şi B. Lebrun (în articolul L’incidence sur les

comptes dans un contexte de crise, Revue de Droit Comptable n°94-1, Mars 1994) consideră că

dezvoltarea contabilităţii creative este legată de perioadele de criză: „perioadele de criză sunt

greu de suportat pentru întreprinderi, căci îngustează trezoreria şi sunt la originea riscurilor pe

care tehnica contabilă le traduce de o manieră imperfectă. Astfel creşte tentaţia managerilor de a

imagina procedee, adesea ingenioase, uneori discutabile, pentru ameliorarea prezentării

conturilor.”

Incompetenţa managerilor. J. Argenti, în studiul său despre colapsul societăţii a

conectat utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă cu incompetenţa managerilor. Managerii

incompetenţi îşi concentrează atenţia asupra unor aranjamente particulare şi neglijează sistemul

de informare contabilă şi ratele financiare, care încep să se deterioreze. O societate ajunsă în acest

stadiu începe indubitabil să utilizeze contabilitatea creativă. Motivaţia este evidentă. Deoarece

societatea nu a obţinut performanţe satisfăcătoare, este posibil, printre altele, ca:

furnizorii să nu îi mai acorde credit comercial,

creditorii să îi micşoreze termenele de rambursare a creditelor,

clienţii să îşi caute alţi furnizori.

Utilizând contabilitatea creativă, managerii adoptă o poziţie defensivă. Refuzul lor de a admite

eşecul este o componentă posibilă a atitudinii psihologice normale, conform căreia „norii se vor

ciocni în altă parte”. Se poate concluziona că, uneori, contabilitatea creativă poate fi asociată cu

eşecul; societatea o utilizează pentru a amâna ziua „fatală”.

Incertitudinea şi riscul. Conform lui Goodfellow, utilizarea contabilităţii creative este

rezultatul creşterii volatilităţii unora dintre elementele pieţei. Astfel, trecerea de la moneda

constantă la rate de schimb fluctuante, creşterea ratei dobânzii, corelată cu creşterea ratei inflaţiei,

au avut ca rezultat creşterea incertitudinilor. În aceste condiţii, societăţile sunt motivate să adopte

10

instrumente de reducere a riscului. Problema: normalizarea soluţiilor contabile cunoaşte, în mod

constant, o întârziere în raport cu aceste instrumente.

Dematerializarea întreprinderii. Pentru J.L. Bazet (în articolul Investissement

immateriels et information comptable et financiare, AFC, 1995), dematerializarea întreprinderii,

puţin compatibilă cu logica contabilă a bilanţului patrimonial (de exemplu, dificultatea evaluării

activelor necorporale), explică recurgerea, din ce în ce mai mult, la creativitate. Conceptul de

întreprindere a înregistrat o evoluţie ireversibilă prin trecerea de la capacitatea de a organiza, de o

manieră optimă, activele fizice, în spaţiu şi în timp, la capacitatea de a memora, exploata şi

conecta cunoştinţele (les savoirs) şi tehnicile (le savoirs-faire). Activele fizice, deşi rămân o

componentă indispensabilă, nu mai sunt suficiente pentru definirea întreprinderii. Creşterea

progresivă a investiţiilor imateriale invită la înscrierea acestora în activul bilanţier. Sistemele

contabile actuale, ale căror instrumente sunt impregnate de taylorism, întâmpină însă dificultăţi în

identificarea şi măsurarea investiţiilor imateriale. Dificultatea provine, în principal, din faptul că,

în materie de investiţii imateriale, dispare relaţia fixă dintre costuri şi randamentul aşteptat. Ca

urmare, nu este uşor să identifici, de exemplu, activul reprezentat de „o bună calitate a

comunicării şi a raporturilor sociale”. Amploarea activelor imateriale şi relativa imprecizie a

normelor contabile privind aceste active creează un teren favorabil pentru manifestarea

contabilităţii creative.

Globalizarea întreprinderilor. Pentru S. Airaudi (în articolul Le destin de la

globalisation, Revue Française de Gestion, Octobre 1994), noile frontiere ale organizaţiilor

reprezintă o sursă pentru contabilitatea creativă. Globalizarea traduce o frază a procesului de

internaţionalizare a întreprinderilor în care forma materială a activităţii economice este supusă

logicii abstracte a schimburilor de capitaluri şi de informaţii. Schimbul de produse şi servicii

depăşeşte perimetrul pieţelor locale, iar constituirea grupurilor de interese a devenit o formă

superioară de competiţie. Modul de circulaţie a capitalurilor pe pieţele financiare liberalizate

(neîngrădite) are drept consecinţă acordarea unei priorităţii factorului financiar. Financiarizarea

strategiei de întreprindere reflectă acest fenomen, iar dezvoltarea ingineriei financiare şi a

practicilor de contabilitate creativă asociate nu reprezintă decât o traducere cifrată a acestuia. În

mod concret, privilegierea opţiunii de creştere externă în detrimentul dezvoltării endogene a

organizaţiei aduce în discuţie problema majoră a statutului entităţii contabile, aceasta din urmă

fiind distinctă de „proprietari”, manageri, şi salariaţi. Prin generalizarea schimburilor de

capitaluri şi de informaţii, globalizarea se plasează la originea practicilor de control financiar şi

a schimbărilor în regulile jocului concurenţial pe pieţele diverselor produse. Ca urmare,

11

obiectivul de maximizare a valorii acţiunilor serveşte drept justificare pentru utilizarea tehnicilor

de inginerie financiară şi a suporturilor contabile asociate acestora.

Varietatea activităţilor economice. Rayband – Turillo B. & Teller R. (în articolul

Comptabilité créative , Encyclopédie de Gestion, 2ème édition, Tome 3, 1997) ajung la concluzia

că unul din cele mai pertinente argumente avansate în favoarea acestor practici este varietatea

activităţilor industriale, comerciale şi de servicii care implică exigenţe particulare în materie de

măsurare. Ca urmare, pentru a reprezenta cât mai bine imaginea unei activităţi date, este necesară

o anumită flexibilitate, ceea ce presupune existenţa opţiunilor şi a posibilităţii de alegere în

materie de evaluare. Utilizarea acestor opţiuni nu este nelegitimă, însă este dificil de pronunţat

asupra intenţiei care a determinat o anumită practică; permite întreprinderilor să-şi „netezească”

rezultatele.

Atitudinea utilizatorilor de informaţii financiar-contabile. Se consideră că înşişi

utilizatorii situaţiilor financiare pot contribui la utilizarea contabilităţii creative prin importanţa

excesivă acordată rezultatului contabil. Astfel, faptul că, în general, investitorii caută creşteri

stabile ale câştigurilor încurajează societăţile să-şi „netezească” performanţele pentru a satisface

exigenţele acestora. Concret, dividendele şi constituirile de rezerve au impact asupra preţului

acţiunilor deoarece ele furnizează investitorilor informaţii despre profitabilitatea firmei. O

schimbare în ratele de repartizare a profitului ar putea să prevestească modificări ale

profitabilităţii viitoare şi, ca urmare, ea are efect asupra preţului acţiunii. Devine evident că, în

condiţiile în care managerii doresc să crească preţul acţiunii şi contabilitatea creativă îi poate

ajuta, aceasta reprezintă o tehnică atractivă.

Mulţi autori propun şi alte explicaţii pentru apariţia contabilităţii creative. H. Stolowy18

realizează o sinteză a factorilor explicativi ai contabilităţii creative şi face distincţie între factorii

care au generat nevoia creativităţii contabile şi cei care au legitimat-o (au permis existenţa ei).

H. Stolowy, fără a acorda vreo prioritate, enumeră următorii factori care generează nevoia

de contabilitate creativă:

▪ intensitatea concurenţei într-un context de criză;

▪ importanţa conjuncturii: degradarea rezultatelor şi a situaţiei financiare;

▪ nevoia de finanţare: fonduri proprii insuficiente, necesitatea respectării anumitor

indicatori (rata de îndatorare, rezultatul pe acţiune);

18 Stolowy H., Comptabilité creative, Revue Fiduciaire Comptable n°212, Octobre 1995, pag. 4

12

▪ presiunea crescută asupra întreprinderii, mai ales din partea investitorilor şi a

analiştilor, pentru comunicarea de rezultate flatante;

▪ dorinţa de a asigura un curs stabil la momentul lansării societăţilor privare în dorinţa

de a fi cotate;

▪ dorinţa de a avea o poziţie privilegiată într-o ofertă publică de cumpărare.

În ceea ce priveşte factorii care permit existenţa / proliferarea fenomenelor de

contabilitate creativă, aceştia sunt legaţi de: dezvoltarea conturilor consolidate, insuficienţa

normelor contabile, de numeroasele opţiuni posibile care corespund fie alegerilor contabile, fie

libertăţii de apreciere în cazul întocmirii situaţiilor financiare, de eterogenitatea referenţialelor

contabile şi armonizarea contabilă care oferă, de asemenea, un grad mai mare de libertate în

privinţa deciziilor contabile19.

Punctele nevralgice ale conceptelor contabile. Specialiştii leagă dezvoltarea

tehnicilor de contabilitate creativă de considerentul că unele concepte contabile care stau la baza

întocmirii documentelor de sinteză prezintă o serie de puncte nevralgice.

Astfel, Dieter şi Watt au argumentat că principalul motiv al creşterii popularităţii

finanţării „în afara bilanţului” este faptul că, în prezent, contabilitate datoriilor nu este dotată cu

„echipamente” conceptuale capabile să facă faţă unor metode sofisticate de finanţare.

K. Naser a precizat că incapacitatea costului istoric de a-şi proba relevanţa şi

fiabilitatea în condiţii de inflaţie stimulează, de asemenea, utilizarea tehnicilor de contabilitate

creativă.

valoarea actuală !!! Concret, în condiţii de inflaţie, elementele de natura activelor sunt subevaluate. Unii

manageri sunt de părere că pentru a compensa diferenţa dintre valoarea actuală şi valoarea în

costuri istorice a activelor, o parte dintre datorii ar trebui ascunse.

Cu alte cuvinte, prezentarea activelor la valoarea lor curentă ar stimula mai puţin

managerii să utilizeze scheme de finanţare „în afara bilanţului”.

La rândul ei însă, valoarea actuală a unui activ este o mărime extrem de subiectivă.

Pentru a ilustra acest lucru, aducem în discuţie una dintre formele de manifestare a valorii

actuale, şi anume valoarea netă de realizare. „Ea reprezintă diferenţa dintre încasările viitoare

din vânzarea unui bun (dacă acesta ar fi supus operaţiei de vânzare) şi cheltuielile presupuse de

vânzare. 19 Delesalle Florence-E., Delesalle Eric, Contabilitatea şi cele zece porunci, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 62

13

În mod evident, determinarea valorii nete de realizare ar fi dificil de realizat atâta

timp cât nu s-a procedat la vânzarea bunului. Fiecare dintre membrii serviciului de

contabilitate şi fiecare conducător ar avea punctul său de vedere în această determinare.

Pe de altă parte, în ce ritm ne propunem să actualizăm acest preţ de vânzare? Pe

parcursul unui exerciţiu, o societate poate să dorească să calculeze beneficiul de mai multe ori.

Unele bunuri pot rămâne în patrimoniul acesteia mai mulţi ani. De fiecare dată când societatea

este pusă în situaţia de a calcula beneficiul, ea se găseşte în situaţia de a atribui un preţ de

vânzare fiecărui element de activ, cu tot cortegiul de subiectivităţi care decurg de aici.” 20

Acest exemplu demonstrează că prezentarea activelor la valoarea actuală nu

reprezintă o cale de limitare a utilizării contabilităţii creative, ci, dimpotrivă, le oferă

întreprinderilor noi posibilităţi de manipulare a situaţiei financiare şi performanţelor lor.

imaginea fidelă !!! De asemenea, cerinţa de a da o imagine fidelă poate favoriza utilizarea contabilităţii

creative. În general, se acceptă că pentru obţinerea imaginii fidele este necesară aplicarea cu

sinceritate a regulilor contabile.

Totuşi, conformitatea cu regulile nu este suficientă. Regulile nu pot să fie considerate

un cod complet de reguli rigide ce se poate substitui exercitării judecăţii profesionale bazate pe

o bună informare, în determinarea a ceea ce constituie imaginea fidelă în fiecare circumstanţă.

Din acest motiv, în legislaţia ţărilor din uniunea Europeană a fost preluată, uneori nuanţat,

o prevedere din directiva a patra conform căreia

- „atunci când aplicarea unei prescrieri contabile nu este suficientă pentru a da o

imagine fidelă, în anexă trebuie să fie furnizate informaţii complementare” şi

- „dacă într-un caz excepţional, aplicarea unei prescrieri contabile se relevă

improprie pentru a da o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare sau a

rezultatului, trebuie să se facă o derogare de la această prescriere”. Ceea ce

înseamnă că imaginea fidelă nu se poate atinge, în acest caz, decât prin

neconformitate cu regulile în vigoare.

Evident, aplicarea practică a derogării poate conduce la abuzuri.

În plus, cerinţa de imagine fidelă aduce în discuţie o problemă de optică: o imagine

depinde de locul de unde te plasezi pentru a privi obiectul. Documentele de sinteză sunt puse la

20 Feleagă Niculae, Îmblânzirea junglei contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 1996.

14

dispoziţia mai multor grupuri de utilizatori, fiecare grup judecându-le în funcţie de obiectivele

pe care le urmăreşte. Astfel:

- investitorii vor să ştie dacă vor primi dividende, când le vor primi, care va fi

mărimea acestora, care va fi valoarea câştigului obţinut dintr-o eventuală vânzare

a acţiunilor;

- creditorii vor să ştie în ce măsură societatea va fi capabilă să ramburseze creditele

şi să plătească dobânzile aferente;

- salariaţii vor să cunoască perspectivele de menţinere a locurilor de muncă şi de

creştere a salariilor etc.

Obiectivele diferite şi, deci, punctele de vedere diferite ale partenerilor întreprinderii fac

ca imaginea fidelă să fie multiplă şi complexă.

1.3 Clasificări ale practicilor de contabilitate creativă

Există mai multe modalităţi de clasificare a procedeelor care relevă contabilitatea

creativă.

Oriol Amat, John Blake şi Jack Downs au în vedere faptul că diferitele tehnici ale

contabilităţii creative pot fi împărţite în următoarele categorii21:

▪ Posibilitatea de alegere a metodelor contabile. Uneori, normele permit companiilor să

aleagă între diferite metode contabile. De exemplu: 1) în unele ţări, întreprinderile pot alege între

înscrierea integrală a cheltuielilor de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor

pe perioada proiectului; 2) referenţialul internaţional permite contabilizarea costurilor îndatorării

utilizând cele două metode: metoda capitalizării şi metoda rezultatului22 Întreprinderile interesate

în contabilitatea creativă vor alege metoda care le conduce la imaginea dorită.

▪ Estimările în contabilitate. O serie de elemente necesită estimări sau previziuni, care

lasă loc manipulărilor. De exemplu, durata de utilitate a unui mijloc fix, în vederea calculului

amortizării, reprezintă o estimare realizată de către întreprindere, în conformitate cu IAS 16. Ca

urmare, contabilul „creativ” beneficiază de oportunitatea de a fi mai „optimist” sau mai

„pesimist” în estimare. Sunt situaţii în care pentru realizarea estimărilor se apelează la un expert

21 Amat O., Blake J. şi Downs J., The ethics of creative accounting, Economics Working Paper, 1999. pag. 4-6, Cernuşcă Lucian, Strategii şi politici contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag.396, Feleagă Niculae, Malciu Liliana, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 390-392. 22 Cernuşcă Lucian, Strategii şi politici contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag.396

15

extern. În astfel de cazuri, contabilul poate manipula valoarea apelând la un expert cunoscut

pentru evaluări optimiste sau pesimiste.

▪ Tranzacţiile artificiale. Se pot realiza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile

din bilanţ sau pentru a netezi rezultatul (pentru a transfera rezultatul între perioadele contabile).

De exemplu, operaţia de lease-back, prin care societatea procedează la vânzarea unui mijloc fix

şi, concomitent, la preluarea imediată a acestuia în regim de închiriere pentru durata de viaţă

rămasă. Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a mijlocului fix,

deoarece diferenţa se va compensa prin creşterea sau reducerea chiriilor.

▪ Momentul realizării unor tranzacţii autentice este ales cu grijă pentru a da o anumită

imagine în conturi. De exemplu, societatea deţine un imobil achiziţionat cu 10.000 u.m., care

poate fi vândut uşor la valoarea sa curentă (valoare de piaţă) de 30.000 u.m. Conducerea

întreprinderii este liberă să decidă anul în care va vinde şi, evident, va lua decizia de a vinde

imobilul în anul în care intenţionează să majoreze profitul.

În mod concret, utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă va avea ca efect23:

Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o anumită marjă de

manevră în cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu. De exemplu, pentru anumite

active se indică doar numărul maxim de ani în care trebuie amortizate. O durată mai mare sau

mai mică de amortizare afectează mărimea rezultatului. În mod similar, se pot analiza

provizioanele şi posibilitatea activării anumitor cheltuieli.

Majorarea sau diminuarea veniturilor. În anumite cazuri, se poate grăbi sau încetini

recunoaşterea veniturilor prin aplicarea principiului prudenţei sau a principiului conectării

cheltuielilor la venituri.

Majorarea sau diminuarea activelor. Existenţa unei flexibilităţi, în ceea ce priveşte

calculul amortizării, ajustărilor pentru depreciere şi provizioanelor, creează posibilitatea majorării

sau diminuării valorii nete a activelor imobilizate. De asemenea, stocurile se pot evalua prin

diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor poate fi diferită, cu efecte corespunzătoare asupra

contului de profit şi pierdere. Modificările respective afectează mărimea activelor curente şi

necurente, precum şi indicatorii calculaţi pe baza acestora.

23 O. Amat, J. Blake, Contabilidad creativa, ediţia a 3-a, Gestión, 2000, pag. 14-15, citat de Feleagă Niculae, Malciu Liliana, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 391.

16

Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor. Modificarea veniturilor şi

cheltuielilor afectează mărimea rezultatului şi, în consecinţă, mărimea rezervelor. Se modifică

astfel valoarea fondurilor proprietarilor (capitalurilor proprii) şi toate ratele calculate pe baza

acestora.

Majorarea sau diminuarea datoriilor. În unele ţări, normele contabile lasă

posibilitatea regularizării anumitor datorii precum cele legate de pensionare, pe un interval de

timp. Ca urmare, o întreprindere interesată de majorarea rezultatului va proceda la repartizarea

datoriei pe o perioadă maximă permisă.

Reclasificarea activelor sau datoriilor. Uneori, pot exista dubii în ceea ce priveşte

încadrarea unui element într-o categorie sau alta. Este, de exemplu, cazul titlurilor care, în funcţie

de intenţia întreprinderii, trebuie înscrise în activele curente sau în activele necurente. Înscrierea

într-o categorie sau alta afectează ratele calculate pe seama acestora.

Manipularea informaţiilor prezentate în notele explicative(anexă). Există părţi în

notele explicative în care se pot include mai multe sau mai puţine informaţii. Lipsa unor

informaţii relevante poate afecta deciziile utilizatorilor externi.

Prezentarea informaţiilor. Criteriile utilizate în prezentarea informaţiilor contabile

pot să fie o portiţă pentru manifestarea creativităţii. De exemplu, alegerea unei scale orizontale

sau verticale într-un tabel poate modifica substanţial impresia despre datele structurate în acesta.

Efectele prezentate pot fi schematizate astfel:

Majorarea (diminuarea)

veniturilor sau cheltuielilor

Majorarea (diminuarea) activelor sau

datoriilor

Reclasificarea activelor sau

datoriilor

Manipularea informaţiilor prezentate în

note

Variaţia rezultatului

Variaţia activelor şi datoriilor

Modificarea indicatorilor de lichiditate, îndatorare, independenţă financiară şi rentabilitate

Modificarea valorii întreprinderii, a capacităţii sale de a împrumuta, a bonusurilor cuvenite conducerii întreprinderii

17

Din elementele prezentate rezultă că, în esenţă, contabilitatea creativă presupune că

întreprinderea în cauză profită de breşele existente în norme şi de flexibilitatea normelor în

vederea distorsionării informaţiilor publicate.

Deşi există o diferenţă clară între contabilitatea creativă şi încălcarea deliberată a legii

(fraudă), ambele fenomene apar în condiţii de dificultate financiară a întreprinderilor şi au la bază

intenţia de a înşela.

În consecinţă, chiar dacă utilizarea contabilităţii creative nu este ilegală, ea indică faptul

că managerii, aflaţi sub presiune financiară, caută soluţii fără a-şi mai pune problema respectării

unor standarde etice. Cu alte cuvinte, adevărul spus pe jumătate şi minciuna pot fi considerate

ca susceptibile de posibile fraude.

Alte clasificări:

Charles W. Mulford, Eugene E. Comiskey24 realizează o clasificare a practicilor de

contabilitate creativă bazată pe evaluarea veniturilor, cheltuielilor, activelor şi datoriilor. La

aceasta se adaugă şi practicile creative utilizate în întocmirea contului de profit şi pierdere şi a

situaţiei fluxurilor de numerar.

Aşadar, în această clasificare, practicile de contabilitate creativă sunt grupate astfel25:

recunoaşterea veniturilor premature sau fictive;

politici de capitalizare agresivă şi de utilizare a perioadelor extinse de amortizare;

raportarea eronată a activelor şi datoriilor;

creativitatea manifestată în Contul de profit şi pierdere;

probleme legate de raportarea fluxurilor de numerar.

▪ Recunoaşterea veniturilor premature sau fictive: vizează majorarea veniturilor.

Recunoaşterea veniturilor premature se referă la recunoaşterea veniturilor din vânzări

reale într-o perioadă anterioară cele ce ar fi trebuit conform principiilor contabile general

acceptate. Exemple: comisioane primite de o firmă, care se referă la o perioadă extinsă, dar care

24 Charles W. Mulford, Eugene E. Comiskey , The Financial Numbers Game: Detecting Creative Accounting Practices, John Wiley & Sons, 2002 25 Răileanu Vasile ş.a., Contabilitate creativă, Support de curs, ASE, 2010, pag. 12-14 şi Charles W. Mulford, Eugene E. Comiskey ,The Financial Numbers Game: Detecting Creative Accounting Practices, John Wiley & Sons, 2002, pag. 8-13

18

sunt recunoscute prematur; prime de asigurare care ar trebui recunoscute pe perioada contractului

dar care sunt recunoscute la data încheierii contractului.

Recunoaşterea veniturilor fictive se referă la recunoaşterea veniturilor aferente unor

vânzări inexistente.

▪ Politici de capitalizare agresivă şi de utilizare a perioadelor extinse de amortizare.

Acestea vizează minimizarea cheltuielilor prin capitalizarea agresivă a costurilor care ar trebui să

afecteze contul de profit şi pierdere, precum şi prin amortizarea pe perioade extinse a acestor

sume sau a costurilor capitalizate anterior. Exemple: capitalizarea cheltuielilor de dezvoltare,

capitalizarea cheltuielilor cu publicitatea; extinderea perioadelor de amortizare a imobilizărilor.

▪ Raportarea eronată a activelor şi datoriilor vizează supraevaluarea activelor care nu

sunt supuse amortizării (creanţe, stocuri, investiţii financiare) şi subevaluarea datoriilor.

Exemple: supraestimarea gradului de încasare a creanţelor, amânarea unei pierderi prin faptul că

nu se diminuează valoarea stocurilor sau investiţiilor pe termen scurt până la valoarea lor de

piaţă; subevaluarea stocurilor achiziţionate şi a datoriilor către furnizări, şi implicit a costurilor

bunurilor vândute).

▪ Creativitatea manifestată în Contul de profit şi pierdere vizează prezentarea de

niveluri diferite ale componentelor rezultatului, utilizând formatul contului de profit şi pierdere.

Exemple: prezentarea unor câştiguri extraordinare la alte venituri din exploatare, prezentarea

unor cheltuieli curente (de exploatare) ca fiind extraordinare.

▪ Problemele legate de raportarea fluxurilor de numerar, vizează prezentarea

fluxurilor de trezorerie din activitatea de exploatare la un nivel cât mai mare (cu cât nivelul

acestora este mai mare cu atât capacitatea companiei de a genera rezultate sustenabile este mai

mare). Exemple: prezentarea unor plăţi aferente activităţii de exploatare ca fiind elemente de

investiţii sau de finanţare; prezentarea unor încasări aferente activităţii de investiţii sau de

finanţare ca elemente de exploatare. Concret: o companie care capitalizează cheltuielile cu

dezvoltarea programelor informatice va raporta sumele capitalizate ca fiind plăţi ale activităţii de

investiţii.

Aceste cinci categorii reprezintă forme ale practicilor de contabilitate creativă utilizate în

prezent în cadrul situaţiilor financiare. Ele sunt aplicate ca şi etichete ale practicilor contabile

utilizate, fie atunci când practicile sunt rezultatul politicilor agresive, fie atunci când ele sunt

rezultatul raportării financiare frauduloase.

19

F. Bonnet (în lucrarea Pièges (et délices) de la comptabilité (créative), Economica,

Paris, 1995) a recurs la următoarele categorii:

contul de rezultate şi principii contabile: utilizarea personalului extern; subvenţiile de exploatare, evaluarea producţiei, ajustarea stocurilor.

contul de rezultate şi politicile contabile: modificarea rezultatului curent şi a rezultatului net (amortizări, provizioane, stocuri, etalarea cheltuielilor), modificarea rezultatului curent fără influenţarea rezultatului net (distincţia „exploatare–extraordinar”), modificarea rezultatului net fără influenţarea rezultatului curent (subvenţii pentru investiţii, modalităţi de imputare a deficitului fiscal), fiscalitate şi politică contabilă;

contul de rezultate şi deciziile de gestiune: ameliorarea rezultatului curent (ameliorarea producţiei, atenuarea sau transferul pierderilor), ameliorarea rezultatului net (lease-back, cesiunile în condiţii avantajoase sau cesiunile „artificiale”);

acţiune asupra bilanţului: capitaluri proprii (reevaluarea activelor, montaje financiare), împrumuturi pe termen lung (leasing, dezîndatorarea), nevoia de fond de rulment şi trezoreria (scontarea efectelor de comerţ, cesiunea de creanţe, factoringul)

H. Stolowy (în lucrarea Comptabilité creative, 1999): estimând că majoritatea tehnicilor

de contabilitate creativă nu constituie în realitate decât opţiuni, prezintă o tipologie a acestora în

funcţie obiectivele urmărite, astfel:

procedee având un impact asupra valorii rezultatului: încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al

imobilizărilor; capitalizarea cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare; cesiunea unei imobilizări urmată de preluarea imediată a acesteia în leasing

(lease-back); întocmirea planului de amortizare (durata de utilizare, valoarea reziduală,

ritmul de utilizare, unităţile fizice de producţie); revizuirea planului de amortizare (revizuirea duratei rămase de

amortizare); subevaluarea (sau supraevaluarea) ajustărilor pentru deprecierea titlurilor

de valoare; încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al stocurilor; schimbarea metodei de evaluare a stocurilor; încorporarea costului subactivităţii în valoarea stocurilor; subevaluarea (sau supraevaluarea) ajustărilor pentru deprecierea creanţelor

dubioase; subevaluarea (sau supraevaluarea) ajustărilor pentru deprecierea stocurilor; etalarea cheltuielilor în avans şi a celor capitalizate (prin amortizare); cheltuielile cu achiziţia imobilizărilor (neîncorporabile în costul de

achiziţie): menţinerea în cheltuieli sau în cheltuieli în avans;

20

provizioane pentru restructurare; existenţa mai multor metode de înregistrare a contractelor pe termen lung etc.

procedee având un impact asupra prezentării contului de rezultate: recursul la personal exterior; obţinerea de subvenţii de exploatare; creşterea rezultatului curent prin încorporarea plusurilor de valoare din

cesiunea activelor; pierderi privind creanţele nerecuperabile (din exploatare sau extraordinare) etc.

procedee având un impact asupra prezentării bilanţului: cesiunea unei imobilizări urmată de preluarea imediată a acesteia în leasing

(lease-back); reevaluarea imobilizărilor corporale; scontarea unei cambii sau a unui bilet la ordin; titrizarea: cesiunea creanţelor unui fond comun de creanţe, contra obţinerii

de lichidităţi); emisiunea de titluri hibride a căror clasificare între capitaluri proprii şi

datorii este dificilă; dezîndatorarea în fapt (anularea economică a unei datorii, adică un

aranjament prin care societatea transferă active unui trust Pentru a analiza caracterul creativ (sau nu) al acestor procedee (mijloace, tehnici) este

importantă natura lor, care, în opinia lui Stolowy, poate fi: opţiune (în sens strict), adică existenţa unei alegeri între mai multe metode; subiectivitate în evaluare şi importanţa aprecierii personale; mecanism fără intenţie contabilă: traducerea unei operaţii juridico-financiare; mecanism cu intenţie contabilă (nivelul rezultatului sau prezentarea contabilă). Trebuie subliniat că orice tipologie are un caracter reductiv şi că anumite procedee au

impact multiplu. Noutatea contabilităţii numită „creativă” nu rezidă în recursul la opţiunile contabile şi la

subiectivitatea în evaluare, ci în trei fenomene distincte26: ▪ acumularea procedeelor pentru conturile unei perioade date; ▪ apariţia unei creativităţi financiare ce induce noi opţiuni contabile; ▪ apariţia unei creativităţi contabile ce duce la apariţia montajelor financiare având drept

unic obiectiv o modificare a aspectului situaţiilor financiare.

26 Bunea Ştefan, Monocromie şi policromie în proiectarea politicilor contabile ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pag. 369, traducere după Stolowy H., Comptabilité creative, 1999

1

Capitolul 2 Tehnici de modelare prin „creativitate” a rezultatului şi a contului

de profit şi pierdere

Contul de profit şi pierdere sintetizează ansamblul operaţiilor care au contribuit la

formarea rezultatului, profit sau pierdere. Teoria economică consideră că obiectivul oricărei firme

este maximizarea profitului. Există, totuşi, întreprinderi care doresc să obţină doar un profit

satisfăcător.

Practicile de contabilitate creativă le permit întreprinderilor să prezinte, în anumite limite,

rezultate conforme mai degrabă cu obiectivele lor decât cu realitatea, sau, altfel spus să

manipuleze rezultatele contabile. Ele decurg fie din politicile contabile, fie din deciziile de

gestiune1:

Unele dintre aceste practici, numite politici contabile, rezultă din alegerea între

diferitele metode de contabilizare şi au drept finalitate

fie ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului net,

fie modificarea structurii rezultatului fără a influenţa rezultatul net.

Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezintă un simplu joc de înregistrări

contabile, ci operaţii care au fost realmente realizate de către întreprindere şi au drept consecinţă

ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului net.

2.1 De la politicile contabile la gestiunea rezultatului

Politicile contabile ale unei entităţi cuprind ansamblul alegerilor efectuate de către

manageri asupra variabilelor contabile. Ele relevă acţiuni licite, concertate, susţinute, de căutare a

obiectivelor stabilite de manageri.

Într-o accepţiune mai largă (după Jean-Francois Casta, 1997), politicile contabile

cuprind2:

alegerea (sau schimbarea) metodelor de evaluare referitoare la situaţiile financiare;

alegerea (sau schimbarea) metodelor de prezentare a situaţiilor financiare;

determinarea volumului sau gradului de agregare a informaţiei publicate în situaţiile

financiare şi, mai ales, în notele explicative la situaţiile financiare; 1 Malciu Liliana, Contabilitate creativă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 31 2 Delesalle Florence-E., Delesalle Eric, Contabilitatea şi cele zece porunci, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 57 şi Delesalle Florence, Realites de la comptabilite creative „a la francaise”, 2001, pag. 4

2

determinarea informaţiei publicate în raportul de gestiune;

stabilirea datei comunicării informaţiilor financiare;

publicarea voluntară a unor situaţii financiare facultative sau a unor informaţii relative

la piaţa pe care se află entitatea respectivă;

alegerea (sau schimbarea) auditorului;

alinierea la referenţiale contabile străine (referenţialul contabil internaţional sau

referenţiale contabile recunoscute internaţional).

Managerii întreprinderii, prin politicile contabile pe care şi le elaborează, îşi fixează

anumite obiective cu privire la dimensiunea rezultatului.

Obiectivele politicii contabile diferă de la o întreprindere la alta:

o întreprindere mare, cotată la bursă acordă importanţă consecinţelor financiare ale

deciziilor luate (impactul asupra distribuirilor de dividende, impactul asupra

cursului bursier, impactul asupra vulnerabilităţii la o ofertă publică de cumpărare,

impactul asupra relaţiilor cu terţii)

o întreprindere mică sau mijlocie acordă importanţă, adesea, aspectelor de natură

fiscală (impozite de valori cât mai mici).

Prin urmare, obiectivul ar putea fi:

micşorarea pierderii curente,

majorarea sau micşorarea profitului curent,

majorarea sau diminuarea profitului distribuibil,

netezirea temporară a rezultatelor contabile pentru diminuarea riscului perceput de

către mediul financiar,

micşorarea profiturilor impozabile etc.

În timp ce, într-o strategie de optimizare, politicile contabile vizează alegerea metodelor

contabile cele mai adecvate într-un cadru reglementar dat, deciziile de gestiune se impun într-o

strategie de evitare a normelor şi frontierelor, juridice sau organizaţionale, ale entităţii. Deciziile

de gestiune au ca principală finalitate prezentarea unei imagini diferite a rezultatului, deşi, în

esenţă, ele nu modifică situaţia societăţii3.

3 Malciu Liliana, Contabilitate creativă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 33

3

În literatura şi practica contabilă se utilizează conceptul de management al rezultatului.

Pentru a înţelege ce reprezintă managementul rezultatului prezentăm următoarele definiţii4:

Managementul rezultatului reprezintă manipularea rezultatelor contabile în scopul

creării unei impresii modificate a performanţei întreprinderii (Charles W. Mulford, Eugene E.

Comiskey, Financial. Warnings, John Wiley & Sons, 1996, pag. 360);

Dat fiind faptul că managerii pot alege politicile contabile din cadrul unui set, este

firesc ca ei să aleagă politicile astfel încât să–şi maximizeze activitatea şi/sau valoarea de piaţă a

firmei. Acesta este numit managementul rezultatelor (W. Scott, Financial Accounting Theory,

Pretince Hall, 1997, pag. 295).

Managementul abuziv al rezultatelor implică utilizarea variatelor forme de trucuri

pentru a distorsiona performanţa reală a unei companii în scopul obţinerii unui rezultat dorit

(Securities and Exchange Commission, Annual Report, 1999).

Managementul rezultatelor trebuie să se înscrie în cadrul flexibilităţii oferite de

reglementările contabile. Dacă se depăşeşte graniţa flexibilităţii, atunci managementul

rezultatelor devine abuziv. Există numeroase exemple de activităţi abuzive întreprinse de firme în

cadrul managementului rezultatelor, activităţi care depăşesc limitele flexibilităţii principiilor

contabile general acceptate. Acestea se manifestă în legătură cu recunoaşterea vânzărilor,

angajarea cheltuielilor, capitalizarea costurilor şi descreşterea valorii contabile a activelor.

Managementul rezultatelor este privit ca un concept aferent mai multor perioade, în care

rezultatul este mişcat dintr-o perioadă în alta, în sensul că rezultatul exerciţiului viitor poate fi

redus sau crescut în scopul de a creşte sau reduce rezultatul exerciţiului curent.

Rezultatul contabil reprezintă, deci, un concept foarte elastic. Malo şi Giot (L’élasticité du

résultat selon les dimensions temps et espace, Congresul AFC 1995) vorbesc de „elasticitatea

rezultatului după dimensiunile timp şi spaţiu”5.

Elasticitatea în timp

Elasticitatea în timp rezultă din confuzia prezent / viitor şi revelarea latentului în aplicarea

principiului independenţei exerciţiului (respectiv, a principiilor specializării exerciţiilor şi

conectării cheltuielilor cu veniturile), astfel: 4 Răileanu Vasile, Manea Cristina Lidia, Rapcencu Cristina ş.a., Contabilitate creativă, Suport de curs, ASE, 2010, pag. 49 şi Charles W. Mulford, Eugene E. Comiskey , The Financial Numbers Game: Detecting Creative Accounting Practices, John Wiley & Sons, 2002, pag. 58-59 şi 66 5 Delesalle Florence-E., Delesalle Eric, Contabilitatea şi cele zece porunci, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 59

4

a) conectarea unor cheltuieli ale exerciţiului la venituri viitoare;

b) conectarea unor cheltuieli viitoare la veniturile exerciţiului;

c) integrarea profiturilor latente în rezultatul exerciţiului;

d) ignorarea pierderilor latente

a) Conectarea unor cheltuieli ale exerciţiului la venituri viitoare

Producţia în curs de execuţie, contractele pe termen lung şi cheltuielile capitalizabile

creează dificultăţi în evaluarea la inventariere şi aduc în discuţie problema existenţei fluxurilor de

venituri viitoare şi a perioadei de recuperare a cheltuielilor capitalizate.

Ca urmare, rezultatele societăţilor care operează cu aceste elemente au un caracter

subiectiv.

b) Conectarea unor cheltuieli viitoare la veniturile exerciţiului

Principiul prudenţei obligă managerii să identifice faptele generatoare de cheltuieli

viitoare care îşi au originea în exerciţiul prezent şi să constituie provizioane. Provizioanele

constituite pot avea însă efecte diferite asupra rezultatului. Este cazul provizioanelor pentru

restructurare.

Fundamentul economic este simplu: când o societate decide să realizeze o achiziţie, ea are

în vedere şi restructurările sau reorganizările necesare pentru optimizarea ansamblului rezultat în

urma achiziţiei.

Problema care se pune este dacă provizioanele pentru restructurare trebuie să afecteze

rezultatul sau diferenţa din achiziţie (amortizabilă pe o anumită perioadă sau chiar

neamortizabilă).

De asemenea, evenimentele ulterioare închiderii exerciţiului pot conduce uneori la

constituirea de provizioane în condiţii imprecise. Este cazul unor provizioane care sunt, de

regulă, fondate pe justificări tehnice greu verificabile de către auditori şi uşor modificabile în

exerciţiile următoare.

c) Integrarea profiturilor latente în rezultatul exerciţiului

Exemplele cele mai cunoscute de realizare a profiturilor latente pentru a aduce rezultatul

exerciţiului la nivelul dorit sunt:

vânzările urmate de răscumpărări;

vânzarea imobilizărilor vechi (care nu au fost reevaluate);

operaţiile de lease-back.

5

d) Ignorarea pierderilor latente

Societăţile pot fi tentate să minimizeze pierderile latente prin miopie (ignorarea

eventualităţii de pierdere a unui client important) sau prin calcul (vânzările pe credit fără

dobândă).

Elasticitatea în spaţiu

În ceea ce priveşte elasticitatea în spaţiu, aceasta rezultă

din operaţii „pe jumătate adevărate - pe jumătate false” (dezîndatorarea în fapt,

asigurarea creanţelor, asigurarea împotriva riscului de creştere a ratei dobânzii

etc.) şi

din clasificarea operaţiilor (dacă un creditor este calificat acţionar, cheltuielile

financiare devin dividende şi nu mai reduc rezultatul; un terţ este realmente un

terţ sau face parte din grup?).

Se constată deci că tehnicile clasice de netezire sunt completate, din ce în ce mai mult, de

o gestiune „reală” a rezultatului. Deşi această gestiune se bazează pe acţiunea asupra unor

principii contabile, unii autori sunt de părere că nu există totuşi „incompatibilităţi de fond între

principiile contabile fundamentale şi contabilitatea creativă, dacă cea din urmă este utilizată cu

discernământ, într-un câmp de aplicare clar delimitat şi în condiţii care respectă spiritul în care

această noţiune a apărut”.

6

2.2 Practici de contabilitate creativă ce decurg din politici contabile

Trebuie menţionat faptul că alegerea politicilor contabile din cadrul unui anumit set are în

vedere o sferă mult mai mare decât ceea ce ar putea sugera termenul politici. Aria tehnicilor

posibile de management al rezultatului depăşeşte cu mult selectarea politicilor contabile. Să

presupunem, de exemplu, alegerea politicii contabile de amortizare liniară. Impactul complet al

acestei metode de amortizare asupra rezultatelor este afectat de estimările necesare pentru a

stabili durata de viaţă utilă şi valoarea reziduală.

În categoria practicilor de contabilitate creativă ce decurg din politici contabile sunt

cuprinse, printre altele:

Politica de amortizare Politica de provizionare şi ajustări Contabilizarea contractelor pe termen lung Evaluarea stocurilor fungibile Contabilizarea costurilor subactivităţii

Politica de amortizare

Politica de amortizare formulată de către o întreprindere are influenţă asupra evoluţiei

rezultatului acesteia. Parametrii prin care se exercită această influenţă sunt de fapt variabilele care

intervin în calculul amortizării, şi anume:

- durata de amortizare (durata de viaţă utilă);

- valoarea reziduală, care influenţează valoarea amortizabilă;

- metoda de amortizare.

Exemplul 1:

Societăţile A şi B deţin, fiecare, un mijloc fix achiziţionat cu 120 mii lei. Deşi cele două

mijloace fixe sunt identice şi sunt utilizate în aceleaşi condiţii, pentru amortizarea lor au fost

reţinute durate diferite: 2 ani la societatea A şi 3 ani la societatea B. În funcţie de durata de

amortizare stabilită, conturile de profit şi pierdere ale celor societăţi se prezintă astfel:

- în mii lei -

Societatea A Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000 Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600 Cheltuieli de personal 600 600 600 1.800 Cheltuieli cu amortizarea 60 60 0 120 Rezultat din exploatare 140 140 200 480

7

- în mii lei - Societatea B Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000 Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600 Cheltuieli de personal 600 600 600 1.800 Cheltuieli cu amortizarea 40 40 40 120 Rezultat din exploatare 160 160 160 480

Societăţile A şi B au performanţe identice, deoarece ele utilizează aceleaşi mijloace de

producţie şi acelaşi utilaj, au aceleaşi condiţii. Alegând însă o durată de amortizare mai scurtă, A

îşi ameliorează rezultatul, dând impresia unei societăţi mai performante. Pentru a evita această

capcană, utilizatorii externi interesaţi în compararea celor două societăţi trebuie să se asigure

că duratele de amortizare sunt comparabile sau, făcând abstracţie de cheltuiala cu amortizarea, să

compare excedentul brut din exploatare.

Exemplul 2:

Societăţile A şi B deţin, fiecare, un mijloc fix achiziţionat cu 120 mii lei. Cele două

mijloace fixe sunt identice, sunt utilizate în aceleaşi condiţii şi sunt amortizabile pe o perioadă de

3 ani. Pentru amortizarea lor se utilizează însă metode diferite: metoda amortizării degresive la

societatea A şi metoda amortizării lineare la societatea B. In funcţie de metoda de amortizare

reţinută, conturile de profit şi pierdere ale celor două societăţi se prezintă astfel:

- în mii lei - Societatea A (amortizare degresivă)

Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000 Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600 Cheltuieli de personal 600 600 600 1.800 Cheltuieli cu amortizarea 60 30 30 120 Rezultat din exploatare 140 170 170 480

- în mii lei -

Societatea B (amortizare lineară)

Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000 Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600 Cheltuieli de personal 600 600 600 1.800 Cheltuieli cu amortizarea 40 40 40 120 Rezultat din exploatare 160 160 160 480

Se constată că, alegând metoda amortizării degresive, A creează impresia unei societăţi a

cărei performanţă se ameliorează de la un an la altul. În realitate, performanţele societăţilor A şi

B sunt identice şi constante.

8

Teoretic, în virtutea principiului permanenţei metodelor, societăţile pot influenţa

rezultatul prin politica de amortizare doar în anul în care realizează o investiţie. Astfel, o

societate, care, în anul achiziţiei unui utilaj, a ales să îl amortizeze linear pe o perioadă de 6 ani,

va trebui să respecte această alegere şi în următorii 5 ani, chiar dacă din anul al doilea ea constată

că ar fi fost preferabilă amortizarea degresivă sau o altă durată de amortizare. În realitate însă,

societăţile nu ezită să schimbe durata de amortizare. În acest sens, F. Bonnet citează cazul

grupului Rhône-Poulenc, care, în urma unor studii tehnice, a prelungit durata de amortizare a

imobilizărilor, cu scopul de a o adapta la durata de viaţă economică. Această schimbare a avut un

impact asupra rezultatului grupului de 800 de milioane de franci, valoare care reprezintă

echivalentul rezultatului exerciţiului.

Politica de provizionare şi ajustări

Provizioanele şi ajustările sunt destinate acoperirii de riscuri, cheltuieli sau pierderi de

valoare al căror obiect este determinat cu precizie, dar a căror realizare şi mărime sunt incerte.

Necesitând estimări, provizioanele şi ajustările creează condiţii pentru netezirea rezultatelor.

Astfel, „umflarea” provizioanelor şi ajustărilor în anii beneficiari diminuează rezultatul, iar

„dezumflarea” provizioanelor şi ajustărilor în anii deficitari majorează rezultatul.

Exemplul 1 - Provizioane: Societăţile A şi B constituie, în anul 1, un provizion pentru un risc aferent anului 3.

Societatea A provizionează riscul în mod corect în anul 1 (10.000 lei), nefiind necesară nici o

ajustare în exerciţiul 2. În anul 3, se înregistrează pierderea de 10.000 lei în „alte cheltuieli” şi se

anulează provizionul de 10.000 lei pe seama veniturilor.

Societatea B, dimpotrivă, majorează cheltuielile în anul 1 prin constituirea unui provizion

de 20.000 lei. Anul 2 fiind deficitar, societatea „ajustează” provizionul diminuându-l cu 10.000

lei . În anul 3 se anulează provizionul rămas şi se înregistrează pierderea de 10.000 lei.

Conturile de profit şi pierdere ale societăţilor A şi B se prezintă astfel:

- în mii lei - Societatea A Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total Cifra de afaceri 210 200 200 610 Venituri din provizioane 0 0 10 10 Consumuri de la terţi 180 200 190 570 Alte cheltuieli 0 0 10 10 Cheltuieli cu provizioanele 10 0 0 10 Rezultat din exploatare 20 0 10 30

9

- în mii lei - Societatea B Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total Cifra de afaceri 210 200 200 610 Venituri din provizioane 0 10 10 10 Consumuri de la terţi 180 200 190 570 Alte cheltuieli 0 0 10 10 Cheltuieli cu provizioanele 20 0 0 10 Rezultat din exploatare 10 10 10 30

Se constată că, prin politica de provizionare, B creează impresia unei societăţi a cărei

performanţă se menţine în timp. În realitate, performanţele celor două societăţi sunt identice.

De asemenea, în anumite condiţii, societăţile îşi pot netezi rezultatele evitând

provizionarea riscurilor.

Exemplul 2:

Societatea comercială X constituie, în anul N, un provizion pentru un risc aferent anului

N+1. În vederea estimării provizionului, societatea a angajat doi experţi. Primul expert a estimat

valoarea provizionului la suma de 200 mii lei, iar cel de-al doilea la suma de 240 mii lei.

În funcţie de interesul managementului, la nivelul societăţii X, rezultatul ar putea fi

prezentat în una din următoarele trei variante:

▪ Varianta I: societatea evită provizionarea riscului;

▪ Varianta II: societatea este interesată să majoreze rezultatul; prin urmare, va

constitui provizionul optând pentru valoarea estimată de primul expert;

▪ Varianta III: societatea este interesată să diminueze rezultatul; prin urmare, va

constitui provizionul optând pentru valoarea estimată cel de-al doilea expert.

Contul de profit şi pierdere al societăţii, în cele trei variante se prezintă astfel:

- în mii lei -

Cazul A Varianta I Varianta II Varianta III Venituri din exploatare 4.600 4.600 4.600 Cheltuieli cu bunuri provenind de la terţi 3.000 3.000 3.000 Cheltuieli cu personal 850 850 850 Cheltuieli cu amortizarea 100 100 100 Alte cheltuieli de exploatare 150 150 150 Ajustări privind provizioanele: ▪ Venituri din provizioane 0 0 0 ▪ Cheltuieli privind provizioanele 0 200 240

Rezultatul din exploatare 500 300 260

10

Necesitând estimări, asemenea provizioanelor, ajustările creează condiţii pentru netezirea

rezultatelor. Supraestimarea ajustărilor în anii beneficiari diminuează rezultatul, iar estimarea sub

nivelul real al ajustărilor în anii deficitari majorează rezultatul.

Exemplul 3 – Ajustări:

O societate deţine 20.000 de obligaţiuni Alfa, cu următoarele caracteristici:

- valoarea nominală 10 lei; - valoarea de rambursare 10 lei; - rata dobânzii 10%; - scadenţa 31.12.N+2.

Pe piaţă, rata dobânzii aferentă unor obligaţiuni cu caracteristici similare a evoluat astfel:

- la 01.01 .N, 10%; - la 31.12.N, 20%; - la 31.12.N+1, 30%.

Este cunoscut faptul că între valoarea unei obligaţiuni şi rata dobânzii există o relaţie

invers proporţională. În consecinţă, pe măsura creşterii ratei dobânzii pe piaţă, cursul

obligaţiunilor Alfa a scăzut în mod sensibil, ajungând la nivelul de

- 8 lei, la 31.12.N, şi - 7 lei, la 31.12.N+1.

Respectarea principiului prudenţei obligă societatea ce deţine obligaţiuni Alfa să

constituie o ajustare pentru deprecierea portofoliului în valoare de

- 20.000 obligaţiuni x 2 lei, la 31.12.N, şi - 20.000 obligaţiuni x 1 lei, la 31.12.N+1.

În acest caz, contul de profit şi pierdere al societăţii se prezintă astfel:

- în mii lei -

Indicatori Anul N

Anul N+l

Anul N+2

Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000 Venituri financiare 20 20 20 60 Venituri din ajustări 0 0 60 60 Cheltuieli materiale 1.200 1.200 1.200 3.600 Cheltuieli de personal 560 560 560 1.680 Cheltuieli cu ajustările6 40 20 0 60 Rezultat 220 240 320 780

6 Conform Reglementărilor contabile româneşti, titlurile admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, deţinute pe termen scurt, se evaluează la valoarea de cotaţie din ultima zi de tranzacţionare. Prin urmare în contul de profit şi pierdere, diferenţa negativă rezultată din evaluare (pierderea de valoare) nu va mai reprezenta „cheltuieli cu ajustările” ci „alte cheltuieli financiare”.

11

Dacă societatea are însă intenţia de a păstra obligaţiunile Alfa până la scadenţă7, ea poate

să considere constituirea ajustării ca fiind nejustificată. Indiferent de evoluţia ratei dobânzii pe

piaţă, preţul de rambursare al obligaţiunilor Alfa va fi 10 lei. În acest caz, contul de profit şi

pierdere al societăţii se prezintă astfel:

- în mii lei –

Indicatori Anul N

Anul N+l

Anul N+2

Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000 Venituri financiare 20 20 20 60 Venituri din ajustări 0 0 0 0 Cheltuieli materiale 1.200 1.200 1.200 3.600 Cheltuieli de personal 560 560 560 1.680 Cheltuieli cu ajustările 0 0 0 0 Rezultat 260 260 260 780

Se constată că deşi rezultatul global este acelaşi în ambele variante, împărţirea sa pe

exerciţii este diferită. Problema celei de-a doua variante constă în faptul că nu există garanţia că

societatea va păstra obligaţiunile Alfa până la scadenţă. Există doar o declaraţie de intenţie.

Exemplu 48: Ajustări

La data de 31.12.N, un activ imobilizat deţinut de către o întreprindere prezintă o valoare

contabilă netă de 2.200 lei. Întreprinderea a apelat la doi evaluatori independenţi pentru a stabili

preţul net de vânzare al activului, iar aceştia au două puncte de vedere diferite, şi anume: primul

evaluator, mai pesimist, a estimat preţul net de vânzare la suma de 2.100 lei (Cazul A), iar cel de-

al doilea, mai optimist, la suma de 2.250 lei (Cazul B). Valoarea de utilitate a fost estimată de

către experţii întreprinderii la suma de 2.050 lei.

Din cele de mai sus reţinem ca valoare recuperabilă preţul net de vânzare (2.100 lei,

respectiv 2.250 lei), acesta fiind mai mare decât valoarea de utilitate de 2.050 lei.

Constatarea deprecierii activului, pentru cele două cazuri, A şi B, se prezintă astfel:

Indicatori Cazul A Cazul B Valoare recuperabilă (preţul net de vânzare) 2.100 lei 2.250 lei Valoarea contabilă netă 2.200 lei 2.200 lei Deprecierea de valoare 100 lei -

7 Conform Reglementărilor contabile româneşti, titlurile deţinute pe termen lung, indiferent dacă sunt admise sau nu sunt admise la tranzacţionare, se evaluează la valoarea contabilă (costul de achiziţie) mai puţin ajustările pentru pierderea de valoare. 8 Exemplu construit după modelul din lucrarea Cernuşcă Lucian, Strategii şi politici contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 440.

12

Contabilizarea contractelor pe termen lung

În cazul unui contract pe termen lung se pune problema repartizării în timp a veniturilor şi

cheltuielilor corespunzătoare acestuia sau, altfel spus, a alegerii metodei de contabilizare.

Practica şi normele internaţionale recunosc două metode de contabilizare a contractelor pe

termen lung:

metoda terminării lucrărilor şi

metoda procentajului de avansare.

Conform metodei terminării lucrărilor, rezultatul trebuie recunoscut la data finalizării

contractului.

Conform metodei procentajului de avansare, rezultatul trebuie repartizat pe întreaga

durată a contractului, în funcţie de pro-rata lucrărilor realizate.

Exemplu:

Societatea X s-a angajat prin contract să construiască o clădire. Lucrările de construcţie au

început pe 1 februarie N şi trebuie terminate până la 30 noiembrie N+2. Devizul se ridică la suma

de 276.000 lei. Costul lucrărilor estimat la data semnării contractului a fost de 230.000 lei. Costul

lucrărilor s-a repartizat pe perioada contractului astfel: 64.600 lei, în anul N, 98.800 lei, în N+l şi

66.600 lei, în N+2.

In cazul utilizării metodei terminării lucrărilor, Contul de profit şi pierdere al societăţii X

se prezintă astfel:

- în lei - Cont de profit şi pierdere Anul N Anul N+l Anul N+2 Venituri din lucrări 64.600 98.800 112.6009 Costul lucrărilor 64.600 98.800 66.600 Rezultat 0 0 46.000

În cazul utilizării metodei procentajului de avansare, Contul de profit şi pierdere al

societăţii X se prezintă astfel:

- în lei - Cont de profit şi pierdere Anul N Anul N+l Anul N+2 Venituri din lucrări 77.52010 118.560 79.920 Costul lucrărilor 64.600 98.800 66.600 Rezultat 12.920 19.760 13.320

9 112.600 = 276.000 - (64.600 + 98.800) 10 77.520 = 276.000 x 64.600 /230.000; 118.560 = 276.000 x 98.800 /230.000; 79.920 = 276.000 x 66.600 /230.000

13

Se constată că cele două metode au recunoscut acelaşi rezultat total (46.000 lei). Ele

diferă însă în ceea ce priveşte măsurarea şi raportarea rezultatului periodic, pe durata lucrărilor de

construcţie.

Susţinătorii metodei terminării lucrărilor argumentează că aceasta este foarte obiectivă,

veniturile şi cheltuielile aferente unui contract putând fi cunoscute cu certitudine doar în

momentul finalizării lucrărilor. Ea nu respectă însă principiul independenţei exerciţiilor deoarece

rezultatul unui exerciţiu nu reflectă ponderea lucrărilor efectiv realizate în cursul acelei perioade.

Susţinătorii metodei procentajului de avansare consideră că societatea câştigă venituri pe

măsura executării lucrărilor. Această metodă prezintă însă inconvenientul că rezultatul este

măsurat pe baza estimărilor privind lucrările realizate. Rezultă că rezultatul poate fi ameliorat

sau diminuat artificial supraevaluând sau subevaluând gradul de avansare a lucrărilor. Prin

natura lor, documentele tehnice sunt dificil de controlat, iar auditorii nu pot fi prezenţi, la data

închiderii exerciţiului, pe toate şantierele. În plus, schimbările în modul de măsurare a gradului de

avansare a lucrărilor pot permite manipularea rezultatului.

Este evident că alegerea uneia dintre cele două metode şi trecerea de la o metodă la alta au

impact asupra Contului de profit şi pierdere.

De exemplu, unele întreprinderi sunt tentate să utilizeze metoda terminării lucrărilor în

perioadele cu rezultate pozitive pentru a evita prezentarea unui rezultat dificil de menţinut pe

termen lung. Pentru aceasta este suficient ca ele să pretindă că anumite contracte nu mai satisfac,

datorită schimbărilor de circumstanţe, condiţiile necesare utilizării metodei procentajului de

avansare. Această schimbare riscă să treacă neobservată deoarece ea reprezintă doar o simplă

schimbare de estimări contabile şi nu este supusă obligaţiilor de publicare aferente schimbărilor

de metode contabile.

Evaluarea stocurilor fungibile

Sunt considerate bunuri fungibile elementele care aparţin aceluiaşi sort de bunuri,

achiziţionate sau fabricate la date şi preţuri (costuri) diferite. Evaluarea ieşirilor de stocuri

fungibile se poate face prin trei metode:

- costul mediu ponderat (CMP),

- primul intrat - primul ieşit (FIFO) şi

- ultimul intrat - primul ieşit (LIFO).

Fiecare dintre cele trei metode conduce la valori diferite ale rezultatului contabil.

14

Exemplu:

O societate realizează comerţ cu marfa X. În luna ianuarie, dispunem de următoarele

informaţii privind această marfă: stoc iniţial 120 buc. x 20 lei; intrări - pe 05.01, 200 buc. x 25 lei

şi, pe 20.01, 100 buc. x 31 lei; ieşiri - pe 10.01, 150 buc. şi pe 25.01, 200 buc. Preţul de vânzare

unitar practicat de societate a fost de 27 lei.

In funcţie de metoda folosită pentru evaluarea stocurilor, contul de profit şi pierdere al

societăţii se prezintă astfel:

Cont de profit şi pierdere CMP FIFO LIFO Cifra de afaceri 9.450 9.450 9.450 Cheltuieli cu mărfuri 8.750 8.330 9.100 =Rezultat 700 1.120 350

Exemplul prezentat demonstrează că rezultatul unei întreprinderi nu depinde doar de

performanţele economico-financiare, ci şi de opţiunea pentru o anumită metodă de evaluare a

stocurilor. În plus, schimbarea metodei de evaluare a stocurilor de la un exerciţiu la altul permite

netezirea rezultatului.

Contabilizarea costului subactivităţii

Producţia în curs de execuţie şi produsele finite trebuie evaluate la costul de producţie.

Costul de producţie cuprinde: costul de achiziţie al materiilor prime consumate pentru producţia

bunului respectiv, alte cheltuieli directe de producţie şi cheltuielile indirecte de producţie care

vizează perioada de fabricaţie, în măsura în care acestea pot să fie raţional conectabile producţiei

bunului.

În contabilitatea de gestiune există două metode principale de calcul al costurilor. Este

vorba despre metoda costului total şi metoda imputării raţionale.

Conform metodei costului total, costul de producţie al stocului de produse finite

cuprinde o cotă-parte din cheltuielile fixe anuale în următoarea proporţie:

cantitatea în stoc cheltuieli fixe incluse în stoc = cheltuieli fixe anuale x

cantitatea anuală produsă

Conform metodei imputării raţionale, costul de producţie al stocului de produse finite

cuprinde o cotă-parte din cheltuielile fixe anuale în următoarea proporţie:

cantitatea în stoc cheltuieli fixe incluse în stoc = cheltuieli fixe anuale x

cantitatea anuală „normală”

15

Exemplu:

Fie X şi Y două societăţi care îşi desfăşoară activitatea în aceeaşi ramură industrială.

Societatea X calculează costul stocului de produse finite conform metodei costului total, iar

societatea Y, conform metodei imputării raţionale. În ambele societăţi, producţia anuală

„normală” este de 2.000 de bucăţi. Preţul de vânzare unitar este 100 lei. În anul N, societăţile nu

dispun de stoc iniţial de produse. Stocul final de produse a evoluat astfel:

Anul N

Anul N+1

Anul N+2

Producţia reală (cantitate) – buc. 1.600 2.000 2.000 Vânzări (cantitate) – buc. 1.000 2.000 2.000 Stoc final (cantitate) – buc. 600 600 600 Cost variabil unitar - lei/buc. 60 60 60 Cheltuieli fixe anuale - lei11 60.000 60.000 60.000

Valoarea stocului final de produse şi valoarea producţiei stocate (stoc final - stoc iniţial)

se determină astfel:

Societatea X Cost total Cost de producţie Anul

N Anul N+1

Anul N+2

Cheltuieli fixe anuale - lei 60.000 60.000 60.000 Cantitatea totală de referinţă - buc. 1.600 2.000 2.000 Cost fix unitar imputabil - lei/buc 37,50 30 30 Cantitate în stoc - buc. 600 600 600 Costuri fixe incluse în stoc - lei 22.500 18.000 18.000 Costuri variabile - lei 36.000 36.000 36.000 Valoarea stocului final - lei 58.500 54.000 54.000 Producţia stocată - lei 58.500 - 4.500 0

Societatea Y Imputare raţională Cost de producţie Anul

N Anul N+1

Anul N+2

Cheltuieli fixe anuale - lei 60.000 60.000 60.000 Cantitatea totală de referinţă - buc. 2.000 2.000 2.000 Cost fix unitar imputabil - lei/buc 30 30 30 Cantitate în stoc - buc. 600 600 600 Costuri fixe incluse în stoc - lei 18.000 18.000 18.000 Costuri variabile - lei 36.000 36.000 36.000 Valoarea stocului final - lei 54.000 54.000 54.000 Producţia stocată - lei 54.000 0 0

11 Presupunem ca, în ambele societăţi, cheltuielile fixe au reprezentat în totalitate cheltuieli cu amortizarea.

16

Ţinând cont de metoda de calcul al costului de producţie al stocului, Contul de profit şi

pierdere al celor două societăţi se prezintă astfel:

Societatea X (cost total) Anul N

Anul N+1

Anul N+2

Cifra de afaceri 100.000 200.000 200.000 Producţia stocată 58.500 - 4.500 0 - Costuri variabile angajate 96.000 120.000 120.000 - Cheltuieli cu amortizarea 60.000 60.000 60.000 = Rezultat 2.500 15.500 20.000

Societatea Y (imputare raţională) Anul N

Anul N+1

Anul N+2

Cifra de afaceri 100.000 200.000 200.000 Producţia stocată 54.000 0 0 - Costuri variabile angajate 96.000 120.000 120.000 - Cheltuieli cu amortizarea 60.000 60.000 60.000 = Rezultat - 2.000 20.000 20.000

Se constată că, utilizând metoda costului total pentru evaluarea stocului de produse,

societatea X a reuşit să transfere pierderea subactivităţii din exerciţiul N în exerciţiul N+2.

Normele contabile din diverse ţări (inclusiv România) precizează că din costul de producţie

trebuie excluse cotele-părţi reprezentând cheltuielile subactivităţii. Dificultatea rezidă însă în

definirea noţiunii de „producţie normală”. Acest concept se poate referi atât la capacităţile de

producţie disponibile, cât şi la capacităţile comerciale. În acest ultim caz, „producţia normală”

poate varia de la un an la altul.

17

2.3 Practici de gestiune a rezultatului (practici de contabilitate creativă ce decurg din decizii de gestiune) 12

După cum am precizat, aceste practici de gestiune a rezultatului reprezintă operaţii care

sunt realmente realizate de către întreprindere, având drept consecinţă „modelarea” rezultatului

curent şi a rezultatului net. Asemenea practici sunt:

Operaţia de lease-back Diminuarea pierderilor din creanţe Cesiunea artificială a titlurilor de plasament Asigurarea împotriva riscului de creştere a ratei dobânzii Tranzacţiile circulare Producţia de imobilizări Producţia stocată Majorarea cheltuielilor cu colaboratorii Înregistrarea unei plusvalori artificiale din cedarea activelor

Operaţia de lease-back

Operaţia de lease-back constă în vânzarea unui activ şi preluarea imediată a acestuia în leasing.

Este evident că operaţia de lease-back reprezintă o decizie de gestiune deoarece situaţia

reală a întreprinderii nu este în fapt modificată, ea utilizând în continuare activul ca şi cum ar fi

proprietar.

Această operaţie permite realizarea unui plus de valoare care poate fi constatat, în anul

vânzării, la rezultate, în realitate, acest plus de valoare va fi neutralizat de chiriile viitoare.

Pentru a demonstra cele afirmate, vom compara

- consecinţele operaţiei de lease-back (operaţia de vânzare urmată de un contract de

leasing operaţional) asupra rezultatului cu

- consecinţele recurgerii la un împrumut garantat prin imobilizarea în cauză.

Societatea "X" se află în dificultate financiară. Pentru a face faţă acestei situaţii, ea

poate utiliza una dintre următoarele două modalităţi:

1) Recurge la un împrumut bancar, pe trei ani, în valoare de 30.000 lei. Împrumutul

este garantat cu un mijloc fix cu valoarea contabilă de 40.000 lei, amortizarea calculată fiind de

10.000 lei. Rambursarea împrumutului şi plata dobânzii (rată anuală de 10%) se realizează

conform tabelului următor13:

12 După Malciu Liliana, Contabilitate creativă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 59-85 13 Anuitatea = 30.000 x 0,10/l-(l+0.10)-3=12.063 lei. Pentru simplificarea calculelor s-a rotunjit anuitatea la 12.000 lei. Din acelaşi motiv s-au rotunjit sumele reprezentând dobânzile aferente anilor 2 şi 3.

18

Data Anuitatea Dobândă Rambursare de capital Anul 1 12.000 3.000 9.000 Anul 2 12.000 2.000 10.000 Anul 3 12.000 1.000 11.000

În acest caz, contul de profit şi pierdere se prezintă astfel:

Indicatori - în mii lei - Anul 1 Anul 2 Anul 3 Venituri din exploatare Cifra de afaceri 1.000 1.200 1.200 Cheltuieli de exploatare Cheltuieli materiale 999 1.189 1.189 Cheltuieli cu chirii 0 0 0 Cheltuieli cu amortizarea 1 1 1 Rezultat din exploatare 0 10 10 Venituri financiare 0 0 0 Cheltuieli financiare Cheltuieli cu dobânzi 3 2 1 Rezultat financiar -3 -2 - 1 Rezultat curent -3 8 9 Rezultatul exerciţiului - 3 8 9

2) Realizează o operaţie de lease-back (vânzare urmată de un contract de leasing operaţional) cu un mijloc fix în următoarele condiţii:

- preţ de vânzare 60.000 lei, - valoare contabilă 40.000 lei, - amortizare calculată 10.000 lei, - durata contractului de închiriere 3 ani, - chiria anuală 13.000 lei.

În acest caz, contul de profit şi pierdere se prezintă astfel:

- în mii lei - Indicatori Anul 1 Anul 2 Anul 3

Venituri din exploatare Cifra de afaceri 1.000 1.200 1.200 Alte venituri - din operaţii de capital 60 0 0 Cheltuieli de exploatare Cheltuieli materiale 999 1.189 1.189 Cheltuieli cu chirii 13 13 13 Alte cheltuieli 0 0 0 - din operaţii de capital 30 0 0 Rezultat din exploatare 18 -2 -2 Venituri financiare 0 0 0 Cheltuieli financiare Cheltuieli cu dobânzi 0 0 0 Rezultat financiar 0 0 0 Rezultat curent 18 -2 -2 Rezultatul exerciţiului 18 -2 -2

19

Operaţia de lease-back nu are drept consecinţă numai ameliorarea rezultatului. Ea

permite, de asemenea, manipularea bilanţului.14

Astfel, datorită faptului că resursele procurate prin cedarea mijlocului fix nu reprezintă,

din punct de vedere juridic, un împrumut, operaţia nu majorează rata îndatorării (leasing

operaţional) Acest lucru devine foarte evident în cazul societăţii X, dacă vom compara bilanţul

în varianta recurgerii la un împrumut bancar cu bilanţul în varianta realizării operaţiei de lease-

back.

În cazul finanţării prin împrumut bancar (30.000 lei), bilanţul se prezintă astfel:

Activ în valori nete Anul 1 Anul 2 Anul 3 Imobilizări corporale 29.000 28.000 27.000 Alte active 29.000 31.000 22.000 Total activ 58.000 59.000 49.000 Pasiv (Cpr + D) Anul 1 Anul 2 Anul 3 Capital social 40.000 40.000 40.000 Rezultat -3.000 8.000 9.000 Împrumuturi bancare 21.00015 11.000 0 Total pasiv 58.000 59.000 49.000

În cazul realizării operaţiei de lease-back se prezintă astfel:

Activ în valori nete Anul 1 Anul 2 Anul 3 Imobilizări corporale 0 0 0 Alte active 58.000 38.000 38.000 Total activ 58.000 38.000 38.000 Pasiv Anul 1 Anul 2 Anul 3 Capital social 40.000 40.000 40.000 Rezultat 18.000 -2.000 -2.000 Împrumuturi bancare 0 0 0 Total pasiv 58.000 38.000 38.000

Consecinţele celor două variante de finanţare asupra ratei îndatoririi16 sunt prezentate în

tabelul următor:

Modalitate de finanţare Anul 1 Anul 2 Anul 3 Împrumut bancar 56,75% 22,91% 0% Lease-back 0% 0% 0%

14 Manipularea bilanţului va face obiectul capitolului următor. Totuşi, din dorinţa de a nu fragmenta operaţia de lease-back, vom prezenta, în acest capitol, consecinţele ei şi asupra bilanţului. 15 La sfârşitul anului 1, datoria faţă de instituţia bancară s-a micşorat de la 30.000 lei la 21.000 lei datorită rambursării primei tranşe de împrumut; rate anuale: 9.000 lei, 10.000 lei, 11.000 lei. 16 Rata îndatorării reprezintă raportul între total datorii şi capital propriu.

20

Exemplul prezentat demonstrează că, date fiind consecinţele asupra contului de profit şi

pierdere şi asupra bilanţului, întreprinderile consideră mai atractivă finanţarea prin lease-back în

raport cu finanţarea prin împrumut.

Şi, deşi, în ultimii ani, a sporit vigilenţa analiştilor financiari, tehnica finanţării prin lease-

back îşi conservă încă o parte din eficacitate. Acest lucru este posibil deoarece notele explicative

la situaţiile financiare nu precizează care este natura locaţiilor şi nici nu descompune vânzările de

imobilizări în „vânzări normale” şi „vânzări lease-back”.

În plus, sarcina analiştilor financiari este îngreunată de faptul că există cazuri în care

utilizarea finanţării de tip lease-back nu decurge din dorinţa întreprinderilor de a degaja un

rezultat artificial, ci dintr-o bună gestiune.

Diminuarea pierderilor din creanţe

Subscriind o asigurare, decizie reală care nu corespunde doar unui simplu joc de formule

contabile, o societate poate să-şi atenueze pierderile din creanţe. Mecanismul este următorul:

societatea care a constatat deprecierea unei creanţe de 10.000 lei se adresează unei companii de

asigurări, încheind cu aceasta un contract prin care, contra unei prime de, să presupunem, 4.500

lei, i se garantează plata, peste un anumit număr „n” de ani, a valorii nominale a creanţei.

Logica financiară este simplă: prima de 4.500 lei constituie un plasament, care, prin jocul

dobânzilor capitalizate, va reprezenta în „n” ani un capital de 10.000 lei.

Din punct de vedere contabil, analiza este fundamental diferită: sumele plătite companiei

de asigurări (4.500 lei) sunt considerate prime de asigurare şi sunt contabilizate în cheltuielile

exerciţiului în care s-a realizat plata. În plus, cum această asigurare garantează plata integrală a

creanţei, înlăturând orice risc de neîncasare, nu se mai constituie ajustare.

Pentru exemplificare, să comparăm

- contul de profit şi pierdere al unei societăţi, în varianta în care îşi ajustează

creanţele dubioase, cu

- contul de profit şi pierdere al aceleiaşi societăţi în varianta în care procedează

la asigurarea creanţelor.

21

Cont de profit şi pierdere Ajustarea creanţelor Asigurarea creanţelor Venituri din exploatare Cifra de afaceri 200.000 200.000 Cheltuieli din exploatare Cheltuieli materiale 150.000 150.000 Cheltuieli cu servicii (prime de asigurare) 0 4.500 Alte cheltuieli de exploatare 42.000 42.000 Cheltuieli cu ajustările 10.000 0 Rezultat din exploatare - 2.000 3.500 Rezultatul exerciţiului - 2.000 3.500

În consecinţă, subscrierea unei asigurări permite ameliorarea rezultatului cu diferenţa

dintre valoarea deprecierii creanţei (10.000 lei) şi prima de asigurare plătită (4.500 lei).

Această ameliorare este însă artificială, deoarece, în realitate, prima de asigurare

garantează doar rambursarea a 4.500 lei. Cele 10.000 lei ce urmează a fi obţinute în „n” ani

reprezintă tocmai cele 4.500 lei actualizate.

Întreprinderea ar fi putut să recupereze capitalul de 10.000 lei prin realizarea unui

plasament direct de 4.500 lei, fără intervenţia unei companii de asigurare. În acest caz însă, ea ar

fi fost obligată, în virtutea principiului necompensării, să contabilizeze o ajustare de 10.000 lei.

Există însă întreprinderi care, în dorinţa de a realiza o mai bună netezire a rezultatului,

procedează la asigurarea creanţei posterior exerciţiului de constatare a deprecierii. Astfel, dacă

societatea analizată anterior constată deprecierea creanţei în anul 1 şi acest an se caracterizează

printr-un nivel ridicat al profitului, ea va fi interesată să ajusteze la maximum deprecierea.

Dacă în anul al treilea rezultatul este nesatisfăcător, întreprinderea va asigura creanţa,

înregistrând cheltuieli cu prima de asigurare de 4.500 lei şi venituri din reluarea ajustărilor de

10.000 lei.

În funcţie de decizia luată, contul de profit şi pierdere, în lei, se va prezenta astfel:

Cont de profit şi pierdere (fără asigurare)

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Venituri din exploatare Cifra de afaceri 210.000 200.000 190.000 Venituri din ajustări 0 0 0 Cheltuieli din exploatare Cheltuieli materiale 150.000 150.000 150.000 Cheltuieli cu servicii (prime de asigurare) 0 0 0 Alte cheltuieli de exploatare 42.000 42.000 42.000 Cheltuieli cu ajustările 10.000 0 0 Rezultat din exploatare 8.000 8.000 -2.000 Rezultat curent 8.000 8.000 -2.000

22

Cont de profit şi pierdere

(cu asigurare) Anul

1 Anul

2 Anul

3 Venituri din exploatare Cifra de afaceri 210.000 200.000 190.000 Venituri din ajustări 0 0 10.000 Cheltuieli din exploatare Cheltuieli materiale 150.000 150.000 150.000 Cheltuieli cu servicii (prime de asigurare) 0 0 4.500 Alte cheltuieli de exploatare 42.000 42.000 42.000 Cheltuieli cu ajustările 10.000 0 0 Rezultat din exploatare 8.000 8.000 3.500 Rezultat curent 8.000 8.000 3.500

Cesiunea artificială a titlurilor de plasament

O întreprindere poate să-şi amelioreze rezultatul prin vânzarea titlurilor de plasament

într-un moment în care valoarea pe piaţă a titlurilor este semnificativ mai mare faţă de preţul de

achiziţie17. Particularitatea acestei tehnici de contabilitate creativă constă în faptul că operaţia de

vânzare este urmată de răscumpărarea imediată a titlurilor.

Exemplu: Societatea X vinde, pe 1 octombrie anul N, 1.000 de acţiuni Alfa reprezentând

titluri de plasament la un preţ de vânzare de 50 lei /acţiune. Aceste acţiuni au fost achiziţionate în

urmă cu 3 luni la un preţ de 40 lei /acţiune.

Operaţia de vânzare din 1 octombrie N este urmată de răscumpărarea imediată a celor

1.000 de acţiuni Alfa la un preţ identic cu cel de vânzare.

Pentru a pune în evidenţă efectele cesiunii artificiale a titlurilor de plasament asupra

rezultatului, vom prezenta contul de profit şi pierdere al societăţii X, în paralel, în cazul în care

nu se efectuează nici o operaţie cu titluri (varianta 1) şi în cazul în care se procedează la

vânzarea-răscumpărarea titlurilor (varianta 2).

- în mii lei - Indicatori Varianta 1 Varianta 2

Venituri din exploatare 2.000 2.000 Cheltuieli din exploatare 2.000 2.000 Rezultat din exploatare 0 0

17 O asemenea practică se justifică doar în cazul titlurilor deţinute pe termen lung sau al titlurilor pe termen scurt necotate la bursă, care sunt prezentate în bilanţ la costul istoric, diminuat eventual cu ajustările pentru pierdere de valoare. În ceea ce priveşte titlurile admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, deţinute pe termen scurt, conform Reglementărilor contabile româneşti, acestea se evaluează la valoarea de cotaţie din ultima zi de tranzacţionare. Prin urmare, diferenţa rezultată din creşterea de valoare se va reflecta oricum în contul de profit şi pierdere la poziţia „alte venituri financiare”.

23

Venituri financiare - din titluri de plasament 0 10 Cheltuieli financiare 0 0 Rezultat financiar 0 10 Rezultat curent 0 10 Impozit pe profit 0 1,6 Rezultatul exerciţiului 0 8,4

Se constată că în varianta 1 rezultatul societăţii X este sensibil ameliorat. Este însă vorba

despre o ameliorare artificială, deoarece preţul de vânzare (50 lei) a fost neutralizat de preţul de răscumpărare (50 lei)18.

In bilanţ, situaţia întreprinderii rămâne neschimbată în ceea ce priveşte titlurile de plasament, dar nu şi în ceea ce priveşte trezoreria, deoarece aceasta din urmă este afectată de plata impozitului pe profit şi a comisioanelor percepute de către societatea care a intermediat vânzarea-cumpărarea titlurilor.

Asigurarea împotriva riscului de creştere a ratei dobânzii

Întreprinderile care utilizează credite cu rată variabilă a dobânzii încearcă să se asigure

împotriva riscului de creştere a ratei dobânzii, păstrându-şi însă dreptul de a beneficia de

eventuala scădere a acestei rate.

Ca urmare, ele se adresează unei bănci, care, contra unei prime de asigurare, le garantează

că, în cazul în care rata dobânzii va depăşi un anumit nivel, ea le va plăti diferenţa între nivelul

atins şi nivelul garantat.

În mod normal, operaţia de asigurare este utilizată pentru asigurarea împotriva creşterilor

imprevizibile ale ratei dobânzii peste un nivel considerat foarte ridicat. Există însă întreprinderi

ce o utilizează pentru a se asigura împotriva creşterii ratei dobânzii peste un prag care, având un

nivel redus, va fi depăşit cu certitudine. Deşi în acest caz realizarea riscului fiind certă, prima de

asigurare este mai mare, operaţia de asigurare permite întreprinderii să-şi netezească rezultatele:

- în anul semnării contractului de asigurare se majorează cheltuielile cu valoarea primei de asigurare, iar

- în anii următori se majorează veniturile cu sumele primite de la asigurător, sume reprezentând creşterea ratei dobânzii peste nivelul garantat.

Exemplu:

Societatea X a obţinut, la începutul anului 1, un împrumut în următoarele condiţii:

- mărimea nominală a împrumutului, 100.000 lei, - durata împrumutului, 3 ani, - rata dobânzii, variabilă.

18 Acest artificiu este posibil deoarece preţul de cumpărare al titlurilor, care reprezintă o cheltuială, nu afectează rezultatul la achiziţia, ci la ieşirea titlurilor din gestiune.

24

Societatea a realizat o operaţie de asigurare prin care, contra unei prime de 15.000 lei, se

asigură împotriva creşterii ratei dobânzii peste nivelul de 10%.

Rata dobânzii a fluctuat astfel: în anul 1: 14%; în anul 2: 15%; în anul 3: 16%.

Dacă societatea X nu ar fi realizat o operaţie de asigurare, contul de profit şi pierdere al

acesteia, în mii lei, s-ar fi prezentat astfel:

Indicatori Anul 1 Anul 2 Anul 3 Venituri din exploatare 2.000 1.900 1.850 Cheltuieli din exploatare Cheltuieli materiale şi de personal 1.970 1.885 1.835 Cheltuieli cu prime de asigurare 0 0 0 Rezultat din exploatare 30 15 15 Venituri financiare Alte venituri financiare 0 0 0 Cheltuieli financiare Cheltuieli cu dobânzile 14 15 16 Rezultat financiar -14 -15 -16 Rezultat curent 16 0 -1 În condiţiile realizării operaţiei de asigurare, societatea X va înregistra la venituri, în

fiecare an, dobânda recuperată de la asigurător.

În această variantă, contul de profit şi pierdere evoluează astfel:

Indicatori Anul 1 Anul 2 Anul 3 Venituri din exploatare 2.000 1.900 1.850 Cheltuieli din exploatare Cheltuieli materiale şi de personal 1.970 1.885 1.835 Cheltuieli cu prime de asigurare 15 0 0 Rezultat din exploatare 15 15 15 Venituri financiare Alte venituri financiare 4 5 6 Cheltuieli financiare Cheltuieli cu dobânzile 14 15 16 Rezultat financiar -10 -10 -10 Rezultat curent 5 5 5

Tranzacţiile circulare

Tranzacţiile circulare apar atunci când două sau mai multe întreprinderi intră în

tranzacţii unele cu altele cu scopul de a-şi ameliora informaţiile din situaţiile financiare.

Exemplu:

Fie două societăţi A şi B care operează în aceeaşi ramură de activitate. Ambele societăţi

deţin stocuri în valoare de 100.000 lei. Fiecare societate acceptă să cumpere stocul celeilalte la un

preţ de 120.000 lei.

25

Pentru a pune în evidenţă efectul acestei tranzacţii, vom prezenta contul de profit şi

pierdere al fiecărei societăţi înainte şi după operaţia de vânzare-cumpărare.

Contul de profit şi pierdere al societăţii A

Înainte de operaţia de vânzare - cumpărare

După operaţia de vânzare - cumpărare

Venituri din vânzarea mărfurilor 500.000 620.000 Alte venituri 100.000 100.000 Cheltuieli cu mărfuri 450.000 550.000 Alte cheltuieli 150.000 150.000 Rezultat 0 20.000

Contul de profit şi pierdere al societăţii B

Înainte de operaţia de vânzare - cumpărare

După operaţia de vânzare - cumpărare

Venituri din vânzarea mărfurilor 600.000 720.000 Alte venituri 100.000 100.000 Cheltuieli cu mărfuri 580.000 680.000 Alte cheltuieli 130.000 130.000 Rezultat -10.000 10.000

Bilanţul societăţii A

Activ Înainte de operaţia de vânzare - cumpărare

După operaţia de vânzare - cumpărare

Stocuri 100.000 120.000 Alte active 1.000.000 1.000.000 Total activ 1.100.000 1.120.000 Pasiv Înainte de operaţia de

vânzare-cumpărare După operaţia de

vânzare - cumpărare Rezultat 0 20.000 Alte pasive 1.100.000 1.100.000 Total pasiv 1.100.000 1.120.000

Bilanţul societăţii B

Activ Înainte de operaţia de vânzare - cumpărare

După operaţia de vânzare - cumpărare

Stocuri 100.000 120.000 Alte active 1.200.000 1.200.000 Total activ 1.300.000 1.320.000 Pasiv Înainte de operaţia de

vânzare-cumpărare După operaţia de

vânzare - cumpărare Rezultat -10.000 10.000 Alte pasive 1.310.000 1.310.000 Total pasiv 1.300.000 1.320.000

26

Se constată că, în urma operaţiei de vânzare-cumpărare, fiecare dintre cele două societăţi

înregistrează un profit de 20.000 lei. Este vorba însă despre un profit artificial, deoarece câştigul

de 20.000 lei a fost utilizat pentru achiziţia stocului deţinut de către cealaltă societate. Reflectarea

acestui profit în situaţiile financiare este posibilă deoarece, în contabilitatea românească,

cheltuielile cu stocuri nu sunt contabilizate în momentul achiziţiei, ci în momentul ieşirii

stocurilor din gestiune.

Producţia de imobilizări

Producţia de imobilizări reprezintă un mijloc prin care societăţile îşi pot ameliora

rezultatul. Această afirmaţie poate părea un paradox deoarece, din punct de vedere contabil, un

beneficiu nu este constatat în momentul producţiei unui bun, ci în momentul confirmării lui de

către piaţă. Acest paradox se explică prin existenţa cheltuielilor fixe şi a celor variabile.

Exemplu:

Societatea X realizează lunar o lucrare pe care o facturează la un preţ de 100.000 lei.

Pentru realizarea unei lucrări sunt necesare consumuri materiale în valoare de 35.000 lei. La

cheltuielile materiale se adaugă cheltuieli fixe lunare în valoare de 60.000 lei (cheltuieli de

personal 45.000 lei, cheltuieli cu amortizarea 15.000 lei). Pentru simplificarea calculelor

presupunem că aprovizionarea se realizează prin metoda „just in time”19. Ca urmare, nu există

stocuri de materii prime şi materiale consumabile.

În exerciţiul N, societatea X a realizat 11 lucrări în primele luni ale anului. În luna

decembrie, din cauza unei crize conjuncturale, nu s-a primit nici o comandă. Societatea are două

alternative:

să continue să plătească personalul fără să realizeze vreo lucrare. În acest caz,

veniturile din exploatare vor cuprinde cifra de afaceri aferentă lunilor ianuarie-

noiembrie.

să utilizeze personalul, care oricum va fi plătit, pentru construirea unei clădiri

destinate nevoilor societăţii. Pentru construirea clădirii sunt necesare consumuri

materiale în valoare de 35.000 lei.

19 Această metodă performantă de gestiune se poate aplica în întreprinderile cu înalt nivel de automatizare şi informatizare. Ea presupune o politică de stocuri apropiată de zero.

27

În funcţie de decizia luată, contul de profit şi pierdere al societăţii X se prezintă astfel:

în mii lei

Cont de profit şi pierdere Alternativa 1 Alternativa 2 Venituri din exploatare Cifra de afaceri 1.100 1.100 Producţia imobilizată 0 95 Cheltuieli din exploatare Cheltuieli materiale 385 420 Cheltuieli de personal 540 540 Cheltuieli cu amortizarea 180 180 Rezultat din exploatare -5 55

Se constată că în varianta în care societatea decide să utilizeze personalul pentru

construirea unei imobilizări rezultatul obţinut din exploatare îmbracă forma de profit.

Mărimea acestui profit corespunde cheltuielilor fixe (salarii şi amortizare), producţia de

imobilizări permiţând capitalizarea acestora. În realitate însă, operaţia are o serie de consecinţe

perverse:

imobilizarea poate fi inutilă întreprinderii;

aprovizionarea cu materii prime şi materiale consumabile generează ieşiri de

fluxuri de trezorerie;

imobilizarea produsă va trebui amortizată, fapt care va diminua rezultatele

exerciţiilor viitoare.

În concluzie, producţia de imobilizări a permis, în exemplul prezentat, transferul

cheltuielilor fixe ale subactivităţii din exerciţiul N asupra exerciţiilor viitoare.

Producţia stocată

Decizia de a constitui sau nu un stoc de produse finite, similar cu decizia de a produce

imobilizări pentru nevoi proprii, îi poate permite unei societăţi să-şi amelioreze rezultatul.

Exemplu: Societatea X realizează lunar, la comandă, 2.000 unităţi de produse finite pe care le vinde

la un preţ unitar de 100 lei. Pentru realizarea producţiei lunare se consumă materii prime şi

materiale în valoare de 60.000 lei. La cheltuielile materiale se adaugă cheltuieli fixe lunare în

valoare de 130.000 lei (cheltuieli de personal 100.000 lei, cheltuieli cu amortizarea 30.000 lei).

Pentru simplificarea calculelor presupunem că aprovizionarea cu materii prime şi

materiale se realizează conform metodei de gestiune „just in time”.

28

În exerciţiul N, societatea X a beneficiat de comenzi în lunile ianuarie - noiembrie. În luna

decembrie, din cauza unei crize conjuncturale, nu s-a primit nici o comandă. Societatea are două

alternative:

să oprească producţia continuând să plătească personalul. În acest caz, veniturile din

exploatare vor cuprinde cifra de afaceri aferentă lunilor ianuarie-noiembrie.

să utilizeze personalul, care oricum va fi plătit, pentru producerea a 2.000 de unităţi de

produse finite pentru care nu există deocamdată cerere din partea pieţei.

În funcţie de decizia luată, contul de profit şi pierdere al societăţii X se prezintă astfel:

- în mii lei -

Cont de profit şi pierdere Alternativa 1 Alternativa 2 Venituri din exploatare Cifra de afaceri 2.200 2.200 Producţia stocată 0 190 Cheltuieli din exploatare Cheltuieli materiale 660 720 Cheltuieli de personal 1.200 1.200 Cheltuieli cu amortizarea 360 360 Rezultat din exploatare -20 110

Decizia de continuare a producţiei, deşi fără utilitate reală pentru întreprindere, deoarece

aceasta este capabilă să producă la comandă, permite, prin ascunderea costurilor subactivităţii,

prezentarea unui rezultat beneficiar (profit).

Aprovizionarea cu materii prime şi materiale a afectat trezoreria întreprinderii, în plus,

există riscul ca produsele create în luna decembrie să nu fie recunoscute de piaţă.

Majorarea cheltuielilor cu colaboratorii

Întreprinderile mici şi mijlocii se caracterizează printr-un număr redus de angajaţi. De

cele mai multe ori proprietarul-manager este singurul lor angajat. În aparenţă, această situaţie

pare să îl avantajeze pe proprietar, deoarece lipsa cheltuielilor salariale influenţează, în sensul

majorării, rezultatul contabil şi deci mărimea dividendelor. Fiscalitatea ridicată îi incită însă pe

manageri să caute căi de însuşire a unei părţi din valoarea adăugată mai puţin costisitoare decât

distribuirea de dividende. O astfel de cale o reprezintă angajarea în cadrul societăţii, în regim de

colaborare, a unor persoane din familia proprietarului20.

20 În realitate, aceste persoane nu prestează activităţi în cadrul întreprinderii.

29

Înregistrarea unei plusvalori artificiale din cedarea activelor Utilizarea principiului nominalismului monetar permite degajarea unor plusvalori

artificiale din cesiunea activelor.

Exemplu:

Societatea X deţine un activ imobilizat cu valoarea contabilă netă de 40.000 lei. Valoarea

de piaţă a acestui activ coincide cu valoarea netă. Dorind să înregistreze o plusvaloare contabilă,

în exerciţiul N, societatea cedează activul la un preţ de100.000 lei, creanţa nepurtătoare de

dobândă urmând a fi încasată peste 3 ani. În virtutea principiului nominalismului monetar,

creanţa nu va fi actualizată şi se va înregistra un profit de 60.000 lei.

Dacă societatea ar fi vândut activul la valoarea lui reală, acordându-i cumpărătorului un

credit pe trei ani purtător de dobândă (presupunem cheltuială cu dobânda de 15.000 lei, în

exerciţiul N, 20.000 lei, în exerciţiul N+l, şi 25.000 lei, în exerciţiul N+2), evoluţia rezultatului ar

fi fost complet diferită.

Cesiunea activului cu acordare de credit purtător de dobândă

Cont de profit şi pierdere (în mii lei)

Anul 1 Anul 2 Anul 3

Venituri din exploatare Cifra de afaceri 2.000 2.100 2.100 Alte venituri din exploatare 40 0 0 Cheltuieli din exploatare Cheltuieli cu materiale, cu servicii şi cu personalul 2.000 2.050 2.050 Alte cheltuieli de exploatare 40 0 0 Rezultat din exploatare 0 50 50 Venituri financiare 15 20 25 Cheltuieli financiare 0 0 0 Rezultat curent 15 70 75 Rezultat brut al exerciţiului 15 70 75

Cesiunea activului cu acordare de credit nepurtător de dobândă

Cont de profit şi pierdere (în mii lei)

Anul 1 Anul 2 Anul 3

Venituri din exploatare Cifra de afaceri 2.000 2.100 2.100 Alte venituri din exploatare 100 0 0 Cheltuieli din exploatare Cheltuieli cu materiale, cu servicii şi cu personalul 2.000 2.050 2.050 Alte cheltuieli de exploatare 40 0 0 Rezultat din exploatare 60 50 50 Venituri financiare 0 0 0 Cheltuieli financiare 0 0 0 Rezultat curent 60 50 50 Rezultat brut al exerciţiului 60 50 50

30

Se constată că vânzarea la un preţ mai mare decât valoarea activului şi acordarea unui

credit nepurtător de dobândă permite constatarea unui plus de valoare din cesiune, plus de valoare

care nu există din punct de vedere economic.

2.4 Clasificări creative în contul de profit şi pierdere21

Clasificarea adecvată a elementelor din cadrul Contului de profit şi pierdere poate fi la fel

de importantă ca şi evaluarea şi recunoaşterea adecvată a acestor elemente.

Rezultatul din exploatare este adesea mult mai important pentru investitori decât rezultatul

net şi este privit ca un indicator care arată cât de bine gestionează conducerea afacerea respectivă.

Rezultatul din exploatare este un subtotal important deoarece include principalele venituri,

câştiguri, cheltuieli şi pierderi care sunt asociate cu activitatea de bază a firmei. De aceea,

rezultatul din exploatare este foarte folositor în judecarea performanţei activităţilor de exploatare.

Acţiunea asupra Contului de profit şi pierdere poate consta în schimbarea şi raportarea

veniturilor în perioade diferite sau în clasificarea elementelor şi determinarea totalurilor în cadrul

aceleiaşi perioade. Aceasta din urmă presupune mutarea elementelor individuale de la o poziţie

la alta din contul de profit şi pierdere cu scopul de a modifica subtotalurile cheie ale acestuia şi,

implicit, percepţia cititorului asupra performanţei financiare.

Următoarele trei exemple pot fi supuse atenţiei în contextul practicilor de clasificare

creativă în contul de profit şi pierdere:

1. mutarea elementelor din contul de profit şi pierdere în cadrul sau în afara ariei rezultatului

din exploatare, conducând la o creştere sau o diminuare a acestuia;

2. mutarea cheltuielilor din costul bunurilor vândute în cadrul categoriei cheltuieli generale

de administraţie şi de desfacere, rezultând o creştere a marjei brute;

3. mutarea activităţilor în afara clasificării activităţi întrerupte atunci când din vânzarea lor

se obţin câştiguri şi mutarea lor în cadrul categoriei atunci când din vânzare apare

pierdere, generându-se un nivel mărit al rezultatului din activităţi continue.

Cerinţele pentru contul de rezultate în viziunea US GAAP-urilor prevăd două formate de

bază. Primul format nu cuprinde subtotaluri, ci prezintă o listă recapitulativă a tuturor veniturilor

şi cheltuielilor. Singurul subtotal este reprezentat de rezultatul înainte de impozit. În cazul celui 21 După Răileanu Vasile, Manea Cristina Lidia, Rapcencu Cristina, Contabilitate creativă, Suport de curs şi aplicaţii practice, ASE, Bucureşti, 2010, pag. 69-71 şi The Financial Numbers Game: Detecting Creative Accounting Practices, John Wiley & Sons, 2002, pag. 295-297

31

de-al doilea format, subtotalurile sunt reprezentate de marja brută, rezultatul din exploatare şi alte

elemente de venituri şi cheltuieli.

Elementele asupra cărora se acţionează la nivelul contului de profit şi pierdere sunt

reprezentate de câştigurile şi pierderile extraordinare, veniturile sau pierderile din activităţile

continue, veniturile sau pierderile din activităţile întrerupte, efectul cumulat al schimbărilor

contabile şi rezultatul net.

Conform US GAAP, pentru a fi clasificat ca extraordinar, un element de venit, câştig sau

cheltuială trebuie să fie neobişnuit şi să nu apară periodic.

De asemenea, atât câştigul cât şi pierderea ce rezultă din cedarea activităţilor întrerupte

sunt prezentate separat în contul de profit şi pierdere. Clasificarea separată a acestor activităţi

întrerupte contribuie la prezentarea unui cont de profit şi pierdere aferent perioadelor succesive

mult mai informativ.

Cheltuielile privind provizioanele pentru restructurare, privind deprecierea activelor şi

amortizarea sunt incluse, de obicei, în cadrul rezultatului din exploatare. Câştigurile şi pierderile

aferente investiţiilor pot fi incluse sau excluse din cadrul rezultatului din exploatare, în timp ce

cheltuielile privind provizioanele pentru litigii pot fi clasificate şi în cadrul şi în afara rezultatului

din exploatare. Costurile legate de achiziţia altor entităţi, de fuziune sunt incluse în cadrul

rezultatului din exploatare deoarece reprezintă diferite reduceri de active.

1

Capitolul 3 Tehnici de modelare prin „creativitate” a bilanţului1

Bilanţul este documentul de sinteză care redă starea şi evoluţia poziţiei financiare a

entităţii.

El permite formularea de judecăţi de valoare privind

- randamentul şi riscul aferente unei întreprinderi, precum şi

- evaluarea mişcărilor viitoare de trezorerie.

Din acest motiv, întreprinderile sunt tentate să încerce să-şi amelioreze structura

bilanţului.

Tehnicile prezentate în cuprinsul capitolului precedent vizează modelarea contului de

profit şi pierdere. Acţionând asupra rezultatului, ele modifică, în egală măsură, şi structura

bilanţului.

In afară de ele, există însă o serie de tehnici destinate în mod particular ameliorării

bilanţului.

Aceste tehnici acţionează asupra unuia sau mai multora dintre elementele următoare:

capitalurile proprii,

îndatorarea,

nevoia de fond de rulment

trezoreria.

3.1 Dezîndatorarea în fapt (in-substance defeasance)

Dezîndatorarea în fapt este un aranjament prin care societatea transferă active unui trust,

care preia, totodată, şi gestiunea unor datorii. Din punct de vedere juridic, societatea nu este

absolvită de obligaţia de a plăti aceste datorii, ea rămânând debitorul principal. Uneori, creditorii

nici nu află de aceste tranzacţii şi păstrează, în continuare, relaţia cu societatea în cauză în

vederea recuperării creanţei.

1 După Malciu Liliana, Contabilitate creativă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, Feleagă Niculae, Malciu Liliana, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002 şi Răileanu Vasile, Manea Cristina Lidia, Rapcencu Cristina, Contabilitate creativă, Suport de curs şi aplicaţii practice, ASE, Bucureşti, 2010

2

Exemplu:

Societatea X deţine o creanţă cu valoarea nominală 200.000 lei, rata dobânzii 9,65%,

recuperabilă prin trei anuităţi constante. În acest caz, anuitatea este egală cu

200.000 x 9,65%/(1-(1+9,65%)-3), aproximativ 80 mii lei. C x r

A = ------------- 1- (1+r) – n

În acelaşi timp, ea are o datorie de 220.000 lei, rata dobânzii 4,5%, rambursabilă în trei

ani sub formă de anuităţi constante. În acest caz, anuitatea este egală cu

220.000 x 4,5%/(1-(1+4,5%)-3), aproximativ 80.000 lei.

Societatea transferă, la începutul anului 1, creanţa şi datoria unui terţ, care va asigura

gestiunea datoriei, plătind anuităţile scadente din încasările obţinute din recuperarea creanţei.

Pentru a evidenţia efectele operaţiei de dezîndatorare în fapt asupra structurii bilanţului,

vom prezenta bilanţul societăţii X, în anul 1, în paralel, în varianta realizării şi în varianta

nerealizării transferului de active şi datorii.

Bilanţul societăţii X

- în mii lei - ACTIV Fără dezîndatorare în fapt Cu dezîndatorare în fapt Active imobilizate 10.000 10.000 Active circulante Creanţe 5.000 4.8002 Alte active circulante 8.000 8.000 Disponibil 2.000 2.000 Total active 25.000 24.800

PASIV Fără dezîndatorare în fapt Cu dezîndatorare în fapt Capitaluri proprii Capital social 7.000 7.000 Rezultat 0 20 Datorii 18.000 17.7803 Total pasiv 25.000 24.800

Se constată că, deşi datoriile nu au fost plătite, utilizarea tehnicii dezîndatorării în fapt

face posibilă eliminarea lor din bilanţ, ceea ce are ca efect ameliorarea situaţiei financiare şi

crearea premiselor pentru obţinerea de noi împrumuturi.

2 Totalul creanţelor a fost micşorat cu suma de 200.000 lei, reprezentând valoarea creanţei cedate în favoarea terţului care a preluat datoria. 3 Totalul datoriilor a fost diminuat cu valoarea datoriei cedate de 220.000 lei.

3

Cu toate că are drept finalitate principală ameliorarea bilanţului, aşa cum s-a constatat în

exemplul precedent, tehnica dezîndatorării în fapt influenţează şi rezultatul.

Pentru a evidenţia detaliile acestei influenţe, prezentăm contul de profit şi pierdere, în mii

lei, în varianta conservării creanţei şi datoriei până la scadenţă (varianta 1) şi în varianta cedării

acestora la începutul anului 1 (varianta 2).

Varianta 1

Cont de profit şi pierdere Anul 1 Anul 2 Anul 3 Venituri din exploatare 20.000 20.000 20.000 Cheltuieli din exploatare 20.000 20.000 20.000 Rezultat din exploatare 0 0 0 Venituri financiare Venituri din dobânzi 194 14 7 Cheltuieli financiare Cheltuieli cu dobânzi 10 7 3 Rezultat financiar 9 7 4 Rezultat curent 9 7 4

Varianta 2

Cont de profit şi pierdere Anul 1 Anul 2 Anul 3 Venituri din exploatare5 20.020 20.000 20.000 Cheltuieli din exploatare 20.000 20.000 20.000 Rezultat din exploatare 20 0 0 Venituri financiare Venituri din dobânzi 0 0 0 Cheltuieli financiare Cheltuieli cu dobânzi 0 0 0 Rezultat financiar 0 0 0 Rezultat curent 20 0 0

PLANUL DE RECUPERARE A CREANTEI

Anii Anuitatea Dobânda Rata împrumutului

Sold rămas datorat la început de an

0 1 2 3 4 1 2 3

80.000 80.000 80.000

19.000 14.000

7.000

61.000 66.000 73.000

200.000 139.000

73.000 TOTAL 240.000 40.000 200.000

4 Veniturile din dobânzi sunt de 200.000 x 9,65%, ceea ce înseamnă aproximativ 19.000 lei, în anul 1. Ştiind că anuitatea este 80.000, rezultă că s-au recuperat 80.000 -19.000 =61.000 din valoarea nominală a creanţei. În anul 2, venitul din dobânzi este de (200.000 - 61.000) x 9,65%, adică aproximativ 14.000. Dobânzile se vor calcula în mod similar. 5 Considerăm că rezultatul degajat din operaţia de dezîndatorare în fapt aparţine activităţilor de exploatare.

4

PLANUL DE RAMBURSARE A IMPRUMUTULUI

Anii Anuitatea Dobânda Rata împrumutului

Sold rămas datorat la început de an

0 1 2 3 4 1 2 3

80.000 80.000 80.000

10.000 7.000 3.000

70.000 73.000 77.000

220.000 150.000

77.000 TOTAL 240.000 20.000 220.000

Se observă că utilizarea dezîndatorării în fapt permite degajarea unui profit, ceea ce are ca

efect ameliorarea unor rate importante pentru deciziile utilizatorilor externi.

Acest profit este însă artificial, el provenind din faptul că datoriile şi creanţele se

diminuează cu valorile nominale de 220.000 lei şi respectiv 200.000 lei. În realitate, datoria şi

creanţa sunt egale în valori reale (nominal plus dobândă).

Dacă ratele dobânzilor ar fi avut sensuri inversate în raport cu exemplul prezentat

anterior, dezîndatorarea în fapt ar fi generat o pierdere (pentru a compensa datorii de 200.000 lei

se impunea cedarea de creanţe în sumă de 220.000 lei). Această situaţie ar putea prezenta interes

pentru societăţile care caută o reducere a rezultatului impozabil.

3.2 Reevaluarea imobilizărilor corporale

În virtutea principiului prudenţei, activele trebuie evaluate la costul istoric. Aplicarea cu

stricteţe a principiului costului istoric poate afecta însă imaginea poziţiei financiare a unei

societăţi. Din acest motiv, în unele ţări, normalizatorii contabili autorizează reevaluarea, în

anumite condiţii, a imobilizărilor corporale.

Trebuie însă precizat că reevaluarea imobilizărilor corporale furnizează, prin

intermediul unor variabile precum

- mărimea diferenţei din reevaluare,

- baza de calcul al amortizării şi

- durata perioadei de amortizare,

mijloace considerabile pentru „împodobirea bilanţului”.

Exemplu:

Societatea X deţine în patrimoniul său, printre altele, imobilizări corporale achiziţionate la

un cost de 200.000 lei, valoarea amortizărilor acestor imobilizări fiind 120.000 lei. Managerii

decid să înregistreze imobilizările corporale la valoarea lor actuală de 400.000 lei. Operaţia

5

generează creşterea valorii nete contabile şi a capitalurilor proprii cu 320.000 lei. Pentru a

evidenţia efectele benefice ale acestei operaţii pentru imaginea societăţii prezentăm, în paralel,

bilanţul, înainte şi după reevaluarea imobilizărilor.

ACTIV (A) Înainte de reevaluare După reevaluare Imobilizări corporale (valoare brută) 200 520 Amortizarea imobilizărilor corporale -120 -120 Valoarea netă a imobilizărilor corporale 80 400 Active circulante 300 300 Total activ 380 700 PASIV (Cpr + D) Înainte de reevaluare După reevaluare Capital social 400 400 Diferenţe din reevaluare 0 320 Rezultat reportat -600 -600 Rezultatul exerciţiului 100 100 Total capitaluri proprii -100 220 Datorii 480 480 Total pasiv 380 700

Legislaţia societăţilor comerciale stipulează că o societate trebuie să dispună de capitaluri

proprii egale cu cel puţin 50% din capitalul social.

Dacă mărimea lor este inferioară acestei limite, capitalurile proprii trebuie reconstituite, în

mod normal, pentru reconstituirea acestora se procedează la

- o creştere de capital egală cu mărimea pierderilor, urmată de

- o reducere de capital în vederea anulării pierderii6

În cazul societăţii X, reevaluarea imobilizărilor corporale a permis reconstituirea

capitalurilor proprii fără a mai fi necesar aportul asociaţilor.

La disimularea situaţiei reale poate contribui şi modul de tratare a amortizării

acumulate până în momentul reevaluării.

Astfel,

unii specialişti susţin că operaţia de reevaluare trebuie să afecteze profitul cu o

valoare egală cu amortizarea acumulată (120.000 lei în exemplul nostru) şi diferenţele

din reevaluare doar cu plusul de valoare ce excede această amortizare (320.000 lei –

120.000 lei = 200.000 lei în exemplul nostru).

Argumentul folosit pentru susţinerea acestei alternative este faptul că „prin

reevaluare s-a stabilit că înregistrarea amortizării nu a fost necesară şi, ca urmare,

profitul trebuie să reflecte situaţia care ar fi existat dacă nu se calcula amortizarea”.

6 Operaţia poartă denumirea de „mişcarea acordeonului”.

6

alţi specialişti consideră că rolul amortizării este de a aloca costul activelor pe

perioada de viaţă utilă a acestora. Ca urmare, activele reevaluate nu sunt active noi, ci

active parţial depreciate. În acord cu această abordare, diferenţele din reevaluare sunt

reprezentate de diferenţa între valoarea reevaluată şi valoarea netă a activelor, adică

320.000 lei în exemplul prezentat.7

Este evident că acordarea posibilităţii de a alege între cele două variante creează condiţii

pentru disimularea situaţiei reale.

Astfel, dacă o societate adoptă prima alternativă, profitul, partea ce revine acţionarilor şi

profitul pe acţiune sunt substanţial ameliorate.

3.3 Clasificarea titlurilor Contabilitatea operează cu mai multe categorii de titluri:

titluri imobilizate deţinute la entităţi afiliate,

titluri imobilizate sub forma intereselor de participare,

alte titluri imobilizate şi

titluri de plasament.

Încadrarea titlurilor în una sau alta dintre categoriile menţionate depinde, în mod normal,

de intenţia cu care întreprinderea le-a achiziţionat.

În unele cazuri însă, întreprinderile sunt tentate să recurgă la o anumită clasificare în

scopul de a ameliora situaţia prezentată utilizatorilor externi.

Astfel, clasificarea titlurilor în categoria activelor circulante permite ameliorarea ratei de

lichiditate.

Exemplu:

Societatea X prezintă, la 1 ianuarie N, următorul bilanţ de deschidere al exerciţiului:

- în mii lei - Activ Valori nete Pasiv Valori Imobilizări Capitaluri proprii - corporale 200 Capital social 250 - financiare 0 Active circulante Datorii - stocuri 20 - pe termen lung 100 - creanţe 30 - pe termen scurt 50 - titluri de plasament 0 - disponibil 150 Total activ 400 Total pasiv 400

7 Cele două alternative de tratare a amortizării sunt inspirate din lucrarea „Creative accounting: its nature and use”, anterior citată.

7

Presupunem că, în cursul exerciţiului N, societatea X a achiziţionat 10.000 acţiuni Alfa la

un preţ de 7 lei /acţiune.

Efectul clasificării titlurilor,

în categoria activelor imobilizate (varianta 1) sau

în categoria activelor circulante (varianta 2),

asupra ratei de lichiditate este relevat de următorul bilanţ:

Bilanţul după achiziţia titlurilor

- în mii lei - Activ Varianta 1 Varianta 2 Imobilizări - corporale 200 200 - financiare 70 0 Active circulante - stocuri 20 20 - creanţe 30 30 - titluri de plasament 0 70 - disponibil 80 80 Total activ 400 400 Pasiv (Cpr+D) Varianta 1 Varianta 2 Capitaluri proprii Capital social 250 250 Datorii - pe termen lung 100 100 - pe termen scurt 50 50 Total pasiv 400 400 Fond de rulment8 80 150 Rata de lichiditate9 2,60 4,00

3.4 Vânzarea şi răscumpărarea stocurilor

Pentru a obţine surse de finanţare, societăţile pot proceda la vânzarea stocurilor.

Particularitatea operaţiei constă în faptul că în contractul de vânzare este prevăzută o opţiune de

răscumpărare a stocurilor.

Între data vânzării şi data răscumpărării stocului, societatea vânzătoare utilizează

rezultatul obţinut din operaţia de vânzare ca o sursă de finanţare.

8 Fondul de rulment se calculează atât prin diferenţa dintre activul circulant şi datoriile pe termen scurt, cât şi prin diferenţa dintre capitalurile permanente şi totalul imobilizărilor. 9 Lichiditatea =Activ circulant /Datorii pe termen scurt.

8

Stocul şi datoria de a rambursa finanţarea acordată temporar de cumpărătorul stocului

sunt excluse din bilanţ.

Diferenţa dintre preţul iniţial de vânzare şi preţul de răscumpărare al stocului va fi inclusă

în costul vânzărilor când stocul va fi, în sfârşit, vândut unui cumpărător independent.

3.5 Raportarea eronată a activelor şi datoriilor10

Evaluarea activelor şi datoriilor raportate în bilanţ reprezintă o metodă destul de utilizată

în ceea ce priveşte aplicarea tehnicilor de contabilitate creativă.

Activele şi datoriile raportate în mod eronat pot fi asociate unor elemente comune de

exploatare, cum ar fi conturile de creanţe, de stocuri, de datorii comerciale sau pot avea o

latură neobişnuită, cum ar fi operele de artă. Rezultatul este însă acelaşi, şi anume, o raportare

eronată a poziţiei financiare şi a performanţei financiare.

În cele mai multe cazuri, pentru a lăsa impresia unei performanţe financiare superioare,

activele sunt supraevaluate şi/sau datoriile sunt subevaluate.

Există o legătură directă între câştigurile şi sumele raportate pentru active. În situaţia în

care costurile sunt capitalizate, cheltuielile suportate sunt înregistrate sub forma unor active în

cadrul bilanţului şi nu sub forma unor cheltuieli în contul de profit şi pierdere. În consecinţă,

câştigurile perioadei curente sunt majorate.

O legătură similară există între câştiguri şi activele care nu sunt supuse amortizării,

incluzând aici elemente precum creanţele, stocurile, investiţiile. Atunci când astfel de active sunt

evaluate la valori mai mari decât sumele care pot fi realizate prin utilizare sau vânzare,

cheltuielile sau pierderile sunt amânate, majorându-se astfel câştigurile.

De asemenea, o subevaluare a datoriilor conduce la majorarea temporară a câştigurilor.

Odată cu creşterea câştigurilor, se obţine un plus şi în cadrul rezultatului reportat, având ca efect

o sporire directă a capitalurilor proprii ale acţionarilor.

Uneori, societăţile apelează la supraevaluarea activelor primite în urma emiterii de

acţiuni, efectul resimţindu-se prin creşterea capitalurilor proprii. Doar în cazul în care activul

supraevaluat este şters din bilanţ sau este vândut în pierdere, creşterea fictivă a capitalurilor

proprii va fi reluată.

10 După Răileanu Vasile, Manea Cristina Lidia, Rapcencu Cristina, Contabilitate creativă, Suport de curs şi aplicaţii practice, ASE, Bucureşti, 2010, pag. 62-68 şi The Financial Numbers Game: Detecting Creative Accounting Practices, John Wiley & Sons, 2002, pag. 237-260

9

3.5.1 Supraevaluarea activelor

Creanţele

Creanţele au un rol important în detectarea veniturilor premature sau a celor fictive. O

asemenea recunoaştere improprie a veniturilor duce la imposibilitatea de colectare a creanţelor.

Drept urmare, ritmul de creştere al creanţelor este mai ridicat decât al veniturilor iar durata de

încasare a creanţelor creşte până la un nivel mai ridicat decât ar fi normal pentru acea societate

sau pentru competitorii din acelaşi domeniu de activitate. Totuşi, chiar şi atunci când veniturile

sunt recunoscute în mod corespunzător, câştigurile pot fi majorate, cel puţin temporar, prin

evaluarea necorespunzătoare a creanţelor.

Creanţele sunt raportate la valoarea realizabilă netă, adică valoarea care se aşteaptă să fie

colectată la încasarea acestora. Din valoarea totală a creanţelor, se deduce o estimare a sumelor

care nu pot fi colectate. Aceasta se înregistrează sub forma unei cheltuieli cu ajustarea creanţelor

incerte. În situaţia în care există dovezi că o parte sau toată valoarea unei creanţe nu se poate

colecta, acea parte va fi anulată. Cheltuiala asociată ajustării pentru deprecierea creanţelor incerte

a fost înregistrată anterior ca o estimare.

O societate care doreşte să îşi sporească temporar câştigurile poate apela la minimizarea

cheltuielilor înregistrate sub forma ajustării pentru creanţe incerte. Această modalitatea, în

schimb, va diminua rezerva pentru creanţe incerte şi va majora valoarea realizabilă netă a

creanţelor. Doar mai târziu, de multe ori în anii ulteriori, când rezerva pentru creanţe incerte se

dovedeşte a fi neadecvată, problema va fi scoasă la suprafaţă. Atunci, o ajustare sau o cheltuială

suplimentară trebuie înregistrată.

Stocurile

Stocurile reprezintă în bilanţ costul bunurilor nevândute. În momentul în care aceste

bunuri sunt vândute, costul lor se transferă în contul de profit şi pierdere sub forma costului

bunurilor vândute, cunoscut şi sub denumirea de costul vânzărilor. O supraevaluare a stocurilor

va subevalua costul bunurilor vândute şi, drept urmare, profitul net va fi supraevaluat.

Există multe abordări disponibile unei entităţi în intenţia de a supraevalua stocurile. De

exemplu, o abordare directă constă în supradimensionarea cantităţii fizice de elemente incluse în

stocuri, ceea ce implică utilizarea de valori pentru bunuri false sau raportarea drept stocuri valide

a bunurilor cu defecte. În al doilea rând, entităţile pot creşte valoarea raportată a stocurilor fără a

modifica numărătoarea fizică a acestora, prin evaluarea stocurilor la sume superioare. O a treia

10

metodă de supraevaluare a stocurilor constă în amânarea unei ştergeri din bilanţ a bunurilor

depreciate care sunt uzate moral.

3.5.2 Subevaluarea datoriilor

Datoriile reprezintă sacrificii viitoare de resurse sau servicii efectuate pentru decontarea

obligaţiilor prezente. Atunci când sunt evaluate corect, ele sunt raportate la valoarea prezentă a

resurselor şi serviciilor utilizate pentru decontare. O datorie subevaluată este o datorie raportată la

o valoare mai mică decât valoarea prezentă a obligaţiei. Atunci când o asemenea datorie este

decontată sau ajustată la valoarea prezentă, va rezulta o pierdere sau o cheltuială. Astfel,

rezultatele aşteptate vor fi optimiste dacă nu se acordă atenţie datoriilor subevaluate.

Influenţa directă asupra rezultatelor este mult mai sesizabilă în cazul datoriilor precum:

cheltuielile angajate, datoriile comerciale, obligaţiile privind taxele şi impozitele, datoriile

contingente.

Cheltuielile angajate reprezintă cheltuielile care au fost recunoscute, dar nu au fost

achitate. De aceea, în bilanţul contabil este raportată o valoare de plată sub forma unei datorii.

Astfel de cheltuieli includ sume datorate pentru cheltuieli generale de administraţie neachitate,

pentru salarii, utilităţi etc.

Datoriile comerciale se datorează furnizorilor de stocuri pentru care plata nu a fost încă

efectuată. Atunci când datoriile comerciale sunt subevaluate şi achiziţiile de stocuri sunt adesea

subevaluate, ceea ce conduce la o subevaluare a costului bunurilor vândute şi, în final, la o

supraevaluare a profitului net. Mai târziu, când se descoperă că nu au fost înregistrate achiziţii de

stocuri, se va afecta rezultatul sau, dacă achiziţiile se referă la anii interiori, se va modifica

rezultatul reportat, rezultatele anilor precedenţi fiind retratate.

Perioada de decontare a datoriilor, adică numărul de zile necesar până la achitarea

datoriilor din bilanţ, este un indicator important în determinarea modificărilor neobişnuite sau

neaşteptate ale datoriilor. De asemenea o îmbunătăţire a valorii marjei comerciale este un indiciu

că s-au efectuat anumite ajustări asupra datoriilor şi asupra costului bunurilor vândute.

1

Capitolul 4. Detectarea şi limitarea manipulării informaţiei contabile

4.1 Profesia contabilă versus contabilitatea creativă

Operaţiile analizate în capitolele precedente nu prezintă nereguli din punct de vedere

juridic. Problemele apar doar în legătură cu traducerea lor contabilă, ceea ce demonstrează că, în

ultimii ani, contabilitatea a pierdut o parte din civismul său pentru a răspunde sirenelor cetăţii

comerciale. Şi dacă nu doreşte să îşi piardă definitiv sufletul, ea trebuie să reţină acele criterii

care îi permit să găsească un echilibru just între cetatea civică şi cetatea comercială. Mingea se

găseşte, deci, în terenul profesioniştilor contabili65.

Reacţia profesiei contabile la fenomenul de contabilitate creativă66

Profesia contabilă nu a rămas insensibilă la provocarea pe care o reprezintă contabilitatea

creativă şi a căutat soluţii pentru limitarea utilizării acesteia. Astfel, în 1985, preşedintele

Institutului experţilor contabili din Anglia şi Ţara Galilor (ICAEW) atrăgea atenţia asupra

„serioaselor probleme ale împodobirii bilanţului (window dressing) şi finanţării în afara

bilanţului (off-balance sheet financing)”. Un an mai târziu, ICAEW a emis o normă tehnică

(Technical Release 603), care viza contabilitatea creativă. Conform acestei norme, alegerea

tratamentului contabil adecvat unei operaţii se face în funcţie de substanţa economică a acesteia.

Totuşi, se făcea precizarea că, pentru a prezenta o imagine fidelă a situaţiei financiare a

întreprinderii, este absolut necesară şi furnizarea unor informaţii privind forma legală a

tranzacţiei.

În aprilie 1988, organismul britanic de normalizare (Accounting Standards Committee:

ASC) a elaborat un proiect de normă (ED 42) intitulat „Contabilitatea tranzacţiilor cu scop

particular” (Accounting for Special Purpose Transactions). Proiectul avea drept obiectiv să

„stabilească tipul de analiză pe care ar trebui să îl realizeze preparatorii de conturi şi auditorii

atunci când identifică tranzacţii cu scop particular. Ei ar trebui să analizeze efectul comercial al

acestor tranzacţii. Deci, soluţia furnizată este una conceptuală”. Totuşi, ED 42 nu stabileşte

tratamente contabile aplicabile tuturor întreprinderilor, ci are în vedere doar tranzacţiile a căror

intenţie şi al căror efect comercial nu sunt evidente. Proiectul pune accentul pe identificarea

substanţei, a aspectelor şi implicaţiilor tranzacţiei susceptibile să aibă un efect comercial în

practică. A identifica efectele comerciale ale unei tranzacţii înseamnă a stabili modul în care

65 După Malciu Liliana, Contabilitate creativa, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 109 66 Idem, pag. 109-112

2

aceasta afectează activele şi datoriile companiei. În ceea ce priveşte activele, trebuie văzut dacă

tranzacţia afectează controlul companiei asupra beneficiilor viitoare sau riscul care stă la baza

acestor beneficii. În ceea ce priveşte datoriile, trebuie stabilit în ce măsură tranzacţia presupune

un sacrificiu viitor de beneficii sub forma transferului de active sau furnizării de servicii către alte

entităţi.

În mai 1990, ASC a emis proiectul de normă (ED 49) intitulat „Reflectarea realităţii

economice a tranzacţiilor în care sunt presupuse active şi datorii” (Reflecting the Substance of

Transactions in Assets and Liabilities). Noul proiect de normă precizează că tratamentul contabil

al tranzacţiilor complexe în care sunt presupuse active şi datorii trebuie să reflecte în mod fidel

efectele comerciale ale acestora. Asemănător cadrului conceptual internaţional, ED 49 defineşte

activele ca resurse controlate de către întreprindere, de la care se aşteaptă beneficii viitoare, iar

datoriile, ca obligaţii actuale a căror decontare va genera ieşiri de resurse ce exprimă beneficii

economice. Controlul asupra unei resurse (activ sau datorie) poate să fie determinat prin abilitatea

de a obţine beneficii economice viitoare sau de a genera costuri economice asociate resursei.

Trebuie însă precizat că, în majoritatea schemelor de finanţare în afara bilanţului, controlul

resursei este dificil de identificat.

ED 49 a stârnit numeroase critici. Astfel, Pimm este de părere că implementarea

proiectului ar întâmpina două dificultăţi principale: i) contabilii vor pune mai mult accent pe

riscul asociat capitalului şi ii) trebuie să existe siguranţa că profesioniştii contabili pot să descrie

riscul. Or, sarcina contabilului este determinarea profitului, şi nu descrierea riscului.

Contabilitatea creativă a preocupat, de asemenea, profesia contabilă şi instanţa

normalizatoare din SUA. Astfel, Bullen spunea că „limitarea contabilităţii creative reprezintă

unul dintre proiectele cele mai complexe ale organismului american de normalizare”. La rândul

său, Wild atrăgea atenţia asupra faptului că, întrucât contabilitatea creativă poate să înşele

utilizatorii de informaţii financiar-contabile, utilizarea ei ridică semne de întrebare asupra

obiectivelor situaţiilor financiare.

Totodată, circumstanţele create de asocierea eşecurilor şi scandalurilor manifestate în

domeniul raportării financiare şi auditului cu profesia contabilă din anumite ţări au influenţat în

mod semnificativ mediul internaţional de normalizare, solicitând replica promptă a profesiei67.

Începând cu anul 2003, Federaţia Internaţională a Contabililor (IFAC) a demarat un amplu proces

de revizuire a activităţilor sale de guvernanţă şi a responsabilităţilor sale în domeniul

67 Diaconu Gh., Doctrină contabilă şi deontologie profesională, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2009, pag.15.

3

reglementării. Noua strategie a organismului profesional internaţional conferă valenţe superioare

angajamentului continuu al profesiei contabile în ceea ce priveşte rolul său privind interesul

public, consolidând încrederea investitorilor în raportarea financiară, în activitatea auditorilor şi

raportării financiare pentru sectorul public. IFAC îşi propune să disemineze cunoştinţele către

contabilii din întreaga lume, asigurându-se că deţin înţelegerea necesară implementării

standardelor internaţionale şi că răspund nevoii de raportare a informaţiilor financiare în mod

uniform.

Perspectiva etică68

Pentru profesia contabilă, contabilitate creativă poate fi privită ca fiind dubioasă din punct

de vedere etic. În SUA, un partener al Price Waterhouse observa:

„Când apare raportarea frauduloasă, aceasta este identificată la niveluri de conducere

aflate deasupra acelora pentru care sistemele de control intern sunt desemnate ca fiind eficiente.

Ea implică, adesea, utilizarea situaţiilor financiare pentru a crea iluzia că entitatea este mai

sănătoasă şi mai prosperă decât este în realitate. Această iluzie este, uneori, însoţită de mascarea

realităţilor economice prin aplicarea eronată intenţionată a principiilor contabile” (Conner, I.E.,

Enhancing public confidence in the accounting profession, Journal of Accountancy, July, 1986).

Se observă utilizarea termenului „fraudulos” pentru a descrie contabilitatea creativă.

Într-un studiu realizat în Australia pe un număr de 1500 contabili, Leung şi Cooper

(Ethical dilemmas in accountancy practice, Australian Accountant, May,1995) au descoperit trei

probleme de etică citate cel mai frecvent, după cum urmează:

Problemele de etică % din respondenţi 1 Conflictul de interese 51,9 2 Propunerea clientului de a manipula conturile 50,1 3 Propunerea clientului pentru evaziune fiscală 46,8

Două studii realizate în SUA, privind atitudinea faţă de contabilitatea creativă, au condus

la constatarea de diferenţe în atitudinile contabililor faţă de contabilitatea creativă, depinzând de

modul de apariţie a acesteia: dacă apare ca urmare a abuzului regulilor contabile sau ca urmare a

manipulării tranzacţiilor. Fischer şi Rosenzweig (Attitudes of students and accounting

practitioners concerning the ethical acceptability of earnings management, Journal of Business

Ethics, 14, 1995) oferă două explicaţii posibile pentru atitudinea contabililor:

68 După Amat O., Blake J. şi Downs J., The ethics of creative accounting, Economics Working Paper,1999,pag.11-13.

4

1. contabilii se raportează mai degrabă la o abordare bazată pe reguli atunci când vorbesc de

etică, decât la impactul asupra utilizatorilor de conturi;

2. contabilii pot vedea abuzul regulilor contabile ca fiind în cadrul domeniului lor şi, de

aceea, presupune judecata lor etică, în timp ce manipularea tranzacţiilor aparţine

domeniului managerilor şi, deci, nu este subiect al aceluiaşi cod etic.

De asemenea, Merchant şi Rocknes (The ethics of managing earnings: an empirical

investigation, Journal of Accounting and Public Polky, 13, 1994) au constatat o diferenţă în

atitudinile contabililor faţă de contabilitatea creativă, depinzând de motivaţia managementului.

Contabilitatea creativă bazată pe motivaţia interesului propriu a atras un dezacord mai puternic

decât în cazul în care motivaţia era promovarea companiei.

Un contabil, sau alt manager, care ia atitudine faţă de contabilitatea creativă este supus

presiunilor ca orice alt informator. În cazuri extreme, neraportarea unor asemenea fapte poate

conduce la ruinarea reputaţiei. Astfel, un contabil care ia atitudine poate argumenta: „mă va costa

slujba, dar nu cred că voi mai obţine o altă slujbă dacă nu procedez etic.”

Schilit (Is it fraud or just slick accounting?, CEO Magazine, August, 1993) relatează

cazul unui contabil confruntat cu o astfel de situaţie. Angajatorul său (o companie din industria

alimentară) s-a confruntat cu costuri substanţiale privind plata comercianţilor cu amănuntul

pentru a pune noi produse pe rafturile lor. Aceasta este o practică comună, iar costurile sunt

tratate ca şi cheltuieli în anii în care apar. În scopul de a se încadra în ratele prevăzute de

acordurile de finanţare, preşedintele companiei a propus capitalizarea acestor costuri şi

amortizarea lor pe o perioadă de 10 ani. Contabilul:

▪ a întreprins unele cercetări privind practica altor companii şi i-a fost confirmată

convingerea că acesta nu era un tratament contabil acceptabil;

▪ a identificat mărimea costurilor care ar fi permis companiei să se încadreze în aceleaşi

rate prevăzute în acordul de finanţate;

▪ a făcut cunoscută această situaţie auditorilor sperând „că aceştia vor juca rolul poliţistului

rău şi vor forţa compania să treacă pe cheltuieli costurile respective”.

Principalul investitor al companiei a încercat, fără succes, să convingă auditorul să îi

permită capitalizarea costurilor respective. La scurt timp, contabilul a fost concediat pentru luarea

acestei poziţii.

Seria acţiunilor în acest caz presupune:

▪ verificarea dacă metoda contabilă propusă este una neacceptată;

5

▪ căutarea de căi legale alternative pentru obţinerea aceluiaşi rezultat şi prezentarea acestora

conducerii ca variante alternative;

▪ în ultimă instanţă, raportarea abuzului către organismul adecvat.

În concluzie, contabilitatea creativă oferă o provocare formidabilă pentru profesia

contabilă. Problema este una internaţională, alegerea politicilor contabile fiind o problemă

specifică pentru tradiţia anglo-americană şi manipularea tranzacţiilor fiind o problemă specifică

pentru tradiţia continental-europeană. Există o mare varietate a motivaţiilor managerilor pentru

contabilitatea creativă. Contabilii care acceptă provocarea etică a contabilităţii creative trebuie să

fie conştienţi de scopul, atât al abuzului în alegerea politicilor contabile, cât şi al manipulării

tranzacţiilor.

4.2 Soluţii posibile de limitare a manipulărilor prin informaţia contabilă şi de creştere a

credibilităţii contabilităţii69.

Nevoia de combatere a tehnicilor de manevrare a informaţiei contabile este reală,

deoarece practicarea unei contabilităţii creative slăbeşte mult credibilitatea socială a informaţiei

contabile.

Ce ar trebui făcut pentru a reduce posibilităţile de utilizare a contabilităţii creative?

În partea ei „perversă”, contabilitatea creativă oferă o reprezentare denaturată a realităţii

întreprinderii, „fabricată” în funcţie de anumite interese ale managerilor firmei sau ale altor

factori. Din această tentaţie se poate ieşi prin ameliorarea proceselor de conceptualizare şi

normalizare a contabilităţii.

Normalizatorii contabili care doresc să limiteze creativitatea contabilă trebuie să aibă în

vedere circumstanţele ce permit manifestarea acesteia. Pentru că practicile de contabilitate

creativă vor dispărea doar odată cu dispariţia cauzelor care le-au generat.

O primă măsură în vederea reducerii posibilităţilor de utilizare a contabilităţii creative

o reprezintă elaborarea, respectiv dezvoltarea în ţările în care există deja, a unui cadru

contabil conceptual. Cadrul conceptual reprezintă, înainte de toate, un instrument la dispoziţia

normalizatorilor. El este însă util şi profesioniştilor contabili deoarece, prin criteriile pe care le

69 După Feleagă Niculae, Malciu Liliana, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 456-458 şi Ionaşcu Ion, Dinamica doctrinelor contabilităţii contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 172-173.

6

stabileşte, le permite acestora să înţeleagă mai profund normele contabile, să îşi fundamenteze o

opinie generală despre practicile contabile şi să analizeze operaţiile complexe. Uneori, în

practică, se face foarte greu distincţie între tranzacţiile „clare”, care au o finalitate reală, şi

tranzacţiile „complexe”, care au uneori ca finalitate „împodobirea” situaţiilor financiare. Un

exemplu de tranzacţie complexă îl constituie vânzarea unui activ, la sfârşitul exerciţiului, dacă

operaţia de vânzare este urmată de un aranjament de răscumpărare a activului, în exerciţiul

următor. Problema centrală în aprecierea unei tranzacţii este stabilirea intenţiei pe care a avut-o

întreprinderea în momentul realizării ei sau, altfel spus, stabilirea naturii şi realităţii financiare a

acesteia, fără a ţine cont, în mod unic, de aparenţa juridică.

De asemenea, s-a sugerat că normele contabile ar trebui să fie mai detaliate pentru a

elimina, pe cât posibil, subiectivismul în interpretare şi aplicare. Cazurile particulare se află însă

în spatele regulilor specifice. Pe măsură ce ochiurile plasei sunt mai fine, cel ce vrea să treacă

prin ele devine mai imaginativ. „O prescriere detaliată ca şi o cuantificare precisă a unui fenomen

conduc, în mod direct, la scheme concepute pentru a permite ocolirea.”70 În plus, aşa cum

remarcă Colasse, „ar fi eronat să credem că reglementarea şi normalizarea redau de o manieră

obiectivă portretul contabil al întreprinderii. Ele dezvăluie, în mod explicit, doar maniera în care

portretul a fost pictat. Pe de altă parte, ele lasă preparatorilor de conturi o marjă de manevră, în

acelaşi timp indispensabilă şi ireductibilă, marjă de manevră pe care ei o pot utiliza în funcţie de

consideraţii ce derivă din politica financiară sau din politica de comunicare a întreprinderii.” 71

Desigur, trebuie căutat un echilibru în procesul de normalizare contabilă, astfel încât

acesta să nu ducă, în numele reducerii tentaţiilor „imaginative”, la un cadru de norme contabile

foarte rigide şi „stufoase”, care să suprime capacitatea contabilului de a căuta soluţiile contabile

care reflectă cel mai bine realitatea întreprinderii.

Experienţa arată că, de fiecare dată când apare o normă nouă, întreprinderile găsesc o cale

să-i minimizeze impactul. Altfel spus, indiferent de numărul şi de gradul de detaliere a normelor

contabile, întotdeauna vor fi unii care vor găsi o cale de a „bate” sistemul. Ca urmare,

misiunea normalizatorilor şi a reprezentanţilor profesiei contabile nu este una simplă. Chiar dacă

ei nu sunt siguri că vor cuceri războiul împotriva contabilităţii creative trebuie să facă efortul de a

răspunde imaginaţiei cu imaginaţie.

70 G. Gelard şi Barthes de Ruyter, L’abus de droit: une arme contre la comptabilité imaginative, Revue française de comptabilité, no 238, octobre 1992 71 Citat de B. Raybaud -Turrillo şi R. Teller în Comptabilité creative, Encyclopédie de gestion , Economica, 1996

7

O altă măsură ar trebui să vizeze reducerea numărului de prelucrări contabile

permise sau stabilirea clară a circumstanţelor în care trebuie aplicată fiecare prelucrare. Mai

mult, dacă o întreprindere a ales o prelucrare contabilă pentru că aceasta îi permitea obţinerea

unei imagini fidele în anul respectiv, ea ar trebui să utilizeze aceeaşi prelucrare şi în anii

următori. Un progres pe această linie l-a înregistrat organismul internaţional de normalizare

contabilă care a stabilit că, pentru tranzacţiile de aceeaşi natură, se pot utiliza cel mult două

prelucrări, una dintre acestea fiind recomandată ca prelucrare de referinţă. Întreprinderilor care

nu îndeplinesc condiţiile cerute de utilizarea prelucrării de referinţă le este permisă aplicarea

celeilalte prelucrări autorizate. De asemenea, orientarea utilizatorilor externi, a investitorilor în special, către

informaţiile de tip fluxuri de numerar i-ar putea descuraja pe manageri să utilizeze tehnici de

manipulare a informaţiilor contabile. Imaginaţia financiară poate „aranja” veniturile şi cheltuielile

pentru a prezenta un profit sau o pierdere mai mare. Ea nu poate însă să genereze lichidităţi. În

general o societate profitabilă este considerată atractivă. Dacă ea prezintă însă un cash-flow

negativ din activităţile de exploatare, utilizatorii externi ar trebui să devină prudenţi şi să

analizeze viabilitatea proiectelor şi capacitatea societăţii de a-şi plăti datoriile. Este adevărat că

investitorii apelează, de regulă, la serviciile analiştilor financiari. Deşi se presupune că analiştii

financiari acţionează în favoarea acţionarilor, în realitate interesul lor vizează majorarea

comisioanelor ce le revin din tranzacţionarea acţiunilor. Fiind mai interesaţi să recomande

operaţii de vânzare sau de cumpărare decât operaţii de păstrare, analiştii caută acţiuni

supraevaluate şi acţiuni subevaluate. Ori, rezultatul contabil reprezintă o componentă importantă

a valorii unei acţiuni. Iată de ce autoritatea bursieră ar trebui să-i sensibilizeze pe investitori

asupra indispensabilităţii educaţiei şi informării. Crearea unui organism de arbitraj şi / interpretare reprezintă, după părerea lui

Malo şi Giot, o cale prin care se poate limita tendinţa şefilor de întreprindere de a întinde prea

tare „elasticul”.

De exemplu, în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord a fost constituit Grupul

de revizuire a comunicării financiare (Financial Reporting Review Panel - FRRP). Acest

organism poate să investigheze pretinse cazuri de contabilitate creativă şi să ceară managerilor

revizuirea situaţiilor financiare. În cazul unui refuz, acest organism îi poate chema în instanţă,

tribunalul având autoritatea să-i oblige pe manageri să revizuiască situaţiile financiare.

8

De asemenea, în SUA a fost creat, în anul 2002, Consiliul de Supraveghere a

Contabilităţii Companiilor Publice (Public Company Accounting Oversight Board -PCAOB)72,

organism care funcţionează sub supravegherea Comisiei de valori mobiliare şi burse (Securities

and Exchange Commission – SEC), însărcinat cu supravegherea auditului legal al societăţilor

cotate la bursele de valori din SUA, şi care are rolul de a investiga dacă companiile, respectiv

contabilii publici autorizaţi se conformează reglementărilor legale. Acest organism are dreptul de

a sancţiona prin amenzi, de a suspenda activitatea, inclusiv de a solicita efectuarea unei cercetări

penale. Potrivit noilor prevederi, directorii executivi şi financiari trebuie să verifice cu mai multă

atenţie acurateţea situaţiilor financiare. În caz contrar, ei riscă să fie condamnaţi la închisoare

pentru acoperirea intenţionată, cu bunăştiinţă, a eventualelor erori şi fraude73. Totodată, pentru a

garanta independenţa auditorului noile reglementări americane interzic acestuia prestarea unor

servicii către întreprinderea auditată (cum sunt: ţinerea contabilităţii, conceperea şi instalarea

sistemelor de informaţii financiare, evaluarea bunurilor, servicii de audit intern, consiliere de

investiţii, cumpărări şi vânzări de titluri, consiliere juridică etc.) şi prevăd unele incompatibilităţi

legate de persoanele care efectuează misiuni de audit. Practic, o bună guvernare a întreprinderii

care să presupună un control al managementului prin actul de audit financiar presupune separarea

activităţii de consiliere de cea de audit. De asemenea, legea americană limitează mandatul

auditorului financiar şi înăspreşte sancţiunile acordate auditorului în caz de fraudă şi distrugere a

documentelor contabile”74

Deoarece legea este o sabie cu două tăişuri – un instrument de control, dar şi o bază de

argumentare pentru îndepărtarea de la regulă - ar trebui ca auditorii să îşi intensifice eforturile

pentru identificarea eventualelor manipulări ale informaţiilor furnizate prin situaţiile

financiare. În acest sens, funcţia de audit trebuie să includă o evaluare a sistemului de control

intern al întreprinderii pentru a preveni cazurile de contabilitate creativă sau de fraudă. Cu alte

cuvinte, pentru a asigura o supraveghere mai vastă şi mai riguroasă, auditorii ar trebui să fie

dispuşi să îşi îndrepte armele asupra clienţilor lor.

72 Ca urmare a scandalurilor financiare care au afectat marile corporaţii americane, în SUA a fost adoptată, în 2002, Legea Sarbanes - Oxley, menită să întărească independenţa auditorilor, reglementare care a condus la schimbări drastice ale practicilor contabile şi la întărirea controlului executat de SEC, respectiv de Guvernul American, asupra raportărilor financiare. În acest context a fost creat şi PCAOB. 73 Horomnea Emil, Audit financiar. Concepte. Standarde. Norme, Editura Alfa, Iaşi, 2010, pag. 286 74 Ionaşcu Ion, Dinamica doctrinelor contabilităţii contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 172-173

9

O altă soluţie posibilă pentru limitarea efectelor perverse ale „creativităţii” contabile

este recursul la etică în producerea, certificarea calităţii (auditarea) şi difuzarea informaţiei

contabile. Sacrosancta formulă prin care auditorii conferă informaţiei contabile o credibilitate

socială – „conturile dau o imagine fidelă ...” – acoperă o dimensiune cognitivă, de cunoaştere a

adevărului, dar şi o latură morală, de etică, care trebuie asociată cu procesul de căutare a

adevărului. Etica aplicată la un domeniu profesional specific, cum sunt contabilitatea şi auditul,

se numeşte deontologie profesională. În acest sens vorbim despre deontologia contabilă şi

deontologia auditului.

Adevărul contabil se construieşte prin raportarea la un cadru normativ, iar contabilitatea

este văzută aici ca un corpus de reguli care formează dreptul contabil; rolul contabilului şi,

respectiv, al auditorului este acela de a interpreta şi de a aplica dreptul contabil. Însă construirea

„adevărului contabil” nu este un proces în care contabilul este un participant neutru. El aplică

propriile judecăţi de valoare în funcţie de experienţa profesională, valorile morale asumate şi

chiar de viziunea lui asupra lumii. Drept urmare, nu există o singură imagine fidelă, ci mai multe

imagini fidele, în funcţie de subiectul care furnizează reprezentarea contabilă a întreprinderii.

Astfel, managerii au tendinţa de a privilegia cea imagine contabilă a întreprinderii care

corespunde cel mai bine strategiei şi politicii lor de comunicare cu mediul extern. În schimb,

pentru contabili ar trebui să primeze imaginea contabilă furnizată de aplicarea cu bună credinţă a

normelor contabile şi judecăţilor profesionale la realităţile întreprinderii.

În plus, contabilul (sau auditorul), în procesul de construire a informaţiei contabile, are de

„armonizat” mai multe interese, adesea divergente, legate de utilizarea informaţiei contabile:

interesul clientului (managerului) de la care primeşte onorariul, propriul interes profesional

(asigurarea prestigiului profesional şi maximizarea veniturilor) şi interesul „general”, reprezentat

de toţi ceilalţi utilizatori de informaţii (acţionari, bancheri, fisc, salariaţi etc.). De aceea,

deontologia contabilă, respectiv comportamentul etic al profesionistului contabil, este asigurată

prin aplicarea şi respectarea reglementărilor contabile, în condiţii de independenţă şi competenţă

profesională.

Pe de altă parte, independenţa auditorului, descrisă ca fiind capacitatea acestuia de a

prezenta iregularităţile constatate în raportul de audit, este un element indispensabil în garantarea

„obiectivităţii” informaţiei contabile destinate terţilor, în special acţionarilor. Însă, adesea,

managerii, care sunt gestionarii capitalului furnizat de acţionari şi clienţii auditorului, caută să

câştige încrederea investitorilor publicând o informaţie contabilă certificată, prin influenţarea

conţinutului raportului de audit. Într-un asemenea caz, auditorul va trebui să arbitreze între

10

situaţia de a-şi pierde un client, reprezentat de managerul firmei, şi conservarea reputaţiei sale

faţă de investitori.

În Codul de conduită etică şi deontologie a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi

din România75 se prevede că profesioniştii contabili în conduita lor, în relaţiile profesionale cu

ceilalţi să fie ghidaţi de următoarele principii fundamentale:

integritate - să fie drept şi onest în toate relaţiile profesionale şi de afaceri; obiectivitate - să nu permită ca prejudecăţile, conflictul de interese sau

influenţa nedorită a altor persoane să intervină în raţionamentele profesionale sau de afaceri;

competenţă profesională şi prudenţă - să îşi menţină cunoştinţele şi aptitudinile profesionale la nivelul solicitat pentru a se asigura că un client sau un angajator va primi servicii profesionale competente bazate pe ultimele progrese în practică, legislaţie şi tehnici şi să acţioneze cu atenţia necesară şi în concordanţă cu standardele tehnice şi profesionale în vigoare;

confidenţialitate - să respecte caracterul confidenţial al informaţiilor dobândite în urma legăturilor profesionale şi de afaceri şi, prin urmare, să nu divulge aceste informaţii unor terţe părţi fără a avea autorizarea corespunzătoare şi specifică, excepţie făcând cazul în care are dreptul legal sau profesional sau datoria de a le face publice, şi nici să nu le folosească în interesul personal al profesionistului contabil sau al unor terţe părţi;

conduită profesională (profesionalismul) - să respecte principalele legi şi reglementări şi să evite orice acţiune care discreditează profesia, organismul profesional sau colegii;

respect faţă de normele tehnice şi profesionale - profesionistul contabil trebuie să îşi îndeplinească sarcinile profesionale în conformitate cu normele tehnice şi profesionale relevante. Profesioniştii contabili au datoria de a executa cu grijă şi cu abilitate instrucţiunile clientului sau ale patronului în măsura in care sunt compatibile cu cerinţele de integritate, obiectivitate şi, în cazul liber-profesioniştilor contabili, cu independenţă. In plus, ei trebuie să se conformeze legislaţiei relevante şi normelor profesionale şi tehnice emise de: IFAC, IASB, CECCAR, CAFR.

75 Codul etic naţional al profesioniştilor contabili, Ediţia a V-a, revizuită şi adăugită în conformitate cu Codul Etic Internaţional al Profesioniştilor Contabili elaborat de IFAC revizuit în iulie 2009, Colecţia Doctrină - Deontologie, Editura CECCAR, Bucureşti, 2011, http://www.ceccar.ro/_b/ro/Codul_etic_2011.pdf, pct. 100.5

11

Asigurarea deontologiei în contabilitate este o problemă de educaţie. În acest sens

pledează şi jurământul pe care îl depun profesioniştii contabili – experţi contabili sau contabili

autorizaţi – cu prilejul accederii în asociaţia lor profesională.

Oriol Amat, John Blake şi Jack Downs în lucrarea The ethics of creative accounting,

Economics Working Paper (1999), după ce realizează o grupare pe categorii a diferitelor metode

de contabilitate creativă (prezentată de noi în Capitolul 1, Paragrafului 1.3) apreciază că

organismele de normalizare contabilă care doresc să limiteze contabilitatea creativă trebuie să

abordeze fiecare dintre categoriile respective în diferite modalităţi, şi anume:76

▪ Posibilitatea de alegere a metodelor contabile poate fi redusă prin diminuarea numărului

de metode contabile permise sau prin specificarea circumstanţelor în care fiecare metodă

trebuie să fie utilizată.

▪ Abuzurile în ceea ce priveşte estimările (respectiv raţionamentul) pot fi ţinute în frâu prin

două modalităţi: prin schiţarea de reguli care să minimizeze utilizarea estimărilor

(raţionamentului); prin impunerea „consecvenţei” astfel încât dacă o firmă alege o politică

contabilă care i se potriveşte ( o favorizează) într-unul din ani, trebuie să continue să o

aplice şi în anii următori când este posibil să nu i se potrivească la fel de bine (să nu o mai

favorizeze).

▪ Tranzacţiile artificiale pot fi „stăpânite” invocând conceptul „prevalenţei substanţei

asupra formei”, conform căruia substanţa economică şi nu forma legală este cea care

determină substanţa contabilă. Astfel, tranzacţiile legate vor fi luate în considerare ca un

întreg (ca una singură).

▪ Momentul efectuării tranzacţiilor reprezintă în mod clar o problemă aflată la discreţia

managementului. Aceasta poate fi ţinută în frâu prin impunerea de reevaluări regulate ale

elementelor astfel încât câştigurile sau pierderile aferente schimbării valorii lor să fie

recunoscute în conturi în anii în care apar (şi nu în totalitate în anul în care sunt cedate).

76 Amat O., Blake J. şi Downs J., The ethics of creative accounting, Economics Working Paper, 1999. pag. 7-8, citaţi de Lucian Cernuşcă în Strategii şi politici contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag.397 şi Feleagă Niculae, Malciu Liliana, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 390-392.

12

Ce ar trebui făcut de către utilizatori pentru a evita capcanele contabilităţii creative? 77

În lucrarea „Contabilitate pentru creştere” (Accounting for growth), publicată în 1992,

analistul financiar britanic Terry Smith prezintă câteva căi prin care utilizatorii externi de

informaţie financiar - contabilă ar putea evita capcanele contabilităţii creative.

Este vorba despre:

consultarea informaţiilor aflate la finalul raportului anual;

consultarea şi compararea politicilor contabile;

vizualizarea raportului anual prin intermediul unor "filtre";

urmărirea transferurilor între bilanţ şi contul de profit şi pierdere;

utilizarea informaţiilor de tip cash- flow;

asumarea răspunderii personale.

Consultarea informaţiilor aflate la finalul raportului anual

Ordinea în care informaţiile financiar-contabile apar în raportul anual nu este deloc

întâmplătoare. Astfel se începe cu declaraţia preşedintelui, un rezumat al operaţiilor şi o serie de

imagini, care au rolul de a impresiona utilizatorul extern, şi numai după aceea sunt prezentate

situaţiile financiare. Pentru a se evita toate aceste „decoraţiuni”, se recomandă parcurgerea

raportului anual de la sfârşit către început.

Consultarea şi compararea politicilor contabile

Pentru a lua o decizie corectă în legătură cu o anumită întreprindere, este necesară

cunoaşterea schimbărilor în politicile contabile. Aceste schimbări trebuie analizate prin prisma

efectelor asupra rezultatului. De exemplu, trebuie văzut, comparativ cu alte societăţi similare, în

ce măsură o creştere a rezultatului pe seama reducerii amortizării este reflectată în valoarea

bursieră a acţiunilor. Pentru identificarea schimbărilor în politicile contabile nu este însă

suficientă doar consultarea ultimului raport anual, ci şi a celor din anii precedenţi.

Vizualizarea raportului anual prin intermediul unor „filtre"

Raportul anual oferă numeroase informaţii care pot fi folosite drept „filtre” în vizualizarea

performanţelor unei societăţi. Un exemplu de astfel de filtru ar putea să fie verificarea, pe o

perioadă de mai mulţi ani, a raportului amortizare /active în valoare brută. O schimbare a

77 După Malciu Liliana, Contabilitate creativă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 112-115

13

procentului de active care se depreciază poate anunţa modificări ale duratei sau metodei de

amortizare.

Urmărirea transferurilor între bilanţ şi contul de profit şi pierdere

Datorită atenţiei pe care comunitatea investiţională o acordă profitului pe acţiune,

societăţile sunt tentate să amelioreze acest indicator printr-o serie de transferuri între bilanţ şi

contul de profit şi pierdere. O cale pentru identificarea unor asemenea transferuri este calculul, pe

o perioadă de mai mulţi ani, a activului net pe acţiune. Dacă acest indicator este static sau se

diminuează forţând creşterea profitului, înseamnă că societatea a utilizat tehnici de contabilitate

creativă.

Utilizarea informaţiilor de tip cash- flow

Tehnicile de contabilitate creativă permit „aranjarea” rezultatului contabil, dar nu

generează lichidităţi. Ori, disponibilităţile sunt mai importante decât profiturile, deoarece

insuficienţa acestora poate determina „prăbuşirea” afacerii.

Asumarea răspunderii personale

Investitorii trebuie să conştientizeze faptul că tehnicile de contabilitate creativă nu încalcă

principiile contabile general acceptate şi, de aceea, auditorii nu îi vor avertiza cu privire la

existenţa lor. In plus, analiştii financiari par să se afle sub „magia” profitului pe acţiune, ignorând

tehnicile care au permis dimensionarea acestui indicator. Ca urmare, înainte de a lua o decizie de

investire sau dezinvestire, acesta (investitorul) trebuie să-şi facă propriile calcule.

*

* *

Toate aceste soluţii de combatere a practicilor de contabilitate creativă şi de creştere a

independenţei şi responsabilităţii auditorilor, pe fondul preocupărilor pentru o conceptualizare

mai puternică a practicilor contabilităţii trebuie să aibă ca finalitate asigurarea unei informaţii

contabile de calitate, care să reprezinte „fidel” realitatea şi să permită luarea unor decizii care să

asigure o alocare „optimă” şi etică a bogăţiei între diferiţi participanţi la crearea valorii.