COMPLEXUL LUI OEDIP NUANTARI ALE FENOMENULUI

Psiholog mrd. Madalina Cîmpeanu-Stefanescu

 

Pornind de la teoriile referitoare la afectivitatea prescolarului si de la cercetarile facute pe anumite triburi în legatura cu complexul lui Oedip, ne-am întrebat ce se întâmpla chiar mai aproape de noi, cum se manifesta acest complex la prescolarii din centrele de plasament, pentru ei neexistând un triunghi oedipian tata-mama-copil. Am aflat astfel ca, în timp ce la copiii din familii este valabila teoria freudiana, la cei abandonici se potriveste mult mai bine teoria deprivarii materne a lui Bowlby si cu toate implicatiile ce deriva de aici pentru o eventuala interventie psihoterapeutica.

 

Teorii fundamentale ale afectivitatii la prescolar

1. Teoria psihanalitica a lui Freud.

În stadiul falic (3 si 6 ani) al dezvoltarii psihosexuale energia libidinala se concentreaza la nivelul organelor genitale, iar trairile devin, în mod clar, sexuale. În acest stadiu apare celebrul complex al lui Oedip, respectiv Electra. În majoritatea cazurilor normale aceste complexe sunt lipsite de importanta, rezolvându-se de la sine, permitând identificarea copilului cu parintele de acelasi sex. Însa în caz contrar pot interveni o serie de probleme si fixarea la nivelul stadiului falic ar fi una dintre cele mai frecvente cauze ale nevrozelor din perioada adulta.

Când cei doi parinti sunt ambii admirati, copilul se straduieste sa se identifice cu amândoi, împartirea afectiunii parentale nefacându-se fara frustratii si din fericire exista complementar o forma de amnezie infantila ce elibereaza copilul de tensiunea acestor aspecte afective, adultul fiind orb fata de ceea ce a simtit în copilarie.

Complexul lui Oedip ia nastere din lupta împotriva angoasei de castrare, de unde se poate ajunge la complexul de castrare (teama de pedeapsa a dorintelor culpabile genereaza fantasma castrarii de catre parintele de acelasi sex).

Aceasta situatie oedipiana (complexul lui Oedip) este situatia afectiva a copilului între 3 si 5 ani care îsi manifesta dragostea pentru parintele de sex opus si, totodata, ostilitatea geloasa pentru parintele de acelasi sex. Formele finale la care se poate ajunge sunt diverse, Freud vorbind despre forme pozitive, când copilul vrea sa-si omoare rivalul pentru a se casatori cu parintele de sex opus (vezi mitul lui Oedip), si despre „forma negativa”, atunci când copiii manifesta dragoste pentru parintele de acelasi sex si ura geloasa pentru parintele de sex opus.

În lupta împotriva angoasei de castrare baietii si fetele vor avea atitudini diferite:

Baiatul se considera favorizat (dând o si mai mare valoare penisului); mama ramâne obiectul iubirii afective, baiatul folosind mijloace agresive pentru a o cuceri, crezând

ca astfel îsi afirma sexualitatea si îi face mândrii pe mama si pe tata (e „demn de a fi baiat”). Este o vârsta cavalereasca, baieteasca, cu consecinte afective importante, ducând la fantasmele oedipiene – spre 4 ani si jumatate, baiatul intra în lupta emotionala deschisa cu tatal sau (începe perioada oedipiana), de unde rezulta culpabilitatea copilului.

Î n multe cazuri complexul lui Oedip se „aplica” pe o alta femeie apropiata, pentru a evita pericolul rivalitatii cu tatal, dar acest pericol exista înca, pentru ca baiatul se gândeste tot la mama si reactioneaza fata de cealalta femeie „ca si cum tatal ar apara-o”.

Daca tatal este viril, sanatos si sever complexul lui Oedip se desfasoara normal; daca însa este slab si blând, baiatului îi e mai greu sa devina foarte viril – în plus, el nu vrea numai sa-si înlocuiasca tatal, ci si sa-l imite; de teama ca tatal îl va castra apare ca mecanism de aparare „identificarea cu agresorul” – altfel, se ajunge la homosexualitate.

Astfel, renuntarea la pulsiunile agresive fata de mama trebuie sa fie însotite de renuntarea la pulsiunile pasive de seducere a tatalui (ceea ce duce la un complex al lui Oedip tardiv, „latent”). La 6 ani baiatul e inferior tatalui si el trebuie sa admita acest lucru si sa renunte, nu sa amâne aceasta lupta, sa sublimeze complexul lui Oedip, sa se retraga din aceasta rivalitate si sa se identifice cu tatal (ajutat de complexul de castrare si de faza de latenta, care linisteste conflictele, chiar daca ele nu sunt complet rezolvate).

La rândul ei, fata, pe la 3 ani si jumatate, descopera ca ea nu are penis – dar neaga acest fapt, crede ca „îi va creste”. Pentru ea castrarea falica nu e o amenintare, ci o realitate, de unde rezulta un sentiment de securitate – si deci se poate identifica cu sexualitatea sa. La fete invidia de penis se converteste în dorinta de a avea copii.

Dezinvestirea zonei erogene falice la care se ajunge nu poate avea însa loc fara compensare, de unde deplasarea spre fata si corp a interesului purtat clitorisului; în plus, acest lucru o „împaca” cu sexul masculin – ea se îndreapta spre barbati din dorinta de a avea penis si pentru a câstiga admiratia celor „superiori”, capabili sa o atraga pe mama sa, care îsi pierde din prestigiu (pentru ca e si ea „castrata”, la fel de defavorizata). Se ajunge astfel la investirea vaginala, precum si la identificarea din ambitie cu mama.

Complexul lui Oedip este mai putin dramatic la fata decât la baiat, caci, daca ostilitatea fata de mama este mai mare, ea este în acelasi timp mai înabusita. În cazul ambelor sexe, însa, tatal, din personaj satelit, devine central, trezind în fata dorinta si seductie, iar în baiat teama si emulatie. Drama ambilor copii apare din teama de a vedea disparând fie obiectul dragostei, fie rivalul iubit (pentru ca prescolarul are sentimente duale fata de „rival” – atât ura, cât si dragoste).

Anumiti autori, criticând teoria psihanalitica, arata faptul ca baietii fara tata (deci fara „rival”) nu sufera totusi de o criza de identitate masculina. În acelasi spirit de critica, Malinowski (1927), facând cercetari pe insula Trobriand, unde unchiul este capul familiei si nu tatal, demonstreaza faptul ca aici complexul lui Oedip nu se manifesta;

conflictele ar fi aceleasi, dar fiecare cultura pune la dispozitia individului cai si alternative particulare de dezvoltare.

2. Teoria atasamentului (a deprivarii materne) a lui Bowlby.

Bowlby afirma ca relatiile dintre bebelusi si mame se dezvolta ca rezultat al procesului de imprinting – tip special de învatare din prima etapa a copilariei, stabilindu-se un atasament profund, o relatie emotionala strânsa din partea unui „animal” tânar fata de parintii sai (la om procesul având loc aprox. la vârsta de 7 luni).

Apare astfel ideea de monotropie, conform careia la copil s-ar dezvolta un singur atasament (fata de mama sa/persoana care are grija de el), complet diferit fata de celelalte relatii ale sale, atasament care, daca s-ar rupe, i-ar cauza o mare suferinta si neajunsuri copilului – având în vedere importantele functii pe care le are pentru copil: suport emotional si companie umana, atât de importanta pentru viitoarele relationari sociale (Bowlby, 1978). Ar fi esential, astfel, contactul aproape continuu mama-copil în primii cinci ani de viata ai acestuia din urma – desi exista cercetari (Clarke si Clarke, 1976) care arata ca primii ani nu ar fi chiar asa de importanti, putând fi recuperati ulterior (autorii citând cazuri de copii ce si-au revenit). De asemenea, s-a aratat ca dezvoltarea copilului nu este perturbata de cele câteva ore de separare cotidiana (în cazul mamei care lucreaza, al frecventarii gradinitei etc.) daca primeste în fiecare zi o anumita „cantitate” de prezenta afectiva din partea mamei (Vincent, 1972; Davie, 1989).

Similar, s-au efectuat studii (Shaffer si Emerson, 1964) si în legatura cu ideea de monotropie, constatându-se faptul ca, deseori, copii dezvolta atasamente multiple si intra în relatie mai curând cu persoanele care interactioneaza cu ei în maniera cea mai întelegatoare decât cu cea ce are grija de ei.

Psihologul Harry Harlow (1959) a fost printre primii ce au demonstrat importanta atasamentului, realizând un experiment celebru, cu pui de maimuta care au de ales între o „mama” de sârma (care îi si hraneste, cu biberoane) si una de plus. El a constatat ca maimuta de plus ofera mai mult confort puilor si ca acestia o prefera; hrana în sine a fost insuficienta pentru a crea atasamentul (Feldman, 1993).

Trebuie de asemenea subliniat faptul ca si copilul, nu numai cel ce îl îngrijeste, joaca un rol activ si deosebit de important în formarea legaturii. Copiii care raspund pozitiv persoanei care are grija de el promoveaza un comportament pozitiv din partea acestuia, ceea ce duce la un si mai puternic atasament din partea copilului.

Psihanaliza a semnalat prezenta unei angoase de separare, ca reactie la pericolul de a pierde obiectul (S. Freud); separarea poate fi traita de copil ca o pedeapsa, angoasa fiind „vazuta” prima data la nastere si derivând din actiunea instinctului mortii în organism (M. Klein). La rândul sau, Anna Freud considera ca angoasa care apare dupa separarea de mama e provocata de teama ca nevoile sale (ale copilului) fiziologice vor ramâne nesatisfacute – teorie ce este în contradictie oarecum cu rezultatele experimentului lui Harlow.

Î n raport cu persoana care îi îngrijeste copiii pot fi securizant atasati (securely attached), folosindu-si mama ca baza sigura de la care pot pleca în explorari si la

care se pot întoarce la nevoie, evitanti (avoidant) – nu plâng când mama pleaca, dar o evita când se întoarce, fiind furiosi pe ea – sau ambivalenti (ambivalent) – sunt anxiosi înainte de separare, suparati când mama pleaca, dar atunci când se întoarce manifesta reactii ambivalente (cauta îmbratisarea mamei, dar în acelasi timp o lovesc, o bat). Aceasta natura a atasamentului dintre copii si mamele lor are consecinte pe termen lung asupra dezvoltarii ulterioare – de exemplu, copii securizant atasati au mai putine dificultati psihologice decât cei ambivalenti, sunt mai competenti din punct de vedere social si emotional, mai cooperanti, capabili si jucausi.

Totodata, datorita diferentelor interculturale care exista în legatura cu cresterea copiilor, apar diferente si în procentajul celor trei pattern-uri de atasament – de exemplu, în Japonia 68% dintre copii sunt securizant atasati, fata de doar 35% în Germania, parintii germani încurajând foarte mult independenta înca de la o vârsta frageda, spre deosebire de cei japonezi. Totusi, importanta si semnificatia (consecintele pe termen lung) unui tip specific de atasament pot si ele sa varieze în functie de cultura.

Odata cu înaintarea în vârsta, manifestarile comportamentului de atasament se schimba – dupa vârsta de 3 ani, el devine mai putin frecvent si scade în intensitate, e mai putin activ, „terminându-se” în cele din urma cu o gama de situatii din ce în ce mai simbolice, cum ar fi fotografii, scrisori, conversatii telefonice, care devin mijloace eficace de a „pastra legatura” (Bowlby, 1978).

Familia – importanta sa pentru dezvoltarea afectiva

Printre functiile principale ale mediului familial se numara oferirea de stabilitate, constanta, coerenta, modele, reguli si experienta. Cea mai mica tulburare în echilibrul afectiv al parintilor provoaca tulburari în psihicul copilului, atât iubirea trainica – dar si suprasaturarea afectiva, care creeaza un „marsupiu afectiv” (Badea, 2000) –, cât si indiferenta afectiva fiind resimtite profund de copil.Mama – personaj cheie. Cercetarile psihologice (R. Spitz) subliniaza faptul ca, lipsiti de dragostea materna, copiii devin mult mai fragili si mai vulnerabili decât cei carora mama le asigura suport afectiv deplin – fenomen denumit hospitalism. Copiii pot manifesta deficiente afective (izolare, sentimente agresive sau de culpabilitate, frustrare afectiva – copilul sufera, se simte respins, neglijat), dar si deficiente intelectuale sau chiar fizice, gravitatea tulburarilor depinzând de durata separarii.Tatal – element important. Forta atasamentului dintre tati si copiii lor poate fi la fel de mare ca si cea dintre mame si copii; desi copiii pot fi simultan atasati de ambii parinti (Lamb, 1982), natura atasamentului nu este întotdeauna identica – de exemplu, copiii prefera sa fie alinati de mame (ele petrec o mai mare parte din timp îngrijind copiii, în timp ce tatii petrec mai mult timp, proportional, jucându-se cu ei).Tatal are prestanta si forta fizica, este atragator, fiind de asemenea si reprezentantul si prototipul virilitatii, pe care fetita trebuie sa o iubeasca, în timp ce baiatul trebuie sa îsi însuseasca caracteristicile ei (altfel, conform teoriei psihanalitice, ambii se vor fixa la mama). Totodata, tatal este instanta formativa a constiintei morale si a cenzurii Supraeului (tatal reprezentând autoritatea, de obicei el fiind si cel care stabileste pedepsele) – de aceea, carenta paterna se traduce mai ales printr-o carenta morala.

Copilul institutionalizat – portret general al afectivitatii

D. Bowlby a denumit tipul personalitatii formate la copilul care de la nastere a fost abandonat de mama „caracter fara emotii”, tabloul general fiind urmatorul: retard intelectual, incapacitatea de a stabili relatii profunde cu alte persoane, atonia reactiilor emotionale, agresivitate, neîncredere în sine, tendinte accentuate de antisocialitate, strâns legate de problemele afective – chiar si zâmbetul si plânsul sunt afectate, sunt mai putin nuantate. Sunt înregistrate accese de furie, hiperactivitate sau pasivitate, apatie extrema, în unele cazuri mergând pâna la autism. Chiar si la copiii relativ bine integrati si aparent echilibrati, din punct de vedere afectiv se remarca o dezvoltare a sentimentelor esential saracita, precum si dificultati în stabilirea contactelor sociale.

Descrierea succinta pe care Françoise Gaspari-Carrière o face copilului abandonic este mai mult decât sugestiva: „copilul pare trist, distant si în acelasi timp hiperafectuos, instabil, dragastos si nestatornic. Este capabil a se atasa de oricine, fara a crea legaturi profunde cu nimeni, ca si cum s-ar rezerva ori pastra. Respingerea îl face rautacios, agresiv; tandretea îl face sa fuga. Cu toate acestea este într-o cautare afectiva necontenita...”.

În aceste conditii jocul, ca generator de bucurie si catharsis, devine un mijloc terapeutic însemnat pentru echilibrarea psihica a copilului, pentru eliminarea regresiilor afectiv-comportamentale si vindecarea traumelor.

Referindu-se la institutiile în care figurile materne se succed (multiplicitate în serie), J. Bowlby arata ca daca acest tip de asistenta materna ofera o interactiune suficienta între adult si copil, sensibilitatea sociala a acestuia din urma se poate dezvolta. În acest sens, studiile antropologice pun în evidenta faptul ca în familiile extinse (de exemplu, în cazul triburilor Samoa, unde femeile alapteaza pe rând diferiti copii) copiii nu sufera acest fenomen de racire afectiva.

Françoise Dolto (1987) considera copilul abandonat ca fiind o fiinta foarte puternica, pentru ca a suportat o „încercare” deosebit de grea si i-a supravietuit. Copilul abandonat (2000) se afla într-o situatie analitica, pentru ca nu are cum sa se elibereze de proiectiile pe care le-ar fi putut face parintii asupra sa (referitoare la un copil imaginar sau la un sex imaginar pe care l-ar fi vrut acestia), nefiind niciodata obiectul proiectiei din partea adultilor. Se poate spune ca el este singurul lui parinte si astfel, reprezentându-si scena originala, de fapt copilul orfan se afla într-o situatie de subiect – dar terapeutul îi poate oferi chiar posibilitatea de a deveni un subiect care sa-si doreasca nasterea, sa-si doreasca sa traiasca. Daca doreste sa lucreze terapeutic, va fi, din locul sau de subiect, mult mai eliberat decât alti copii (si terapia va decurge de aceea mult mai rapid), pentru ca el s-a identificat cu doicile pe care le-a avut, transferând asupra lor mama si tatal fetal – lucru ce i se poate spune cu usurinta, afirma autoarea citata.

La rândul sau Françoise Gaspari-Carrière precizeaza faptul ca acest copil nu înfrunta si nu depaseste deci niciodata complexul lui Oedip în sensul lui clasic, asa cum l-a descris initial S. Freud, cu nenumarate efecte negative în legatura cu dezvoltarea afectivitatii, a formarii Eului, a identitatii sexuale, a asumarii diverselor roluri sociale etc. Astfel, acest copil abandonic nu va sti sa tolereze riscul unui refuz oedipian, nici sa îsi imagineze limite pentru dorintele sale incestuoase, care vor ramâne de domeniul posibilului; sindromul abandonului este asadar o nevroza preoedipiana.

Aspecte metodologice

Ipoteza. Am considerat ca, daca la copiii din familiile nucleare se vor evidentia clar elemente ale existentei si manifestarii complexului Oedip, la prescolarii aflati în centre de plasament semnele care sa indice acest complex vor fi foarte rare, aproape inexistente. Si aceasta în primul rând datorita faptului ca nu exista un triunghi oedipian tata-mama-copil – cadru de aparitie si manifestare a complexului lui Oedip la baieti si a complexului Electra la fete.

Chiar daca în centrele de plasament exista personaje feminine (personalul de îngrijire) care ar putea suporta proiectia unei figuri materne si deci, aparent, la baieti ar putea sa se manifeste complexul oedipian, nu exista însa nici o figura paterna cu care copilul sa intre în conflict, cu care sa se lupte pentru dragostea „mamei”, de care sa se teama si fata de care sa se simta vinovat, nutrind sentimente contradictorii, pentru ca în final sa sfârseasca prin a se identifica cu „tatal” – nu poate fi vorba, deci, de un complex al lui Oedip în adevaratul sens al cuvântului, dupa cum rezulta si din testele aplicate.

Metode. Pentru realizarea cercetarii s-au folosit teste proiective: testul familiei, si CAT, ca teste de baza, special concepute pentru copii; testul persoanei, testul arborelui si testul Lüscher prescurtat – teste suplimentare, alese pentru conturarea mai fina a tabloului fenomenologic afectiv.

Am apelat la teste proiective atât din cauza particularitatilor specifice ale domeniului studiat (afectivitatea), precum si a trasaturilor subiectilor: materialul utilizat de teste se potriveste foarte bine vârstei lor – pentru copii este natural sa deseneze, sa spuna povesti, sa se joace, manifestându-si astfel emotii, trebuinte, dorinte, vise etc. Testele utilizate sunt si destul de scurte ca durata de aplicare, ceea ce este util având în vedere faptul ca prescolarii obosesc relativ repede, si în acelasi timp sunt teste variate, atractive.

Pentru interpretarea fiecarui test în parte si verificarea ipotezei a fost realizata o lista de indicatori, acordându-se câte 1 punct daca indicatorul este prezent si 0 puncte altfel. Se aduna apoi scorurile obtinute la fiecare indicator de catre subiect, rezultând scorul global al acestuia pentru respectivul test (scor ce poate avea o valoare minima egala cu 0, valoarea maxima fiind aceeasi cu numarul de indicatori ai testului pentru ipoteza discutata).

Subiecti: 60 de copii cu vârste între 4 si 6 ani, din Bucuresti, dintre care 30 copii unici, din familii nucleare si 30 din centrul de plasament „Sfânta Maria” (egalizare sub raportul variabilei mediu de provenienta), în fiecare lot fiind câte 15 fete si câte 15 baieti (egalizare sub raportul variabilei sex), câte 5 din fiecare categorie de vârsta (egalizare sub raportul variabilei vârsta).

În cazul copiilor proveniti din familii s-a preferat sa se lucreze cu cei unici la parinti, deci fara frati sau surori, datorita specificitatii variabilelor ce se doreau a fi urmarite (manifestarea complexului lui Oedip) – prezenta unor frati putând induce perturbari de genul geloziei între copii (complexul lui Cain).

Tot pentru evitarea efectelor unor posibile variabile perturbatoare s-a preferat ca prescolarii sa provina din familii nucleare, iar dintre cei aflati în centrul de plasament au fost selectati numai cei care nu avusesera niciodata vreun contact cu familia de origine, tocmai pentru a se stabili influenta pe care o are aceasta carenta, aceasta lipsa de figuri cu care sa se identifice sau nu, asupra dezvoltarii lor afective si în particular asupra manifestarii complexului lui Oedip (neexistând acel triunghi oedipian, cadru de aparitie, desfasurare si eventual rezolvare a complexului mentionat).

S-a lucrat individual cu fiecare copil în parte, în fata unei mese de lucru, pe care se aflau materialele necesare.

Prelucrarea datelor si interpretarea rezultatelor

Pentru prelucrarea statistica a datelor culese, având în vedere tipul lor (date neparametrice, de nivel nominal – frecvente), precum si scopul urmarit (compararea rezultatelor celor doua esantioane de prescolari mentionate), am ales testul ?2, cu o valoare a nivelului de semnificatie de 0,001. Vom prezenta pe rând rezultatele obtinute prin intermediul fiecarui test în parte:

1. Testul familiei

Desenul familiei constituie un mijloc de a aduce la lumina situatiile neacceptate si neîntelese, oferind posibilitatea exprimarii unor sentimente care au fost reprimate – fiind astfel un important punct de plecare si pentru un eventual demers terapeutic cu rol de catharsis. Analiza la nivelul continutului introduce ipoteza proiectarii de catre copil în desen a propriei sale familii (daca o are; a familiei ideale, în cazul copiilor institutionalizati). Se pot explora conflictele, reactiile agresive/depresive, precum si complexul oedipian, Louis Corman insistând asupra faptului ca aceasta psihologie a relatiilor interpersonale nu poate fi înteleasa fara permanente referinte la cadrul conceptual psihanalitic descris.

În urma aplicarii testului chi-patrat s-a obtinut ?2=29,714; p<0,001, confirmându-se astfel ipoteza cercetarii.

Expresia grafica la copiii proveniti dintr-un mediu familial era în general buna, indiferent de vârsta lor, atât ca realizare a personajelor, a detaliilor legate de înfatisarea lor, cât si de asezarea spatiala în pagina. Culorile folosite erau de asemenea adecvate si vii, optimiste.

La ei aparea în marea majoritate a cazurilor triunghiul familial tata-mama-copil si eventual si alte personaje, cum ar fi bunici, veri, animale preferate etc.

Toti acestia desfasurau diverse activitati în comun, cum ar fi o plimbare în parc, o excursie la gradina zoologica, montarea unei piese de teatru, petrecerea Anului Nou la munte s.a.m.d. si în general se întelegeau bine, se distrau.

Copilul care realiza desenul se identifica chiar el cu unul dintre copiii desenati, ale carui vârsta si sex corespundeau cu ale sale, descriind destul de amanuntit care erau relatiile sale cu fiecare personaj desenat, ce faceau împreuna si ce i-ar mai fi placut sa faca. El se simtea oarecum liber sa îsi exprime sentimentele si dorintele, sa exploreze noi posibilitati de actiune, noi moduri de raportare la altii, avea o deschidere spre independenta bazata pe suportul afectiv oferit de familie.

Prescolarii crescuti în familii nucleare au primit scoruri mult mai mari la indicatorii construiti pentru testul familiei. Mai putin de jumatate dintre ei (43%) au primit însa scorul maxim, si aceasta din cauza ca nu întotdeauna au aparut marcante sentimente de ostilitate fata de parintele de acelasi sex, ci doar acel sentiment de

competitie, dorinta de a câstiga, dar si teama ca îsi vor rani astfel parintele, pe care nu înceteaza de altfel sa afirme ca îl iubesc.

Cel mai adesea parintele de sex opus era mai aproape de copil decât celalalt parinte – eventual copilul era între ei, ca o piedica în calea dorintei de a fi împreuna a parintilor –, cei doi „complici” desfasurând o activitate placuta împreuna (de exemplu jucau tenis), activitate la care parintele de acelasi sex cu autorul desenului nu participa, fiind un observator pasiv. Cum spunea o fetita: „acum tatal si fetita jucau tenis împreuna, era rândul lor sa joace, ca fetita jucase deja cu mama si o învinsese si jocul de tenis nu se poate juca în trei” (!).

Mama altei fetite devine la rândul sau copil, deci un adversar de lupta egal, prin prezenta în desen a bunicii materne, care îsi domina fiica, o minimalizeaza; tatal unui baiat nu e bun de nimic, spune el.

Apar însa aproape imediat si sentimentele de culpabilitate, de vinovatie, copiii revenind si încercând sa compenseze cumva excluderea parintelui de acelasi sex, devalorizarea lui – fetita din primul exemplu precizeaza rapid: „dar o sa ma mai joc apoi si cu ea...”.

Au mai existat de asemenea si cazuri în care parintele de acelasi sex nu era desenat, dar copilul îl introducea cumva în desen, fie revenind (îsi aducea aminte ca uitase „ceva” – ca sa vezi, tocmai parintele-adversar), fie povestind, motivând narativ lipsa acestuia din desen: era la piata, avea treaba etc.

În cazul copiilor aflati în centre de plasament personajele desenate erau saracacioase sau aproape inexistente, realizate cu o singura culoare. Oamenii erau foarte mici si asezati într-un colt al paginii, retrasi, înghesuiti, ca si cum nu ar fi vrut sa atraga atentia asupra lor – ca si cum si-ar fi cerut scuze ca exista (!).

Adesea personajele din desene nu aveau ochi, nas, gura si nici urechi, sugerând din nou un fel de retragere, de lipsa de comunicare cu lumea înconjuratoare, un fel de încremenire – ca o hibernare afectiva, din care fie le era teama sa se trezeasca, fie nu aveau de ce, protejându-se astfel.

Nici activitatile desfasurate nu erau prea variate: rareori copiii descriau ce au facut ei în mod real (au fost odata la munte), dar de cele mai multe ori oamenii desenati nu faceau pur si simplu nimic. Nici vorba de exprimarea unor vise, de descrierea unor activitati pe care le-ar placea sa le faca.

De altfel nici nu apareau si alte personaje decât clasicul triunghi familial, ba chiar mai des nu aparea nici macar tatal – dorinta lor de a avea o mama parând sa inflationeze orice alta necesitate, de unde se poate vedea înca o data marea lor nevoie de afectiune, în primul rând de cea materna.

Nevoia de protectie afectiva (materna) mentionata a fost ilustrata în mod deosebit de elocvent de desenul unei fetite, care s-a reprezentat pe sine în interiorul corpului mamei si nu alaturi de aceasta, regresie clara la un stadiu anterior, intrauterin, singura ei amintire a relatiei simbiotice, securizante cu propria-i mama (în plus ambele personaje fiind lipsite de organe de simt – dorinta de a nu parasi, datorita vreunei tulburari din partea mediului exterior, aceasta stare de bine, care e ca un cocon afectiv).

Doua elemente ale desenelor realizate de prescolarii din centrele de plasament sunt în mod particular izbitoare.

În primul rând, desi reprezentau mai multe personaje si indicau sexul si statului fiecaruia, exista de fapt o foarte mare confuzie referitoare la ce înseamna de fapt „parinte” si „copil”, în sensul ca si parintii se dovedeau a fi de fapt tot niste copii si nu niste adulti, cum ar fi fost de dorit si de asteptat sa fie, ceea ce reliefeaza confuzia puternica pe care o traiesc acesti copii institutionalizati în legatura cu rolurile si statutele familiale. Aceasta situatie se regaseste cumva, dupa cum vom vedea, si în cazul testului CAT, unde toate personajele descrise sunt copiii – acesti prescolari traiesc deci într-o lume a copiilor, în care prezentele adulte sunt rare si greu de înteles, de descifrat, fiind cu atât mai greu de „înglobat” în aceasta lume ireala a lor.

Când au desenat totusi adulti, au desenat mai ales personaje materne si aceasta în special fetele (si nu baietii), ceea ce ne face sa vorbim mai degraba despre existenta unei concordante cu teoria deprivarii materne decât despre un complex oedipian.

Au aparut si situatii în care, de exemplu, un baiat s-a desenat pe sine cu „mama Aura” (una dintre educatoare), parând a fi foarte atasat de ea; lipsea însa personajul masculin – atât în desen, cât si în viata reala – si, deci, precum am argumentat, nu putea fi vorba despre un complex al lui Oedip în sensul clasic, desi era într-adevar foarte aproape de acesta. Copilul nu parea sa proiecteze asupra acestei mame-

surogat o dragoste geloasa, oedipiana, nu o vedea ca pe o posibila „partenera”, ci parea sa încerce sa-si satisfaca nevoia de iubire materna în sine; pentru el acea femeie nu era un suport de proiectie oedipiana, ci baza (nesigura, însa) de sustinere afectiva, asa cum arata teoria lui Bowlby.

Un al doilea element surprinzator si foarte frecvent întâlnit tine de expresia grafica în sine: prescolarii din centrele de plasament deseneaza... invers, adica deseneaza oamenii ca si cum ar sta în cap; daca se întoarce foaia cu 180° personajele desenate arata normal, în limitele descrise mai sus. Acest fapt este deosebit de semnificativ pentru modul în care se realizeaza propria identitate corporala a copiilor, cu toate implicatiile ce deriva de aici.

2. CAT

Materialul testului CAT consta în 10 planse cu imagini cu personaje animale, fiecare dintre ele având atât un continut manifest (de exemplu, planse ce trimit la relatiile cu parintii, la relatiile între frati, la agresiune etc.), cât si un continut latent (relatia triunghiulara parinti-copil, imaginea maternala, problematica abandonului etc.). Plansa întâi pune accent pe relatia primitiva cu imaginea maternala, urmeaza fratria, relatia în trei, diferentierea, identificarea, conflictul oedipian (plansele 5 si 6), angoasa de castrare etc.

Un alt avantaj al testului de aperceptie pentru copii este reprezentat de faptul ca însasi posibilitatea exprimarii conflictelor în povestire are o valoare terapeutica în sine.

Valoarea testului chi-patrat în cazul CAT este de ?2=47,348; p<0,001, ceea ce confirma înca o data ipoteza cercetarii.

Copiii prescolari proveniti din familii nucleare au privit mult mai pozitiv decât ceilalti personajele din imagini, au construit povestiri mult mai ample, naratiuni complete, cu început, desfasurare si sfârsit – în general cu final fericit, binele, eroul pozitiv triumfând, ca întotdeauna în povesti.

Ei s-au identificat cel mai adesea cu acest erou pozitiv, desi, în majoritatea cazurilor, personajele identificate în planse nu erau împartite dupa acest criteriu moral bine-rau, ci erau personaje care se întelegeau bine unele cu altele, relationau pozitiv deci, desfasurând împreuna activitati placute – se jucau împreuna, mâncau, se duceau la plimbare, participau pe rând la aniverversarea fiecaruia dintre ei etc.

Privind comparativ aceste raspunsuri la plansele CAT cu cele date de catre prescolarii din centre de plasament, constatam ca, la acestia din urma, nu se poate vorbi de un continut relational pozitiv între personajele din desene, în primul rând

pentru ca de cele mai multe ori este absent cu desavârsire orice tip de continut relational.

Prescolarii din centrele de plasament se axau în general pe simpla enumerare a personajelor si a obiectelor vazute în plansa (de multe ori doar indicate, nu întotdeauna desemnate si verbal), nereusind însa sa introduca si o relatie între acestea.

O posibila problema (si implicit cauza a acestei situatii) ar fi putut fi, la acesti copii institutionalizati, lipsa unui bagaj lexical suficient de bine dezvoltat, care sa le permita sa verbalizeze atât cât si-ar fi dorit. Astfel, daca la nivelul expresiei grafice am putut constata perturbari precum absenta organelor de simt si rotirea pozitiei persoanelor desenate, la nivelul exprimarii verbale apareau frecvente dislalii, de regula generalizate, afectând majoritatea fonemelor, în toate cele trei forme posibile – omisiune, substituire si deformare. Înca la 6 ani, desi întelegeau perfect ceea ce li se spunea, multi dintre acesti copii nu erau capabili sa se exprime suficient de clar pentru a fi întelesi la rândul lor de catre interlocutori, ci utilizau acel tip de limbaj pseudo-inventat al copiilor foarte mici, înteles numai de catre cei apropiati, de parinti – nefiind însa cazul aici.

Sub aspectul continutului povestirilor, asa cum am anticipat, se remarca în mod pregnant absenta personajelor adulte – în planse sunt descrisi numai copii sau animale-copii, chiar daca stimulul dat implica acest lucru sau nu. Întâlnim din nou acea lume populata numai de copii, lumea în care traiesc de fapt, si în realitate, acesti prescolari.

Pentru ca nu apar personaje adulte la care copilul sa se poata raporta, cu care sa se poata identifica sau asupra caruia sa poata proiecta fantasmele oedipiene, nu poate exista nici o alianta cu un astfel de personaj, o relatie afectiva mai mult sau mai putin apropiata, strânsa si, implicit, nici un personaj care sa fie devalorizat de catre copil, fata de care sa manifeste ostilitate si totodata vinovatie si culpabilitate.

Î ntr-un singur caz, cel al unei fetite de 6 ani, a fost întâlnita acea complicitate fantasmata a copilei cu tatal – un tata imaginar, care tine cont de teama de întuneric a fiicei sale si nu stinge lumina, desi este noapte si toata lumea doarme. Dar si aici, ca o paralela a discutiei anterioare despre prezenta mamei în povestirile lor, este vorba mai mult de dorinta de a avea un tata, de a fi ocrotita si alintata, pentru ca pe sine fetita s-a proiectat într-un bebelus, vârsta nu a încercarilor oedipiene de cucerire, ci a nevoii vitale de parinti, fara de care nu este posibila supravietuirea, ei fiind cei ce ofera atât hrana, cât si afectiunea de care avea atâta nevoie aceasta copila.

Î n ceea ce priveste activitatile desfasurate de personajele observate în planse, ele sunt, ca si cele de la testul familiei, destul de putin nuantate, de o mare simplicitate – „copiii” privesc pe geam, vad alti copii, se joaca, manânca, dorm, stau.

De un mare impact emotional este acest „stau”, pentru ca nu este doar o atitudine pasiva, ci este o atitudine de asteptare – copiii din planse stau si asteapta sa vina cineva, mama mult dorita, care sa îi ia cu ei si care sa aiba grija de ei.

Se remarca prezenta unei mari încarcaturi emotionale negative: copiii care stau si asteapta se tem ca bate cineva la usa si ca ei nu sunt atenti, iar pâna sa ajunga la usa persoana respectiva va pleca si ei nu vor sti cine a fost – simbolistica clara a anxietatii de separare, copiii simtindu-se vinovati ca si-au pierdut mama pentru ca nu au fost atenti si temându-se ca nu vor fi capabili nici sa o recupereze, din acelasi motiv. Aceasta figura materna necunoscuta, care bate la usa dar pleaca înainte de a putea fi vazuta sau ajunsa, reprezinta, similar cu continuturile comentate în cazul testului familiei, mai degraba o himera, mama mult dorita (care nu are o fata, corporalitate, tocmai pentru ca este înca o necunoscuta), dar acea mama hranitoare din toate punctele de vedere, inclusiv afectiv, si nu acea mama-suport al proiectiilor oedipiene (mai ales ca aceasta situatie anxiogena a persoanei necunoscute care bate si pleaca înainte de a putea fi oprita a fost descrisa mai mult de fetite, neputând fi vorba deci despre un adevarat conflict al lui Oedip).

Pe de alta parte, copiii proveniti din familii au dovedit si în povestirile date ca raspuns la plansele CAT numeroase manifestari ale complexului lui Oedip, aparând frecvent aliante între copil si parintele de sex opus (un baietel de 4 ani – aflat în plin complex oedipian – inventa diverse situatii critice în care era personajul-mama, pe care apoi venea el, sub forma de „Omul de fier” si o salva), parintele de acelasi sex fiind si aici, ca si în cazul testului familiei, devalorizat, privit negativ, cu ostilitate chiar („iepurasul era suparat pe tatal lui fiindca nu-i dadea lui jucariile”, spune un baietel de 6 ani; „era noapte si copilul plângea pentru ca îi era sete, iar mama nu vroia sa îi dea apa, dar a venit tatal si i-a adus el”, povesteste despre cavalerul ei în armura stralucitoare o fetita de 5 ani, traind totodata sentimente negative fata de mama).

Si aici copiii revin si compenseaza atitudinea ostila, devalorizatoare pe care o au fata de parintele de sex opus, adaugând, completând povestirile astfel încât sa reiasa ca, de exemplu, mama chiar avea un motiv pentru care nu venea sa îi aduca apa (era obosita), gasind deci mijloace de a îmbunatati imaginea prezentata anterior despre acest parinte, fata de care au sentimente contradictorii si fluctuante.

Unii dintre copii îsi si recunosc, deschis chiar, aceste sentimente amestecate, mixturi de pozitiv si negativ – „eu îmi iubesc ambii parinti, dar uneori mai mult, alteori mai putin; daca mama îmi aduce bomboane o iubesc pe ea si pe tata mai putin, iar daca îmi aduce tata îl iubesc pe el mai mult si pe mama deloc”.

3. Testul persoanei

Si în cazul testului persoanei, în urma aplicarii testul chi-patrat se obtine ?2=34,615; p<0,001, confirmându-se astfel ipoteza.

Prescolarii aflati în centrele de plasament par sa fie dornici de a intra în contact cu ceilalti, sunt însetati de afectiune, dar întâlnim la ei o atitudine de resemnare, de renuntare la a încerca sa intre în contact, datorita acelei tociri afective despre care vorbeam. Le lipseste deschiderea catre cei din jur, personajele desenate de ei neavând, în general, mâini sau brate si nici organe de simt, ceea ce ar simboliza o retragere afectiva, teama de a se implica în relatii emotionale, protejându-se astfel de eventuale suferinte si negându-si totodata nevoia atât de acuta de caldura si sustinere din partea adultilor (ceva gen „nu am si nici nu îmi trebuie”).

O alta situatie constatata în legatura cu reprezentarea grafica a mâinilor si a bratelor de catre prescolarii din centrele de plasament ar fi aceea în care mâinile sunt desenate, dar desprinse de corp, nelegate de acesta, ca si cum posibilitatea initierii si mentinerii unei relatii cu altii nu ar avea-o copilul însusi, ca si cum ar fi o capacitate pe care nu o poate folosi – e a lui, dar nu are control asupra acestui instrument de relationare, nu stie ce sa faca cu el, nu are unde sau cu cine sa îl utilizeze (lucru destul de adevarat si la nivel real, dincolo de cel simbolic, numarul persoanelor adulte care viziteaza centrul fiind relativ scazut).

Nefiind deschisi catre ceilalti, protejându-se de acestia, ei nu vor putea nici sa se proiecteze într-o situatie de tip oedipian, situatie ce presupune profunde si intense trairi emotionale, unele dureroase chiar, contradictorii si sfâsietoare. Apare din nou o limitare, o carenta, o imaturitate afectiva marcanta.

Si aceasta în timp ce personajele desenate de copiii proveniti din familii au mâinile si bratele larg deschise catre mediu, ei oferind si cautând afectiune si interactiune sociala, fiind dornici sa initieze si sa mentina relatii de prietenie cu cei din jur, neexistând nici un fel de trairi negative sau perturbatoare suficient de puternice încât sa îi împiedice sa fie astfel.

Î n acelasi timp, s-a putut constata ca cel putin o treime dintre copiii proveniti din centre de plasament nu îsi identifica corect, la nivelul simbolic al proiectiei Eului în desen, propria apartenenta sexuala. Ei nu au un cadru de comparatie – lipsesc din nou figurile masculine, în viata lor existând numai personalul de îngrijire (aproape exclusiv feminin) si ceilalti copii, care oricum, la rândul lor, nu au nici ei constiinta clara a propriei apartenete sexuale, pentru a putea oferi un model.

Cu totul alta este situatia în cazul copiilor proveniti din familii – în primul rând, aici numai 2-3 copii au desenat mai întâi un personaj de sex opus, o posibila cauza fiind chiar vârsta lor, mai mica decât a celorlalti din aceasta grupa (4 ani).

Se poate spune deci ca avem de-a face de data aceasta cu o buna identificare sexuala, ceea ce reprezinta atât premisa, cât si rezultanta a dezvoltarii afective, precum si a declansarii si manifestarii complexului lui Oedip sau Electra – nu te poti „îndragosti” de parintele de sex opus decât daca stii care este propriul tau sex, dar nici nu poti rezolva acest conflict oedipian decât daca ti-ai stabilit identitatea sexuala si te poti identifica astfel cu parintele de acelasi sex, fapt cu numeroase implicatii asupra vietii ulterioare (rolurile si statutele asumate, alegerea partenerului de viata, implicarea si investirea afectiva etc.).

Copiii din centrele de plasament sunt prinsi astfel într-o dubla capcana: pe de o parte ei nu au constiinta propriei apartenente sexuale, si deci nu pot intra într-un triunghi oedipian, precum am aratat, iar pe de alta parte ei nici nu au ocazia sa se întâlneasca cu o astfel de structura mama-tata-copil, triunghi ce le-ar putea oferi accesul la aceasta identitate sexuala.

4. Testul arboreluiÎn urma aplicarii testul chi-patrat, se ajunge la ?2=40,973; p<0,001, infirmându-se ipoteza nula, si confirmându-se ipoteza.

Din nou majoritatea copiilor proveniti din centre de plasament nu au primit nici un punct, la nici unul dintre indicatorii luati în considerare aici, iar daca au primit, a fost pentru absenta indicilor agresivitatii, ceea ce s-ar putea explica prin eventuala reprimare a acestor sentimente – ar fi „îndreptatiti” sa fie furiosi, având în vedere ca adultii pe care se bazau i-au abandonat, dar se tem ca daca si-ar manifesta aceste trairi ostile ar fi respinsi, ei stiind foarte bine ca numai copiii cuminti sunt iubiti (o noua sursa de scindare si de anxietate: trebuie ca au fost rai daca mama lor i-a parasit, dar ei nu reusesc sa identifice ce au facut gresit, neputând astfel nici sa îsi repare greseala si, implicit, nici sa devina „buni” si sa îsi recapete mama).

La acesti prescolari aflati în centre de plasament a fost mult mai frecventa trasarea unor linii tremurate, întrerupte, simbolizând o tendinta marcanta spre evitare, eventual spre acea relationare evitanta despre care vorbeam anterior.

Elementele grafice respective ar mai putea fi traduse si prin anxietate, mai mult sau mai putin marcanta, generata de lipsa unui suport afectiv constant, de lipsa unor persoane pe care copiii sa se bazeze pentru acordarea unei reconfortari afective.

Nici aici nu s-au regasit indici ai deschiderii catre ceilalti, impresia generala fiind de dezolare si singuratate – persoane ce nu au alta sansa decât sa se bazeze pe ele însele.

Ei par sa relationeze mai mult la un nivel fantasmatic, cu personaje imaginare, intens dorite, dar temându-se sa se implice în contacte afective cu persoane reale, din cauza riscului foarte mare de a fi din nou raniti.

Î n schimb, la copiii proveniti din familii nucleare acesti indici ai deschiderii catre ceilalti (forma trunchiului, a coroanei, ramurile) au fost mult mai des identificati, ceea ce sustine rezultatele obtinute cu testele de baza.

Ei au desenat, de asemenea, destul de des, copaci ce aveau si fructe, semn al disponibilitatii lor de a darui ceva din sine celorlalti, cu care intra în relatie.

Î n acelasi timp, prezenta liniilor întrerupte a fost constatata mult mai rar, si la fel si cea a indicilor agresivitatii (unghiuri si vârfuri ascutite, taioase etc.), conturând tabloul unui copil bine adaptat, cu o dezvoltare afectiva normala, cu trairi relativ bine integrate – existând si exceptii triste, cum ar fi de exemplu cazul unei fetite de 5 ani care a desenat drept copac niste crengi rupte de vânt si cazute pe trotuar (dar totusi înfrunzite, de un verde vesel, ca semn al unui potential pozitiv de recuperare).

Liniile curbe, rotunjite, ce mascheaza o eventuala ostilitate, agresivitate (eventual fata de rivalul oedipian) au fost regasite în mai mare masura în cazul prescolarilor din familii, în cazul celor din centrele de plasament sentimentele negative fiind puternic reprimate, precum am precizat – „mama” lor ar putea afla ca sunt „rai” si nu ar mai veni niciodata sa îi caute, pierzând astfel si o potentiala sansa, nu numai prezentul, ci si viitorul.

5. Testul culorilor

De data aceasta, în urma aplicarii testul chi-patrat, pentru prelucrarea statistica a datelor obtinute la testul culorilor, ipoteza nula se confirma (?2=10,756<0,001?21=10,8; p=0,001). Cu alte cuvinte, prescolarii din ambele loturi au cel putin un nivel mediu al anxietatii.

Asa cum am vazut însa, între cele doua categorii de copii exista diferente notabile atât în ceea ce priveste deschiderea catre ceilalti, cât si a modului general de a fi, cei din familii fiind mai expansivi si optimisti, în timp ce prescolarii institutionalizati sunt mai retrasi, mai prudenti si precauti – mai ales în ceea ce priveste relationarea afectiva, asteptându-se mereu la o noua lovitura din partea sortii si ferindu-se de ea.

Speculând, pe baza datelor mentionate pâna acum, am putea spune ca, desi exista nivele similare ale anxietatii, sursa acestei anxietati este diferita pentru fiecare lot în parte.

Astfel, am putut constata ca prescolarii aflati în centrele de plasament au un nivel de anxietate destul de ridicat, în primul rând datorita insecuritatii afective, a inexistentei unor persoane adulte – parinti sau înlocuitori ai acestora – pe care sa se poata baza pentru satisfacerea nevoilor emotionale, a trebuintelor de baza din piramida lui Maslow, de sprijin, suport si încurajare.

Dar copiii proveniti din familii nu resimt aceasta insecuritate afectiva, ci au suport afectiv, caldura si dragoste prin însasi prezenta parintilor si interactiunile cu ei. În cazul lor acest nivel crescut de anxietate trebuie sa fie explicat altfel.

O posibila explicatie ar putea veni chiar din teoria freudiana – am vazut ca la copiii din familiile nucleare manifestarile complexului lui Oedip sunt deosebit de intense, ceea ce duce la aparitia acelor sentimente-amestec de iubire si ura, gelozie, de unde rezulta sentimente de culpabilitate, de vinovatie si teama fata de parintele de acelasi sex, ceea ce ar putea constitui o puternica sursa de anxietate (anxietatea de castrare).

Se poate spune asadar ca, desi se confirma ipoteza nula, într-un fel nu este infirmata ipoteza noastra, ci este sustinuta într-un alt mod.

De altfel, o posibila cauza a infirmarii ipotezei prin intermediul acestui test ar putea fi nivelul de semnificatie la care am lucrat, la un nivel chiar si de 0,005, ipoteza nula infirmându-se si, implicit, confirmându-se si aici ipoteza cercetarii noastre.

Concluzii. Un accent deosebit îl aduce studierea aici a manifestarilor complexului lui Oedip/Electra în cazul copiilor din centre de plasament, manifestari în privinta carora nu se prea gasesc informatii, autorii concentrându-se pe descrierea modului în care apar în cazul familiilor, fie ele cu unul sau mai multi copii, nucleare sau nu. S-au facut cercetari chiar si pe triburi din zone îndepartate, dar nimeni nu pare sa se fi preocupat prea mult de elementele specifice care apar în cazul copiilor institutionalizati.

Cercetarea realizata a aratat ca, daca la prescolarii din familii se aplica mult mai bine teoria psihanalitica a dezvoltarii afectivitatii, la cei institutionalizati se potriveste mai degraba teoria deprivarii materne.

Având în vedere importanta mediului familial în dezvoltarea din punct de vedere afectiv a copiilor, e clar ca trebuie operate unele modificari astfel încât si copiii abandonati sa beneficieze de caldura si suport afectiv, efort ce ar fi rasplatit atât imediat, cât si pe termen lung, chiar si numai prin faptul ca niste copii sunt mult mai fericiti.

Precum spunea o fetita de 5 ani: „sa faci un curcubeu e foarte greu si dureaza foarte mult, dar e atât de frumos ca merita!”

Indicatorii propusi:

I. Testul familiei1. distanta mica si relatia apropiata între copil si parintele de sex opus2. parintele de acelasi sex este la o distanta mai mare sau chiar absent3. activitatea desfasurata îi implica mai mult pe copil si pe parintele de sexul opus4. parintele de sex opus este desenat înaintea celui de acelasi sex cu copilul5. sentimente de devalorizare (mascate sau nu) fata de parintele de acelasi sex6. sentimente de agresivitate (mascate sau nu) fata de acesta7. sentimente de culpabilitate, de vinovatie fata de el (copilul revine, compenseaza)

II. CAT1. alianta, relatie pozitiva, apropiere între copil si parintele de sex opus2. parintele de acelasi sex este devalorizat, privit negativ3. sentimente de vinovatie si teama fata de parintele de acelasi sex4. sentimente de agresivitate fata de acesta

III. Testul persoanei1. buna identificare sexuala2. indici de deschidere catre ceilalti

IV. Testul arborelui1. indici de deschidere catre ceilalti2. linii curbe, rotunjite (mascând o eventuala agresivitate)

V. Testul Lüscher1. anxietate moderata sau mare

Bibliografie selectiva• Bowlby, J., “L’attachement”, PUF, 1978• Freud, S., “Trei eseuri despre teoria sexualitatii”, Editura CENTRUM, 1991• Gaspari-Carriere, Francoise, “Les enfants de l’abandon”, Privat, Paris, 1990• Macavei, Elena, “Familia si Casa de copii”, Editura Litera, Bucuresti, 1989• Nuta, A., “Jocul în psihoterapie si dincolo de ea”, Revista de Psihoterapie Experientiala, nr. 2, pag. 24 – 25, Editura SPER, 1998