cauzele Şi geneza accidentelor de muncĂ.pdf

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

CAUZELE ŞI GENEZA ACCIDENTELOR DE MUNCĂŞI A BOLILOR PROFESIONALE

http://Www.cartiaz.ro/


C U P R I N S

I. Sănătatea şi securitatea în muncă1. Generalităţi2. Reglementarea securităţii şi sănătăţii în muncă

II. Organizarea măsurilor de sănătate şi securitate în muncă

1. Persoanele care beneficiază de măsurile de sănătate şi securitate în muncă2. Obligaţiile angajatorului3. Autorizarea funcţionării din punct de vedere al protecţiei muncii4. Compartimentul de protecţia muncii5. Compartimentul de securitate şi sănătate în muncă6. Prestarea de servicii în domeniul protecţiei muncii7. Obligaţiile salariaţilor8. Coordonarea şi controlul realizării protecţiei muncii

III. Cauzele şi geneza accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale

SECŢIUNEA 1

1. Accidentul de muncă2. Efectele accidentelor de muncă3. Clasificarea accidentelor de muncă4. Comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea şi evidenţa aciidentelor de muncă5. Cercetarea la faţa locului a accidentelor de muncă cu participarea procurorului



SECŢIUNEA 2

1. Bolile profesionale2. Declararea şi evidenţa bolilor profesionale3. Protecţia salariaţilor prin servicii medicale

IV. Răspunderea juridică pentru respectarea dispoziţiilor legale referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă

1. Preliminarii2. Răspunderea disciplinară3. Răspunderea contravenţională4. Răspunderea patrimonială5. Răspunderea penală6. Răspunderea pentru fapta altei persoane

- a) răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor- b) răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a meşteşugarilor pentru faptele ucenicilor- c) răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor

7. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, de edificii şi de lucruri

- a) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale- b) răspunderea pentru mina edificiului- c) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

V. Asigurarea pentru risc de accidente de muncă şi boli Profesionale



SĂNĂTATEA ŞI SECURITATEA ÎN MUNCĂGENERALITĂŢI

Asigurarea sănătăţii şi securităţii salariaţilor în procesul

muncii revine angajatorului, care are obligaţia să ia toate măsurile

necesare, obligaţie ce rezultă din textul art. 171 al. 1 şi 2 din Codul

Muncii. Din art. 1 al. 1 din Legea 90/1996 rezultă că protecţia muncii

constituie un ansamblu de activităţi instituţionalizate , avînd ca scop

asigurarea celor mai bunecondiţii în desfăşurarea procesului de

muncă, apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii salariaţilor şi

altor persoane participante la procesul de muncă.

Protecţia muncii se realizează atât prin măsurile tehnice

necesare pentru evitarea accidentelor de muncă şi a bolilor

profesionale cât şi prin norme de drept care stabilesc drepturile şi

obligaţiile angajatorului şi ale salariaţilor menite să le asigure

acestora din urmă securitatea şi sănătatea în muncă.

Totodată persoana care prestează munca are dreptul de

a cere realizarea măsurilor de protecţie a muncii care să-i asigure

viaţa şi acelaşi timp are şi obligaţia de a respecta aceste măsuri.

Aşadar instituţia juridică a protecţiei muncii are un caracter complex

la realizarea ei contribuind dispoziţii din diferite ramuri ale dreptului.

Reglementarea principală însă este cuprinsă în dreptul muncii

deoarece asigurarea sănătăţii şi securităţii salariatului este necesară

pe timpul prestării muncii.

Scopul activităţii de protecţia muncii este asigurarea

vieţii şi integrităţii anatomofuncţionale a omului în procesul muncii.

Factorul uman, elementul principal al oricărei activităţi utile nu poate

fi privit însă rupt de contextul relaţiilor sale cu celelalte elemente ale

sistemului de producţie. El trebuie analizat şi studiat în



interdependenţele sale cu sarcinile pe care trebuie să le execute, cu

mijloace de producţie cu ajutorul cărora îşi desfăşoară activitatea şi

cu mediul în care lucrează.

Numai o analiză profundă a tuturor elementelor care

intervin în procesul de muncă, o abordare globală a relatărilor şi

interconexiunile din ele permite elucidarea fenomenului accidentării

şi îmbolnăvirii profesionale şi orientarea corectă a profilaxiei

acestuia.

Numărul mare de accidente de muncă şi boli

profesionale existent încă la nivelul economiilor naţionale impunea

reconsiderarea criteriilor de securitatea muncii, atât la cercetarea,

proiectarea şi exploatarea obiectivelor economice cât şi în

managementul acestora.

Criteriul de securitate a muncii trebuie să apară cel puţin

tot atât de important ca şi criteriul economic conjugat şi nu

subordonat acestuia. Acest deziderat se poate atinge

numaiabordând problemele de securitate şi sănătate în muncă în

contextul ansamblului procesului de producţie ca părţi componente

ale acestuia şi nu ca părţi separate de sine stătătoare.

Uniunea Europeană în materia securităţii şi sănătăţii în

muncă a fost adoptată o directivă cu aplicabilitate generală

(Directiva cadru nr. 89/391 din 1 iunie 1989) şi numeroase directive

sectoriale, care stabileşte pentru statele membre obligaţia de a

promova „ameliorarea mediului de muncă pentru a proteja

securitatea şi sănătatea lucrătorilor” - norme aplicabile atît în

sectorul public cât şi în cel privat.

Reglementarea securităţii şi sănătăţii în muncă.

Reglementările interne în materia sănătăţii şi securităţii în muncă, pe

lângă art. 171-187 din Codul Muncii, sunt: Legea nr. 90/1996; Legea

nr. 346 din 5 iunie 2002 privind asigurarea pentru accidente de



muncă şi boli profesionale; Legea nr. 19 din 27 martie 2000 privind

sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale

modificată şi completată; Legea minelor nr. 85 din 18 martie 2003;

Legea nr. 156 din 26 iulie 2000 privind protecţia cetăţenilor români

carelucrează în străinătate; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

99 din 29 iunuie 2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în

perioadele cu temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor

încadrate în muncă, aprobată prin Legea nr. 436 din 18.07.2001, pe

baza căreia a fost adoptată Hotărârea guvernului nr. 580 din 6 iulie

2000 pentru aprobarea Normelor metodologice; Legea nr. 108 din

16 iunie 1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii,

republicată; Legea nr. 111 din 10 octombrie 1996 privind

desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare; Hotărârea

Guvernului nr. 737 din 3 iulie 2003 privind organizarea şi

funcţionarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei;

Hotărârea Guvernului nr. 573 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea

procedurilor de autorizare a funcţionării comercianţilor; Hotărârea

Guvernului nr. 238 din 13 martie 2002 pentru majorarea limitelor

amenzilor contravenţionale prevăzute de Legea protecţiei muncii nr.

90/1996; Hotărârea Gvernului nr. 1022 din 10 septembrie 2002

privin regimul produselor şi serviciilor care pot pune în pericol viaţa,

sănătatea, securitatea muncii şi protecţia mediului; Hotărârea

Guvernului nr. 457 din 18 aprilie 2003 pentru asigurarea securităţii

utilizatorilor de echipamente electrice de joasă tensiune; Hotărârea

Guvernului nr. 261 din 22 februarie 2001privind criteriile şi

metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite,

modificată prin Hotărârile Guvernului nnr. 678 din 19 iulie 2001 şi nr.

1337 din 27 decembrie 2001, pe baza căreia a fost emis Ordinul

ministrului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 352 din 7 mai 2001

pentru aprobarea Normelor de aplicare a acesteia; Hotărârea

Guvernului nr,. 1340 din 27 februarie 2001 privind organizarea şi



funcţionarea inspecţiei de Stat pentru Controlul Cazanelor,

Recipienţilor sub Presiune şi a Instalaţiilor de Ridicat, etc.

Pe baza dispoziţiilor Legii protecţiei muncii nr. 90/1996 a

fost emis Ordinul comunn nr. 508 din 20.11.2002 al Ministrului

Muncii şi Solidarităţii Sociale respectiv 933 din 25 noiembrie 22002

al ministrului Sănătăţii şi Familiei privind aprobarea Normelor

generale de protecţie a muncii, care sunt obliogatorii pentru toate

activităţile din economia naţională. Au mai fost emise următoarele

Ordine cu caracter general ale ministrului Muncii şi Solidarităţii

Sociale: Ordinul nr. 255 din 21 iulie 1995 privind aprobarea

Normativului cadru de acordare şi utilizare a echipamentului

individual de protecţie; Ordinul nr. 388 din 10 septembrie 1996

privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor

Legii nr. 90/1996; Ordinul nr. 35 din 24 ianuarie 1997 privind

aprobarea Constituirii Sistemului Ministerului Muncii şi Solidarităţii

Sociale e certificare a conformităţii echipamentelor tehnice, a

echipamentului individual de protecţie şi a celui de lucru cu cerinţele

protecţiei muncii; Ordinul nr. 187 din 15 aprilie 1998 privind

aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a

Comitetului de securitate şi sănătate în muncă; Ordinul nr. 51 din 1

iunie 2002 privind aprobarea Regulamentului din 1 iunie 2002 de

abilitare a persoanelor fizice şi persoanelor juridice pentru a presta

servicii în domeniul protecţiei muncii, modificat şi completat prin

Ordinul nr. 451 din 16 opctombrie 2002.

În temeiul prevederilor art. 5 al. 5 şi al anexei 2 din

Legea nr,. 90/1996, ministrul Muncii şi Solidarităţii Sociale a emis

norme specifice de securitate a muncii pentru activităţile din

economia naţională.

Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anul

2003, în capitolul 3, curpinde clauze referitoare la condiţiile de

muncă şi protecţia muncii, precizîndu-se că patronul va asigura , pe



cheltuiala sa, cadrul organizatoric pentru instruirea, testarea şi

perfecţionarea profesională a salariaţilor cu privire la normele de

protecţia muncii. De asemenea, contractele colective de muncă

încheiate la nivel de ramură conţin prevederi referitoare la condiţiile

de muncă şi protecţia muncii, asemenea clauze fiind negociate, cu

respectarea reglementărilor legale şi în contractele colective de

muncă încheiate la nivelul unităţilor.

Normele şi normativele de protecţie a muncii stabilite

prin Ordinele ministrului muncii, solidarotăţii sociale şi familiei sunt

obligatorii pentru toţi salariaţii, astfel că nu se poate deroga de la

ele. La nivelul unităţilor, normele şi normativele de protecţie a muncii

pot fi completate cu măsuri specifice locurilor de muncă

respectiove.

Dispoziţii referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă

sunt stabilite de angajatori în instrucţiunile proprii de protecţia

muncii, precum şi în regulamentele interne, obligatorii pentru

salariaţi.

Contractele încheiate de persoanele juridice române cu

parteneri străini, în vederea efectuării de lucrări cu personal român

pe teritoriul altor ţări, trebuie să cuprindă clauze privind protecţia

muncii. Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care

lucrează în străinătate stabileşte, în art. 3 al. 1 lit. a, că acordurile,

înţelegerile, tratatele sau convenţiile încheiate de Guvernul

României, prin autorităţile competente, vor conţine dispoziţii

referitoare la condiţiile generale de muncă, de protecţie şi de

securitate a muncii.

Conform art. 17 al. 2 lit. e din Codul Muncii, în contractul

individual de muncă, trebuie să se facă referire la riscurile specifice

postului, iar în art. 7 al. 2 din Legea nr. 90/1996 trebuie să se facă

referire la riscurile specifice postului, iar în art. 7 al. 2 din Legea nr.

90/1996 stabileşte că în contractele individuale de muncă, cu



excepţia celor care au ca obiect activităţi casnice, vor fi stipulate

clauze privind protecţia muncii.

Organizarea măsurilor de sănătate şi securitate în muncă.

Persoanele care beneficiază de măsurile de sănătate şi securitate în muncă. Legea nr. 90/1996, în art. 3, stabileşte că

măsurile de protecţia muncii se asigură pentru salariaţi, membrii

cooperatori, precum şi pentru ucenici, elevi şi studenţi, în perioada

efectuării practicii profesionale, iar la art. 24 al. 2 extinde sfera

persoanelor care beneficiază de măsurile de protecţie a muncii la

cele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv

cele care desfăşoară activităţi culturale sau sportive. Prevederile

Legii nr. 90/1996 se aplică tuturor persoanelor juridice şi fizice la

care activitataea se desfăşoară cu personal angajat pe bază de

contract individual de muncă sau în alte condiţii prevăzute de lege,

în art. 12 al. 2 precizîndu-se că prin persoane juridice şi fizice se

înţelege:

- agenţi economici din sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv

cu capital străin;

- autorităţile şi instituţiile publice;

- agenţii economici care efectuează lucrări cu personal român pe

teritoriul altor ţări;

- asociaţiile, fundaţiile şi organizaţiile nonprofit;

- asociaţiile familiale;

- persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente;

- persoanele fizice care angajează personal prin încheierea unui

contract individual de muncă.

De asemenea, Normele metodologice privind

comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea, evidenţa

accidentelor de muncă şi declararea, confirmarea, înregistrarea,



raportarea, evidenţa bolilor profesionale, precum şi a celorlalţi

indicatori care definesc morbiditatea profesională, prevăd că

acestea se aplică tuturor domeniilor de activitate economică, tuturor

persoanelor juridice şi fizice şi tuturor participanţilor la procesul

muncii.

Se poate concluziona că normele de protecţie a muncii

trebuie aplicate şi respectate în toate domeniile vieţii economico-

sociale, atât în sectorul de stat cât şi în cel privat.

Prevederile Legii nr. 90/1996 referitoare la protecţia

muncii se aplică şi personalului Ministerului Apărării Naţionale,

Ministerului de Interne, Ministerului de Justuiţie – Direcţia generală a

Peniteciarelor – Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de

Informaţii Externe, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi

Serviciului de Protecţie şi Pază, cu precizarea că, datorită

specificului activităţii acestor ministere, sunt unele particularităţi în

cercetarea şi evidenţa accidentelor de muncă. Art. 4 al. 3 din Legea

nr. 90/1996 prevede că accidentele de muncă din aceste unităţi

sunt cercetate de organele proprii ale acestora, în conformitate cu

normele metodologice proprii privind comunicarea, cercetarea şi

raportarea accidentelor de muncă, emise în conformitate cu

prevederile legale.

Se poate constata că în concepţia legiuitorului, protecţia

muncii trebuie asigurată pentru toate persoanele care prestează

muncă, aceasta având astfel o sferă largă, care înglobează pe toţi

participanţii la procesul muncii, indiferent de situaţia lor profesională.

Aşadar, pe de o parte, toate persoanele juridice şi fizice în folosul

cărora se prestează munca sunt obligate să asigure măsurile de

protecţie a muncii, iar pe de altă parte, toate persoanele participante

la procesul muncii beneficiază de aceste măsuri.



Obligaţiile angajatorului. Se referă la măsurile

necesare pentru protejarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor, inclusiv

pentru activităţile de prevenire a riscurilor profesional, de informare

şi pregătire, precum şi pentru punerea în aplicare a protecţiei muncii

şi a mijloacelor necesare acesteia (art. 173 al. 1 din Codul Muncii).

Angajatorul este obligat să ţină seama de principiile

generale de prevenire, stabilite de art. 173 al. 2 din Codul Muncii:

- evitarea riscurilor;

- evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;

- combaterea riscurilor la sursă;

- adaptarea muncii la om, în special în privinţa proiectării

locurilor de muncă şi alegerea echipamentelor şi metodelor de

muncă şu producţie;

- luarea în considerare a evoluţiei tehnicii;

- înlocuirea a ceea ce este periculor cu ceea ce nu este

periculor sau cu ceea ce este mai puţin periculor;:

- planificarea prevenirii;

- măsurile de protecţie colectivă se adoptă cu prioritate

faţă de măsurile de protecţie individuală;

- aducerea la cunoştinţa salariaţilor a instrucţiunilor

corespunzătoare.

La aplicarea art. 174 al. 1 care stabileşte ă angajatorul

răspunde de organizarea activităţii de asigurare a sănătăţii şi

securităţii în muncă, trebuie ţinut seama şi de prevederile Legii nr.

90/1996, referitoare la obligarea angajatorului privind realizarea

măsurilor de protecţie a muncii, precum şi de prevederile art. 11 din

Normele Generale de protecţie a muncii, care stabilesc numeroase

obligaţii în sarcina angajatorului privind securitatea şi sănătatea în

muncă (evaluarea riscurilor pentru salariaţi; stabilirea măsurilor

tehnice şi organizatorice de protecţie; elaborarea de instrucţiuni

proprii de securitate a muncii; să ia în considerare din punct de



vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă capacitatea angajaţilor de

a executa sarcinile de muncă repartizate; să asigure informarea

fiecărei persoane, anterior angajării asupra riscurilor la care

aceasta va fi expusă la locul de muncă; să asigure resurse pentru

instruirea, testaraea, formarea şi perfecţionarea personalului cu

atribuţii în domeniul protecţiei muncii; să se asigure că sunt

consultaţi angajaţii şi/sau reprezentanţii lor în problemele referitoare

la măsurile şi consecinţele privind securitatea şi sănătatea în muncă

la introducerea de noi tehnologii, alegerea echipamentului tehnic,

îmbunătăţirea condiţiilor şi a mediului de muncă, la desemnarea

persoanelor cu atribuţii specifice; să asigure periodic sau ori de câte

ori este cazul verificarea încadrării noxelor în limitele admise, etc).

Rezultă că dispoziţiileDirectivei nr. 89/391 din 12 iunie 1989 sunt

transpuse în legislaţia română îndeosebi prin Normele generale de

protecţie a muncii din 2002.

Angajatorul are obligaţia de a controla permanent starea

materialelor, utilajelor şi substanţelor folosite în procesul muncii, în

scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor (art. 177 al. 2 din

Codul Muncii). Normele metodologice referitoare la certificarea

calităţii din punct de vedere al securităţii muncii a echipamentelor

tehnice, aprobate prin Ordinul nr. 388/1996, sunt în concordanţă cu

directivele comunitare nr. 82/392 referitoare la maşini, nr. 89/336

referitoare la compatibilitatea electromagnetică şi nr. 73/23

referitoare la materialele electrice. Normele metodologice stabilesc

procedurile de certificare a echipamentelor tehnice, cerinţele

esenţiale de securitate şi sănătate pe care trebuie să le posede

acestea. Art. 4 al. 2 din Normele metodologice defineşte

echipamentul tehnic ca orice maşină, utilaj, instalaţie, aparatură,

dispozitiv, unealtă sau aklt mijloc asemănător, folosir de salariaţi în

procesul muncii.



Autorizarea funcţionării din punct de vedere al protecţiei muncii. Este impusă prin art. 9 al. 1 din Legea nr. 90/1996, care

stabileşte imperativ că activităţile de producţie sau prestaţie de

servici sunt condiţionate de obţinerea autorizaţiei de funcţionare din

punct de vedere al protecţiei muncii, acordată de Inspectoratul

Teritorial de muncă. În acest sens au fost emise Normele

metodologice privind autorizarea funcţionării persoanelor juridice şi

fizice din punct de vedere al protecţiei muncii, aprobate prin Ordinul

nr. 388 din 10 septembrie 1996 al Ministerului Muncii şi Solidarităţii

Sociale care precizează că autorizaţia de funcţionare atestă că, la

data verificării, persoana juridică sau fizică îndeplineşte condiţiile

minime stabilite prin standardele şi normele de securitate în vigoare,

astfel încât să fie prevenite accidentele de muncă şi îmbolnăvirile

profesionale.

Procedura de autorizare s-a simplificat deoarece

Guvernul a adoptat la 6 iulie 2001 Procedura de autorizare a

funcţionării comercianţilor din punct de vedere al protecţiei muncii,

care stabileşte că autorizaţia se eliberează de Inspectoratul

Teritorial de Muncă, prin reprezentantul delegat la Biroul unic din

cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie Teritorială.

Potrivit Procedurii, solicitantul depune la Biroul unic

cererea de înregistrare tip, la care trebuie să anexeze:

- declaraţia pe proprie răspundere privind respectarea

legislaţiei de protecţie a muncii;

- lista cuprinzând echipamentele din dotare;

- copii de pe certificatele de conformitate ale

echipamentelor tehnice folosite în zone cu pericol de explozie;

- dovada achitării tarifului aferent autorizării.

După analiza dosarului şi verificările întreprinse cu

privire la aplicarea măsurilor minime necesare pentru prevenirea



accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, Inspectotarul

Teritorial de muncă va redacta referatul cuprinzând concluziile

evaluării. În situaţia în care se constată că nu sunt îndeplinite

condiţiile pentru autorizarea funcţionării trebuie precizate

neconformităţile şi actele normative ale căror prevederi nu sunt

îndeplinite, care motivează neeliberarea autorizaţiei.

Autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al

protecţiei muncii este valabilă atâta timp cât nu s-au modificat

condiţiile iniţiale pentru care aceasta a fost modificată. Dacă apar

schimbări în condiţiile iniţiale, comerciantul are obligaţia de a

solicita Biroului unic revizuirea autorizaţiei. Anual, comercianţii,

trebuie să confirme la Inspectoratul Teritorial de Muncă faptul că se

menţin condiţiile iniţiale pentru care s-a eliberat autorizaţia.

Compartimentul de protecţie a muncii. Are un rol

tehnic, sprijinind angajatorul la realizarea şi verificarea aplicării şi

respectării măsurilor de protecţie a muncii. Potrivit Legii nr. 90/1996,

în funcţie de natura, complexitatea şi riscurile specifice activităţii

desfăşurate, precum şi de numărul salariaţilor, persoanele juridice

vor stabili personalul cu atribuţii în domeniul protecţiei muncii sau,

după caz, vor organiza compartimente de protecţie a muncii.

Normele generale de protecţie a muncii, în art. 15, preczează că la

nivelul persoanelor juridice cu un număr mai mare de salariaţi, se va

organiza un compartiment de protecţie a muncii, a cărui funcţie

principală este de a fundamenta deciziile privind activitatea de

protecţie a muncii, având, totodată, atribuţii specifice în realizarea

acestora. În unităţile care au un număr mai mic de 50 lucrători,

conducătorul unităţii va desemna 1-2 persoane cu atribuţii în

domeniul protecţiei muncii.



Comitetul de securitate şi sănătate în muncă. Funcţionează la nivelul fiecărui angajator cu scopul de a asigura

implicarea salariaţilor la elaborarea şi aplicarea deciziilor în

domeniul protecţiei muncii (art. 179 al. 1 din Codul Muncii).

Prestarea de servicii în domeniul protecţiei muncii. Prin Ordinul ministrului Muncii şi Securităţii Sociale nr. 251 din 1 iulie

2002 a fost aprobat Regulamentul de abilitare a persoanelor fizice şi

juridice pentru a presta servicii în domeniul protecţiei muncii.

Conform art. 3 din acest ordin, persoanele fizice şi juridice abilitate

de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei pot încheia

contracte de prestări servici cu persoane juridice care desfăşoară

activităţi cu personal angajat, pentru următoarele activităţi din

domeniul protecţiei muncii:

a) elaborarea documentelor necesare în vederea

obţinerii autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice din punct

de vedere al protecţiei muncii;

b) elaborarea şi/sau completarea instrucţiunilor tehnice

de lucru, precum şi a instrucţiunilor proprii de aplicare a normelor de

protecţie a muncii în funcţie de particularităţile proceselor de muncă;

c) efectuarea instructajului de protecţie a muncii, precum

şi testarea cunoştinţelor în domeniul protecţiei muncii la categoriile

de personal stabilite de angajaţi;

d) cercetarea accidentelor de muncă ce au produs

incapacitate temporară de muncă şi întocmirea dosarului;

e) verificarea dotărilor echipamentelor tehnice cu

aparatură de măsură şi control, a parametrilor tehnologici, a

dispozitivelor de protecţie, precum şi a dotărilor cu mijloace de

prevenire şi avertizare a stărilor de pericol;

f) studii referitoare la procesele tehnologice şi/sau de

muncă şi evaluarea factorilor de risc de accidentare sau de



îmbolnăvire profesională, inclusiv stabilirea măsurilor de asigurare a

unor condiţii normale de lucru;

g) verificarea documentaţiilor de proiectare şi execuţie a

construcţiilor, a echipamentelor tehnice precum şi a tehnologiilor de

fabricaţie;

h) elaborarea documentaţiei necesare pentru certificarea

echipamentelor tehnice şi a echipamentelor individuale de protecţie,

precum şi pentru avizarea prototipurilor de echipament individual de

protecţie şi de lucru;

i) formarea specialiştilor în domeniul protecţiei muncii;

j) instruirea, testarea şi perfecţionarea profesională a

persoanelor cu atribuţii în domeniul protecţiei muncii;

k) verificarea aptiturinilor profesionale ale solicitanţilor, în

scopul orientării şi îndrumării acestora la locurile de muncă şi

profesiuni în concordanţă cu caracteristicile lor psihologice;

l) alte servicii care urmăresc îmbunătăţirea condiţiilor de

muncă, prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor

profesionale.

Art. 136 al Ordinului nr. 251/2002 precizează că

încheierea între prestator şi beneficiar a contractului de prestări de

servicii în domeniul protecţiei muncii nu absolvă angajatorul de

răspundere ce îi revine, potrivit legii, pentru asigurarea securităţii şi

sănătăţii salariaţilor săi în exercitarea profesiei şi a atribuţilor pentru

care au fost angajaţi. Aceeaşi prevedere o conţine şi art. 171 al. 3

din Codul muncii, care stabileşte că dacă un angajator apelează la

persoane sau servicii exterioare în domeniul protecţiei muncii,

aceasta nu îl exonerează de răspundere.

Obligaţiile salariaţilor. Sunt stabilite de art. 19 din

Legea nr. 90/1996:



a) să îşi însuşească şi să respecte normele de protecţie

a muncii şi măsurile de aplicare a acestora;

b) să desfăşoare activitatea în aşa fel încât să nu

expună la pericol de accidentare sau îmbolbnăvire profesională atât

propria persoană, cât şi pe celelalte persoane participante la

procesul muncii;

c) să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de

muncă orice defecţiune tehnică sau altă situaţie care constituie un

pericol de accidentare sau de îmbolnăvire profesională;

d) să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de

muncă accidentelşe de muncă suferite de propria persoană şi alte

persoane participante la procesul de muncă;

e) să oprească lucrul la apariţia unui pericol iminent de

producere a unui accident şi să îl informeze de îndată pe

conducătorul locului de muncă;

f) să utilizeze echipamentul individual de protecţie din

dotare, corespunzător scopului pentru care a fost acordat;

g) să dea relaţiile solicitate de organele de control şi de

cercetare în domeniul protecţiei muncii.

Coordonarea şi controlul realizării protecţiei muncii.În conformitate cu art. 20 din Legea nr. 90/1996,

Ministerul Muncii, Securităţii Sociale şi Familiei exercită coordonarea

şi controlul activităţii de protecţie a muncii şi are ca atribuţii

principale în acest domeniu:

- autorizează, din punct de vedere al protecţiei muncii,

funcţionarea persoanelor juridice şi fizice şi retrage autorizaţia când

au fost modificate condiţiile pentru care a fost emisă;

- atestă persoanele fizice şi abilitează persoanele

juridice pentru a presta servicii în domeniul protecţiei muncii;



- recunoaşte laboratoare şi organisme, în scopul

certificării calităţii de protecţie a muncii, a echipamentelor tehnice şi

a echipamentelor individuale de protecţie;

- cercetează, sub aspectul cauzelor şi răspunderii

juridice, accidentele de muncă colective, mortale, cele care au

produs invaliditatea precum şi accidentele tehnice sau avariile care

ar fi putut pune în pericol sănătatea sau viaţa salariaţilor şi a

celorlalţi participanţi la procesul de muncă;

- avizează dosarele de cercetare a accidentelor de

muncă ce au produs incapacitate temporară de muncă, întocmite de

comisiile cercetare ale persoanelor juridice;

- avizează prototipurile sortimentelor de echipament

individual de protecţie şi de lucru, în vederea introducerii acestora în

fabricaţie, etc.

Inspecţia Muncii a fost înfiinţată prin Legea nr. 108 din

16 iunie 1999, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 137 din 22 septembrie 1999, ca organ de specialitate

al administraţiei publice centrale în subordinea Ministerului Muncii,

Solidarităţii Sociale şi Familiei, care are în subordine Inspectorate

teritoriale de muncă, cu personalitate juridică, în fiecare judeţ al ţării

şi în municipiul Bucureşti.

Obiectivele Inspecţiei Muncii în materia securităţii şi

sănătăţii în muncă sunt:

a) controlul aplicării prevederilor legale referitoare la

securitatea şi sănătatea în muncă;

b) informarea autorităţilor competente despre

deficienţele legate de aplicarea corectă a dispoziţiilor legale;

c) furnizarea de informaţii celor interesaţi despre cele

mai eficace mijloace de respectare a legislaţiei muncii;

d) asistarea tehnică a angajatorilor şi angajaţilor , pentru

prevenirea riscurilor profesionale şi a conflictelor sociale;



e) iniţierea de propuneri adresate Ministerului Muncii,

Solidarităţii Sociale şi Familiei pentru îmbunîătăţirea legislaţiei şi

elaborarea de noi acte legislative în domeniu.

Potrivit art. 254 din Codul Muncii, aplicarea

reglementărilor generale şi speciale în domeniul securităţii şi

sănătăţii în muncă este supusă controlului inspecţiei Muncii.

În vederea îndeplinirii acestor obiective, Inspecţia Muncii

are următoarele atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă:

a) acordă asistenţă tehnică persoanelor juridice la

elaborarea programelor de prevenire a riscurilor profesionale şi

controlează realizarea acestora;:

b) efectuează sau solicită măsurători şi determinări,

examinează probe de produse şi de materiale, în unităţi şi în afara

acestora, pentru clarificarea unor situaţii de pericol;

c) dispune sistarea activităţii sau scoatere din funcţiune

a echipamentelor tehnice, în cazul în care constată o stare de

pericol iminent de accidentare au de îmbolnăvire profesională şi

sesizează, dacă este cazul, organul de urmărire penală;

d) acordă angajatorilor, persoanelor juridice şi fizice,

autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii muncii;

e) retrage autorizaţia de funcţionare, dacă se constată

că prin modificarea condiţiilor care au stat la baza emiterii acesteia

nu se respectă prevederile legislaţiei în vigoare;

f) cercetează accidentele de muncă conform Normelor

metodologice privind comunicarea, cercetarea, înregistrarea,

raportarea şi evidenţa accidentelor de muncă:

g) coordonează activitatea de instruire şi informare a

angajaţilor în domeniul securităţii, sănătăţii şi al rekaţiilor de muncă

şi urmăreşte activitatea de formare a specialiştilor în domeniu;

h) controlează aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la

certificarea produselor, maşinilor, utilajelor şi a echipamentelor de



protecţie din punct de vedere al securităţii în muncă, la intrarea

acestorape teritoriul naţional, prin inspectprii de muncă sau prin

organisme acreditate de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi

Familiei;

i) controlează respectarea îndeplinirii cerinţelor legale

referitoare la sănătatea în muncă şi la înlăturarea riscurilor de

îmbolnăviri profesionale.

Inspectorii de muncă, funcţionari publici, au în domeniul

protecţiei muncii, drepturile stabilite de art. 19 din Legea nr.

108/1999;

a) acces liber, permanent şi fără înştiinţare prealabilă, în

sediul persoanei juridice şi în orice alt loc de muncă organizat de

aceasta;

b) să solicite conducerii persoanei juridice sau persoaei

fizice documentele şi informaţiile necesare pentru realizarea

controlului sau pentru efectuarea cercetărilor accidentelor de

muncă;

c) să procure dovezi, să efectueze investigaţii sau

examene, să ceară prezentarea documentaţiei pe care o consideră

necesară, să realizeze măsurători sau să preleveze mostre de

substanţe utilizate în procesul de producţie;

d) să impună ca abaterile constatate să fie remediate pe

loc sau într-un timp limitat;

e) să ceară, acolo unde este cazul, modificarea

instalaţiilor sau a proceselor tehnologice utilizate, dacă acestea nu

asigură securitatea lucrătorilor la locul de muncă;

f) să dispună întreruperea sau suspendarea imediată a

proceselor de muncă, atunci cînd constată o stare de pericol iminent

de accident sau de îmbolnăvire profesională pentru lucrătorii care

participă la procesul de producţie sau pentru alte persoane;



g) să apeleze la organisme create pentru a verifica

starea locurilor de muncă sau a materialelor folosite;

h) să dispună măsuri atunci cînd conducătorul persoanei

juridice nu îşi îndeplineşte obligaţiile legale;

i) să sesizeze organele de urmărire penală când

constată comiterea unei infracţiuni;

j) să intre în toate locurile în care se efectuează lucrări

ce implică riscuri pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor;

k) să ceară informaţii de la orice persoană şi despre

orice problemă care constituie obiectul controlului;

l) să propună retragerea autorizaţiei de funcţionare din

punct de vedere al securităţii muncii, dacă constată că, prin

modificarea condiţiilor care au stat la baza acesteia, nu se respectă

prevederile legislaţiei în vigoare.

Art. 24 al Legii nr. 108/1999 prevede că, în cazul

săvârşirii repetate de către angajatori a unor abateri grave de la

normele de securitate şi sănătate în muncă, Inspecţia Muncii poate

cere radierea persoanei juridice din registrul comerţului, iar art. 178

al. 1 din Codul Muncii stabileşte că, pentru asigurarea securităţii şi

sănătăţii în muncă, instituţia abilitată prin lege poate dispune

limitarea sau interzicerea fabricării, comercializări, importului ori

utilizării cu orice titlu a substanţelor şi preparatelor periculoase

pentru salariaţi. De asemenea, inspectorul de muncă poate, cu

avizul medicului de medicină a muncii, să impună angajatorului să

solicite organismelor competente, contra cost, analize şi expertize

asupra unor produse, substanţe sau preparate considerate a fi

periculoase, pentru a cunoaşte compoziţia acestora şi efectele pe

care le-ar putea produce asupra organismului uman.

Ministerul Sănătăţii ca organ al administraţiei publice

care înfăptuieşte strategia de ansamblu în domeniul sănătăţii, emite

norme obligatorii privind igiena muncii şi avizează standarde şi acte



normative, elaborate de alte organe, care privesc sănătatea

salariaţilor la locul de muncă – Art. 13 din Hotărârea Guvernului nr.

743 din 3 iulie 2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului

Sănătăţii.

Alte organe care participă la realizarea măsurilor de

securitate şi sănătate în muncă sunt:

Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare,

Inspecţia de stat pentru cazane, recipienţi sub presiune şi instalaţii

de ridicat, Comandamentul pompierilor, Institutul Naţional de

securitate minieră şi protecţie antiexplozivă, Inspecţia pentru

construcţii, precum şi alte inspecţii care acordă organelor

Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, precum şi

Inspecţiei Muncii sprijinul de specialitate necesar pentru cercetarea

evenimentelor legate de încălcarea sănătăţii şi securităţii în muncă.

Consiliul de prevenire a riscurilor, organizat prin Ordinul

nr. 35 din 24 ianuarie 1997 al ministrului Muncii şi Solidarităţii

Sociale privind aprobarea constituirii Sistemului Ministerului Muncii

şi Solidarităţii Sociale de certificare a conformităţii echipamentelor

tehnice, a echipamentului individual de protecţie şi a celui de lucru

cu cerinţele de protecţie a muncii, este un organ consultativ format

de reprezentanţi ai organismelor de certificare şi al laboratoarelor de

încercări, din reprezentanţi ai Ministerului Muncii, Solidarităţii

Sociale şi Familiei, precum şi din experţi autorizaţi în domeniul

certificării.

Atribuţiile Consiliului de prevenire a riscurilor, conform

art. 7 din Regulamentul propriu de funcţionare, sunt următoarele:

- analizează dosarele organismelor de certificare şi ale

laboratoarelor de4 încercări care solicită recunoaşterea de către

Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a capacităţii

acestora de a îndepklini cerinţele prevăzute de reglementările în



vigoare pentru certificarea calităţii de protecţie a echipamentelor

tehnice, a echipamentului individual de protecţie şi a celui de lucru;

- avizează documentele cu caracter tehnic privind

recunoaşterea, elaborate de către Ministerul Muncii, Solidarităţii

Sociale şi Familiei în colaborare cu părţile interesate;

- participă la schimbul de informaţii în domeniul

certificării, în ţară şi în străinătate.

Rolul sindicatelor în asigurarea sănătăţii şi securităţii în

muncă.

Unul dinscopurile urmărite de sindicate este promovarea

intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor

acestora, în care un rol important îl ocupă măsurile privind

sănătatea şi securitatea în muncă. Rolul sindicatelor în realizarea

securităţii şi sănătăţii în muncă se manifestă pe mai multe planuri:

a) Organizaţiile sindicale se pot adresa autorităţilor

publice competente propunerio de legiferare în domeniile de interes

sindical.

b) Sindicatele acţionează pentru concretizarea unor

măsuri referitoare a sănătatea şi la sănătatea şi securitatea în

muncă în unităţi, ramuri de activitate sau la nivel naţional, cu prilejul

încheierii contractelor colective de muncă. De pildă , în Contractul

colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anul 2003, în art. 19, s-a

convenit ca părţile să depună toate eforturile pentru aplicarea

riguroasă a sistemului instituţionalizat prin legislaţia în vigoare în

vederea ameliorării permanente a condiţiilor de muncă, asigurând

totodată, includerea în contractele colective de muncă a măsurilor

prevăzute de Legea NR. 90/1996. Prevederile suplimentare de

punere în aplicare a măsurilor de protecţie a muncii sunt necesare

deoarece actele normative în materia protecţiei muncii stabilesc

doar plafonul necesar al măsurilor de protecţie a muncii, iar dacă

părţile contractului colectiv de muncă găsesc utile şi alte măsuri de



protecţie a muncii în unitatea respectivă şi le prevăd în contract, ele

sunt obligatorii atît pentru patroni, cât şi pentru salariaţi.

c) În domeniul realizării efective a măsurilor de protecţie

a muncii, sindicatele au posibilitatea participării la şedinţele

consiliilor de administraţie, unde se dezbat probleme de interes

profesional şi social, deci şi de analiză a realizării măsurilor de

sănătate şi securitate în muncă, a cauzelor accidentelor de muncă şi

a bolilor profesionale, precum şi la stabilirea măsurilor de prevenire

a acestora.

d) Reprezentanţii sindicatelor din unităţi fac parte din

comisiile mixte ce identifică, pe baza analizei factorilor de risc,

locurile de muncă cu pericol deosebit. Sindicatele mai sunt

consultate la acordarea echipamentului individual de protecţie.

Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia

de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, în art. 3 al. 1

lit. a şi Normele de aplicare a Hotărârii Guvernului r. 261/2000,

aprobate prin Ordinul nr. 352 din 7 mai 2001 al ministrului muncii,

solidarităţii sociale şi familiei, precizează că nominalizarea locurilor

de muncă propuse a fi încadrate în condiţii deosebite de face de

către angajator împreună cu sindicatele reprezentative, potrivit legii,

sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor în cadrul Comitetuilui de

securitate în muncă, acolo unde este înfiinţat. Totodată sindicatele

sunt consultate de conducerile persoanelor juridice la elaborarea

anuală a programelor proprii de măsuri de protecţia muncii pe baza

evaluării riscurilor la locurile de muncă (art. 4 al. 1 din Normele

metodologice privind finanţarea cheltuielilor pentru realizarea

măsurilor de protecţie a muncii). Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr. 99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu

temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor încadrare în

muncă şi Hotărârea Guvernului nr. 580 din 6 iulie 2000 pentru

aprobarea Normelor metodologice în materie prevăd că măsurile de



protecţie a salariaţilor, în asemenea cazuri, vor fi discutate şi

adoptate de comun acord de către angajator cu reprezentanţii

sindicatelor, după caz, cu reprezentanţii aleşi ai salariaţilor.

Sindicatele au dreptul de a formula acţiune în justiţie în

numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din

partea celor în cauză, în cazul unor litigii născute prin

nerespectarea regulilor referitoare la protecţia muncii.

Accidentele de muncă şi bolile profesionale

Accidentul de muncă. Potrivit art. 24 al. 1 din Legea nr.

90/1996, constă în vătămarea violentă a organismului, precum şi

intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de

muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de

natura juridică a contractului în baza căruia se desfăşoară

activitatea, şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de

cel puţin 3 zile, invaliditate ori deces. Acelaşi înţeles îl acordă

accidentului de muncă şi art. 4 al Normelor metodologice privind


accidentelor de muncă şi declararea, confirmarea, înregistrarea,

raportarea, evidenţa bolilor profesionale precum şi a celorlalţi

indicatori care definesc morbiditatea profesională.

Art. 24 al. 1 al Legii nr. 90/1996 stabileşte că este, de

asemenea, accident de muncă:

a) accidentul suferit de elevi, studenţi şi ucenici în timpul

efectuării practicii profesionale:

b) accidentul suferit de cei care îndeplinesc sarcini de

stat sau de interes public, inclusiv în cadrul unor activităţi culturale,

sportive, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini;

c) accidentul suferit de orice persoană ca urmare a unei

acţiuni întreprinse din proprie iniţiativă, pentru prevenirea ori



înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public sau pentru

salvarea de vieţi omeneşti;

d) accidentul survenit în timpul şi pe traseul normal al

deplasării de la locul de muncă la domiciliu şi invers;

e) accidentul cauzat de activităţi care nu au legătură cu

procesul muncii, dacă are loc la sediul persoanei juridice sau la

adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de

muncă organizat de aceştia, în timpul programului de muncă şi nu

se datorează culpei exclusive a accidentului.

Normele metodologice mai includ în accidentul de

muncă:

- accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul

persoanei juridice sau fizice la locul de muncă sau de la locul de

muncă la altul, pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu (art. 5 lit.

h);

- accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul

persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la care este

încadrată victima , sau de la orice alt loc de muncă organizat de

acestea, la o altă persoană juridică sau fizică, pentru îndeplinirea

îndatoririlor de serviciu, pe durata normală de deplasare (art. 5 lit. i);

- accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului,

dacă victima prelua sau preda uneltele de lucru, locul de muncă,

utilajul sau materialele, dacă schimba îmbrăcămintea personală de

protecţie sau de lucru, dacă se afla în baie sau spălător, sau dacă

se deplasa de la locul de muncă la ieşirea din incinta persoanei

juridice sau fizice şi invers (art. 5 lit. j);

- accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare (art.

5 lit. k);

- accidentul suferit de angajatul persoanei juridice

române sau de persoana fizică română, delegată pentru îndeplinirea



îndatoririlor de serviciu în afara graniţelor ţării, pe durata prevăzută

în documentul de deplasare (art. 5 lit. l);

- accidentul suferit de persoana română care

efectuează lucrări şi servicii pe teritoriul altor ţări, pe baza unor

contracte, convenţii sau în alte condiţii prevăzute de lege, încheiate

de persoane juridice române cu parteneri străini, în timpul şi din

cauza îndeplinirii îndatoririlor de serviciu (art. 5 lit. m);

- accidentul suferit de cel care urmează cursuri de

calificare, recalificare sau perfecţionare a pregătirii profesionale, în

timpul şi din cauza efectuării activităţilor de instruire practică (art. 5

lit. n);

- accidentul determinat de fenomene sau calamităţi

naturale cum ar fi: furtună, viscol, cutremur, inundaţie, alunecare de

teren, trăsnet, etc., dacă victima se află în timpul procesului de

muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu (art. 5 lit. o);

- accidentul suferit în timpul vizitei organizate la o

persoană juridică sau fizică în scop profesional (art. 5 lit. p);

- dispariţia unei persoane în condiţiile unui accident de

muncă şi în împrejurări care îndreptăţesc presupunerea decesului

acesteia (art. 5 lit. r);

- accidentul suferit de o persoană, aflată în îndeplinirea

atribuţiilor de serviciu, ca urmare a unei agresiuni (art. 5 lit. s);

- accidentul suferit de o persoană care se afla în

perioada de probă (art. 5 lit. t).

Pe bună dreptate s-a remarcat că actuala reglementare

a accidentului de muncă prin Legea nr.90/1996 şi îndeosebi prin

dispoziţiile Normelor metodologice este extensivă, permiţând

încadrarea în categoria accidentelor de muncă a unor situaţii care

nu au legătură cu procesul muncii.

Normele metodologice, în art. 5 lit. o, asimilează

accidentului de muncă dispariţia unei persoane în împrejurări care



îndreptăţesc presupunerea decesului acesteia datorită unui accident

de muncă. Tot Normele metodologice, în art. 5 lit. t, fac referire la

accidentul suferit de o persoană care se afla în perioada de probă,

în vederea angajării.

Elementele definitorii ale accidentului de muncă sunt:

vătămarea violentă a corpului sau intoxicaţia acută, calitatea

persoanei vătămate, circumstanţele în care s-a produs evenimentul,

adică timpul şi locul accidentului şi consecinţele vătămării violent

sau a intoxicaţiei acute a organismului.

Efectele accidentului de muncă. La încheierea

contractului de muncă, persoana în cauză are capacitatea integrală

de a presta munca necesară îndeplinirii normale a sarcinilor de

serviciu faţă de unitatea cu care a încheiat contractul. Tocmai pentru

a verifica această capacitate , înaintea încheierii contractului,

persoana respectivă este supusă controlului medical.

Când, ca urmare a unui accident produs în timpul

procesului de muncă, salariatul îşi pierde capacitatea de muncă în

mod temprar, pentru cel puţin trei zile, devine invalid sau moare, ne

aflăm în faţa unui accident de muncă (art. 24 al. 1 din Legea nr.

90/1996). Aşadar, cerinţa minimă este ca incapacitatea temporară

de muncă a slariatului să fie de cel puţin trei zile. Normele

metodologice precizează, în art. 6 lit. a, că accidentul produce

invaliditate temporară de muncă atunci când determină întreruperea

activităţii lucrătorului pe o perioadă de cel puţin trei zile

calendaristice consecutive, confirmată prin certificat medical. Prin

incapacitate temporară de muncă se înţelege acea stare

fizioloogică sau psihică, daorată accidentului de muncă, care nu

permite angajatului continuarea muncii pe care trebuie s-o presteze

potrivit contractului de muncă. Incapacitatea temporară de muncă

trebuie constatată medical şi, indiferent de ora la care a avut lco



accidentul în cursul unei zile de muncă, ea se consideră întreaga zi

de muncă pentru care s-a eliberat certificatul medical.

Bineînţeles că incapacitatea temporară de muncă poate

rura mai mult de trei zile, dar esenţial este că ea are caracter

temporar, adică, după o anumită perioadă, angajatul îşi recapătă

întreaga capacitate de muncă, astfel aflându-se într-o altă ipostază

– invaliditatea. Normele metodologice stabilesc în art. 6 lit. b, că

accidentul de muncă care produce invaliditate este acela care

determină pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă,

confirmată prin decizie de încadrare într-un grad de invaliditate,

emisă de organele medicale în drept. În situaţia în care, în

momentul producerii accidentului, consecinţa acestuia este o

infirmitate evidentă, evenimentul va fi declarat cu urmări de

invaliditate numai după emiterea deciziei de invaliditate de către

organele medicale.

În legătură cu pierderea capacităţii de muncă s-a stabilit,

de pildă, că ruperea unor dinţi ai celui accidentat nu constituie

invaliditate, apreciindu-se că dinţii artivâficiali răspund la aceleaşi

trebuinţe ca cei naturali, primii neafectând capacitatea de muncă a

accidentului, ci cel mult aspectulş estetic. Dar un asemenea

accident poate fi încadrat în categoria celor care produc

incapacitate temporară de muncă cel puţin trei zile.

Decesul reprezintă efectul cel mai grav al accidentului

de muncă şi el trebuie constatat în baza unui act medical. Este

necesar să se stabilească rapotul de cauzalitate între decesul

salariatului şi activitatea depusă în timpul producerii accidentului,

încetaraea din viaţă a angajatului trebuind să fie urmarea directă a

activităţii respective. De pildă nu va fi considerat accident de muncă

mortal decesul angajatului datorită unei crize cardiace care nu are

legătură directă cu activitatea desfăşurată de acesta în timpul

evenimentului. Important este ca decesul să survină ca urmare a



accidentului de muncă, indiferent dacă acesta a survenit la locul de

muncă, la spital sau în alt loc, sau dacă s-a produs imediat, ori

după o anumită perioadă de timp. Normele metodologice, în art. 6

lit. c, precizează că accidentul mortal presupune decesul

accidentatului imediat sau la un interval de timp, dacă acesta este

confirmat, pe baza unui act medico-legal, ca fiind urmare a

accidentului suferit.

Datoită unor condiţii deosebite de producere a

accidentului de muncă, precum şi particularităţilor persoanei

vătămate (vârsta, starea de sănătate) efectul accidentului de muncă

poate să evolueze în timp, agravându-se. Au fost cazuri când,

datorită unor asemenea condiţii, incapacităţi de muncă temporare

au evoluat, după o anumită perioadă şi sub influenţa unor anumiţi

factori, în invalidităţi permanente sau chiar au determinat decese. În

cazul în care persoana care a suferit accidentul de muncă şi-a reluat

activitatea după perioada de incapacitate temporară de muncă şi

ulterior apar consecinţe asupra sănătăţii victimei, confirmate prin act

medical ca fiind urmarea accidentului suferit, accidentatul

beneficiază în continuare de drepturile ce decurg dintr-un accident

de muncă (art. 6 al. 3 din Normele metodologice).

Clasificarea accidentelor de muncă. Accidentele de

muncă pot fi clasate după numărul persoanelor vătămate, după

urmările produse şi după momentul în care îşi produc efectele.

În raport cu primul criteriu, accidentele de muncă pot fi

individuale sau colective. Art. 6 lit. b din Normele metodologice arată

că accidentul colectiv este acela în care au fost accidentate cel puţin

trei persoane, în acelaşi timp şi din aceeaşi cauză, în cadrul

aceluiaşi eveniment,bineînţeles dacă s-a produs şi incapacitatea

temporară de muncă de cel puţin trei zile calendaristice pentru

fiecare persoană.



După urmările produse, accidentele de muncă sunT:

- accidente care produc incapacitate temporară de

muncă de cel puţin trei zile calendaristice;

- accidente de muncă care produc invaliditate;

- accidente mortale, cînd desecul salariatului se produce

imediat sau după un interval de timp;

În funcţie de momentul în care s-au produs efectele,

accidentele de muncă pot fi:

- accidente ale căror efecte se produc imediat;

- accidente ale căror efecte se manifestă ulterior;

- accidente cu efecte imediate însoţite şi de alte efecte.

Comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea şi evidenţa accidentelor de muncă. Comunicarea accidentelor

de muncă este reglementată de Normele metodologice privind


accidentelor de muncă, care stabilesc în art. 7 al. 1 că orice

eveniment produs în incinta persoanei juridice sau fizice, sau în

orice alt loc de muncă organizat de aceasta trebuie comunicat, de

îndată, conducerii unităţii, de către conducătorul locului de muncă

sau de orice altă persoană care are cunoştinţă despre producerea

acestuia. Aceleaşi Norme metodologice sau următoarea

semnificaţie evenimentului:

- orice accident care a antrenat decesul sau vătămări ale

organismului sau orice incident periculos care s-a produs pe

teritoriul persoanei juridice sau fizice sau în orice loc de muncă

organizat de aceasta sau în timpul îndeplinirii unor sarcini de

serviciu;

- situaţiile privind persoanele date dispărute;



- accidentul de traseu sau de circulaţie, în condiţiile în

care au fost im plicate persoane angajate la persoane juridice sau

fizice;

- bolile profesionale care figurează pe luista naţională

sau corespund definiţiei date pentru aceste boli;

- orice caz suspect de boală profesională.

Accidentul suferit de o persoană, ca urmare a unei

acţiuni întreprinse din propre iniţiativă pentru prevenirea ori

înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public sau pentru

salvarea de vieţi omeneşti se comunică primăriei pe raza căreia s-a

produs, de către orice persoană care are cunoştinţă despre

producerea evenimentului.

Accidentul care a produs incapacitate temporară de

muncă trebuie comunicat, în termen de 48 ore de la data producerii,

prin orice mijloace de către persoana juridică sau de către persoana

fizică la care s-a produs accidentul la Inspectoratul Teritorial de

Muncă. Accidentul de muncă mortal, cel care a produs o vătămare

gravă, cel colectiv precum şi indicentul periculos trebuie comunicate

imediat inclusiv organelor de urmărire penală. Normele

metodologice definesc vătămarea gravă ca o vătămare violentă a

organismului care, prin gravitatea sa, este posibil să antreneze

invaliditatea sau decesul victimei. Incidentul periculor constituie un

eveniment identificabil (explozie. Incendiu, avarie, accident tehnic,

emisii majore de noxe, etc) rezultatdin disfuncţionalitatea unei

activităţi sau a unui echipament tehnic sau comportamentul

neadecvat al factorului uman, care nu a afectat persoanele

participante la procesul de muncă, dar este posibil să aibă

asemenea urmări şi a cauzat sau era posibil să producă pagube

materiale la locurile de muncă cu pericol deosebit sau în

împrejurimi.



Conducătorul persoanei juridice sau persoanei fizice are

obligaţia de a lua măsurile adecvate pentru a nu se modifica starea

de fapt rezultată din producerea evenimentului, decât cu acordul

celor care efectuează cercetarea, cu excepţia cazului în care

menţinerea stării respective ar genera producerea altor evenimente

care ar agrava starea accidentaţilor sau ar pune în pericol viaţa

celorlalţi participanţi la procesul muncii. În situaţia în care, totuşi,

este necesară modificarea stării de fapt, se fac schiţe, fotografii, se

ridică obiecte şi se încheie un proces verbal.

Normele metodologice, în art. 12, impun pentru

Inspectoratul Teritorial de Muncă, obligaţia de a comunica Inspecţiei

Muncii, accidenetele mortale, colective, cele în care au dispărut

persoane şi incidentele periculoase, chiar dacă nu sunt întrunite

condiţiile accidentului de muncă.

Art. 13 al Normelor metodologice prevede că unitatea

sanitară care acordă asistenţă medicală de urgenţă se pronunţă în

scris, în termen de trei zile de la solicitareacelor care cercetează

accidentul, cu privire la diagnosticul provizoriu în cazurile de

vătămare gravă. În caz de deces a persoanei accidentate,

Inspectoratul Teritorial de Muncă solicită, în scris, unităţii medico-

legale competente, aprecierea asupra faptului dacă decesul a fost

sau nu urmarea unei vătămări violente, iar unitatea medico-legală

respectivă are obligaţia de a răspunde, tot în scris, imediat.

Cercetarea accidentelor de muncă are ca scop stabilirea

împrejurărilor şi a cauzelor care au determinat producerea acestora,

a reglementărilor legale care nu au fost respectate, a răspunderilor

şi a măsurilor care se impun a fi luate pentru prevenirea producerii

altor cazuri similare.

Normele metodologice, în secţiunea a treia, fac referire

la cercetarea „evenimentelor”, care, aşa cum s-a arătat a o sferă

mai largă decât cea a accidentului de muncă. De altfel, în art. 14 al.



2 al Normelor Metodologice, se arată că cercetarea oricărui

eveniment este obligatorie, inclusiv în cazul persoanelor date

dispărute, indiferent dacă sunt întrunite sau nu condiţiile unui

accident de muncă.

Cercetarea se efectuează de către:

a) Persoana juridică la care a avut loc evenimentul care

a antrenat incapacitatea temporară de muncă; în cazul în care

accidentul a produs vătămări grave, cercetarea se face de către

persoana juridică, sub supravegherea Inspectoratului Teritorial de

Muncă. Accidentul uşor (cel care necesită numai acordarea

primelor îngrijiri medicale şi cele care au produc incapacitate

temporară de muncă mai mică de trei zile) sunt de asemenea,

cercetate de unitate;

b) Inspetoratul Teritorial de Muncă din judeţul pe

teritoriul căruia s-a produs evenimentul, în cazul accidentelor

mortale, al situaţiilor cu persoane dispărute, al accidentelor care

produc invaliditate, al celor colective, în cazul incidentelor

periculoase, precum şi în cazul accidentelor care au produs

invaliditate temporară de muncă angajaţilor la persoane fizice;

c) Inspecţia muncii, în cazul accidentelor colective şi al

incidentelor periculoase, care prezintă un grad ridicat de

complexitate.

Conducătorul unităţii are obligaţia să numească, prin

decizie scrisă, comisia de cercetare compusă din trei persoane, din

care face parte o persoană cu atribuţii în domeniul protecţiei muncii.

Dacă în accident sunt implicate victime angajate la unităţi diferite, la

cercetare pot participa şi delegaţi ai acestora. De cercetarea

accidentului de traseu, urmat de incapacitate temporară de muncă,

răspunde conducătorul unităţii la care este angajată victima.

Accidentul de muncă de traseu, conform Normelor metodologice,



este accidentul survenit pe traseul normal pe care lucrătorul îl

parcurge îîntre locul său de muncă şi:

- domiciliu şi invers;

- locul unde ia mesele în mod normal (dacă accidentul s-

a produs în timpul de lucru salarizat);

- locul unde îşi încasează salariul în mod normal.

Persoana juridică sau persoana fizică care nu dispune

de personal competent să facă cercetarea trebuie să apeleze la

Inspectoratul teritorial de muncă sau la un agent autorizat să

desfăşoare activităţi în domeniul protecţiei muncii.

Pentru cercetarea evenimentelor, Inspecţia Muncii şi

Inspectoratele teritoriale de muncă pot solicita concursul unor

specialişti din cadrul unor agenţi economici sau de la Inspecţia de

Stat pentru Cazane, recipienţi sub presiune şi instalaţii de ridicat,

omandamentul pompierilor, Institutul Naţional de Securitate Minieră

şi Protecţie Antiexplozivă, etc. Care sunt obligate să răspundă

solicitării.

Conform art. 32 din Normele metodologice, procesul

verbal de cercetare a evenimentului se întocmeşte în două

exemplare, în cazul accidentului urmat de incapacitate temporară de

muncă(un exemplar rămâne la dosarul de cercetare, iar celălalt se

înaintează la Inspectoratul Teritorial de Muncă), în trei exemplare în

cazul accidentului urmat de invaliditate (un exemplar la organul de

urmărire penală, un exemplar la unitate, un exemplar la

Inspectoratul Teritorial de muncă) şi în patru exemplare, în cazul

accidentului mortal sau colectiv şi al incidentului periculor (un

exemplar la organele de urmărire penală, al doilea la Inspecţia

Muncii, al treilea la unitatea în care s-a petrecut accidentul şi al

patrulea la Inspectoratul Teritorial de muncă), în situaţia în care

conducătorul unităţii sau persoanele implicate nu sunt de acord cu

concluziile stabilite în procesul verbal de cercetare a accidentului de



muncă sau cu măsura de înregistrare a acestuia, se pot adresa, în

termen de 15 zile de la data primirii procesului verbal, la

Inspectoratul Teritorial de Muncă, sau după caz, la Inspecţia Muncii.

Soluţile date în urma plîngerilor trebuie comunicate celor interesaţi

în termen de 20 zile de la data primirii contestaţiei şi ele rămân

definitive (art. 64 al. 1 şi 2 din Normele metodologice).

Procesul verbal de cercetare constituie un mijloc de

probă, pe baza lui stabilindu-se persoanele vinovate de neluarea

unor măsuri de protecţie a muncii. S-a discutat în literatura juridică

dacă procesul verbal de cercetare a accidentelor de muncă are sau

nu forţa probantă a unei prezumţii et de jure, cu privire la culpa

unităţii. Ne raliem opiniei care susţine că menţiunile din procesul

verbal pot fi combătute prin administrarea probei contrare,

aplicându-se regula generală conform căreia impotriva actelor

încheiate de organele competente se poate administra proba

contrară. Prezumţiile irefragabile sunt expres prevăzute de lege,

ceea ce nu se întîmplî în cazul discutat. Aşadar distanţa poate

statua că menţiunile din procesul verbal nu corespund realităţii dar

hotărârea ei nu obligă pe cel care a făcut cercetarea să-şi

reexamineze concluziile. Instanţele pot verifica temeinicia şi

legalitatea acestor procese verbale.

Conform art. 21 din Normele metodologice, cercet[rile se

încheie în termen de 5 zile care poate fi prelungit cu cel mult încă 5

zile (în cazul accidentelor care au provocat incapacitate temporară

de muncă, în 7 zile, în cazul accidentelor urmate de vătămări grave

de la data producerii acestora şi în cel mult 10 zile de la

comunicarea accidentului mortal, colectiv, a celui în care sunt

persoane date deispărute şi a incicentului periculor.

În cazul accidentului care iniţial a antrenat incapacitate

temporară de muncă şi care ulterior, s-a transformat în accident

mortal sau urmat de invaliditate, confirmat prin decizie, Inspectoratul



Teritorial de Muncă va completa dosarul de cercetare şi va încheia

un proces verbal care va fi ataşat la dosar.

Dosarul cercetării trebuie să cuprinsă (art. 24 din

Normele metodologice):

a) opisul actelor aflate la dosar;

b) procesul verbal de cercetare;

c) schiţe, fotografii referitoare la eveniment;

d) declaraţia accidentatului, în cazul accidentului urmat

de incapacitate temporară de muncă sau de invaliditate;

e) declaraţiile martorilor;

f) declaraţiile persoanelor răspunzătoare de

nerespectarea prevederilor legale;

g) copii de pe actele şi documentele necesare pentru

elucidarea împrejurărilor şi a cauzelor evenimentului;

h) alte documente, declaraţii necesare pentru a

determina caracterul accidentului;

i) formularul pentru înregistrarea accidentului de muncă

– FIAM.

Dosarul mai poate cuprinde: expertize tehnice, actul de

constatare medico-legală, în cazul accidentului mortal, copii de pe

certificatele de concediu medical, etc..

Dosarul de cercetare a evenimentelor se întocmeşte:

a) într-un exemplar, pentru accidentul care produce

incapacitate temporară de muncă, care se păstrează la persoana

juridică sau fizică la care se înregistrează accidentul;

b) într-un exemplar, pentru accidentul urmat de vătămări

grave, care se păstrează la Inspectoratul Teritorial de Muncă până

la soluţionarea cazului;

c) în două exemplare, pentru accidentele mortale,

inclusiv pentru persoanele date dispărute, pentru accidentele



colective şi pentru cele care au produs inveliditate, confirmate prin

decizie, din care exemplarul original se înaintează organului de

urmărire penală, iar un exemplar se păstrează la Inspectoratul

Teritorial de Muncă care a făcut cercetarea;

d) într-un exemplar, pentru incidentele periculoase, care

se păstrează la Inspectoratul Teritorial de Muncă care a făcut

cercetarea;

e) în trei exemplare, pentru evenimentele deosebite

cercetate de Inspecţia muncii, dintre care originalul se înaintează

organului de cercetare penală, un exemplar este trimis la

Inspectoratul Teritorial de Muncă pe teritoriul căruia s-a produs

evenimentul şi un exemplar rămâne la Inspecţia Muncii.

În cazul în care faptele care au generat accidente

urmate de incapacitate temporară de muncă, inclusiv vătămare

gravă sau incidente periculoase, sunt considerate infracţiuni, dosarul

de cercetare se încheie în două exemplare, originalul fiind înaintat

organului de cercetare penală.

Dosarul de cercetare a accidentului întocmit de comisia

din cadrul unităţii se înaintează, în termen de 5 zile de la finalizarea

cercetării, Inspectpratului Teritorial de Muncă pentru verificare şi

avizare, care are loc în termen de 7 zile de la primire.

Dosarul de cercetare a accidentului nâmortal, a celui

colectiv, precum şi a incidentului periculos, întocmit de Inspectoratul

Teritorial de Muncă se înaintează, în termen de 5 zile de la

finalizarea cercetării, Inspecţiei Muncii, pentru avizare. Dosarul de

cercetare pentru cazul dispariţiei unei persoane, în condiţiile unui

accident de m,uncă şi în împrejurări care îndreptîţesc presupunerea

decesului acesteia, se păstrează la Inspectoratul Teritorial de

Muncă care a efectuat cercetarea, până la pronunţarea hotărârii

judecătoreşti de declarare a morţii, după care se înaintează

Inspecţiei Muncii pentru avizare.



Înregistrarea accidentelor de muncă şi a incidentelor

periculoase se face, pe baza procesului verbal de cercetare, de

către persoana juridică la care s-a produs evenimentul. Se

înregistrează, de asemenea şi accidentul uşor.

Accidentul de muncă produs pe teritoriul altei unităţi

decât la cea în care este încadrată victima, în timpul prestării unor

servicii pe bază de contract, comandă sau alte forme legale se

înregistrează potrivit clauzelor prevăzute în acest sens în

documentele încheiate. Dacă această situaţie nu a fost prevăzută,

accidentul se înregistrează la unitatea în care s-a produs accidentul.

Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii la

domiciliul clientului se înregistrează de către persoana juridică sau

fizică la care este angajată victima.

Normele metodologice, în art. 34 al. 5, precizează că

accidentul suferit de o persoană aflată în delegaţie se înregistrează

de către unitatea la care s-a produs accidentul. De asemenea,

accidentele suferite de elevi, studenţi şi ucenici în timpul desfăşurării

practivii profesionale se înregistrează de către persoana juridică sau

fizică la care se efectuează practica.

Accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini

de stat sau de interes public, pe teritoriul altei ţări, se înregistrează

de către persoana juridică română la care este angajat accidentatul.

Accidentul suferit de o persoană, în cadrul activităţilor cultural –

sportive, se înregistrează de către organizatorul acţiunii respective.

Accidentul de muncă produs în urma unei acţiuni

întreprinse de o persoană din proprie iniţiativă, pentru salvarea de

vieţi omeneşti sau pentru prevenirea şi înlăturarea unui pericol ce

ameninţă avutul public, se înregistrează de către persoana juridică

sau fizică la care s-a produs evenimentul. Dacă accidentul s-a

produs în afara teritoriului unei persoane juridice sau fizice,

înregistrarea se face de către primăria pe raza căreia s-a produs.



Accidentul de muncă de traseu şi accidentul de muncă

de circulaţie se înregistrează de către persoana sau fizică la care

este angajat accidentatul. Accidentul produs în sfera teritoriului

persoanei juridice sau fizice la care este angajată victima, ca urmare

a neluării unor măsuri de securitate (locuri periculoase

nesemnalizate – gropi, canale, drumuri neîntreţinute, conductori

electrici neizolaţi, etc), se înregistrează de către persoana juridică

sau fizică care a creat sau este răspunzătoare de existenţa

pericolului.

Accidentele de muncă suferite de însoţitori sau

încărcături (animale, substanţe periculoase, personalul de poştă de

la vagoanele CFR, etc), angajaţi ai unor persoane juridice care,

potrivit legi sunt obligate să delege însoţitori pentru asemenea

încărcături, pe mijloace de transport ce nu le aparţin, se

înregistrează de către unitatea răspunzătoare de organizarea

activităţii în care s-a produs accidentul.

Accidentul de muncă suferit de persoanele aflate la

cursurile de reconversie, în timpul şi din cauza activităţilor de

instruire practică, se înregistrează, de către persoana juridică unde

se efectuează practica.

Dispariţia unei persoane, în condiţiile unui accident de

muncă şi în împrejurări care îndreptăţesc presupunerea decesului

acesteia, se înregistrează ca accident mortal, după emiterea

hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii persoanei respective. În

situaţii neprevăzute de Normele tehnice cu caracter metodologic,

inspectoratele de stat pentru protecţia muncii vor stabili unitatea

care urmează să înregistreze accidentul. Dacă conducătorul unităţii

respective nu este de acord cu indicaţia inspectoratului respectiv, el

se va putea adresa Inspecţiei Muncii, în termen de 10 zile de la

întocmirea procesului verbal de cercetare, fără ca mărura de

înregistrare să fie suspendată.



Evidenţa accidentelor de muncă, se ţine de persoana

juridică şi persoana fizică, care este obligată, conform art. 38 din

Normele metodologice să întosmească trei registre: a) registrul de

evidenţă a accidentaţilor în muncă; b) registrul de evidenţă a

incidentelor periculoase; c) registrul de evidenţă a accidentelor

uşoare.

În baza formularelor de înregistrare a accidentelor de

muncă şi a proceselor verbale de cercetare a incidentelor

periculoase, Inspectoratul Teritorial de Muncă are obligaţia,

prevăzută de art. 40 al. 1 din Normele metodologice, de a înregistra

şi de a ţine evidenţa tuturor accidentelor de muncă şi a incidentelor

periculoase petrecute pe raza de competenţă.

Particularităţi

În cazul evenimentelor de muncă în care s-a produs

decesul unei persoane, invaliditate sau vătămare colectivă,

cercetarea la faţa locului este efectuată de către organele de

urmărire penală, un rol important în asigurarea bunei desfăşurări a

acesteia având însă şi diverşi specialişti şi tehnicieni.

Specialiştii şi tehnicienii, ce pot fi infitaţi de organul de

anchetă la locul producerii evenimentului, aparţin domeniului de

activitate respectiv: construcţii, materiale explozive, circulaţie şi

transport, instalaţii şi utilaje electromagnetice, incendii, în funcţie de

specificul locului de muncă.

O pondere deosebită o deţin specialiştii criminalişti,

tehnicienii criminalişti precum şi medicii legişti.

La efectuarea cercetării la faţa locului se poate recurge

numai în scopul descoperirii, ridicării, fixării şi examinării urmelor şi

mijloacelor materiale de probă, ci şi în scopul percepţiei nemijlocite

a ambianţei locului săvârşirii infracţiunii, chiar dacă comiterea



acesteia nu a fost însoţită de producerea unor modificări de ordin

material, sau, deşi însoţită de asemenea transformări, acestea, în

faza iniţială a procesului penal, au făcut obiectul unor constatări

nemijlocite.

Între principalele elemente statice, de natură să

orienteze activitatea echipei de cercetare la faţa locului, se numără

urgenţa, ceea ce presupune ca cercetarea să fie efectuată imediat

după sesizarea organului de anchetă de producerea evenimentului

de muncă.

Ţinând seama de faptul că şi particularităţile complete

ale fiecărui caz în parte impun un anumit timp necesara efectuării în

condiţii optime a cercetării la faţa locului, din punct de vedere tactc

nu este admisibil ca organul ce realizează să-şi propună ca

cercetarea sau anumite faze ale acestuia să fie într-un timp dinainte

stabilit.

O limitare anticipată a duratei cercetării la faţa locului

deoarece graba sau lipsa de timp determină superficialitate în

cercetare, formularea unor concluzii pripite, tratarea cu indiferenţă

ori trecerea cu uşurinţă peste unele stări de fapte cu valoare

probatorie.

Efectuarea imediată a cercetării presupune deplasarea

de îndată a organelor de anchetă la faţa locului, ceea ce implică

reducerea intervalului de timp necesar pregătirilor la sediul organului

judiciar cât şi la unitatea minieră unde se înregistrează evenimentul,

utilizarea celor mai performante mijloace de comunicare de la

distanţă, în vederea încunoştiinţării organelor competente a efectua

cercetarea la faţa locului şi, în fine, utilizarea acestor mijloace care

asigură nu numai deplasarea într-un timp cât mai scurt la faţa

locului ci şi posibilitatea folosirii celor mai variate şi adecvate

mijloace tehnico-ştiinţifice criminalistice aflate în dotarea organelor

judiciare.



Întîrzierea efectuării cercetării generează pericolul

producerii unor modificări la locul faptei, al dispariţiei sau degradării

unor mijloace materiale de probă, a urmelor determinate de

acţiunea unor factori neutri cum sunt: condiţiile meteorologice,

caracterul perisabil al unor urme (în special cele biologice),

intervenţiei unor persoane la utilaje în funcţiune aflate în raport cu

accidentul de muncă precum şi implicarea unor persoane care

caută să restabilească ordinea sau să afle ce s-a întîmplat.

În această fază iniţială, se impune efectuarea unor

confruntări şi schimburi de informaţii între participanţii la cercetare,

în influenţarea directă în realizarea caracterului dinamic al orientării

concrete a activităţilor ce se întreprind în funcţie de cercetările şi

datele obţinute pe parcurs.

O altă regulă tactică, de o importanţă deosebită, este

aceea ca cercetarea la faţa locului să fie efectuată în mod minuţios.

Aceasta exprimă dezideratul potrivit căruia cu ocazia

cercetării la faţa locului trebuie căutate, ridicate şi fixate, în vederea

examinării lor ulterioare, toate urmale şi mijloacele materiale de

probă aflate într-un raport sau altul cu fapta săvârşită, astfel încât

nici un aspect având legătură cu infracţiunea comisă sau cu

făptuitorul să nu fie ignorat, să nu rămână în afara cercetărilor.

Această cerinţă se impune cu atât m,ai mult cu cât până

la un anumit stadiu al investigărilor, organul de anchetă nu poate

opera o selectare, nu poate clasifica urmele şi mijloacele de probă

ca fiind importante sau nu.

Se va acorda aceeaşi atenţie atât urmelor şi mijloacelor

materiale de probă semnificative şi nesemnificative cu atât mai mult

cu cât, pe parcursul investigaţiilor, există riscul ca cele considerate

lipsite de importanţă şi deci ignorate, să se dovedească intempestiv,

adică după dispariţia sau modificarea lor, a fi utile lămuririi unor

aspecte ale cauzei.



Ţinând seama de specificul, particularităţile şi

diversitataea extremă a împrejurărilor în care se produc accidentele

de muncă şi avariile, este necesar ca, în faza statică, să fie stabilită

natura tuturor lucrărilor şioperaţiunilor de salvare efectuate până la

sosirea organului de urmărire penală şi a modificărilor provocate în

situaţia iniţială a locului faptei.

Schimbarea stării de fapt şi deteriorarea unor urme este

însă permisă dacă se intervine pentru salvarea vieţii victimelor sau

pentru prevenirea apariţiei altor stări de pericol.

În această fază a cercetării se procedează cu precădere

la examinarea minuţioasă şi în mişcare a fiecărei urme sau alt mijloc

material de probă care se află în anumite raporturi cu evenimentul,

prin folosirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice adecvate.

În determinarea suprafeţei de teren supusă examinării

vor fi avute în vedere natura şi topografia terenului (teren deschis,

linie de haldă în carierele miniere care se întinde pe o suprafaţă

mare putând cuprinde zone de deal, podiş, pădure, apă curgătoare

sau subteran) care impun, după caz, folosirea unei anumite metode

şi tehnici de cercetare, de iluminare ori de utilizare, într-un anumit

mpd, a aparaturii.

Când locul faptei este situat în zone care, prin natura lor,

prezintă anumite condiţii speciale (inclusiv situaţii de pericol ca în

subteran), este necesar să se acţioneze numai în cunoştinţă de

cauză şi cu luarea unor măsuri eficiente în vederea respectării

regulilor şi normelor speciale privind accesul şi modul de comportare

în asemenea locuri.

Atunci când la faţa locului există situaţii care prezintă

pericol potenţial, inclusiv pentru viaţa sau sănătatea participanţilor la

cercetare (atmosfera explozivă, mediul puternic toxic, incendii încă

nestinse, etc), cercetarea la faţa locului poate să înceapă numai



după ce s-a înlăturat orice posibilitate de producere a unor noi

accidente.

Pe lângă informaţiile în posesia cărora se află (constatări

proprii, unele informaţii obţinute eventual de la alte organe iniţiale,

primele sosite la faţa locului, de la victimă, de la martorii oculari ori

de la persoane care se ocupă cu securitatea minieră), organul de

anchetă îşi va reprezenta logic limitele posibile ale intinderii locului

faptei, iar, în unele situaţii, este recomandabil ca limitele să fie

lărgite.

La demarcarea suprafeţei asupra căreia se va extinde

cercetarea, se va ţine seama în afară de elementele indicate şi de

natura şi configuraţia terenului, adică de împrejurarea dacă

producerea accidentului de muncă sau avariei a avut loc pe termen

deschis (liniile de haldă, căile de acces şi benzile transportatoare de

cărbune din cariere care. De obicei sunt situate în zone deluroase)

sau într-o exploatare minieră din subteran.

În situaţia în care evenimentul de muncă a avut loc pe

un teren deschis, cercetarea trebuie să se extindă asupra unei

suprafeţe de teren mai mare, dar nu afară de limitele în care e

posibil să se descopere urme şi mijloace materiale de probă.

Din punct de vedere tactic, este recomandabil ca, înainte

de pătrunderea în zona în care a avut loc evenimentul de muncă, să

se execute din afara perimetrului acestuia următoarele fotografii

şi/sau filmări judiciare: fotografia filmarea de orientare, fotografia

filmarea panoramică, fotografia filmarea schiţelor sau obiectelor

principale (fotografia filmarea panoramică este des folosită la

cercetarea accidentelor de muncă produse în carierele de

exploatare a cărbunelui).

În acelaşi timp, stabilirea drumului de acces la locul

producerii evenimentului de muncă se face după un studiu prealabil.



După stabilirea drumului de aces, acesta este marcat cu

jetoane din dotarea autolaboratorului criminalistic, iar în lipsa lor se

pot folosi rulete, benzi de hârtie sau pânză. Sfori, etc.

O dată determinate limitele suprafeţei de teren ce vor fi

supuse cercetării, tot în cursul acestei faze, urmează a se preciza

punctul de începere şi sensul, direcţia de efectuare a activităţii de

cercetare.

Importanţa fazei statice a cercetării la faţa locului constă

în faptul că, în această etapă, locul ce conservă schimbările ce

constituie o consecinţă a producerii evenimentului de muncă este

examinat în stare de nemişcare, urmele şi mijloacele materiale de

probă, situaţiile de fapt, aspectul de ansamblu al locului sunt fixate

în poziţia în care au fost găsite.

Astfel, organul judiciar supune unui examen minuţios

toate urmele şi mijloacele materiale de probă sub raportul

următoarelor elemente: poziţia amplasarea acestora, starea în care

se prezintă, formele şi dimensiunile acestora, urmele ce se

evidenţiază pe anumite obiecte, distanţele existente între anumite

urme şi obioecte.

Necesitatea fixării urgente a urmelor este dictată de

faptul că acestea se caracterizează printr-o existenţă limiotată, iar

trecerea timpului atrage după sine riscul dispariţiei sau modificării

lor.

Astfel, punctul de plecare al cercetării la faţa locului îl

poate constitui epicentrul producerii evenimentului, adică acea

porţiune de teren în jurul căreia sunt concentrate urmele principale,

după care cercetarea se extinde asupra zonelor înconjurătoare,

adică spre margine sau spre periferia acelui loc.

După examinarea minuţioasă a centrului locului, a

suprafeţei pe care sunt grupate cele mai multe urme, cercetarea se



extinde spre extremităţile acestui loc, în limite în care este posibil să

se găsească şi alte urme şi mijloace materiale de probă.

Acest procedeu permite organelor judiciare de a se

pronunţa asupra naturii accidentului de muncă şi posibilitatea de a

anticipa, cu anumită aproximaţie caracterul şi limitele teritoriale în

cuprinsul cărora ar putea fi descoperite urmele şi mijloacele de

probă.

În alte situaţii, punctul de plecare îl constituie periferia

acelui loc (ex: accidentele de muncă din şantiere), după care cei ce

participă la cercetare se deplasează în spirală de punctul central al

cercetării locului.

În literatură, acest gen de cercetare a primit denumirea

de cercetare dinspre periferie (sau margini) spre centrul sau

cercetare concentrică.

Indiferent de punctul de plecare al cercetării la faţa

locului şi de sensul imprimat acestuia, o dată aleasă o anumită

direcţie de deplasare, aceasta trebuie îndrumată consecvent pentru

a se înlătura riscul rămânerii unor porţiuni de teren necercetate.

Urmele vor fi căutate şi examinate în funcţie de natura

accidentului, de particularităţile acestuia şi şi informaţiile certe

obţinute până în acel moment.

Examinarea leziunilor exterioare ale victimei va fi utilă

pentru determinarea mecanismului procedurii accidentului şi a

locului survenirii, fiind solicitate informaţii în acest sens de la medicul

legist sau de la alte persoane competente.

Traumatismele specifice căderii vor orienta cercetarea

spre examinarea căilor de acces , obstacolelor, iluminatului şi

echipamentului individual de protecţia muncii.

Leziunile de strivire necesită examinarea utilajelor care

execută mişcări de rotaţie sau rectilinie, depistarea deficienţelor la

sistemele de comandă, iluminare sau avertizare, gabaritul spaţiilor



de circulaţie, starea apărătorilor, înălţimea şi poziţia curelelor de

transmisie, roţilor dinţate şi axelor de transmisie etc.

Absenţa traumatismelor poate justifica producerea

accidentului din cauza unor factori calorici, fizici sau dinamici fiind

orientate investigările spre depistarea surselor de călduură, frig,

energie electrică, sau emanaţii toxice.

Fiecare urmă principală va fi examinată şi descrisă în

mod individual, făcându-se însă referire şi la ambianţa amplasării

ei, în corelaţie cu alte urme.

Sub acest aspect vor fi concludente poziţiile unor

manete sau butoane de comandă, robinete, vane industriale şi alte

mecanisme, sau indicaţiile aparatelor de măsură şi controlul

temperaturii â, presiunii, tensiunii, ungeruu utilajelor sau emanaţiilor

de noxe.

Faza dinamică sau, cum mai este denumită, stadiul

cercetării detaliate, presupuse examinarea minuţioasă şi în aceeaşi

ordine a tuturor obiectelor, nijloacelor materiale de probă aflate în

anumite raporturi cu infracţiunea săvârşită ărecum şi a urmelor ce

constituie o consecinţă a faptei comise.

În cursul fazei dinamice, în măsura în care este necesar,

toate obiectele care au tangenţă cu producerea evenimentului de

muncă, sunt mişcate, deplasate din poziţia iniţială pentru asigurarea

condiţiilor prielnice în vederea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor

şi a mijloacelor materiale de probă.

Astfle, folosind mijloacele tehnico-ştiinţifice din dotare,

urmele descoperite sunt supuse operaţiilor de relevare, fixare, iar

obiectele purtătoare de urme sunt ridicate în vederea examinării lor

la faţa locului, iar dacă ecaminarea necesită un timp îndelungat sau

utilizarea unor tehnici de un anumit grad de complexitate se trimit la

laboratorul de specialitate.



În această fază se impune examinarea atenă a tuturor

urmelor şi mijloacelor materiale de probă, care susţin una sau alta

dintre versiunile elaborate, atribuinu-le aceeaşi importanţă ca mijloc

de probă util în elucidarea împrejurărilor producerii evenimentului de

muncă.

Deplasarea sau mişcarea unor obiecte din poziţia iniţială

se realizează în funcţie de necesităţi şi după informarea celor care

coordonează activitatea de cercetare, pentru a nu se crea ulterior

confurzii.

Fecare obiect va fi inscripţionat, descris şi ambalat

separat, pentru a nu se deteriora urmele şi pentru a nu se

suprapune unele peste altele. Constatările făcute cu ocazia

examinării de sine stătătoare a urmelor şi mijloacelor materiale de

probă se consemnează, provizoriu, pentru a servi la întocmirea

procesului verbal de cercetare la faţa locului.

În această fază, se va acorda atenţie verificării unor

mecanisme, a unor utilaje aflate în funcţiune sau în repaus, a

aparatelor de control ori a altor echipamente, pentru a se constata

dacă nu sunt deteriorate, defectate sau blocate pe alţi parametri

decât cei reali.

Examinarea victimelor accidentului de muncă şi

stabilirea leziunilor pe care le prezintă intră în tribuţiile medicului

legist, dar nu în toate cazurile se poate asigura prezenţa operativă a

acestuia la faţa locului, iar uneori este necesară fixarea, prin

procedee criminalistice, a formei, dimensiunilor şi amplasării

leziunilor, chiar la locul de muncă, în corelare cu alte elemente.

Se impune ca obiectele gărite dispersate să fie ambalate

separat, inscripţionate şi conservate până la soluţionarea cauzei.

În mod similar se procedează cu obiecte de

vestimantaţie, necesare uneori pentru determinarea intensităţii

şosului termic şi pentru stabilirea împregnării cu substanţe



caracteristice explozivilor clasici care ar putea reprezenta sursa de

iniţiere a metanului sau a profului de cărbune.

Se va proceda cu atenţie la ridicarea unor probe de aer

pentru determinarea concentraţiei substanţelor toxice şi recoltarea

unor probe de cărbune şi praf de cărbune din locurile în care s-a

produs explozia, incendiul sau focul de mină.

Majoritatea accidentelor de muncă, cu particularităţile

specifice acestora, se pretează la executarea unor schiţe de către

procuror, revenindu-i acestuia numai rolul de a solicita număril de

schiţe, modalitatea executării lor şi elementele pe care trebuie să le

includă.

În schiţa locului faptei se precizează limitele suprafeţei

reprezentate în plan, punctele de reper importante, se determină

dimensiunile obiectivelor şi raporturile de distanţă dintre acestea.

Pentru transpunerea în plan a dimensiunilor, distanţelor

şi poziţiei obiectivelor aflate la faţa locului, scgiţele pot fi executate

în plan sau proiecţie orizontală şi verticală, rabatarea planurilor de

proiecţie, schiţa în secţiune, în detaliu, în planuri virtuale, etc.

Unele aciidente necesită executarea concomiotentă a

mai multor schiţe, fiecare ereferindu-se la anumite genuri de

instalaţii. Părţi din acestea, mecanisme, urme sau victime.

Astfel, unele accidente din domeniul minier necesită

schiţe separate ale instalaţiilor electrice, sistemul de aeraj, lucrărilor

de susţinere, poziţionării victimelor şi a altor urme, etc.

Tot în faza dinamică, procurorul va face primele

investigaţii pentru obţinerea de date cât mai concrete în legătură cu

împrejurările producerii evenimentului, normele de protecţia muncii

încălcate, persoanele care răspund de securitatea minieră,

atitudinea colegilor de serviciu ale victimei, evitând orice fel de

comentariu cu privire la aspectele cunoscute.



Paralel cu activităţile mai sus numite se iar primele

declaraţii martorilor şi victimei dacă mai sunt la faţa locului, inclusiv

persoanelor suspecte, fără a se face aprecieri din partea organului

de anchetă, fără a se inflşuenţa persoanele ascultate într-un anumit

mod, respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de

anchetă.

Cu această ocazie declaraţiile pot fi înregistrate pe

bandă magnetică, iar în ipoteza în care s-au efectuat înregistrări

video – magnetice, este indicat să se verifice calitatea înregistrării

pentru o eventuală reluare a acesteia, dacă nu este reuşită.

Cu prilejul cercetării în faza dinamică procurorul va

clarifica aşa-numitele împrejurări negative determinate de

neconcordanta dintre situaţia de fapt şi evenimentul petrecut că ar fi,

din absenţa unor urme sau obiecte, care, în mod normal, ar fi trebuit

să existe la faţa locului.

Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă

un argument pentru examinarea amănunţită a fiecărei porţiuni de

teren, a fiecărui obiect, chiar dacă, în aparenţă, nu are nici o

legătură cu fapta cercetată.

Numai astfel e4ste posibil să se explice de ce lipsesc

unele urme, care în mod firsc, ar fi trebuit să existe, în timp ce alte

urme sau oviecte nu-şi găsesc o justificare imediată.

De asemenea, în mai multe cazuri, împrejurările

negative relevă intenţia autorului unei infracţiuni de a masca sau

ascunde caracterul faptei sale ori pur şi simplu de a deruta

cercetările.

Bolile profesionale. Sunt afecţiuni care se produc ca

urmare a executării unei meserii sau a unei meserii sau a unei

profesii, cauzate de factori nocivi, fizici, chimici sau biologici,

caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea



diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de

muncă. Din definiţia de mai sus rezultă că pentru existenţa bolii

profesionale sunt necesare trei elemente:

- exercitarea unei meseirii sau profesii, după cum s-a

subliniat în literatura de specialitate, cauza indirectă a bolii;

- factorii nocivi, fizici, chimici sau biologici, caracteristici

locului de muncă, care constituie cauza directă a bolii;

- afecţiunea sau modalitatea concretă de acţiune asupra

organismului.

Caracteristicile bolii profesionale, care o deosebeşte de

accident, produs pe neaşteptate şi violent, este că ea apare ca

rezultat al acţiunii în timp a factorilor nocivi asupra organismului.

Aşadar, diferă modalitatea concretă de acţiune asupra salariatului.

Afecţiunea este un proces patologic care se desfăşioară într-o

perioadă de timp mai îndelungată şi care apare ca urmare a

exercitării unei meserii în anumite condiţii de mediu nociv. Aceste

trăsături ale afecţiunii o deosebesc de vătămarea violentă, ca

modalitate concretă de manifestare în cazul accidentului de muncă.

Boala profesională şi intoxicaţia acută profesională sunt

determinate ambele de un proces patologic, diferenţierea constând

în faptul că declanşarea consecinţelor intoxicaţiei acute se face

brusc, salariatul pierzându-şi capacitatea de muncă dintr-o dată.

Boala profesională, odată instalată, duce la îmbolnăvirea progresivă

a salariatului, la reducerea treptată a capacităţii sale de muncă.

Datorită mediului nociv, salariaţii pot contracta boli

profesionale, dar pentru prevenirea unei asemenea posibuilităţi s-au

stabilit măsuri de protecţie adectave, precum şi alte facilităţi, care

deşi nu sunt propriu-zise măsuri de protecţie a muncii, au ca menire

tocmai evitarea îmbolnivirilor profesionale ale salariaţilor.

Cauzele bolilor profesionale sunt noxele profesionale,

adică factorii nocivi fizici, chimici, biologici, specifici locului de



muncă, în condişii de suprasolicitare a organismului salariatului.

Trebuie precizat că noxele constituie factorul generator al bolilor

profesionale când depăşesc anumite doze, limite maxime şi în acest

sens, devin nocive pentru organism.

Noxele profesionale sunt clasificate în următoarele

categorii:

- noxe datorate organizării neraţionale a procesului de

muncă (ritm de muncă mai intens decât limitele normale fiziologice

şi astfel apare suprasolicitarea unor organe sau sisteme);

- noxe legate de mediul de muncă (microclimat

nefavorabil, radiaţii, zgomot, vibraţii, vapori, substanţe toxice, agenţi

infecţioşi, etc):

- noxe datorate unor deficienţe ale locului de muncă

(încălzire slabă, spaţiu sub li8mita normală, lipsa de igienă a

spaţiului, etc).

Declararea şi evidenţa bolilor profesionale. Intră în

atribuţile direcţiilor de sănătate publică judeţene, care completează

formularzul B.P.2., înaintându-l apoi la institutul de Igienă, Sănătate

Publică, Servicii de Sănătate şi Conducere – Bucureşti. Evidenţa

bolilor profesionale confirmate se ţin într-un registru special. De

asemenea, această evidenţă este ţinută şi de cabinetele de

medicină a muncii. Cazurile de pneumoconioze şi cele de cancer

profesional se înregistreazî la ultima unitate în care a lucrat bolnavul

şi unde există noxele care puteau produce îmbolnăvirile respective.

Evidenţa bolilor profesionale şi a bolilor multifactoriale

constituie documentaţia de bază în evaluarea stării de sănătate a

angajaţilor, în raport cu factorii de risc, pentru a stabili măsuri de

profilaxie.



Prin ordinul nr. 615 din 10.09.2001 al ministrului sănătăţii

şi familiei s-au tabilit atribuţiile serviciilor de medicina muncii din

cadrul unităţilor;

a) organizarea şi participarea la evaluarea riscurirlor

profesionale;

b) monitorizarea stării de sănătate a angajaţilor prin:

examene medicale la angajarea în muncă, examen medical de

adaptare, control medical periodic, examen medical la reluarea

muncii;

c) reabilitarea profesională, reinserţia, reorientarea

profesională în caz de accisent de muncă, boală profesională, boală

legată de profesie sau după afecţiuni cronice;

d) comunicarea riscului profesional către toţi factorii

implicaţi în procesul muncii;

e) consilierea angajatorului privind adaptarea muncii la

caracteristicile psihofiziologice ale angajaţilor;

f) acordarea asistenţei medicale de urgenţă în caz de

accidente de muncă sau boli acute în timpul activităţii profesionale;

g) consilierea angajatorului pentru fundamentarea

strategiei de sănătate şi securitate la locul de muncă;

h) participarea la sistemul informaţional naţional privind

accidentele de muncă şi bolile profesionale;

Art. 62 din Normele metodologice instituie obligaţia,

pentru medicul de întreprindere şi cabinetele de medicina muncii de

a analiza îmbolnăvirile profesionale şi cele multifuncţionale

precizând cauzele şi măsurile de prevenire.

Protecţia salariaţilor prin servicii medicale. Conform

art. 182 din Codul Muncii, angajatorii au obligaţia să asigure accesul

salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii.



Normele generale de protecţie a muncii stabilesc că

„angajatorii din sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv cu

capital străin, sunt obligaţi să asigure supravegherea stării de

sănătate a tuturor angajaţilor prin servicii medicale de medicina

muncii. De asemenea, Legea nr. 90/1996, în art. 6, stabileşte că

Ministerul Sănătăţii emite norme obligatorii privind ingiena muncii şi

avizează standarde şi acte normative care privesc sănătatea

salariaţilor la locul de muncă.

Aşa cum angajatorul are obligaţia de a asigura

securitatea salariaţilor la locul de muncă, el are şi obligaţia de a

asigura accesul acestora la serviciile medicale de medicină a

muncii.

Art. 183 din Codul Mucii prevede că serviciul medical de

medicină a muncii poate fi un serviciu autonom organiyat de

angajator sau un serviciu asigurat de o asocia’ie patronală. Durata

muncii prestate de medicul de medicin[ a muncii se calculează în

funcţie de numărul de salariaţi ai angajatorului, potrivit legii.

În prezent, structurile medicale de medicină a muncii,

conform art. 34 din Normele generake de protecţie a muncii, sunt:

a) cabinete de medicina muncii din întreprinderi;

b) cabinete de medicina muncii din centre medicale,

publice sau private;

c) secţii de medicina muncii din institute de sănătate

publică;

d) secţii clinice sau compartimente de medicina muncii şi

boli profesionale;

e) compartimente de madicina muncii din direcţiile de

sănătate publică teritoriale.

Conform art. 184 al. 1 din Codul muncii, medicul de

medicina muncii este un salariat, atestat în profesia sa potrivit legii,

titular al unui contract de muncă încheiate cu un angajator sau cu o



asociaţie patronală. Totuşi, medicul de medicină a muncii este

independent în exercitarea profesiei sale.

Art. 10 al Convenţiei nr. 161/1985 a Organizaţiei

Internaţionale a Muncii precizează că personalul care furnizează

servicii în materie de sănătate în muncă trebuie să se bucure de o

independenţă profesională completă faţă de angajator, de lucrători

şi de reprezentanţii acestora în relaţiile ce privesc atribuţiile acestei

categorii de personal.

Deşi medicul de medicină a muncii poate fi salariat al

angajatorului, subordonarea lui (caracteristică contractului individual

de muncă) nu priveşte exercitarea profesiei, domeniu în care

rămâne independent. De exemplu, angajatorul nu-i poate da

dispoziţii medicului de medicină a muncii în privinţa medicamentelor

ce trebuie administrate unui bolnav sau a numărului de zile de

concediu medical.

Sarcinile principale ale medicului de medicină a muncii

conform art. 185 al. 1 din Codul Muncii, constau în:

a) prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor

profesionale;

b) supravegherea efectivă a condiţiilor de igienă şi

sănătate în muncă;

c) asigurarea controlului medical al salariaţilor atât la

angajarea ân muncă cât şi pe durata executării controlului individual

de muncă.

Art. 185 al. 22 din Codul Muncii stabileşte că în vederea

realizării sarcinilor ce îi revin , medicul de medicină a m uncii poate

propune angajatorului schimbarea locului de muncă sau a felului

muncii unor salariaţi, determină starea de sănătate a acestora.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 din 29 iunie

2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi

extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă stabileşte



că prin temperaturi extreme se înţelege temperaturile exterioare ale

aerului care depăşesc + 37 grade celsius sau scad sub - 20 grade

celsiuc.

În aceste perioade, angajatorilor le revine obligaţia de a

lua toate măsurile prevăzute de Legea nr. 90/1996 pentru

asigurarea condiţiilor de microclimat la locul de muncă în limitele

prevăzute de Normele generale de protecţie a muncii (art. 3 al. 1).

Măsurile respective sunt stabilite de angajator, împreună cu

reprezentanţii sindicatelor, sau după caz, cu reprezentanţii aleşi ai

salariaţilor, iar în unităţile în care s-au înfiinţat comitete de securitate

şi sănătate în muncă, măsurile vor fi stabilite de acestea.

Răspunderea juridică pentru nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă

Preliminarii. Art. 174 al. 1 din Codul Muncii stabileşte

răspunderea angajatorului în ceea ce priveşte organizarea activităţii

de asigurare a sănătăţii şi securităţii în muncă, iar art. 18 al. 2 din

Legea nr. 90/1996 precizează că realizarea efectivă a obligaţiilo în

această materie revine persoanelor cu atribuţii în organizarea şi

conducerea procesului de muncă. Răspunderea juridică a

angajatorului în materia sănătăţii şi securităţii în muncă subzistă

chiar dacă el apelează la persoane sau servicii exterioare (art. 171

al. 3 din Codul Muncii(, iar pe de altă parte, obligaţiile salariaţilor în

domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu pot aduce atingere

responsabilităţii angajatorului (art. 171 al. 4 din Codul Muncii).

Răspunderea disciplinară. Art. 39 al. 2 lit. e din Codul

Muncii impune salariatului obligaţia de a respecta măsurile de

securitate şi sănătate în muncă, obligaţie care este concretizată în



instrucţiunile proprii ale unităţii în materia protecţiei muncii şi în

regulamentul intern. Nerespectarea cu vinovăţie a acestei obligaţii

de către salariat poate atrage răspunderea disciplinară a acestuia.

Sancţiunile disciplinare prevăzute în Codul Muncii vor fi

aplicate în raport de gravitatea încălcării normelor de protecţie a

muncii. La stabilirea lor se va ţine seama de gravitatea faptei,

împrejurările în care a fost săvârşită, gradul de vinovăţie al

făptuitorului, dacă acesta a mai avut abateri în trecut precum şi

urmările acestora. Faţă de reglementarea legală este posibilă

ipoteza aplicrii sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului de

muncă, chiar la prima abatere, dacă încălcarea măsurilor de

protecţie a muncii prin gravitatea ei concretă justifică această

măsură.

Referitor la dispoziţia legală cu privire la obligaţia

ascultării salariatului înainte de aplicarea sancţiunii, s-a pus

problema dacă această procedură mai este necesară cînd

încălcarea măsurilor de protecţie a muncii se constată de inspectorii

de muncă. S-a concluzionat că şi într-o asemenea situaţie

ascultarea salariatului este obligatorie, el putând prezenta

circumstanţe personale care pot fi reţinute la aplicarea sancţiunii

disciplinare.

Răspunderea contravenţională. Intervine în urma

săvârşirii cu vinovăţie a unei fapte de încălcare a dispoziţiilor

referitoare la protecţia muncii, prevăzută şi sancţionată de actele

normative în vigoare.

Contravenţiile la normele de protecţie a muncii. Conform

art. 41 al. 1 din Legea nr. 90/1996 pot fi stabilite atât în sarcina

persoanelor juridice, cît şi a persoanelor fizice. Pentru aplicarea

răspunderii contravenţionale prezintă importanţă stabilirea

salariaţilor care sunt vinovaţi de încălcarea normelor de protecţie a



muncii, ţinându-se seama de obligaţiile pe care aceştia le au în

organizarea, conducerea şi controlul muncii. Dar subiecte ale

răspunderii contravenţionale pot fi salariaţi din categoria

personalului de execuţie, în favoarea cărora s-au realizat măsurile

de protecţie pe care aceştia nu le respectă.

Contravenţiile fiind prevăzute şi sancţionate în acte

normative, fapta ilicită este determinată în mod concret în cuprinsul

acestora. Totuşi, s-a observat că dispoziţiile legale în domeniu sunt

norme de trimitere, deci conţinutul lor este relativ determinat,

deoarece fac trimitere la normele şi instrucţiunile de protecţie a

muncii. De aici se poate trage concluzia că încălcarea instrucţiunilor

de protecţie a muncii emise de conducerea unităţilor poate constitui

contravenţie. Această interpretare este întărită de dispoziţiile art. 41

al. 2 din Legea nr. 90/1996 care prevede că neîndeplinirea

măsurilor de protecţie a muncii dispuse la inspectorii de muncă, cu

prilejul controalelor şi cercetării accidentelor de muncă, constituie

contravenţie.

Contravenţia se constată printr-un proces verbal încheiat

de inspectorzl de muncă, care aplică şi amenda, în limitele

prevăzute de actul normativ, ţinând cont de împrejurările în care

fapta a fost săvârşită. Criteriul principal în stabilirea amenzii va fi

gradul de pericol social al faptei şi rezultatul dăunător produs

relaţiilor sociale de protecţie a muncii.

Răspunderea patrimonială. Revine angajatorului sau

salariatului, după caz. Conform art. 269 al. 1 din Codul Muncii,

angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor

răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în

situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa

angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în

legătură cu serviciul. La rândul ei, Legea nr. 90/1996, în art. 46 al. 1,



prevede că persoanele juridice şi persoanele fizice răspund

patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor

accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care

daunele nu sunt acoperite integral prin prestaţile asigurărilor sociale

de stat.

Principiul, în cazul răspunderii pentru accidente de

muncă şi boli profesionale, este repararea justă şi integrală a

prejudiciului produs părţii vătămate. Acţiunea în daune de care

beneficiază victima are un caracter complementar şi subsidiar, în

raport cu îndemnizaţiile băneşti primite de la asigurările sociale de

stat. Dreptul la acţiune aparţine persoanei vătămate sau acelora

care se aflau în întreţinerea sa. Sfera acestora din urmă se

determină atât în baza dispoziţiilor art. 86 din Codul Muncii cât şi

ţinând cont de situaţia de fapt, adică de persoanele care în mod real

se aflau în întreţinerea celui decedat. S-a cerut chiar ca dreptul la

despăgubire să fie recunoscut şi celor care au un drept de creanţă

faţă de cel decedat.

Criteriul de stabilire a prejudiciuluicauzat îl constituie

perderea sau reducerea capacităţii de muncă care a dus la

micşorarea veniturilor cu caracter permanent ale celui accidentat.

Aşadar stabilirea prejudiciului trebuie să se aibă în vedere numai

veniturile cu caracter permanent, inclusiv cele realizate din cumulul

de funcţii. Valoarea despăgubirilor se stabileşte la valoarea

pagubelor în momentul în care se acordă. Pe lângă despăgubirile

datorate pentru pierderea sau diminuarea câştigului din muncă, cel

prejudiciar are dreptul şi la acoperirea altor cheltuieli cauzate de

accident, cum sunt: medicamente, supraalimentaţie, îmbrăcăminte

distrusă cu prilejuil accidentului, etc. Este evident că în cazul în care

salariatul este nevoit să se pensioneze datorită unui accident de

muncă sau boli profesionale, veniturile lui scad şi se pune problema

obţinerii de către aceta a unor despăgubiri.



Problema despăgubirilor morale în cazuri de accidente

de muncă sau îmbolnăviri profesionale a fost abordată în literatura

noastră juridică, admiţându-se posibilitatea acordării lor pentru

compensarea suferinţelor îndurate de cel accidentat şi a

schimbărilor morale şi sociale în existenţa acestuia. S-a arătat că

unitatea poate fi obligată la plata unor daune morale pentru

prejudiciul nepatrimonial pricinuit salariatului care a suferit un

accident de muncă sau a contractat o boală profesională din vina

unităţii, dar nu ca o consecinţă a unor fapte penale.

Într-o altă opinie, se susţine că angajatorul răspunde

numai pentru prejudiciul material, deoarece art. 269 al. 1 din Codul

Muncii face referire numai la prejudiciul material suferit de salariat.

Totuşi, poate fi legală o clauză din contractul individual de muncă

prin care angajatorul se obligă să acopere şi daunele morale.

Despăgubirile civile la care urmează să fie obligată

unitatea vor fi micşorate dacă se ca dovedi că la producerea

prejudiciului a concurat şi culpa victimei. Contribuţia culpei victimei

la producerea prejudiciului, ca urmare a încălcării unor norme de

protecţie a muncii, face ca raportul de cauzalitate să se stabilească

numai între fapta pârâtului şi accident, ci şi între fapta victimei şi

reyultatul dăunător. În aceste condiţii, rezultatul dăunător este

urmarea acţiunii concomitente a mai multor persoane care au

încălcat normele de protecţie a muncii, din care una este însăşi

victima. Pe plan patrimonial, culpa comună a victimei va atrage

micşorarea despăgubirilor, ca urmare a contribuţiei sale la

producerea accidentului de muncă.

Despăgubirile pot fi acordate fie sub forma unor plăţi

periodice, care nu trebuie confundate cu obligaţia de întreţinere, sie

sub forma unor plăţi periodice, care nu trebuie confundate cu

obligaţia de întreţinere, fie sub forma unei sume globale. În ambele

cazuri, cuantumul despăgubirilor poate fi modificat în raport de



măsimea prestaţiilor obţinute de la asigurările sociale au de

schimbările survenite în incapacitate de muncă a părţii vătămate.

Răspunderea patrimonială a salariatului poate interveni

în primul rând când accidentul de muncă produs ca urmare a faptei

sale ilicite, are drept consecinţe deterioratea sau distrugerea unor

bunuri ale unităţii (maşini, utilaje, instalaţii, etc). În al doilea rând

când prejudiciul produs unităţii de către salariat constă în

diminuarea patrimoniului acesteai prin obligarea ei la plata unor

despăgubiri faţă de persoanele fizice vătămate prin accidentul de

muncă respectiv sau faţă de alte persoane juridice.

Răspunderea penală. Este reglemantată de Legea nr.

90/1966 care reglementează 10 infracţiuni distinte, ce pot fi grupate,

în raport de subiectul lor, în două categorii:

a) infracţiuni săvârşite de persoanele care au obligaţia

de a lua măsurile de protecţie a muncii şi,

b) infracţijni săvârşite de către alte persoane.

Concret, Legea nr. 90/1996 în art. 34 – 39, incriminează

următoarele infracţiuni:

- neluarea măsurilor prevăzute de dispoziţiile legale

referitoare la protecţia muncii;

- neluarea, din culpă a măsurilor prevăzute de

dispoziţiile legale referitoare la protecţia muncii;

- neluarea măsurilor prevăzute de dispoziţiile legale

referitoare la protecţia muncii la locurile de muncă ce prezintă un

pericol deosebit;

- neluarea, din culpă, a măsurilor prevăzute de

dispoziţiile legale referitoare la protecţia muncii la locurile de muncă

ce ărezintă un pericol deosebit;

nerespectarea măsurilor stabilite cu privire la protecţia

muncii;



- nerespectarea, in culpă, a măsurilor stabilite cu privire

la priotecţia muncii;

- nerespectarea măsurilor stabilite cu privire la protecţia

muncii la locuril de muncă, ce prezintă un pericol deosebit;

- nerespectarea, din culpă, a măsurilor stabilite cu privire

la protecţia muncii la locurile de muncă ce prezintă un pericol

deosebit;

- repunerea în funcţiune a instalaţiilor, maşinilor şi

utilajelor anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care s.a

dispus oprirea acestora;

- repunerea în funcţiune, din culpă, a instalaţiilor,

maşinilor şi utilajelor anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru

care s-a dispus oprirea acestora.

Din analiza conţinutului acestor infracţiunui rezultă

câteva trăsături distincte, care le conferă autonomie, chiar dacă au

şi unele aspecte comune.

Astfel, cele 5 infracţiuni intenţionate sunt înscrise în texte

diferite , iar normele de incriminare au o structură (ipoteză, dispoziţie

şi sancţiune) care diferă una de alta.

La infracţiunile din culpă latura subiectivă şi sancţiunea

penală sunt diferite de cele de la infracţiunile intenţionate. Deci, nu

suntem în prezenţa doar a unor modalităţi diferite ale infracţiun ilor

in tenţionate.

Existenţa unor dispoziţii comune, cuprinse în art. 39 din

lege, care stabileşte forma de vinovăţie şi sancţiunea legală,

constituie un procedeu de tehnică juridică a cărui menire este de a

evita repetarea inutilă a elementelor constitutive comune ale acestor

infracţiuni.

Aspectele comune ale acestor infracţiuni privesc obiectul

juridic special, latura subiectivă, subiectul activ şi subiectul pasiv.



Răspunderea penală pentru fapta altei persoane

A. Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori:

- sediul materiei: art. 1000 al. 1 Cod civil – „tatăl şi mama, după moareta bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copii lor minori ce locuiesc cu dânşii”;

- în doctrină, fundamentarea răspunderii părinţilor se întemeiază pe:

- nerespectarea obligaţiei de supraveghere;

- neîndeplinirea ori îndeplinirea necores-

punzătoare a obligaţiei de supraveghere şi a aceleia de asigurare a

educaţiei copilului minor;

- neîndeplinirea ori îndeplinirea necores-

punzătoare atât a îndatoririi de supraveghere, cât şi a obligaţiei de

creştere a copilului minor;

- tripla prezumţiei- în exercitarea îndatoririlor ce le reveneau faţă de

copilul minor au existat abateri;

- prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea

îndatoririlor ce le reveneau şi comiterea de către minor a faptei

ilicite;

- prezumţiaa de cauzalitate între neândeplinirea

îndatoririlor ce le reveneaui şi comiterea de către minor a faptei

ilicite;

- domeniul de aplicare:- prezumţiile privind răspunderea se aplică

păribnţilor, indiferent că filiaţia este din căsătorie, ori că minorul a

fost adoptat cu efecte depline/restrînse;

- condiţiile generale ale răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori:



- prejudiciul;

- fapta ilicită;

- raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi

prejudiciu;

- vinovăţia;

- condiţii speciale ale răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori:

- la data săvârşirii faptei, copii să fi fost minori;

- copii minori să locuiască împreună cu părinţii;

- înlăturarea prezumţiilor stabilite privind răspunderea părinţilor:

- părintele trebuie asă dovedească faptul că şi-a

îndeplinit ireproşabil atribuţiile care îi reveneau;

- părintele trebuie să dovedească faptul că un fapt

experior copilului, pentru care ei nu sunt ţinuţi a răspunde, a

determin at cauzal săvârşirea faptei;

- efectele răspunderii părinţilor:- dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 1000 Cod civil,

părinţii sunt ţinuţi să răspundă integral faţă de victima prejudiciului

cauzat de minor;

- dacă minorul este lipsit de discernămând, vor

răspunde numai părinţii;

- dacă minorul a avut discernământ, victima poate

trage la răspundere pe minor, pe părinţi ori deopotrivă pe minor şi

pe părinţi;

- corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi răspunderea profesorilor ori meşteşugarilor:

- răspunderea părinţilor este una cu caracter

general, pe când cea a profesorilor şi meşteşugarilor are un

caracter special;



- răspunderea profesorului şi meşteşugarului se

întemeiază pe lipsurile în supraveghere, pe când răspunderea

părinţilor se întemeiază şi pe neîndeplinirea obligaţiei de educare şi

creştere a copilului minor;

- în concurenţă cu răspunderea profesorilor şi

meşteşugarilor, răspunderea părinţilor este una subsigiară;

- corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor:

- spre deosebire de părinţi, prepuşii nu sunt apăraţi

de răspundere dacă demonstrează că nu au putut împiedica

săvârşirea faptei;

- dacă părintele nu are şi calitatea de comitent al

prepusului, răspunderea comitenţilor înlătură definitiv răspunderea

părinţilor;

- spre deosebire de răspunderea părinţilor,

comitentul îşi asumă o răspundere exclusivă şi definitivă;

B. Răspunderea insitutorilor pentru faptele elevilor şi a

meşteşugarilor pentru faptele ucenicilor:

- sediul material : art. 10000al. 5 Cod civil: „institutorii şi

artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii

lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere”:

- domeniul de aplicare: elevii şi ucenicii minori, nu şi cei

care au împlinit 18 ani;

- fundamentarea răspunderii institutorului şi

meşteşugarului:

- prezumţia că îndatotirea der supraveghere nu a

fost îndeplinită în mod corespunzător;

- prezumţia vinei (culpei) profesorului ori

meşteşugarului;

- condiţiile răspunderii intitutorului şi meşteşugarului:

- victima trebuie să dovedească:



- existenţa prejudiciului;

- existenţa faptei ilicite a elevului sau

ucenicului;

- existenţa raportului de cauzalitate;

- existenţa vinei elevului sau ucenicului;

- dacă victima a făcut dovada, celelalte condiţii

prevăzute de lege sunt prezumate;

- condiţii speciale:

- cel ce a cauzat prejudiciul are calitatea de

elev sau ucenic şi este minor;

- fapta să fi fost săvârşită în timp ce elevul ori

ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea

profesorului ori meşteşugarului;

- efectele răspunderii profesorilor şi insitutorilor:

- profesorul sau meşteşugarul este ţinut faţă

de victimă pentru întregul prejudiciu;

C. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor

- sediul materiei: art. 1000 al. 3 Cod civil: „comitenţii

răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au

încredinţat”;

- domeniul de aplicare: cazurile în care, pe baza unui

acord, o persoană juridică încredinţează unei persoane fizice o

anumită însărcinare;

- raportul de prepuşenie se poate naşte din:

1. - contract de muncă;

2. – natura specifică a exercitării unor profesii;

3. – calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste;

4. – în mod excepţional, din contractul de mandat;

5. – de asemenea, şi în cazul contractului de antrepriză;



6. – situaţia militarilor în termen;

7. – situaţia prepuşilor ocazionali;

-- fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului este bazată pe ideea de garanţie;

- condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului;

- condiţiile generale: victima trebuie să

dovedească:

- existenţa prejudiciului;

- existenţa faptei ilicite a prepusului;

- existenţa raportului de cauzalitate;

- existenţa vinei prepusului în comiterea

faptei ilicite;

- condiţii speciale:

- existenţa raportului de prepuşenie;

- prepuşii să fi săvârşit fapta în funcţiile ce li

s-au încredinţat;

- efectele răspunderii comitentului în raporturile cu

victima prejudiciului:

- victima poate cere despăgubirea comitentului,

prepusului sau ambilor;

- faţă de victimă există răspunderea solitară a

comitentului împreună cu prepusul;

- nu există o ordine în care victima să cheme la

răspundere pe comitent sau pe prepus;

- în cazul săvârşirii faptei de doi prepuşi ai unor

comitenţi diferiţi, fiecare comitent va fi solidar cu prepusul său;

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, de edificii şi de lucruri în general



Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

- sediul materiei: art. 1001 Cod civil: „proprietarul unui

animal sau acela care se serveşte cu dânsul, în cursul serviciului,

este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se

află în paza sa, sau că a scăpat”.

- domeniul de aplicaţie:

- animalele care sunt apropiate într-o formă sau

alta şi care pot fi efectiv supravegheate;

- răspunderea pentru animal incumbă persoanei

care, la momentul producerii prejudiciului, avea paza juridică a

animalului;

- fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate

de animale: prezumţia de culpă în supraveghere;

- condiţiile răspunderii pentru fapta animalului:

- prejudiciul a fost cauzat de animal;

- la data cauzării prejudiciului, animalul se afla în

paza persoanei de la care se pretinde despăgubirea;

- cauze exoneratoare de răspundere:

- fapta victimei însăşi;

- fapta unei terţe persoane;

- cazul de forţă majoră;

Răspunderea pentru ruina edificiului- sediul materiei: art. 1002 Cod civil: „proprietarul unui

edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina

edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere, sau a unui

viciu de construcţie”;

- domeniul de aplicare: în cazul celor care sunt

proprietari sau coproprietari, precum şi titularilor dreptului de

superficie;



- fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului se

face pe prezumţia absolută de culpă a proprietarului;

- condiţiile răspunderii pentru ruina edificiului: victima

trebuie să probeze:

1. – existenţa prejudiciului;

2. – raportul de cauzalitate;

3. – ruina edificiului a fost cauzată de lipsa de întreţinere ori de un

viciu de construcţie;

- cauzwe exoneratoare de răspundere:

1. – fapta victimei înseşi;

2. – fapta unui terţ;

3. – cazul de forţă majoră;

- efectele răspunderii pentru ruina edificiului:

- proprietarul va fi obligat să plătească

despăgubirile pentru acoperirea prejudiciului cauzat;

- proprietarul va avea drept de regres împotriva:

- vînzătorului

- locatarului construcţiei;

- constructorului ori proprietarului;

C. Răspunderea pentru prejudicile cauzate de lucruri în general:

- sediul materiei: art. 1000 al. 1 Cod civil: „suntem de

asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor

pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt în

paza noastră”;

- domeniul de aplicare: lucruri neînsufleţite, atât lucruri

mobile cât şi imobile; ceea ce interesează sub aspectul răspunderii

este paza juridică şi nu cea materială;

- paza juridică a lucrului poate aparţine:

-proprietarului lucrului;



- titularului unui dezmembrământ;

- titularului posesiei;

- celui căruia i s-a transmis paza juridică a bunului;

- celui care îşi însuşeşte lucrul împotriva voinţei

proprietarului;

- prepusului care îşi depăşeşte atribuţiile

încredinţate;

- fundamentare răspunderii pentru prejudiciile cauzate

de lucruri: tendinţa doctrinei şi a practicii judiciare este îndreptată

spre răspunderea obiectivă;

- condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de

lucruri: victima trebuie să dovedească:

- prejudiciul;

- raportul de cauzalitate dintre fapta lucrului şi

prejudiciu;

- cauzele exoneratoare de răspundere:

- fapta victimei;

- fapta unei terţe persoane;

- forţa majoră;

- efectele răspunderii pentru lucruri: victima este

îndrptăţită să obţină despăgubiri de la cel ce are paza juridică a

lucrului;

- corelaţia răspunderii pentru lucruri cu alte feluri de

răspundere: rămâne la aprecierea victimei alegerea uneia sau alteia

dintre posibilităţi. În cazul suprapunerii mai multor răspunderi; în

toate cazurile, despăgubirea va fi unică;

Asigurarea pentru risc de accidente de muncă şi boli profesionale.

Conform art. 175 din Codul Muncii, este obligaţia

angajatorului.



Art. 1 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru

accidente de muncă şi boli profesionale prevede că asigurarea

urmăreşte protecţia socială împotriva următoarelor categorii de

riscuri profesionale: pierderea, diminuarea capacităţii de muncă şi

decesul ca urmare a aciidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.

Sunt asigurate obligatoriu prin efetul legii (art. 5 din Legea nr.

346/2002):

a) persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui

contract individual de muncă, indiferent de durata acestuia, inclusiv

funcţionarii publici;

b) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii

elective sau care suint numite în cadtrul activităţii executive,

legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi

membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei

meşteşugăreşti;

c) somerii, pe durata efectuării practicii profesionale în

cadrul cursurilor organizate potrivit legii;

d) ucenicii, elevii şi studenţii, pe durata efectuării practivii

profesionale.

Se pot asigura (art. 6 din Legea nr. 346/2002), încheind

un contract de asigurare, persoanele asigurate oblşigatoriu în

sistemul public de pensii şi care se află în una sau mai multe dintre

următoarele situaţii:

a) asociat unic, asociaţi comanditari sau acţionari;

b) administratori sau manageri;

c) membri ai asociaţiei familiale;

d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi

independente;

e) persoane angajate în instituţii internaţionale;

f) proprietari de bunuri şi/sau arendaşi de suprafeţe

agricole şi forestiere;



g) persoane care desfăşoară activităţi agricole în cadrul

gospodăriilor individuale sau asociere în agrixcultură;

i) persoane care desfăşoară activităţi în unităţi de cult

recunoscute potrivit legii;

j) alte persoane interesate, care îşi desfăşoară

activitatea pe baza altor raporturi juridice.

Art. 4 din Legea nr. 346/2002 stabileşte că prin

asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale

răspunderea civilă a persoanei fizice sau juridice pentru prestaţiile

prevăzute în lege şi pentru care s-a plătit contribuţia de asigurare

este preluată de asigurător. Cînd prejudiciul nu este acoperit prin

prestaţiile prevăzute în Legea nr. 346/2002 intră în funcţiune, în mod

subsidiar şi complementar, răspunderea civilă, potrivit dreptului

comun.

Calitatea de asigurător o are Fondul Naţional de

Asigurare pentru Accidente de Muncă şi Boli Profesionale, care îşi

exercită atribuţiile prin fonduri teritoriale sau prinasociaţii de

asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Raporturile de asigurare se stabilesc între:

a) angajator şi asigurător, pentru persoanele asigurate

prevăzute la art. 5 şi 7 (angajaţii rimîni care prestează muncă în

străinătate din dispoziţia angajatorilor români, precum şi străinii şi

apatrizii, cu domiciliul sau reşedinţa în România, care muncesc

pentru angajatori români;

b) asiguraţi şi asigurător, pentru persoanele asigurate

prevăzute la art. 6 din lege.

Conform art. 14 din Legea nr. 346/2002, în cazul în care

din culpa angajatorului nu s-a plătit contribuţia de asigurare pentru

accidente de muncă şi boli profesionale, costul prestaţiilor şi al

serviciilor de asigurare se suportă de angajator. Asiguraţii au dreptul

la următoarele prestaţii şi servicii:



a) reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de

muncă;

b) reabilitarea şi reconversia profesională;

c) îndemnizaţia pentru incapacitate temporară de

muncă;

d) îndemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de

muncă;

e) compensaţii pentru atingerea integrităţii;

f) despăgubiri în caz de deces;

g) rambursări de cheltuieli.

Baza de calcul a îndemnizaţiilor de asigurare pentru

accidente de muncă şi boli profesionale este media veniturilor brute

ale asiguratului din ultimele şase luni, pe baza cărora s-a stabilit

contribuţia de asigurare. Când stafiul de cotizare este mai mic de

şase luni, baza de calcul o constituie venitul brut din ultima lună de

activitate care a fost luată în calcul la stabilirea contribuţiei de

asigurare.

În art. 35 al Legii nr. 463/2002 se precizează că

îndemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă în cazul

accidentului de muncă sau al bolii profesionale se suportă pentru

primele 3 zile de incapacitate de către angajator, iar din a 4-a zi de

incapacitate, din fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi

boli profesionale.

Fondul Naţional de Asigurare pentru Accidente de

Muncă şi Boli Profesionale, instituţie publică de interes naţional cu

personalitate juridică, administrează, gestionează, coordonează şi

controlează întreaga activitate pentru accidente de muncă şi boli

profesionale. Contribuţiile de asigurare pentru accidente de muncă

şi boli profesionale sunt datorate de angajatori şi de asiguraţi, în

funcţie de tarife şi clase de risc.


cauzele Şi geneza accidentelor de muncĂ.pdf

Documents