Cuprins

Scurt istoric(al bolii)Motivatia lucrari

Cap.I:Anatomia si fiziologia aparatului vizualCap.II:Afecţiunea

II-1:Definiţia boliiII-2:ClasificareII-3:SimptomatologieII-4:EtiologieII-5:Forme cliniceII-6:Diagnostig

II-6-1:pozitiv II-6-2:diferenţial

II-7:TratamentII-8:Evolutie,Complicaţii

Cap.III:Rolul asistentei medicale în îngrijirea pacientului cu cataracta III-1:Rol propriuIII-2:Rol delegatIII-3:Descrierea unei tehnici

Cap.VI:Studiul de cazCazul I foaia de culegere a datelor pacientului:-Glila de dependenţă-Analize-Epicriza

Cap.V:Concluzii

Cap.VI: Bibliografie

Cap.I:Anatomia si fiziologia aparatului vizual

Analizatorul vizual, ca şi ceilalţi analizatori ai organismului, este un sistem funcţional

care, din punct de vedere morfologic şi funcţional, cuprinde trei segmente:

-un segment periferic sau receptor, care priveşte excitaţiile exterioare

specifice;

-un segment de conducere, căile nervoase care conduc influxul primit de la

segmentul periferic către scoarţa cerebrală;

-un segment central sau cerebral, unde excitaţia este transformată în

senzaţie vizuală.

SEGMENTUL PERIFERIC

Segmentul periferic constă din globul periferic şi anexele sale. Globul ocular este o

formaţiune aproape sferică, situată în partea anterioară a orbitei.

Masa globului ocular variază între 7 şi 7,5 g; volumul este de 6,5 cm3; consistenţa fermă

este dată de către tunicile globului ocular puse în tensiune de către conţinutul intraocular. Globul

ocular este format din trei straturi suprapuse, care formează peretele lui, şi din medii transparente

care sunt în interiorul globului ocular.

Cele trei straturi sunt:

-stratul fîbros;

-stratul vascular numit şi uvee;

-stratul nervos, retina.

In interiorul globului ocular sunt cuprinse umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros, care

alcătuiesc mediile transparente, şi care, împreună cu corneea, reprezintă sistemul optic al ochiului.

Conţinutul globului ocular

Camera anterioară şi camera posterioară sunt umplute de umoarea apoasă, un lichid

transparent secretat de corpul ciliar.

Corpul vitros este o substanţă gelatinoasă, care ocupă spaţiul cuprins între faţa posterioară a

cristalinului şi peretele globului ocular. Volumul vitrosului reprezintă şase zecimi din volumul

globului ocular. Masa vitreană este o substanţă anhistă, coloidală, cu rare celule migratoare.

Substanţa vitrosului conţine 96,6% apă.

Vitrosul optic este omogen. Corpul vitros în totalitatea sa are un rol important în

dezvoltarea şi menţinerea formei globului ocular.

CRISTALINUL are forma unei lentile biconvexe, perfect transparentă si elastică, cu masa

de 2-2,5g, cu diametrul de 9-10mm, situată în plan frontal, între iris şi corpul vitros, într-o

scobitura a vitrosului numită "fossa pantellaris".

Este suspendat de corpul ciliar printr-un sistem de fibre radiare foarte fine, ce formează zonula

lui Zinn, sau ligamentul suspensor. Zonula lui Zinn este un inel membraniform, cu rol de a menţine

cristalinul în poziţia sa normală şi de a-i transmite impulsurile muşchiului ciliar.

Cristalinul are doua feţe: una anterioară, alta posterioară.

Fata anterioară are raza de curbură de 10 mm., faţa posterioară are raza de curbura de 6 mm.,

astfel încât suprafaţa anterioară a cristalinului este mai puţin bombată decât cea posterioară. Cristalinul

conţine apă (65%), proteine (35%) din care unele solubile (alfa, beta şi gama cristalin) altele insolubile

(albuminoidul), fermenţi, vitamine.

Indicele de referinţă cu vârsta, în medie este de aproximativ 22 D.

Cristalinul este constituit din următoarele straturi:

capsula cristalinului sau cristaloida, o membrană de înveliş transparentă,

foarte elastică şi subţire;

epiteliul cristalinian anterior este format dintr-un rând de celule cubice

dispuse sub capsula anterioară depăşind cu puţin ecuatorul cristalinian.

Fibrele cristaliniene, care iau naştere din celulele epiteliului anterior, au forma hexagonală.

Fibrele tinere sunt îngrămădite spre centrul lentilei.

Fibrele sunt dispuse în straturi concentrice. Terminaţiile anterioare ale fibrelor formează pe

suprafaţa nucleului cristalinian o sutură în formă de "Y" drept, denumită sutura cristaliniană anterioară,

iar terminaţiile posterioare formează o sutură sub forma unui "Y" inversat. După naştere, cristalinul

continuă să se dezvolte fără să se producă o distensie a capsulei, ci o condensare a lentilei, care,

progresiv, produce o scădere a elasticităţii cristalinului şi, totodată, o diminuare treptată, cu vârsta, a

amplitudinii de acomodaţie.

Acomodaţia este proprietatea ochiului de a vedea clar un obiect, la orice distantă între infinit şi

ochi. Cristalinul nu are nervi şi este avascular. Nutriţia sa este asigurată de către umoarea apoasă, prin

intermediul capsulei, datorită unui fenomen de difuziune şi osmoză. Orice tulburare a metabolismului

cristalinian duce la degenerescentă şi opacifîerea lor. Conţinutul în calciu al cristalinului este egal cu cel

al umorii apoase. La tineri, calciul se găseşte în cantitate mică. Tulburările de metabolism ale proteinelor

şi ale lichidelor eliberează probabil sulfaţi, fosfaţi si carbonaţi, care sunt precipitaţii de calciu existent în

cristalin, ducând astfel la cataractarea lui.

SEGMENTUL DE CONDUCERE

În cavitatea craniană, după un scurt traiect, fibrele nervului optic dintr-o parte se încrucişează

parţial cu cele din partea opusă, formând chiasma optică. Ea se găseşte situată în etajul superior al

endocraniului, deasupra hipofizei.

De la chiasma pornesc bandelete optice, care înconjoară pedunculii cerebrali şi se termină în

corpii geniculaţi.

Corpii geniculaţi externi sau laterali sunt situaţi sub pulvinar, în continuarea bandeletelor optice.

Conţin un număr mare de celule, cu care se pun în

contact fibrele nervului optic. Corpii geniculaţi laterali au structura lamelară:

lamelele albe mielinice alternează cu cele cenuşii.

Radiaţiile optice ale lui Gratiolet reprezintă fibrele neuronilor din corpii geniculaţi externi,

fiind complet înglobate în substanţa albă a lobului temporo-occipital. Aceste fibre mielinizate

pleacă de la baza corpului geniculat extern şi se grupează în afara şi deasupra acestuia, merg, după ce

au trecut prin partea posterioară a capsulei interne, spre aria striată a lobului occipital şi se termină

în jurul scizurii calcariene. Fasciculele radiaţiilor optice sunt mai voluminoase decât cele din

bandeletele optice, deoarece cuprind şi un număr de fibre centrifuge.

SEGMENTUL CENTRAL SAU CEREBRAL

AL ANALIZATORULUI VIZUAL

Segmentul central sau cerebral al analizatorului vizual este situat în scoarţa cerebrală a globului

occipital, aria 17 Brodmann. Aici are loc transformarea excitaţiei luminoase în senzaţie vizuală. La

nivelul scizurii calcariene din lobul occipital există o adevărată retină corticală. Fibrele maculare se

proiectează la nivelul polului posterior occipital. La nivelul cortexului occipital, regiunea ocupă o

suprafaţă mult mai mare decât la nivelul retinei. Astfel, se poate considera că vederea este o funcţie aşa

de complexă, încât la realizarea ei participă creierul în totalitatea lui.

Ariile occipitale funcţionale Brodmann sunt ariile 17, 18, 19. Aria striată 17 sau aria

vizuală se găseşte pe scizura calcariană şi buzele sale. Suprafaţa ariei atinge 20-30 cm2. Aceasta arie are

sediul recepţiei senzaţiilor vizuale şi reprezintă domeniul percepţiilor vizuale elementare.

VASCULARIZAŢIA GLOBULUI OCULAR

Vascularizaţia globului ocular este asigurată de artera oftalmică, ce provine din carotida internă.

Artera oficială pătrunde în orbită prin canalul optic, face apoi o spirală în jurul nervului optic, dând

ramuri bulbare şi orbitare, înainte de a pătrunde în glob, vasele bulbare se împart în două teritorii

distincte, teritoriul retinian şi cel uveal. Teritoriul retinian este irigat de artera centrală a retinei,

ramura din artera oftalmică. Artera apare în central papilei nervului optic, unde se împarte într-o ramură

superioară şi una inferioară, care, apoi, se divid într-o ramură temporală şi una nazală. Ramurile

arteriale se capilarizează, formând două reţele: una superioară, în stratul plexiform intern, alta profundă

în stratul plexiform extern.

Straturile externe care conţin conurile şi bastonaşele sunt hrănite în primul rând de reţeaua corio-

capilară a coroidei prin difuziune şi numai în mică măsură prin fuziunea limfei interstiţiale la nivelul

straturilor interne ale retinei. Coriocapilarele prezintă o reţea foarte densă şi fac parte din sistemul

vascular uveal. Reţeaua de capilare este situată pe membrana Bruch, cu densitate maximă în regiunea

maculară. Această strânsă legătură care există între nutriţia retinei şi a coroidei explică faptul că

majoritatea proceselor patologice de la acest nivel sunt mixte.

Venele teritoriului retinian se unesc şi formează vena centrală a retinei, care se varsă în

venele oftalmice superioare.

Sistemul vascular uveal este constituit din ramuri ale arterei oftalmice: arterele ciliare scurte

posterioare, arterele ciliare lungi posterioare şi arterele ciliare anterioare, legate între ele prin

numeroase anastomoze.

Din arterele ciliare scurte posterioare se desprind 2-4 ramuri, care formează centrul vascular al

lui Haller, cu rol important în hrănirea nervului optic.

Cele doua artere ciliare lungi posterioare se îndreaptă, prin "lamina fusca" către baza irisului şi

realizează marele cerc arterial al irisului.

Arterele ciliare anterioare provin din ramurile musculare ale arterei oftalmice.

Venele uveeii aparţin de 2 curente: venele cilice anterioare şi venele vorticoase, care se

revarsă în venele oftalmice. Venele ciliare anterioare adună sângele din muşchiul ciliar. Venele

vorticoase formează o reţea bogată în vârtejuri, în coroidă, adunând întreg sângele uveal.

Prin reţeaua vasculara a tractului uveal circulă o cantitate considerabilă de sânge care atinge

cifra de 260 ml. la om. Această reţea bogată menţine pentru retină o temperatură constantă optimă.

VASCULARIZAŢIA NERVULUI OPTIC

Vascularizaţia nervului optic este asigurată prin ramuri ce provin din artera oftalmică.

Papila nervului optic este nutrită de către ramurile arterelor ciliare scurte posterioare, dispuse

segmentar.

Artera centrală a retinei nu participă în irigaţia papilei nervului optic.

Anastomozele în ramurile de provenienţă variată au importanţă în declanşarea edemului

papilar.

Trunchiul nervos optic este nutrit de ramurile papilare provenite din arterele ciliare

posterioare scurte şi lungi, artera lacrimală. Partea centrală a nervului optic este vascularizată de

ramuri izvorâte din artera centrală a retinei şi din ramuri piale, existând numeroase anastomoze între ele.

Sângele venos al nervului optic este adunat de venele meningiene perioptice.

VASCULARIZAŢIA CHIASMEI OPTICE

Reţeaua arterială chiasmatică nu conţine elemente axiale.

Vascularizaţia periferică este asigurată de braţele recurente ale arterei oftalmice, ramuri din

artera cerebrală şi din ramuri mici carotidiene. Capilarele nu merg în septurile gliale, ce sunt dispuse

paralel cu fibrele nervoase din chiasmă.

Sistemul nervos chiasmatic este drenat în sinusul coronar şi cavernos.

VASCULARIZAŢIA BANDELETELOR OPTICE

ŞI A CORPULUI GENICULAT LATERAL

Bandeleta optică primeşte ramuri din artera coroidiană anterioară, iar corpul geniculat

lateral - din artera posterioară. Cortexul vizual este nutrit din artera cerebrală posterioară, pe

fata internă a emisferei, şi de artera cerebrală mijlocie, împreună cu ramuri recurente de

cerebrala posterioară, pe faţa sa externă.

Atât circulaţia arterială cât şi cea venoasă au caracter terminal.

INERVAŢIA ANALIZATORULUI VIZUAL

Analizatorul vizual are o inervaţie senzorială, senzitivă, motorie si vegetativă.

Inervaţia senzorială este alcătuită din segmentul intermediar al analizatorului

optic, nervul optic şi căile optice.

Inervaţia senzitivă este asigurată de nervul trigemen, dintre acestea primele două,

oftalmic si maxilar, contribuie la asigurarea inervaţiei senzitive a globului ocular.

Nervul oftalmic este format din unirea a trei ramuri: nazal, frontal si lacrimal.

Ramura nazală asigură inervaţia senzitivă a sacului lacrimal, a canaliculelor şi a jumătăţii

interne a pleoapelor şi a conjunctivei.

Ramura frontală inervează tegumentele frunţii, pleoapei şi conjunctiva.

Ramura lacrimală formează mai multe ramuri palpebro-conjunctivale si lacrimale.

Nervul maxilar inervează pleoapa inferioară şi conjunctiva respectivă.

A treia ramură a trigemenului nu contribuie la inervaţia globului ocular, în afară de fibre

senzitive, trigemenul mai conţine şi fibre vegetative care au sub dependenţa lor o parte din

vaso-motricitatea conjunctivei, corpului ciliar şi a retinei.

Trigemenul mai conţine şi fibre trofice, care au rol deosebit în trofîcitatea globului

ocular. Inervaţia senzitivă a globului ocular este foarte bogată, în cornee, terminaţiile nervoase

trigeminale ajung până în straturile epiteliului anterior. Din această cauză, ultimul reflex care

dispare în cazul anesteziei generale este reflexul corneean.

Inervaţia motorie, întreaga musculatură a globului ocular este inervată de trei nervi

cranieni: nervul oculomotor extern (a Vl-a), pateticul (a IV-a) şi nervul facial (al VII-lea).

Sistemul motor al globului ocular este destinat asigurării mobilităţii conjugate a

globilor oculari, cu scopul de a recepţiona şi stabili anatomic imaginea retiniana pe fovee. Fiecare

nerv îşi are originea în trunchiul cerebral.

Nervul oculomotor comun inervează muşchiul drept intern, drept superior, dreptul

inferior, oblicul mic şi ridicătorul pleoapei superioare.

Nucleul său de origine este în pedunculul cerebral. Nervul oculomotor comun

pătrunde în orbită prin fanta sfenoidală.

Nucleul oculomotor extern inervează numai muşchiul drept extern. Nucleul său de

origine este în protuberenţial. Nervul patetic este nervul motor al oblicului mare. El are nucleul

de origine în pedunculul cerebral.

Fiecare nerv are câte un nucleu de origine care alcătuieşte centrul primar sau periferic,

în afara centrilor primari mai există centrii oculomotori corticali în număr de doi: unul anterior

situat în lobul frontal, altul occipital situat în lobul occipital.

Nervul facial (a VII-a) joacă un rol important prin inervarea orbicularului pleoapelor, a

muşchiului lui Horner şi a glandei lacrimale. Nucleul facial este în protuberanta, iar centrul său

cortical se află în regiunea rolandică.

Inervaţia vegetativă a ochiului este alcătuită dintr-un sistem de fibre şi ganglioni care

leagă ochiul de centrii vegetativi cerebrali.

La nivelul analizatorului vizual, sistemul vegetativ intervine în controlul activităţii

musculaturii netede a globului ocular şi a orbitei, activităţii vasomotorii, secreţiei lacrimale.

Segmentul vegetativ al analizatorului vizual, din punct de vedere morfo-funcţional, se

împarte în centrii corticali şi periferici. Centrii corticali ai activităţii vegetative se situează în

sistemul cortical limbic şi în hipotalamus.

Elementele periferice sunt reprezentate de fibrele aferente şi de cele eferente, şi

ganglioni simpatici şi parasimpatici. Fibrele aferente simpatice îşi au neuronii de origine în

ganglionii spinali, iar pentru cele parasimpatice neuronii se găsesc de-a lungul nervilor periferici.

Fibrele parasimpatice ajung la ochi prin intermediul oculomotorului comun şi facialului.

Fibrele motorii care vin prin oculomotorul comun îşi au originea în nucleul Edinger-Westphal

situat în apropierea nucleului acestui nerv.

Pe calea simpaticului vin la ochi fibre vaso-motorii, fibre secretoare pentru glandele

pleoapei şi ale conjunctivei, fibre lacrimale, fibre dilatatoare ale pupilei, care inervează muşchii

netezi polpebrali şi orbitali.

Pe calea parasimpaticului ocular vin prin oculomotorul comun fibre iridoconstrictoare şi

fibre care acţionează asupra muşchiului ciliar, pentru secreţia lacrimală curentă.

Cap.II:Afecţiunea

II-1:Definiţia bolii

Tulburările de transparenţă ale cristalinului cât şi deplasările sale, denumite luxaţii şi

subluxaţii, poartă numele de cataractă.

Tulburările cristalinului cu caracter progresiv, care apar la persoanele trecute de 50 de ani

şi care duc în cele din urmă, într-un timp mai mult sau mai puţin lung, la opacificarea totală a

cristalinului ambilor ochi, constituie caracterul clinic al cataractei senile.

II-2:Clasificare

Criteriile de clasificare a cataractelor sunt multiple: etiologic, anatomo-clinic şi

evolutiv.O bună clasificare trebuie să ţină seama de toate aceste criterii.

Din punct de vedere etiologic , cataractele pot fi clasificate în:

1. Cataracte primitive (senile, presenile, juvenile)

2. Cataracte patologice

3. Cataracte complicate

4. Cataracte traumatice

5. Cataracte secundare

Din punct de vedere anatomico-chimic, cataractele se impart în:

1. Cataracte capsulare (anterioare şi posterioare)

2. Cataracte lenticulare(nucleare, zonulare, corticale, totale)

3. Cataracte capsule-unteculare

Dacă se ţine seama de caracterul lor evolutiv, caracterele se împart în:

1.Cataracte staţionare (opacităţi cristaliniene congenitale şi senile)

2. Cataractele evolutive sau progressive (incipiente, nemature sau incomplet mature,

mature, hipermature sau morgoniene şi cataracte parţial resorbite, cu diferitele lor variante:

membranacee, bilico-calcare, cretacee etc.).

Din punct de vedere al consistenţei lor cataractele se impart în: dure moi şi lichefiate.

Cataracta senilă poate evolua sub două aspect clinice principale:

Cu opacităţi care încep în cortex (cataracta corticală)

Cu opacităţi care încep în nucleu (cataractă nuclear)

Cataracta senilă corticală (cataracta moale). Aceasta este precedată de opacităţi

cristaline patogenice senile ca: vacuole, despicături apoase, disociaţii lamelare, adică de tulburări

de hidratare a cristalinului, care se traduc prin apariţia miopiei cristaliniene. Această cataractă

apare de obicei între 60 şi 70 de ani.

Cataracta senilă nuclear(cataracta dură sau tare). Această formă de cataractă senilă

apare de obicei între 70 şi 80 de ani.

II-3:Simptomatologie

Simptomele subiective sunt:

1. Scăderea progresivă a vederii, datorată la început miopiei consecutive

intumescenţei (hidratării) cristalinului în faza incipient a cataractei senile, sau tulburărilor

în transparenţa cristalinului, care pot fi staţionare sau progressive. În opacităţile si cataractele

situate în central cristalinului, bolnavii prezintă nictalopie (vedere mai bună seara sau noaptea),

în timp ce în tulburarile cristaliniene periferice (diminuarea sau chiar dispariţia vederii la lumină

redusă), din cauza dilatării pupilei la întuneric. (Anexa 3)

2. <<Muştele zburătoare >> sunt puncte sau pete negre percepute de

bolnav în câmpul său vizual, care se deplasează odată cu mişcările ochiului, dar ramân

fixe când ochiul se află în stare de repaus. Ele sunt datorate micilor opacităţi cristaliniene, care

se proiectează în câmpul vizual sub forma scotoamelor positive. Se deosebeşte de <<muştele

zburătoare>> din tulburările de vitros prin aceea ca acestea din urmă îmbracă forme dintre cele

mai variate şi se deplasează chiar când ochiul stă nemişcat.

3. Diplopia monoculară (vedere dublă cu un singur ochi) poate fi o

consecinţă a diferenţelor de indice de refracţie dintre diferitele sectoare ale cristalinului

apărute în timpul evoluţiei unei cataracte(cristalinul bifocal) sau unei deplasări (subluxaţii) a

cristalinului si deci unei refracţii diferite în câmpul pupilar.

Simtomele obiective se traduc prin:

1.tulburări ale transparenţei sale caracteristice diferitelor forme de

cataracta sau opacităţii cristaliniene;

2. deplasări ale cristalinului, în luxaţii sau subluxaţii.

Tulburările de transparenţă apar diferit la luminatul reflectat şi la cel

transmis (oftalmoscopie). În luminatul reflectat diferitele opacităţi şi cataracte apar de

culoare albă-cenuşie pe un fond negruşi numai în cazuri excepţionale în alte culori (cataracta

coroniană, cataracta brună sau neagră, etc.), în timp ce în luminatul transmis cu ajutorul

oftalmoscopului, ele apar de culoare neagră pe un fond roz-portocaliu.

II-4:Etiologie

Numeroase teorii au căutat să explice etiologia şi mecanismul pathogenic al cataractelor

în general, al cataractei senile în special. Nici una însă nu a reusit să dea o explicaţie care să

reziste criticilor şi mai ales verificărilor clinice şi experimentale. Putem deci afirma că, până în

momentul de faţă nu se cunoaşte nici cauza cataractei senile nici mecanismul ei de apariţie, deci

elementele ei de detaliu au fost precizate de un număr mare de cercetători.

Redăm pe scurt principalele concepţii etio-patogenice, mai mult pentru valoarea lor

documentară, valabilitatea lor fiind redusă, din cauză că, pornind de la cazuri particulare s-a

căutat o explicaţie a tuturor formelor de cataractă, neţinând seama de toate condiţiile locale,

generale şi de mediu care pot determina apariţia proceselor morbide şi influenţa evoluţiei lor.

1. Teoria biologică susţine, pe de o parte, opacificarea cristalinului ar fi

datorată unui process de senesceţă, identic cu cutarea pielii, albirea părului, friabilitatea

unghiilor, iar, pe de altă parte, unui factor ereditar. Această teorie nu ţine seama că există

persoane la vârste foarte înaintate care nu prezintă cataracte (exceptând modificările senile ale

cristalinului, care nu trebuie confundate cu cataracta), precum şi de faptul că persoane relativ

tinere fără alte fenomene de senilitate precoce, prezintă cataracte identice celor senile. Nici

factorul ereditar nu poate fi invocate in toate cazurile, deşi în unele pare a avea un rol.

2. Teoria imunologică susţine că tulburările cristalinului s-ar datora unei

hipersensibilizări a organismului la albuminele cristaliniene, care au o specificitate

organică dar nu de specie, deci ar acţiona ca albuminele străine. Această teorie nu are nici o bază,

deoarece nu explică modul în care albuminele cristaliniene ajung în circulaţie, exceptând

leziunile traumatice ale capsulei. Pe de altă parte se ştie că cristaloida este impemeabilă pentru

citolizine şi antigeni.

3. Teoria funcţională nu este nici ea mai fondată. După această teorie

cataracta s-ar datori leziunilor mecanice provocate de eforturile acomodative ale ochiului

hipermetrop şi astigmat. S-a constatat că frecvenţa cataractei nu este mai mare la hipermetropi şi

la astigmaţi ca la emetropi. Această teorie nu poate explica existenţa cataractei senile la miopi,

care, se ştie, nu fac eforturi acomodative.

4. Teoriile metabolice locale caută să explice apariţia cataractei prin

tulburări circulatoare carotida internă, sau prin scleroza inegală a cristalinului, începând

cu nucleul, ceea ce ar duce la tulburări în metabolismul cristalinian şi, în consecinţă la apariţia

cataractei. Dacă în unele cazuri există într-adevar astfel de modificări ele nu pot fi considerate

valabile pentru toate cazurile şi mai ales nu explică bilateralitatea fenomenelor ocular.

5. Teoriile metabolice generale sunt cele mai apropiate de adevăr, dar şi

acestea păcătuiesc prin unilateralitatea lor, fiecare autor căutând să explice cataracta prin

tulburările din metabolismul general al uneia sau alteia din substantele studiate. Cataracta senilă

este considerată, după unii, ca o consecinţă a tulburărilor senile în metabolismul hidraţilor de

carbon, după alţii în metabolismul grasimilor, colesterinei, calciului, potasiului. Unii sunt de

parere că tulburările cristaliniene senile sunt consecinţa unei toxemii provocate de produşii de

catabolism acumulaţi în sânge. Alţii susţin chiar teoria infecţiei de focar.

Lipsa vitaminei C şi în parte a vitaminelor B1 şi B2 ar juca un rol

însemnat în apariţia cataractei, după cum tulburările de secreţie ale glandelor endocrine

( pancreas, paratiroide, tiroida, hipofiza, gonade) sunt considerate ca responsabile de opacificarea

senilă a cristalinului.

De asemenea, au fost incriminate: lipsa cisteinei, a cristalinei α şi β, a glutationului etc.,

care au un rol deosebit în metabolismul cristalinului normal.

Toate aceste procese metabolice arată, în ultima analiză, că maturizarea cataractei senile

echivalează cu moartea cristalinului.

II-5:Forme clinice

Simptomatologia subiectivă şi obiectivă este legată de fazele evolutive ale cataractei

senile.

Faza incipientă se manifestă prin scăderea progresivă a acuităţii vizuale.

Vederea va fi mai bună în lumină puternică când alterarea transparenţei este periferică, şi

la lumina scăzută când opacităţile sunt centrale, când există o midriază fiziologică.

În această fază sunt prezente:

Miodesopsiile (senzaţia de muşte zburătoare) însemnând puncte negre percepute

în câmpul vizual de bolnav mai ales când priveşti o suprafaţă albă, sunt traducerea punctelor de

condensare a fibrelor cristaliniene, care împiedică trecerea razelor luminoase;

Diplopia şi polioplia mononocturnă ( din cauza variabilităţii indecelui de refracţie

a diferitelor zone cristaliniene );

Miopia tranzitorie poate apărea din aceiaşi cauză: bolnavii prea slăbiţi nu mai

suportă corecţia optică, ne mai utilizând ochelarii. Obiectiv se constată fine opacităţi care apar în

negru pe fondul roşu al pupilei la oftalmoscop sau alb-cenuşiu la ilumunare lateral.

Faza intuemescenta: se caracterizează prin îmbibarea cu apă a cristalinul. În această

fază apare o scădere marcată a acuităţii vizuale, bolnavul numără degetele sau percepe

doar mişcarea mâinii.

Faza de maturizare: datorită pierderii surplusului de apă cristalinul îşi reia volumul său

normal;A.V.fiind foarte redusă, bolnavul percepe mişcarea mâinii sau doar lumina.

Pupila are o culoare alb-cenuşie sau alb-mată, iar în cazul cataractei nucleare se distinge

un reflex maro-gălbui. Camera anterioară este de volum normal.

Faza hipermatură: se produce dezorganizarea structurii cristaliniene şi lichefierea

parţială a fibrelor; A.V. este scăzuta. Cristalinul apare alb lăptos cu nucleu brunoscent.

II-6:DiagnostigII-6-1:pozitiv II-6-2:diferenţial

Diagnosticul pozitiv este relative uşor de facut, dacă ţinem seama de vârstă, de

simptomele subiective, dar mai ales de ce obiective, evidenţiindu-se prin examen la lumina zilei

( culoare alb – cenuşie a cristalinului ), prin examenul oftalmoscopic ( opacităţi negre în câmpul

pupilar ), sau prin examenul biomicroscopic, cu ajutorul căruia putem pune in evidenţă cu

precizie sediul leziunilor. În toate cazurile, pentru a pune un diagnostic precis este necesară

dilatarea pupilei cu homatropină 1% sau scopolamină 0.25%.

Diagnosticul diferenţial trebuie făcut cu tulburările de transparenţă ale corneei, cu

depozitele exudative de pe cristaloida anterioară, consecutive inflamaţiilor irisului, sau cu

resturile embrionare, precum şi cu tulburările din vitros.

Examenul biomicroscopic şi examenul oftalmoscopic ne va evidenţia sediul leziunilor. O

confuzie care se face destul de frecvent este aceea dintre cataractă şi glaucoma cronic simplu.

Ambele afecţiuni evoluează fără durere, fără fenomene inflamatoare, dar cu scăderea progresivă

a vederii. Prin examenul funcţional (câmpul vizual) şi cel obiectiv (tensiunea oculată,

oftalmoscopia şi biomicroscopia) se poate evita o astfel de confuzie.

II-7:Tratament

Prin tratamant se urmăreşte:

1) Fie resorbţia opacităţilor cristaliniene;

2) Fie îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie pentru a opri evoluţia opacităţilor;

3) Fie condiţiilor optice prin artificii de ameliorare a vederii;

4) Fie îndepărtarea chirurgicală a cristalinului opacifiat. (Anexa 4)

Tratamentul medical Pentru favorizarea resarbţiei opacităţilor cristaliniene s-a utilizat

iodul (per os, în băi oculare , ca pomadă, injecţii subconjunctivale sau prin ionoforeză), dar fără

nici un rezultat. Cu aceaşi lipsă de eficacitate au fost utilizaţi calciul şi potasiul. Pentru

favorizarea hiperemiei locale şi deci pentru o mai bună activare a metabolismului cristaliniene,

s-au utilizat instilaţii cu dionină, acid boric şi glicerină, injecţii subconjunctivale de cianură de

Hg sau lapte, etc.

Ca metode fizice au fost utilizate: elecroterapia, razele X, radiu. S-au făcut încercări

terapeutice prin antigene preparate din albumine cristaliniene (fakolizin, parafakin, lentocalin),

cu scopul de a desensibila organismul faţă de albuminele cristaliniene şi acţiune lor toxică faţă de

ţesutul cristalinian.

Tratamentul optic Acest tratament este mai mult paleativ: controlulperiodic al corecţiei

prin ochelari, aplicarea ochelarilor fumurii (în caz de fotofobie şi cataractă nuclear), dilatarea

pupilei.

Tratamentul chirurgical este indicat în toate cazurile în care tulburarea cristalinului

produce o stânjenire a capacităţii de muncă, chiar dacă opacifierea cristalinului nu este totală –

adică chiar în caz de cataractă nematură. Todeauna va fi operat întâi ochiul cu cataracta cea mai

avansată, apoi după un timp oarecare (care nu trebuie sa fie mai scurt de 8 – 14 zile) va fi operat

şi ochiul al doilea. Cataractele monoculare nu pot fi operate decât dacă bolnavul insistă şi numai

după ce i se va arăta că după operaţie el se va putea servi tot numai de ochiul neoperat, cu

vederea bună. Vederea ochiului operat nu o va mai putea folosi decât cu corecţie prin lentil, ceea

ce nu este posibil atât timp cât celălat ochi vede bine, fiincă ar provoca o diplopie foarte

supărătoare, din cauza diferenţei de mărime a imaginilor pe retină (anizoiconie).

O cataractă senile poate fi operata la orce vârstă, chiar foarte înaintată, cu condiţia ca

starea genarală a bolnavului şi starea locală a ochiului să o permit. Nu vor fi operaţi bolnavi cu

tensiunea arterial ă peste 160 mm Hg, diabeticii cât timp au gligozurie, cei cu tulburări gastro-

intestinale, cu focare infecţioase (dinţi, amigdale), cu leziuni cardiace decompensate, cu tulburări

mentale, precum şi cei cu boli acute ale căilor respiratorii şi tuşitorii.

Contraindicaţiile localo-oculare ale operaţiei de cataractă sunt: blefaritele şi

conjunctivitele, dacriocistitele şi obstrucţiile căilor lacrimale, inflamaţiile corneei şi ale

membranelor oculare interne, în special ale uveei (irise, irido-cilite). Cum în multe cazuri

leziunile oculare interne nu pot fi observate din cauza opacificarii cristalinului, vom recurge la

determinarea simţului luminos şi al protecţiei luminoase, pentru a nu se opera un ochi care

prezintă dezlipirede retina, atrofia nervului optic sau o tumoră intraoculară. Se va evidenţia

operaţia de cataractă la ochii glaucomatoşi, atât timp cât tensiunea intraoculară nu este

normalizată.

Cu 24 ore înainte de operaţie se vor instila în sacul conjunctival, 5 – 6 pe zi, picături de

penicilină în soluţie de 1000 – 5000 u/ml, i se va face o clismă, i se vor tăia scurt cilii pleoapelor

şi se vor administra 1 – 2 tablete de luminal pentru noapte. În ziua operaţie bolnavul nu va primi

ca alimente decât cel mult un ceai şi I se vor administra din nou calmante (bromuri, luminal).

Tehnica operatorie utilizată în cataractă senilă este extracţia cristalinului, care se face

după două metode:

a) metoda extracţiei intracapsulare, prin care se extrage cristalinul în

întregime (metoda lui Strănculeanu), prinzând cristalinul cu o pensă specială de capsulă,

sau prin crioextracţie cu ajutorul unui extractor ce utilizează temperaturi sub -30oC.

b) metoda extracţiei extracapsulare, prin care se scoate numai capsula

anterioară (capsulectemia anterioară sau smulgerea capsule anterioare, după procedeul lui

N. Manolescu) sau se discizează capsula (capsulotomie) şi apoi se elimină conţinutul

cristalinului.

Operaţiile pot fi efectuate iridectomie, după cum situaţia ocular şi experienţa

operatorului.

Operaţiile extracapsulare cu iridectomie sunt indicate în cataractele mature, cu nucleu

mare, în cataractele negre , în cataractele hipermature, în cataractele din singurul ochi, la bolnavii

foarte înaintaţi în vârstă, la hipertensivi, etc.

În cataractele corticale nemature, în cele nucleare şi la diabetic este de preferat metodele

de extracţie intracapsulară, cu sau fără iridectomie periferică.

După extracţia cristalinului ochiul rămâne afak (lipsit de cristalin), având o refacţie

hipermetropică de peste +10∆. Corecţia afakei se face cu lentile sferocilindrice, atât pentru

distanţa cât şi pentru apropiere. Pentru distanţă se va prescrie lentil care corectează hipertomia

rezultată din lipsa acomodaţiei cu încă +4∆. Corecţia afakei se mai poate face şi cu lentil de

contact sau cu lentil corneene care se aplică direct pe cornee şi care se utilizează cu success mai

ales în afakiile monoculare. În caz de afakie monoculară se vor prescrie ochelari cu rame

reversibile (în aceeaşi ramă lentil atât pentru vedere la distanţa cât şi pentru citit_. Nu se vor

prescrie ochelari în caz de afakie monoculară, dacă celălat ochi are încă vedere normal din cauza

anizoiconiei şi a tulburărilor supărătoare de vedere pe care le provoacă.

După operaţie, la aproximativ 12-14 zile, bolnavul poate părasi spitalul, când I se va

prescrie ochelari privizorii (numai sferici), care vor fi schimbaţi apoi, dupa 2-3 luni, cu ochelari

definitive.

II-8:Evolutie,Complicaţii

Evoluţia cataractelor senile se face fără fenomene inflamatorii sau dureroase. Evoluţia

cataractelor senile poate urma toate fazele amintite: faza incipientă, întunerescenţă, de maturizare

, hipermaturăm, sau poate să nu treacă prin faza de întunerescenţă.

Cataracta senilă bilaterală nu are obligatoriuo evoluţie paralelă la ambii ochi. În cursul

evoluţiei cataractei senile, în faza întunerescentă poate apărea o hipertonie secundară prin

mişcarea camerei anterioare şi blocarea mecanică a unghiului irido-sclero-corneean. În faza

hipermatură pot apărea fenomene ureale acute.

Cataracta complicată ( cataracta prin cauze locale ) reprezintă alterarea transparenţei

cristalinului ca o consecinţă a unei afecţiuni ocular. Cataractele complicate sunt de mai multe

feluri:

Cataracta glaucomatoasă. Exceptând cauzele de coexistenţă a glaucomului cu cataractă

senilă, glaucomul singur poate determina apariţia opacifierilor punctuate sau opacifierea totală în

fazele avansate ale bolii.

Cataracta miopigenă: în miopie de grad mare poate apărea o cataractă cu evoluţie

lentă.

Cataracta în dezlipire de retină: poate apărea precoce sub forma unor opacităţi difuze

sau nucleare, cu evoluţie lentă.

Cataracta în uveite: poate apărea după un proces iridociliar subacut sau în urma unor

afecţiuni cornice corioretiniene. Trebuie menţionată cataracta din uveita de menopauză, oftalmia

simpatică şi din sindromul Fuchs, în care apar în mod insidios opacităţi corticale posterioare la

vârsta de 20 – 40 de ani, cataracta însoţindu-se de heteronomie iriană şi precipitate pe faţa

posterioară a corneei, fără sinechii iriene.

Tulburările cristaliniene din cataracta complicată se datorează dereglărilor în

metabolismul cristalinian cauzate de procese patologice oculare.

Cap.III:Rolul asistentei medicale în îngrijirea pacientului cu cataracta senila

III-1:Rol propriu

Educaţia pentru sănătate la un pacient cu afecţiuni oftalmologice

Această îngrijire cere o atenţie deosebită. O tulburare a analizatorului vizual are drept

urmare scăderea sau chiar pierderea vederii. Cunoscănd acesta, bolnavii îngrijiţi în spitale cu

afecţiuni oftalmologice sunt mai sensibili, mai iritabili. Pentru îngrijirea acestor bolnavi, rolul

asistentei se rezumă la efectuarea tratamentului current, supravegherea lor, rolul asistentei se

rezumă la efectuarea tratamentului current, supravegherea lor, urmărirea evoluţiei bolii şi munca

de educaţie sanitară.

În caz de intervenţii chirurgicale, asistentei ii revin sarcini mult mai mari. Pregătirea

bolnavilor pentru operaţii se afce în linii generale la fel ca şi pentru alte interventii chirurgicale,

sarcinile de pregătire adaptându-se condiţiilor special reprezentate de regiunea unde se execută

operaţia.

În aceste cazuri, câstigarea încrederii bolnavului este foarte importanta şi odată cu ea

risipirea fricii cu care el asteaptă ziua operaţiei.

Bolnavii operaţi trebuie plasaţi în saloane mici, isolate de zgomot şi feriţi de excitaţiile

mediului înconjurător. Ferestrele vor fi înzestrate cu stoluri şi rolete, pentru a putea asigura

semiobscuritatea necesară bolnavilor care prezintă fotofobie.

Patul se pregăteşte încă din timpul intervenţiei, ridicându-se căpătâiului pentru a asigura

bolnavului o poziţie semişzândă cu capul ridicat.

După intervenţiile chirurgicale pe globul ocular, bolnavul trebuie ferit de orice efort fizic.

Se va interzice orice mişcare, o singură contracţie muscular îi poate produce o hemoragie la locul

intervenţiei, iar o cantitate infimă de sânge ectravaxat intraocular poate să ducă la pierderea

vederii.

După intervenţie, transportul bolnavului în salon se va face cu patul montat pe roţi, pentru

a-l feri de mutările pe targa şi de pe targă în pat. Poziţia lui în pat va fi semisezândă, rezemându-

si capul comod, chiar în timpul somnului.

În primele 6 zile până ce trece pericolul hemoragiei se va face bolnavului numai o toaletă

parţială, evitând mişcările. Facerea patului se va efectua de asemenea cu bolnavul imobilizat.

Asistenta va îndeparta resturile de alimente sau alte impurităţi care se vor aduna în pat cu matură

mică, va întinde cearşaful de deasipra şi eventual pătura.

Alimentaţia bolnavului va consta în primele zile numai din lichide trecându-se apoi la

alimente păstoase.

În perioada tratamentului, când din cauza pansamentului bolnavul încă nu vede, asistenta

trebuie să ţină cont de complete lui infirmitate, creându-i condiţii necesare pentru încadrarea în

mediul înconjurător.

Supravegherea bolnavilor cu afecţiuni oftalmologice trebuie să fie foarte atentă şi în

timpul nopţii.

Copii internaţi pentru inflamaţii oftalmologice vor fi internaţi cu însoţitori. Asistenta va

da acestora lămuririle şi instrucţiunile necesare şi va supraveghea respectarea lor. Ea va avea

grijă să nu plaseze copii la un loc cu bolnavii recent operaţi, pentru a nu-I deranja.

Pentru a asigura mentinerea pansamentului sau a medicamentului aplicat, copiilor li se

vor trage manşete sau mănuşi de mâni.

III-2:Rol delegat

Rolul asistentei medicale în examinarea paraclinică

Asistenta poate îndeplini în bune condiţii sarcinile ei profesionale numai dacă are

suficiente cunoştinţe de specialitate. Din acest motiv, ea trebuie să aibă în primul rând o bună

pregătire profesională.

Examenul biomicroscopic se face în luminaj cu faciculul lung, care

permite examinarea în suprafaţa straturilor anterioare ale cristalinului, şi în luminajul

focalizat, cu fasciculul îngust, care permite examinarea cristalinului în secţiunea optica.

Examinarea efectuata cu pupila dilatată permite determinarea întinderii şi localizării cu

precizie a opacitaţilor cristaline, în diferite straturi.

Spectrul cristalinului obţinut prin secţiunea optică la biomicroscop cuprinde mai multe

zone de discontinuitate , între care se delimitează, din centru spre periferie:

Nucleul embrionar siruat în centru (se dezvoltă până în luna a 8 a a vieţii

intruteriene)

Nucleul fetal (se dezvoltă din luna a 8 a până la 10 ani)

Nucleul adult

Scoarţa cu cortexul cristalinian

Capsula cristalinului

Pe suprafaţa nucleului embrionar se observă la orice vârstă formaţiunile

stelate ale suturilor cristaliniene, dispuse sub forma de Y (drept) în faţa anterioară şi de Y

întors pe faţa posterioară a nucleului.

Tot la biomicroscop putem constata uneori, pe cristaloida anterioară, urme ale

membranei pupilare, iar pe cea posterioară urma arterei hialoide.

Examenul oftalmoscopic. Când cristalinul este parţial opacifiat,

opacităţile apar de culoare neagră pe fondul roşu al pupilei; dacă este opacifiat în

întregime sau în mare măsura, nu apare şi să dea impresia unei opacifieri incipiente. La

oftalmoscop câmpul pupilar apare însă clar. În subluxaţia cristalinului marginea acestuia apare

sub aspectul unui arc refingent convex, care împarte câmpul pupilar într-o zonă roşie deschisă

(fără cristalin) şi o zonă roşie închisă (cu cristalin).

Examenul percepţiei si proiecţiei luminoase. Cel mai simplu procedeu

utilizat în practica pentru examinarea senzaţiei luminoase este examenul senzaţiei şi

proiecţiei luminii cu ajutorul lumânării.

Examinarea se efectuază în camera obscură. Se încep prin determinarea

luminoasă de la distanţa de 4 m. Bolnavul priveşte drept înainte în direcţia

examinatorului cu ochiul care este examinat, celălalt fiind acoperit cu podul

palmei.Examinatorul acoperă şi descoperă în mod succesiv sursa de lumină,întrebând bolnavul

dacă se observă diferenţe de luminozitate

(“E lumină?”sau “E întuneric?”) dacă răspunsurile nu sunt coordonate se repetă

examinarea de la distanţe mai mici, pană la 1 m.

Prin această examinare deosebim lipsa senzaţiei luminoase (leziuni a retinei sau a

nervului optic) de o senzaţie luminoasă bună.

Proiecţia luminii se determină de la distanţa de 1 m, deplasând sursa luminoasă (lumina

becului oftalmoscopic sau a lumânării) acoperită privirii din drept înainte.Acoperind şi

descoperind sursa de lumină cerem examinatorului să precizeze direcţia de unde se proiectează

lumina. Prin aceasta se poate deosebi o proiecţie luminoasă bună, de o proiecţie nesigură în unele

direcţii (dezlipire de retină, leziuni grave corioretiniene). Această examinare cantitativă ne

furnizează informaţii aproximative la starea fondului de ochi în condiţii în care acesta nu poate

fi examinat cu oftalmoscopul.

Perceperea formelor reprezintă pentru analizatorul vizual posibilităţi mai diferenţiate de

percepere a energiei luminoase. Vederea morfoscopicăcuprinde două elemente:vederea central

sau acuitatea vizuală (A.V.) vederea periferică sau câmpul vizual (C.V.)

A.V. constitue facultatea de discriminare a regiunii maculare adică proprietatea acesteia

de a deosebi detaliile obiectivelor.

Practic, se consider A.V. normală vederea care permite de a distinge separat două puncte

îndepărtate unul după altul printr-un unghi de 1 mm la distanţă de 5 m, distanţă la care se

consideră că razele luminoase plecate de la un obiect ajung la ochi paralele.

Examinarea A.V. în clinică se face cu ajutorul unor tabele special A. V., numite optotipi,

care au la bază diferite semen, litere, cifre, imagini văzute la distanţă de 5 m, sub un unghi de 5

mm. Tabelele sunt formate de obicei din 10 rânduri de semen a căror merge în ordine

descrescândă şi care trebuie văzute de la distanţa de 5 m, distanţe ce variază între 5 şi 50 m.

Examinarea se face de la distanţa de 5 m, distanţă la care ochiul nu mai este solicitat să

acomodeze şi care este considerată infinitul oftalmologic.

În vederea efectuării examinării, optotipul trebuie luminat uniform, cu o lumină constant,

cu intensitate de 150 – 500 lucşi. Examinarea începe în modobişnuit cu ochiul drept .A.V. se

exprimă sub formă de fracţie ordinară sau zecimală. Dacă bolnavul citeşte primul rând cu ochiul

drept A.V. – O.D = 5/5 = 1.

Dacă examinatorul nu poate citi de la distanţă de 5 m primul rănd,trebuie apropiat

optotipul până când reuşeşte să-l citească. În caz că examinatorul nu vede nici de la 1m, se vor

arăta degetele examinatorului pe fond de culoare închisă.

Examenul tensiunii intraoculare

Definiţie: tensiunea ocular (T.O.)sau oftalmotonusul este rezultanta stării de echilibrul

dintre conţinutul globului ocular şi elasticitatea pereţilor săi.

Presiunea intraoculară variază între anumite limite fiziologice ce nu poate fi

depăşite fără repercusiuni asupra aparatului său optic şi asupra metobolismului ocular.În reglarea

tensiunii ocular îl joacă doi factori:

umoarea apoasă (U. A. ) şi circulaţia ei

sistemul vascular ureal

Tensiunea ocular depinde şi de circulaţia sangvină ocular care ar întreţine un tonus de

bază relativ stabil. Relaţiile dintre tensiunea sanvină şi tensiunea oculară suferă variaţii

neânsemnate datorită unei reglări nervoase foarte eficace.

Tensiunea intraoculară normal este aproximativ de 20 mm Hg cu variaţii individuale care

pot avea valori de 5 mm Hg în pus sau în minus. Creşterea tensiunii intraoculare peste 24 mm Hg

constitue sindromul de hipertensiune intraoculară, iar scăderea ei sub 10 mm Hg constitue

sindromul de hipotensiune intraoculară. Măsurarea tensiunii intraoculare se face prin metoda

digitală şi prin metode tonometrice. Ambele ţin de apanajul strict al medicului.

Tulburările cauzate de creşterea tensiunii intraoculare constitue sindromul glaucomatous,

boala glaucomatoasă, cea mai gravă dintre maladiile ocular. Glaucomul se întâlneşte în proporţie

de 2% la populaţia de peste 40 ani, şi reprezintă 3 – 4 % din numărul bolnavilor internaţi în

spitale. El constitue una din cauzele cele mai frecvente de orbire la adulţi.

Examenul permeabilităţilor căilor lacrimale

Examinarea aparatului lacrimal cuprinde examinarea glandelor lacrimale şi a căilor

lacrimale.

Examinarea glandelor lacrimale constă în inspecţia, palpaţia şi probele cantitative ale

secreţiei lacrimale.

Pentru determinarea cantitativă a lacrimilor utilizăm proba Schirmer.O bandă de hârtie de

filtru Whatmann numărul 41 cu lungimea de 50 mm şi lăţimea de 5 mm se introduce în treimea

externă a sacului conjunctival inferior. După 5 minute se citeşte lungimea zonei umectate de

lacrimi.dacă umecterea este mai mică de 1 cm, aceasta denotă o hiposecreţie lacrimală.O

umectare între 1 şi 3 cm denotă o secreţie normal sau exagerată.

Examinarea căilor lacrimale:

Inspecţia permite aprecierea modificărilor, prin poziţia pleoapelor,a

punctelor lacrimale ca factori în producerea lăcrimării.Nu furnizează informaţii cu

privire la sacul lacrimal inflamat, tumefiat.

Palpaţia poate evidenţia induraţii la nivelul punctelor

lacrimale,canaliculelor lacrimale şi sacului lacrimal.Compresiunea sacului cu degetul sub

ligamentul palpehral intern permite evacuarea conţinutului sau pathologic prin punctele

lacrimale în cazul obstrucţiei canaliculului lacrimo – nazal .

c)Dacă inspecţia şi palparea nu dau informaţii sau vrem să obţinem o

localizare a obstacolului, se face explorarea permiabilităţii căilor lacrimale prin:

instilarea unei soluţii colorate (colargol 5%, fluorosceină sodică2%)în fundul de sac

conjunctival. În caz de evacuare normal, după 5 – 10 minute secreţia din nas apare colorată.

Rradiografia căilor lacrimale

Se foloseşte substantă de contrast – lipidol – care se injectează în căile lacrimale prin

tehnica de spălare a căilor lacrimale. Radiografia se face imediat după injectare. Se pot determina

locul stricăciunii sau al obstrucţiei, precum şi eventualele modificări ale sinusurilor şi oaselor

feţeicare pot comprima sacul sau canalul lacrimo-nazal.

III-3:Descrierea unei tehnici

SPĂLĂTURĂ CONJUNCTIVALĂ

Este o tehnica de uz curent care constă în irigarea mucoasei conjunctivale cu un lichid

neutru, neutralizat sau antiseptic în scopul îndepărtării de pe suprafaţa conjunctivitei a unor corpi

străini, substanţe caustic, secreţii anormale.

Indicaţii:

Îndepărtarea corpilor străini conjunctivali sub formă de pulberi, particole fizice

sau neutre;

În arsurile chimice conjunctivale cu baze sau acizi tari;

Conjunctivele microbiene cu secreţii abundente.

Material necesare:

Recipient sau vas special numit undină, ce consta dintr – un balon de sticla cu un

cioc alungit. La fel de bine se poate folos iş şi un ceainic mic.

Lichidul de spălătură:

- acid boric 3%

- ser fiziologic

- oxicianat de Hg 1/5000

- apă bicarbonatată 22‰

Tăviţă renală;

Prosop curat.

Execţie:

1. Se pregătesc materialeleşi instrumentele necesare. Se transport materialele langă

bolnav.

2. Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului:

Se anunţă bolnavul şi i se explică efectuarea tehnicii

Se aşază bolnavul în poziţie şezândă, cu capul aplecat pe spate, cu privirea în sus

(ochiul sănătos va fi protejat cu o compresă sterilă)

Se aşează tăviţa renală lipită de obraz şi de ureche de partea ochiului unde

urmează a se efectua spălătura; o va sustine bolnavul sau ajutorul.

3. Efectuarea tehnicii

Spalătură oculară va fi efectuată de două cadre medii: una menţine bolnavul în poziţia

aleasă, îl supravegheazăşi susţine capul pe tăviţa renală, iar cealaltă efectuează spălătura.

Spălarea pe mâini cu apă curată şi săpun

Dezinfectarea cu alcool

Se verifică temperature soluţiei antiseptic de spălare

Se aşează pe cele două pleoape câte o compresă îmbibată cu

soluţie antiseptică de spălare

Se deschide cu degetele mâinii stângi fanta palpehrală

Se toarnă încet lichid din udină în sacul conjunctival evitând cornea

Se solicit bolnavului să mişte ochiul în toate direcţiile

Se repetă tehnica de mai multe ori

Se îndepărtează tăviţa renală

Se verifică prezenţa corpului în lichidul de spălătură

4. Îngrijirea bolnavului după tehnică

Se aspiră lichidul rămas în unghiul nazal al ochiului cu tampoane de vata hidrofilă

Se îndepărtează compresa sterilă care a protejat celălalt ochi

Se şterge faţa bolnavului cu prosopul curat şi se ajută să ia o poziţie cât mai

comodă

5. Reorganizarea locului de muncă

Se spala instrumentele folosite

Dezinfectarea şi pregătirea pentru sterlizare

Atenţie :

Ciocul udinei va fi ţinut la o distanţă de 6 – 7 cm de ochiul bolnavulu, pentru a

prevenitraumatizarea ochiului cu vârful recipientului prin eventualele mişcări reflexive ale

acestuia sau a sorei.

Spălatură se poate efectua şi prin stoarcerea unor tampoane sterile îmbibate cu

soluţie antiseptică.

Lichidul de spălătură pentru ochi trebuie să nu infecteze pe al doilea.