CARAM URAT

I

ISTORIC

Numele. Pe şoseaua Constanta – Carol I., la depărtare de 25 kilometri de capitala

Dobrogei, într-o regiune unde specificul provinciei dintre Dunăre şi Mare se

înfăţişează în toate culorile caracteristice, întâlnim satul Caramurat, astăzi numit

oficial Ferdinand I.

Vechea numire a satului, îşi are originea ei străveche, legată de numele celui dintâi

stăpânilor al Tătarilor, stabiliţi pe locurile cuprinse în patrimoniul comunei Murat cel

Negru, (Cara Murat) după tradiţia păstrată din generaţie în generaţie, între Tătarii

care populează încă o aripă a satului, a întemeiat cele dintâi aşezări statornice ale

familiilor de sub conducerea sa şi după obiceiurile vremii, înfăptuirea a rămas să-i

poarte numele, timpuri îndelungate. (Tot astfel şi-au dobândit numele, cu secole în

urmă, comunele: Caraomer, Cară-Nasuf şi alte localităţi dobrogene, fapt ce întăreşte

şi mai mult presupunerea că obiceiul – comun de altfel, la aproape toate neamurile –

era practicat de cei dintâi musulmani aşezaţi în Dobrogea).

Murat cel Negru, întemeietorul satului, a rămas până la moarte conducătorul

familiilor aşezate după toate probabilităţile, spre Apus de şoseaua ce străbate satul

Ferdinand I., adevăr ce se confirmă şi de tradiţia care pretinde că primul stăpânitor de

aici, e îngropat la punctul denumit «Movila». Cu privire la însuşirile ce caracterizau

pe Murat cel Negru, tradiţia e aproape neştiutoare. Se pretinde că Murat ar fi fost

negru la suflet şi de aceea i s-ar fi adăugat la nume calificativul cunoscut. Înclinăm a

crede însă contrariul şi anume, că acest calificativ; era de natură fiziologică. Murat, a

fost în acest caz un tătar voinic cu faţa bronzată de soare şi crăpată de vânt.

Înfăptuirea lui Murat avea la bază o pornire generoasă, altruistă, prin faptul că asigura

adăpost şi bună stare supuşilor săi, ceea ce ar fi cu neputinţă să conceapă sufletul

negru.

Vechime. Bătrânii cari îşi trag obârşia din familii vechi de tătarii rămase pe

meleagurile ţinutului, informează cu amănunte adeseori laconice, că Tătarii lui Murat,

s-ar fi stabilit în Dobrogea, odată cu cele dintâi triburi emigrate din Crimeea şi

statornicite dincoace de Dunăre.

Fireşte, din spusele lor e greu de reţinut vre-o dată precisă, întru-cât ei nu cunosc

evenimente ori fapte de seamă legate de aceste emigrări şi în legătură cu tribul Iui

Murat.

Apelând la mărturia datelor ştiinţifice, pentru stabilirea vechimii satului Ferdinand I.,

găsim prea puţine fapte elocvente, totuşi se pot face precizări aproximative, după

constatările călătorului arab Eulia Celibi, care cu trei veacuri în urmă a cutreierat

ţinuturile dobrogene.

Acum 300 de ani. Eulia Celibi, în drumul său dinspre Tulcea spre Mangalia a poposit

într-un sat cu locuitori gospodari şi cu buna stare. A fost bine primit şi ospătat cu

carne de mânz şi kâmâz*). Satul avea o mare întindere, cuprindea patru mahalale, cu

patru geamii şi avea un număr însemnat de prăvălii.

Acest sat, cu locuitori, de originea cărora nu ni se spune nimic, se numea Caramurat.

Toate elementele din datele călătorului arab, ne duc la concluzia că satul Caramurat

de acum 300 de ani, era locuit de tătari, deoarece turcii nu mănâncă carne de mânz şi

Kâmâz-ul e băutura tătarului. Ipoteza că ar fi putut exista un alt sat, în altă regiune, cu

numirea celui de astăzi, e neîntemeiată, întru-cât nici tradiţia şi nici cercetările ce s-au

făcut, n-au pomenit vre-odată de această chestiune.

Aşa dar, acum trei sute de ani, Caramurat-ul era o comună de seamă, cu locuitori bine

înstăriţi şi cu o oarecare organizaţie indicând un grad de civilizaţie remarcabil.

Comparând aceste date cu faptele istorice, s-ar putea afirma că cele dintâi aşezări

stabile s-au făcut aici acum patru sute cincizeci, cinci sute de ani, de către triburile

tătare.

Tătarii din Caramurat, au stăpânit întinderi mari de pământ şi nu numai cât

cuprindeau vecinătăţile satului, ci până în depărtări, spre satele ocupate vremelnic sau

în mod stabil de alte triburi. Aveau conducătorul lor, numit Muhtar, adică primar,

care avea asupra locuitorilor, putere aproape absolută. Se ocupau cu agricultura şi

creşterea vitelor, în speciala a cailor, care le furnizau carnea şi laptele nelipsit de pe

mesele cele mai modeste.

Teritoriul ocupat a fost stăpânit de tătari, până spre sfârşitul veacului al XIX-lea când,

pe la anii 1877-80, apar cei dintâi colonişti transcarpatini, Mocanii, care inaugurează

perioada plină de prosperitate a stăpânirii româneşti.

Cerchezii. Unii cercetători ai vechilor aşezării dobrogene, pretind că înainte cu două

sute de ani, numit Ceair*) din vecinătatea cartierului tătăresc ale râtului, ar fi fost

populat de Cerchezi. Tradiţia n-a păstrat date cu privire la existenta şi viata

Cerchezilor în locul mei Urmele de cenuşă, cioburi şi vetre de foc, care se găsesc

astăzi din abundentă, în locurile arătate, dovedesc că într-adevăr s-au înfiinţat şi au

dăinuit acolo aşezări de Cerchezi, însă acestea n-au avut durată. Cerchezii,

vânturătorii stepelor au plecat mai departe spre Apus, ori Miază-zi, fără a fi timpul

unor înjghebări de gospodării trainice. Fapt ce atesta că în preajma anilor 1870-72, în

Caramurat nu mai trăia decât un singur Cerchez, anume Asan Abdulah, ultimul din

neamul său de pribegi.

Alte neamuri. Înainte de 1877, în Caramurat, trăiau şi câteva familii de Arabi. Unii

dintre ei aveau înfăţişarea exotică de negri africani.

Arabii cultivau şi ei pământul şi pe câmpiile cu i| ogoare, cămilele lor prinse la tânjala

plugului rudimentar contrastau pitoresc cu caii Tătarilor.

Hogea Bektimir din Caramurat, fiul ultimului primar din neamul crimeian, ne

povesteşte că cu mulţi ani înainte de era stabilit în Caramurat şi un mocan secelean cu

numele Oprea, om avut şi cu mare trecere în rândurile Tătarilor.

Mocanii şi Nemţii. Mocanii, s-au aşezat în Caramurat între anii 1879-1880, cam în

acelaşi timp cu câteva familii de Nemţii, care au venit din Crasna, judeţul Cetatea

Albă. Cele dintâi familii de mocani stabilite la Caramurat, au fost ale transilvănenilor:

Vasile Popa şi Niculae

Au urmat apoi: Moş Blebea cu o întreagă colonie, Nea Fleşeru , Ion Moroianu,

Bulhăreanu, Radu Ceauş, Ion …caşu, Jiga Gheorghe şi Dragomir Roşu. Nu mult

după s-au stabilit aici: Petcu Sassu, Bucur Teşeleanu şi ceilalţi seceleni, care au

colonizat terenurile disponibile. După ani de la începuturile colonizării, Caramurat-

ul devine mocănesc, cu gospodării bine înjghebate şi oameni harnici plini de

energie.

Iată cum evocă Octavian Moroianu, o întâmplare din timpurile colonizării Caramurat-

ului, un fapt de natură să dea o impresie clară asupra stărilor de lucruri din vremea

aceea.

“ Eram trimis de tatăl meu, să găsesc terenuri dimineaţă pentru oi, să strâng fânul

trebuincios, urmând ca în primăvara anului 1880 să venim cu oile şi ciobanii

arabagii, unde mă stabilisem, am plecat la Medgidia, centrul Mocanilor, să cer sfaturi

şi îndrumări. Pe timpul acela oile se stingeau pe capete de cârceag, boală ce se ivea -

zice-se - deoarece pământurile dobrogene, nu erau cultivate. La Medgidia, mi s-a

spus:

- Du-te băiatule la Caramurat, acolo e loc bun. Oile nu mor de cârceag şi găseşti din

belşug iarbă şi pământ.

Aşa am făcut. La Caramurat, m-am învoit tu Tătarii şi a doua zi am pus păru' în

coasta din spre Apus şi acolo am tras întâia brazdă în pământul rodito. În primăvară

apoi, în ziua celor patruzeci de mucenici, au venit toţi ai noştri şi am durat aşezarea

care a rămas până astăzi.”

Din povestirea lui O. Moroianu, se pot deduce aprecieri preţioase. Regiunea

Caramurat-ului era preţuită de mocani, fiind prielnică traiului vitelor şi având terenuri

fertile. Totuşi proprietarii de oi nu şi-au putut pune la adăpost avutul de furia

epizootiei, până la descoperirea cauzelor boalei. Astfel, la început, Petcu Sassu a

pierdut 4.500 de oi, Chitu Alexe 6.000 de oi, iar un basarabean cu turme numeroase,

anume Aleuca, 15.000 de oi.

Primii colonişti români, care s-au aşezat în comună îndată ce s-au oferit posibilităţi

prielnice, au găsit stabilite în Caramurat 5, 6 familii de Nemţii basarabeni, care

ocupau partea de răsărit a satului.

Aceste familii plecate din regiunea Cetatea Albă, din cauza lipsei de pământ, au făcut

învoieli cu tătarii, ocupând teren relativ puţin, întru-cât nu aveau îndeletnicirea

creşterii turmelor de oi. Familiile: August Seni, lohan Rujanschi, Petre Rujanschi,

Petre Arnold, N. Ketz şi Anton Ternes, se socotesc prin urmare, fondatoarele

cartierului nemţesc din Caramurat.

Bătrânul Ternes Carol, din Caramurat, ne spune că în 1877 s-au stabilit în sat 10

familii de nemţi.

După anexarea Dobrogei la Regatul României, au venit alte 25 de familii, apoi în anii

următori, atraşi de privilegiile acordate şi de avantajele pe care le oferea noul loc de

aşezare, au venit şi ceilalţi colonişti basarabeni. Satul avea în timpul acesta o

conducere şi o administraţie românească.

Coloniştii germani au fost bine primiţi şi s-au bucurat

de toate înlesnirile.

De menţionat faptul că nu se pomeneşte de existenta elementului bulgar în cuprinsul

Caramurat-ului. Foarte probabil că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe

coasta dinspre Apus, la o mică depărtare de Caramurat erau aşezate câteva târle

bulgăreşti (Hagigabar).

Tătarii în spusele lor remarcă acest lucru şi precizează că erau în număr de patru, sau

cinci. Aceştia au plecat spre alte meleaguri, înainte de războiul Independentei. Cei

dintâi colonişti români au mai găsit aici o singură târlă, care s-a îndreptat spre graniţă

îndată după stabilirea acestora. În orice caz Bulgarii n-au lăsat nici o urmă din care să

se poată deduce că ar fi trăit vreme mai îndelungată în Caramurat.

Autori şi scrieri. În volumul «Judeţul Constanta in anii 1916 şi 1922-23», d-1

profesor N. T. Negulescu, precizează că satul Caramurat a fost înfiinţat pe timpul

dominaţiei otomane de către tătarii şi cerchezii veniţi din Crimeea. Faptul nu pare

verosimil, pentru motivul că tătarii nu au venit odată cu Cerchezii care şi-au făcut

apariţia mult mai târziu, apoi, după cum am arătat, conducătorul celui dintâi trib

tătăresc aşezat în această regiune, nu avea nimic cu cerchezii. In acelaşi istoric găsim

menţiunea că Cerchezii au emigrat din Caramurat în timpul războiului din 1877-78.

Bunele intenţiuni ale autorului au fost înşelate de informaţi eronate, intru-cât în

preajma anilor 1877-78, în Caramurat nu se mai găsea decât un singur Cerchez, după

nume Asan Abdulah, iar despre ascendenţii acestuia se spunea pe vremea aceea că nu

se mai cunoaşte nici un amănunt — şi de decenii întregi — prin partea locului nu se

mai vorbea de Cerchezi.

Autori germani despre Nemţii din Caramurat

In studiul: «Die deufschen Dorfer» din lucrarea „Bilder aus der Dobrudcha” alcătuită

în anul 1918, autorul acestuia, Dr. Paul Traeger, spune următoarele, cu privire la

colonizarea nemţilor în Caramurat: <In primăvara anului 1876, au venit in Caramurat,

la 25 de kilometri, spre Nord Vest de Constanţa, cei dintâi colonişti germani. Ei erau

la început numai zece familii. Ei toţi veneau din Crasna, colonie catolică din eparhia

Akkermanului.

O parte a acestora a pribegit din Polonia, ceea ce se poate observa şi după numele de

familie. Unele familii sunt originare din regiuni germane, ca Landau ori Pădurea

Neagră. Toate cele zece familii formau doar o mică parte dintr-un grup mai mare

aşezat în Crasna. Numărul cel mai mare de emigraţi din Crasna s-a aşezat în satul

Taşaul, ori în regiunea acestuia. In timpul războiului ruso-turc, germanii au plecat din

Caramurat, refugiindu-se timp de trei ani de zile, după care o parte a revenit in

această comună, altă parte a plecat în regiunile Tulcei.

Caramurat-ul era un mare sat tătăresc, înainte de a începe emigraţia germană. Tătarii

erau în număr de vreo 300 de familii. Războiul ruso-turc, i-a făcut să plece şi numai o

parte mică s-a reîntors mai târziu. Spre mijlocul anului 1880, s-a făcut o mare

colonizare a Românilor transilvăneni.

Numărul românilor înainte de războiul mondial a fost de 540 suflete, tătarii: 400

suflete şi nemţii: 161 familii cu 875 suflete».

Acest început de documentare a savantului german, asupra colonizărilor nemţeşti din

Caramurat, suferă de anumite erori, care dacă nu sunt intenţionat făcute, atunci

desigur îşi au obârşia în insuficienta dovezilor şi datelor concrete strânse la alcătuirea

studiului.

Mai întâi e prea puţin problematic ca în anul 1876, să se fi stabilit la Caramurat 10

familii de Nemţi care apoi ar fi plecat în timpul războiului ruso-turc. Toate

documentele şi dovezile ce le avem în această privinţă, duc la concluzia că nemţii au

venit în număr foarte mic, odată cu primele familii de colonişti români.

Chestiunea emigrării tătarilor în timpul războiului de la 1877-78, nu e bazată pe

dovezi îndestulătoare. Dimpotrivă, toate argumentele pledează în favoarea afirmaţiei

că, în timpul războiului Independentei, tătarii au rămas pe loc, în comuna lor, ceea ce

se confirmă şi prin faptul că au fost găsiţi aici de cei dintâi colonişti.

Dar, faptul ce constituie greşeala de căpetenie a lui Paul Traeger; în studiul său “Die

deutschen Dorfer”, greşeală făcută poate cu anumite intenţiuni e numărătoarea

populaţiei pe naţionalităţi, înainte de războiul mondial. Aşa, acesta afirmă categoric

că înainte de acest război, în Caramurat ar fi fost: 540 Români, şi 875 de Nemţi.

"Statistică oficială făcută în anul 1916, de Prefectura judeţului Constanţa, arată că în

acel an erau în Caramurat 1265 Români şi 875 Germani.

Comparând această statistică cu studiul amintit, ne lovim, de grozava nepotrivire,

care este urmarea alcătuirii tendenţioase a monografiei germane. Pentru Germani,

faptul e explicabil. Cartea s-a alcătuit în timpul ocupaţiei, când tendinţa de a se spori

numărul locuitorilor de neam teutonic, îşi găsea justificarea în politica lor de

expansiune. In astfel de împrejurări, ei nu puteau respecta adevărul, acesta socotindu-

se ca virtute ce nu-şi are locul în lupta cu orice mijloace, pentru înfăptuirea unui scop.

Alte documente. În lucrarea profesorului Alex. F. Arbore, «Din Etnografia Dobrogei»

publicată în anul 1923, se relatează următoarele cu privire la satul Caramurat: Statul

major al imperiului rus, a alcătuit o hartă a Dobrogei, în preajma anului 1835, a cărei

copie se găseşte şi în arhivele Academiei Române. Această hartă înseamnă numele

satelor, populaţia creştină sau mahomedană, precum şi satele devastate în timpul

războaielor.

Între satele care sunt trecute cu menţiunea «devastat» se găseşte şi Caramurat-ul.

Foarte probabil că în urma acestor devastări, o parte a populaţiei musulmane, a

părăsit satul, revenind mai târziu în vreme de linişte.

Autorităţile româneşti. Chiar după stabilirea coloniştilor români în Caramurat, câtva

timp administraţia comunală era condusă de fruntaşi aleşi dintre tătari. Odată cu

înscăunarea lui Remus Opreanu, cel dintâi prefect dobrogean la Constanţa, în cele

mai multe comune treburile conduceri comunale trec în sarcina românilor. La

Caramurat, ultimul primar de neam tătăresc e Bektimir Hagi Asan. Acesta poate fi

numit şi cel dintâi primar care are sub grija sa noile elemente de colonişti, stabilite în

comună. Bektimir Asan, era om cumsecade, bun gospodar, nepărtinitor, inteligent şi

cu multă judecată. Oamenii îi spuneau Cârnu, probabil pentru că partea externă a

nasului şi-o pierduse în tinereţe în vre-un accident ori pehlivănie.

Bektimir avea două neveste, ceea ce înseamnă că e înstărit. Locuitorii îi spuneau

Ciorbagiu *). Cuvânt care înseamnă om avut. Introducându-se administraţia

românească, în fruntea treburilor comunale, prefectul Remus Opreanu îl numeşte pe

Moş Ioniţă Blebea, cel mai apreciat dintre coloniştii veniţi de curând. Administraţia

de-acum se face după normele şi instrucţiunile autorităţii centrale, pe deoparte şi pe

de alta, după obiceiurile pământului, româneşti, impuse de colonişti şi tătăreşti;

moştenite de localnici.

Împroprietărirea. In anii 1884-85, s-a făcut împroprietărirea coloniştilor pe terenurile

proprietatea Statului. Parte din pământul din posesiunea tătarilor a fost expropriat

acestora lăsându-li-se loturi mari numite tapiuri *). Coloniştilor li s-au dat loturi mari

peste 100 de hectare şi loturi mici de la 10 la 100 hectare. Plata pământului trebuia să

se facă în zece ani de la data împroprietăririi, termen prelungit la 30 de ani, printr-o

dispoziţie specială.

Pentru pământul ce stăpâneau, proprietarii loturilor mari plăteau 8 lei de hectar anual,

iar proprietarii de loturi mici … lei de hectar pe acelaşi interval. Coloniştii români au

cumpărat numai loturi mari, dar plata anuală se făcea cu mari greutăţi, deoarece

producţia nu era prea considerabilă, mâna de lucru costa foarte scump. Un muncitor

era plătii cu doi lei şi jumătate pe zi şi trebuiau aduşi, lucrători de la munte, deoarece

localnicii nu înţelegeau prea mult din cerinţele muncilor agricole.

După îndelungate străduinţe coloniştii din Caramurat au obţinut o amânare de trei ani

pentru impozitele anuale, dar nici la scadenta aceştia n-au putut răspunde unii dintre

ei care au cumpărat întinderi mari de pământ. Octavian Moroianu, azi în viaţă, ne

lămureşte că Moş Blebea cumpărase 1500 de hectare de pământ. Bineînţeles că la

termen nu a putut plăti suma cerută de impunerile anuale şi atunci i-a sfătuit şi pe

ceilalţi moşieri să se abţină de la plata cerută de stat, în nădejdea că astfel va fi ocolit

de urmări. Petcu Sassu, însă, unul din cei mai respectaţi fruntaşi ai coloniştilor, îi

sfătuia pe toţi cu înţelepciune:

- Plătiţi-vă datoriile pentru locuri, statul nu are pământ să-l împartă de pomană.

Moş Blebea nu mai putea plăti şi îşi pierdu mare parte din proprietate, care intră în

stăpânirea altui moşier (Erimia Poppa).

După câţiva ani, Caramurat-ul era aproape liber de sarcini către stat. Gospodăriile se

măreau şi proprietarii moşiilor dobândeau venituri frumoase din agricultură.

Creşterea oilor a fost aproape părăsită, din cauza cârceagului care secera cu

nemiluita. Se cultiva orz, ovăz, mei şi porumb. Produsele se aduceau la Constanţa şi

se depozitau în magaziile enorme, situate pe vremea aceea pe locul unde se află astăzi

piaţa Independentei, cu statuia lui Ovidiu.

Viata coloniştilor se împărţea între câmp şi gospodărie. Mare parte a timpului de

lucru şi-o petreceau la stânele ridicate de obicei în cel mai prielnic, loc al moşiei. Aici

aveau adeseori şi neplăceri de pe urma haiducilor şi hoţilor care cutreierau regiunea

Caramurat-ului. O întâmplare povestită de bunicul meu, Radu Tocitu, merită să fie

amintită.

“Alexe Ciută, s-a stabilit la Caramurat ceva mai târziu decât coloniştii lui Moş

Blebea. Alexe Ciută avea un fiu pe Alexuţă. Acesta greşise căile bune şi luă drumul

haiduciei. Dădea numeroase lovituri prin împrejurimile „movilelor înghinate" pe sub

care trecea atunci şoseaua spre Constanta, faptele lui îngroziseră ţinutul, toţi îi ştiau

de frică, îl cunoşteam şi eu. Când venea în sat era om de treabă şi nu-şi arăta nici o

pornire năzdrăvană.

Intr-o zi, mă găseam la stână. Deodată văd înaintea mea un om bine făcut şi înarmat

până-n dinţi, descălecând de pe un cal neastâmpărat, cu un cap mic, o coamă mare,

picioare subţiri şi o coadă lungă şi stufoasă.

Bună ziua.

Noroc Alexuţă.(ce era să-i spun? Deşi tremuram de frică, instinctul m-a îndrumat pe-

o cale bună. Mă arătai deci îndrăzneţ).

Găsesc ceva de mâncare ?

Cât pofteşti, îi zic eu, şi numai decât.

Într-o clipă i-am aşternut o masă cu tot ce aveam mai bun de mâncare şi băutură.

Haiducul s-a ospătat cu lăcomie, fără să spună un cuvânt, apoi după ce termină, ieşi

în gura surlei*) gata de plecare, spunându-mi:

Ehei! Neică Duţule, venisem eu cu alt gând la dumneata. Mă gândesc că e mai bine

să-mi văd de drum. Rămâi sănătos.

Cale bună, Alexuţă ! Şi a dispărut in depărtare.

De atunci nu l-am mai văzut pe haiducul Alexuţă. Mai târziu a fost prins şi

condamnat.

Caramurat-ul la 19O9. La douăzeci de ani după începuturile colonizării,

Caramurat-ul îşi schimbă cu totul înfăţişarea, apropiindu-se de cea de astăzi.

Elementul românesc predomină peste tot, ca o afirmare a puterii de influenţă şi

vitalitate a noilor locuitori. Satului i-se imprimă caracterul de localitate

gospodărească românească, se înalţă clădiri impunătoare, se înfiinţează gospodării

trainice, care sfidează măruntele cuiburi ale tătarilor paşnici, ce rămân parcă umilite

şi neputincioase. Mocanii cu vigoarea şi puterea lor de muncă au deschis calea spre

întărire şi propăşire, cu scopul de-a ridica satul acesta între cele dintâi ale Dobrogei.

Astăzi după cincizeci şi cinci de ani, se poate spune cu certitudine că au izbutit. Au

ieşit biruitori în lupta ce s-a dat între două lumi, cea veche a tătarilor, căzuţi în

disgraţia fatalităţii şi cea nouă, a coloniştilor însufleţiţi de poruncile crezului muncii.

Legenda

*) Ciorbagiu — se spunea tuturor celor care prin situaţia lor deţineau o autoritate de

orice fel, sau aveau în slujba lor subalterni ori salariaţi.

*) Tapiu — Lot de pământ ce nu poale fi expropriat.

*) Surlă — colibă pentru ciobani, ridicată în formă de bordei, cam o jumătate de

metru in pământ.

AŞEZARE

Satul Caramurat e aşezat între colinele tăiate de şoseaua ce duce Ia Hârşova, care îl

mărginesc în partea de apus, miază – noapte şi răsărit. Înspre miază – zi se

mărgineşte cu platoul ce se întinde de la plantaţiile de salcâmi până aproape de satul

model.

Vechea aşezare a satului, locuită vremelnic de cerchezi şi tătari, cuprindea un loc

inundabil, fapt ce a determinat înjghebarea noilor gospodării pe porţiuni mai ridicate,

ferite de puhoaiele ploilor.

Suprafaţa. În suprafaţă, Caramurat-ul, cuprinde un teren de 9244 hectare întindere,

împărţit cam în proporţii egale în cele patru părţi cardinale. După pământul ce are în

posesiune, satul Caramurat e unul din cele mai importante din Nordul Dobrogei.

Vecinătăţi. Caramuratul e legat de comunele Carol 1. şi Ovidiu, prin şoseaua

judeţeană Constanţa – Hârşova, iar de comuna Sibioara, printr-o şosea comunală.

Oituz-ul e localitatea cea mai apropiată din vecinătăţile Caramurat-ului.

Înfăţişare. La cea dintâi înfăţişare, Caramuratul apare ca o comună urbană, cu clădiri

frumoase şi instituţii orăşeneşti. Impresia însă e dezminţită pe dată de căsuţele mici

ca muşuroaiele, acoperite cu paie şi stuf, din cartierul sau mahalaua tătărească.

Satul e aşezat pe ambele părţi ale şoselei judeţene, care pe porţiunea comunei, e

denumită: «Strada Carol I.». Într-adevăr această stradă largă şi plantată pe ambele

părţi poate face cinste oricărui oraş provincial. Celelalte străzi şi uliii au fost tăiate

după un plan de sistematizare bine alcătuit şi au în general linia dreaptă bine trasată.

Aceasta se remarcă în cartierele: românesc şi nemţesc, fiindcă în cel tătăresc încă nu

poate fi vorba de o sistematizare.

Comuna Caramurat, cuprinde – propriu zis – distanţiere distincte. La marginea

dinspre apus, se întinde pe o porţiune apreciabilă cartierul tătăresc, la răsărit

cartierul nemţesc, pe cele două părţi ale străzii principale, iar la sud cartierul

românesc cu vechile şi noile aşezări ale coloniştilor români transilvăneni. Tot de

Caramurat aparţine , Oituz, populat de colonişti ceangăi.

Cartierul românesc, e cel mai impunător prin casele mari, clădirile de şcoli, bisericile

şi instituţiile publice care îl populează.

Gospodăriile acestui cartier sunt bine întreţinute peste tot ca o notă distinctă se

evidenţiază buna orânduială.

Cartierul nemţesc, e o continuare a cartierului românesc. Călătorul cunoscător

distinge de la distanţă linia de demarcaţie, după caracteristicule specifice ale caselor

vopsite în toate culorile. Astfel în văruiala zidurilor se combină culorile aprinse,

caracteristică a Ruşilor cu care în Basarabia au trăit în comun şi care probabil i-au

influenţat în această privinţă.

Casele nemţeşti sunt bine zidite, au curţi largi, hambare, grajduri şi magazii. In

privinţa curăţeniei exterioară iarăşi sunt de lăudat, o păstrează cu toată sfinţenia.

Cartierul tătăresc, numără o serie de străzi întortochiate, pe marginea cărora se

înşiruesc căsuţele primitive şi insalubre. În marea lor, parte locuinţele sunt acoperite

cu stuf, paie şi coceni şi fără ferestre. Tătari sunt mult înapoiaţi şi deşi aveau în

stăpânire mari întinderi de pământ, în privinţa traiului nu s-au străduit spre o soartă

mai omenească.

Străzile şi drumurile Caramurat – ului sunt în general bine întreţinute. Strada Carol e

pietruită şi ridicată de la nivelul solului. Faptul denotă nu numai grija edilitară, ci şi

un grad pronunţat de civilizaţie.

POPULAŢIA

După ultima statistică, alcătuită în luna Martie 1935, populaţia satului Caramurat, se

ridică la 2660 suflete.

Naţionalităţi. După naţionalitate, avem următoarea împărţire: români 1084, germani

1199, tătari 346, greci, unguri şi turci 27.

Cetăţenie. Din totalul de 2660 suflete, 2654 sunt cetăţeni români, iar 4 supuşi străini.

Religie. Locuitorii satului Caramurat, sunt de trei religii: ortodocşi, catolici şi

mahomedani. Astfel, avem 1130 ortodocşi, 356 mahomedani şi 1201 catolici.

De remarcat faptul că nemţii din Caramurat sunt cu toţii catolici, deşi mare parte din

conaţionalii lor, din celelalte regiuni ale Dobrogei, sunt protestanţi şi luterani. Fără

îndoială că religia catolică o aveau şi primii colonişti germani aduşi în regiunea

Crasna, Cetatea Albă.

Capi ele familii. După datele oficiului stării civile, avem următoarea statistică: 238

Români, 249 Nemţi şi 84 Tătari.

Proprietari şi chiriaşi. Din populaţia Caramurat – ului, 477 familii sunt proprietare de

case, iar 94 plătesc chirie.

Proprietatea. Cele 9244 de hectare de pământ, care formează patrimoniul comunei

Caramurat, sunt stăpânite în mare majoritate de români şi nemţi.

Moşiile. După exproprierea din 1919, 1920 şi 1921, moşiile mari, au scăzut cu 1770

hectare, teren ce s-a distribuit celor lipsiţi în număr de aproape 250 locuitori. Moşiile

ce au mai rămas pe întinderea comunei, sunt în număr de şapte şi totalizează la un loc

1330 hectare.

Aceste moşii, în fiinţă, sunt următoarele:

Octavian Moroianu 141 hectare; Radu Tocitu 190 ha., Moş. Gh. P. Sassu 124 ha.,

Gheorghe Coman Stoian 133 ha., Mihail Valerian 239 ha., Costache Şeitan 100 ha., şi

Lucreţia Ionescu 403 ha.

Îmbrăcămintea. Portul Românilor din Caramurat, nu diferă de a celorlalţi mocani

stabiliţi în Dobrogea. Ei au părăsit portul părinţilor atât de pitoresc şi puţin costisitor.

Iţarii au fost înlocuiţi cu pantaloni; cămaşa, zăbunul, căciula, chimirul şi celelalte, cu

haine orăşeneşti, cumpărate din târg, ori din ştofă de casă, cusute după moda

orăşenească. Până şi ciobanii şi-au împestriţat portul, complectându-şi îmbrăcămintea

cu straie de la oraş.

Femeile au păstrat într-o măsură oarecare portul românesc, în cele mai multe case

însă ultimele costume cusute cu motive româneşti odihnesc uitate în fundul lăzilor.

Bătrânele ţin încă la portul lor, ca: iie cu cusături, pieptăraş cu posomani, năframă,

androace şi şorţ. Fetele îşi cumpără

totul de la oraş, de la ciorapul de mătase ieftină, până la broboada subţire colorată.

Numai la ocazii şi festivităţi îmbracă tradiţionalul costum al secelenilor.

Nemţii se îmbracă în haine şi pantaloni, făcute din ştofă de târg. În cea mai mare

măsură e preferată culoarea neagră. Femeile lor şi în deosebi tineretul poartă fuste şi

şorturi cu pamblici multicolore, broboade colorate şi pieptare de cârpă.

Tătarii poartă un fel de pantaloni ce aduc cu şalvarii, brâu roşu şi haină de ştofă de

lână. Fesul îl mai poarta doar fanaticii care ţin la tradiţie. Hogea înfăşoară in jurul fe-

sului un şervet ori fular de lână, de culoare albă; semnul distincţiei la musulmani.

Femeile poartă şalvari largi, din pânză colorată şi bluze închise până la gât. Poartă

părul bine împletit în două coade ce atârnă pe spate. Ele umblă descoperite la fată iar

în picioare poartă un fel de papuci fără toc.

Obiceiuri şi datini la tătari. La naştere, femeia tătarului e asistată de o coreligionară

pricepută în materie şi moaşa oficială. Botezul noului născut se face la două trei zile,

de către Hoge, printr-un ceremonial foarte simplu : rostire de rugăciuni şi numele pe

care-l primeşte copilul.

Tăierea împrejur, se face după câţiva ani, de către un specialist musulman, adus în

acest scop de la oraş.

Nunta, pentru musulmani, e un contract de vindere cumpărare. Tânărul îşi plăteşte

mireasa. Suma variază după starea materială a mirelui. Ospăţul durează două sau trei

zile. Femeile petrec separat de bărbaţi. La aducerea miresei în casa socrilor, mirele nu

ia parte. Fata e adusă într-o căruţă cu coviltir, ca să fie la adăpost de privirile

oamenilor.

Un obicei caracteristic al tătarilor în Caramurat şi pe care nu-l găsim la ceilalţi

musulmani, e următorul:

După căsătorie, la 2-3 zile, tatăl miresei cheamă la dânsul pe tânărul însurat. Acesta

se prezintă înconjurat de-o grămadă, de prieteni. Socrul îi ospătează timp de două

zile, apoi la plecare oferă ginerelui un dar: o vacă, un cal, ori o sumă de bani.

Valoarea darului variază după averea celui care-l oferă.

La moarte, musulmanul e îngropat chiar în ziua deces lui. Înfăşurat în pânză albă,

cadavrul, fără sicriu, e aşez pe-o scară şi dus pe umeri de patru rude sau prieteni, până

la cimitir. Femeile nu au voie să meargă la locul de veci. În cimitir mortul e aşezat pe

marginea gropii, oamenii pleacă şi rămâne singur Hogea, care citeşte rugăciunile

rituale, apoi se face înhumarea. La bărbaţi gropile se sapă la o adâncime potrivită,

gropile destinate însă femeilor sunt mult mai adânci. Deşi am căutat să găsesc o

explicaţie acestei ciudăţenii, n-a izbutit. Musulmanii nu trădează nici o taină a

ritualelor care însoţesc manifestările lor religioase. Faptul că la tătarii musulmani,

femeia e mult mai respectată ca la alte neamuri, ceea ce ar putea să explice grija

acestora de-ai asigura un loc de odihnă mai adâncit în pământ.

Cei care şi-au exprimat părerea cu privire la acest obicei, susţin că la originea lui, e

tendinţa de-a fi coborâtă femeia în toate împrejurările mai jos ca „stăpânul” ei,

bărbatul.

Curiozităţii locale. La tătarii din Caramurt s-a păstrat un obicei, care lipseşte

celorlalte comunităţi de aceeaşi viţă, din Dobrogea. A doua, sau a treia zi de nuntă cel

mai bine înstărit dintre invitaţi, organizează Bairakul, care constă într-o întrecere de

luptă, pehlivănie, ori o întrecere de călărie.

Învingătorul, după ce a biruit cel puţin trei dintre adversarii săi, câştigă un obiect din

cele care împodobesc bairakul, apoi e proclamat pehlivan.

Obiceiul e moştenit de la turcii cu care tătarii au fost în legătură, întru-cât pehlivăniile

alcătuiesc sportul de căpetenie al acestora.

Cultură şi Artă. Despre românii care populează Caramuratul, se poate spune că în

privinţa culturii şi civilizaţiei, sunt mult superiori celorlalte neamuri de locuitori.

Mare parte din coloniştii care s-au aşezat aici erau ştiutori de carte şi cunoscători deci

ai binefacerilor slovei, au căutat să-şi îndrume şi copiii spre şcoală. O altă tendinţă

spre mai multă lumină, o găsim în strădania de a se înfiinţa biblioteci populare, cu

cărţi potrivite cu înţelegerea locuitorilor. Astfel în timpul războiului se înfiinţează

biblioteca “ Lumânarea Săteanului”; în 1927, biblioteca, «Centrul Cultural»

Caramurat.

În raport cu alte comune ale Dobrogei de Nord, Caramurat-ul prezintă un procent de

analfabeţi între români, îmbucurător de scăzut. În ce priveşte arta, remarcăm

frumoasele cusături şi ţesături, cu motive braşovene şi săliştene, care împodobesc

casele.

Nemţii din Caramurat se disting prin gustul ales pentru obiecte artistic lucrate şi

bogat colorate. Interioarele locuinţelor acestora sunt împodobite cu scrinuri şi

canapele masive, sculptate în lemn de brad, după arta rusească basarabeană.

Aranjamentul în interior se identifică aproape cu cel al lipovenilor din vecinătăţile

Cetăţii Albe. Nemţii nu au biblioteci, totuşi în cea mai mare parte ştiu scrie şi citi.

Tătarii, buni români de altfel, îşi reduc înţelegerea idealurilor ce urmăresc la două

aspiraţiuni: aceea de a fi în bună regulă cu statul şi autorităţile româneşti şi de-aş

vedea liberată de jug străin, patria lor de obârşie, Crimeea. Adeseori, când nostalgia îi

poartă cu gândurile departe, spre imensele stepe cu taine nepătrunse, ei cântă cu ochii

spre răsărit, implorând ajutorul lui Alah „Karanzâ Kese Tumaz Kun”*) evocatorul

libertăţilor pierdute.

Cartierul Tătarilor arată cel mai ridicat procent de analfabeţi în Caramurat.

Faptul se explică şi prin lipsa de grijă a conducătorilor mai vechi ai comunităţii şi

prin greutăţile cari se întâmpină la învăţarea scris cititului, în limba tătară.

*) Bairak : un băţ de lemn pe care sunt aşezate obiecte casnice: şervete, batiste,

cămăşi, etc.

*) Cântecul Naţional al Tătarilor emigraţi din Crimeea.

VIAŢA

Locuinţele. Românii şi nemţii, adică cea mai mare parte din locuitorii satului,

locuiesc în case bine zidite, cu încăperi largi, geamuri mari, văruite curat şi în condiţii

igienice destul de avansate. În cartierul nemţesc am găsit doar două case acoperite cu

stuf, în cel românesc numărul lor e de 10-12. Tătarii în această privinţă sunt mult mai

prejos, locuinţele lor minuscule sunt sub orice aprecieri igienice. În multe locuinţe, în

formă de bordee, mai dăinuieşte încă o promiscuitate strigătoare. Sunt case unde 7-8

indivizi, oameni în vârstă şi copii, mănâncă şi dorm în aceeaşi încăpere strâmtă.

Hrana. Dintre toţi locuitorii, cei mai bine se nutresc nemţii. Mănâncă multă carne,

derivate ale laptelui şi ouă. Traiul bun se observă, după înfăţişarea lor. Sunt sănătoşi,

bine făcuţi şi rezistenţi.

Românii sunt mai economi cu privire la alimente. Laptele, ouăle, puii, găinile, sunt

plasate la oraş, ori vândute în localitate, ei mulţumindu-se să se hrănească cât se

poate de modest. La cei bogaţi însă, belşugul are reguli aparte de nutriţie.

Tătarii şi în această privinţă stau pe treapta de jos a scării. La ei faptul acesta e

determinat de o stare materială inferioară. Alimentul principal e pâinea. Românii

mănâncă şi mămăligă, mai ales in anii când producţia orzului e redusă.

Viaţa Casnică. Românii din Caramurat formează familii, înrudite între ele, cele care

sunt urmaşe ale coloniştilor din Ardeal. Concubinajul la români şi nemţi aproape nu

se cunoaşte. Faptul e socotit în partea locului ceva ruşinos şi oamenii, pe cât le este

cu putinţă îl evită.

Tătarii înainte aveau una sau mai multe soţii, după datina musulmană. Cel bogat

putea să-şi cumpere mai multe femei care toate însă se bucurau de aceleaşi drepturi în

faţa bărbatului. Începând de pe la anii 1900 – 1905, tătarii din Caramurat au întemeiat

familii cu o singură soţie şi acest obicei pare-se că s-a înrădăcinat adânc şi tinde să se

înfiripeze ca o datină consfinţită.

Viaţa Socială. Manifestările culturale şi artistice ale Caramurat-ului sunt însufleţite

mai mult de elemente româneşti. Intelectualii satului, cu tineretul local, organizează

în mod periodic serbări instructive şi educative, la care participă şi populaţia

nemţească şi tătară. În timpul iernii, tineretul se întruneşte seara la un loc anumit, în

şezătoare, unde se spun basme, se recitează balade, cântece, strigături şi alte produse

caracteristice ale geniului poetic popular. Înainte cu câţiva ani Duminica se făcea

horă după datinile străvechi, la care participa populaţia tinerilor din toate cartierele

satului.

Locuitorii nu sunt împărţiţi între ei după rasă, avuţie ori clasă socială. Singure,

credinţele politice îi fac adversari în anumite epoci când satele sunt scuturate de

frigurile alegerilor.

Naşteri. Din statistica anului 1934, rezultă că în cursul celor 12 luni ale acestui an, au

fost în total 118 naşteri, dintre care români 99, germani 58, tătari 22. Născuţi morţi nu

au fost.

Faţă de anul precedent, când avem 128 naşteri, anul acesta naşterile prezintă o

scădere de 13 procente.

Mortalitatea. În anul 1934, au fost 63 morţi: dintre care români 21, nemţi 27, tătari

15.

În 1933, avem un număr de 40 morţi.

În raport cu anii 1920-1929, procentul deceselor e în scădere, ceea ce denotă o

organizare sanitară mai serioasă.

Boli – Epidemii. Epidemii prea mult dăunătoare populaţiei nu s-au ivit la Caramurat

în ultimii 10 ani. În iarna anului 1934, a bântuit epidemia de gripă, fără a se

semnala cazuri mortale.

Boala care se iveşte mai des în rândurile locuitorilor din Caramurat, este, gripa

spaniolă, în deosebi în timpul trecerii de la un anotimp la altul.

Totuşi, în cursul anului 1934, nu s-au semnalat cazuri mortale pe urma acestei boli.

INSTITUŢII PUBLICE

Primăria. În anii 1881-82, populaţia Caramurat-ului la îndemnul autorităţilor

administrative, a pus mână de mână şi a ridicat un frumos local pentru serviciile

primărie costând suma de 10.000 lei.

In acest local a funcţionat primăria la început, apoi serviciile ei au fost mutate în alt

local, în cel dintâi instalându-se şcoala primară.

Cel dintâi primar dintre colonişti a fost Ioniţă Blebea. Au urmat apoi: N. Moroianu,

Petcu Sassu, Bucur Teşelean, Vasilică Popa, N. Gheorghiu, Ştefan Blebea, Gheorghe

Bundă, Nae Moroianu, Niţă Popa, Gheorghe Şerban, C. Jiga, Dumitru Bundă, Ion

Lazăr, Neagu Stere, Ene Fâşie şi astăzi e d1 Ion Moroianu.

În anul 1935, Consiliul comunal al Caramurat – ului are următoarea formaţie: Ion

Moroianu, Gh. Teşeleanu, N. E. Blebea, Ion Jarnea, Iosif A. Ternes, Iosif Pesein,

Iohan Rujanski şi Iosif Rujanski. Din cei 8 membrii ai consiliului comunali, patru

sunt români, patru germani şi nici un tătar. Membrii de drept în consiliul comunal,

sunt domnii: Preot D.Vâlci, învăţător Gh. Puşcaşu, Inginer Boncotă, D-şoara Dr.

Tulea medic veterinar, Dr. Popescu. Notar al comunei e d-1 Gh. Drăgulin.

Biserici. Românii ortodocşi din Caramurat şi-au construit biserica din faţa şcolii la

1882. Astăzi e deteriorată. Clopotniţa e spintecată de spărturi adânci, aşa că în curând

va trebui să fie dărâmată. Totuşi serviciul religios se celebrează încă în această

biserică. Alături de clădirea veche, pornită spre ruină, în spre Apus se ridică un măreţ

locaş de închinare, cu trei turle, zidit în formă de catedrala, noua biserică ortodoxă

din Caramurat. Exteriorul noii biserici, e o operă de artă, lucrat cu mândrie şi cu

multă grijă. Interiorul încă e în curs de executare. Pictura nu a fost executată

deoarece oferta cea mai modestă prezentată locuitorilor, pretindea suma de 700 000

lei, de care epitropia nu dispune deocamdată. Iconoaşul lucrat la Bucureşti,

înfăţişează o nepreţuită comoară în arta picturii şi sculpturii bisericeşti.

Cel dintâi preot al ortodocşilor din Caramurat a fost Gheorghe Boeru, urmat de un

preot din Medgidia, poreclit „Jintiţă".

De supranumele cuviosului părinte, se leagă un fapt pe care credincioşii din

Caramurat, îl povestesc cu multă savoare:

„Intr-un timp, la o zi întâi era, părintele îşi luă căldăruşa şi pămătuful pornind cu

botezul. Ajunse la stâna lui Viciu. Acesta tocmai era ocupat cu scoaterea urdei din

zer, când intra părintele.

Ia lăsaţi mă acolo şi veniţi să vă botez!

Dar n-avem apă părinţele, îi răspunse contrariat stăpânul casei.

Părintele nu zise nimic, se apropie în grabă de căldarea cu jintiţă îşi umplu căldăruşa

pe care o ţinea în mâna stângă şi într-o clipă toţi ai casei erau botezaţi.

Întâmplarea făcu ocolul ţinutului şi o aflară toţi credincioşii de sub oblăduirea sfinţiei

sale. De-atunci ia rămas şi porecla de „Jintiţă".

În anul 1883, treburile bisericeşti sunt conduse de preotul Eustaţiu Doicescu, după

care urmează în ordine cronologică: Gheorghe Aiteanu, un intelectual de o cultură

vastă, apoi Jipescu, Const. Sădeanu, Al. Moroianu şi D. Vâlcu, preotul de-astăzi.

Biserica Nemţească e aşezată în mijlocul cartierului credincioşilor săi catolici. E o

biserică mare, zidită în stilul gotic întrebuinţat la cele mai multe biserici germane.

Interiorul prezintă un singur naos, întins dintr-o extremă la alta a bisericii, având spre

răsărit altarul ridicat ca în bisericile catolicilor de rit apusean. Biserica a fost zidită în

anii 1897 -1898. Cel dintâi preot al catolicilor germani a fost Ştefan Vilibald, care în

anul 1881, a construit o mică biserică şi trei odăiţe pentru preot ori călugări. În anul

1885, avem pe preotul învăţător Em. Mierzaroski. În anul 1892, s-a construit locuinţa

parohială. După Mierzaroski, au urmat: Hugo Bomert, azi în Bucureşti, Frantz

Paterok, Polgari, Const. Bibilla, H. Owerbek, azi în Craiova, Şt. Landburger (militar),

Notgesz (militar), apoi iarăşi părintele Owerbek, până în anul 1924. În 1925, vine în

fruntea bisericii părintele Iosef Schubert, azi la Bucureşti, apoi Cari Werhain, Carl

D'Andre, Robert Lentz şi în 1932 Bronislav Falevski, preotul de astăzi.

Biserica e îngrijită de comitetul parohial, fiecare locuitor contribuind cu 300-500 lei

anual. Din suma obţinută din cotizaţii se plăteşte : preotul, învăţătorul şi cântăreţul

bisericii.

Preotul are casă parohială încăpătoare şi un salar de 5000 lei lunar.

Învăţătorul primeşte 4000 lei anual, fără a avea locuinţă, iar cântăreţul 15000 lei pe

an.

Multă vreme, la începutul colonizărilor, nemţii din Caramurat nu aveau preot. La

înmormântare, se alcătuia un convoi interesant. În frunte mergeau tinerii purtând un

steag, după care veneau cei ce purtau sicriul, apoi bocitoarele care jeluiau şi cântau

faptele mortului şi în urmă participanţii la ceremonie care înaintau în rânduri de câte

doi. La cimitir un locuitor mai bătrân rostea rugăciunile rituale, după care urma

înhumarea.

Geamia tătarilor. În cartierul tătăresc avem o geamie, unde se oficiază serviciul

religios după cultul musulman. Geamia are un turn ascuţit cu minaretul de unde ho-

gea vesteşte credincioşilor ceasul rugăciunilor. Această geamie a fost ridicată înainte

de anul 1900.

Cultul musulman, e condus de Hogea Bektimir.

Cimitire. Ortodocşii şi catolicii, au două cimitire, în întindere de câte un hectar

fiecare şi îngrădite cu gard de zid. Cimitirul mahomedanilor cuprinde 3 hectare şi în

loc de gard e înconjurat de un şanţ.

Educaţia Şcolara. În anul 1882, s-a înfiinţat în Caramurat cea dintâi şcoală primară,

care s-a instalat apoi în localul propriu pe care l-a construit comuna la anul …..

Clădirea a costat suma de 38.500 lei. Cel dintâi învăţător al acestei şcoli cu patru

clase a fost Vasile Poreanu care fusese înainte ofiţer în armata austriacă. După

aceasta, direcţiunea şcoli a trecut sub conducerea lui I. Ionescu, apoi a fost numit

director regretatul Corneşcu, care 27 de ani a slujit cu devotamentul şcoala din

Caramurat. Astăzi conducerea scolii o are d-1 învăţător Puscaşiu.

Şcoala primară de băieţi are cinci clase cu 6 posturi din care două minoritare.

E frecventată în anul şcolar 1934-35, de următorul număr de şcolari: Clasa I, 43 elevi;

clasa II, 56 elevi; clasa III, 41 elevi; clasa IV, 26 elevi; clasa V, 13 elevi.

Copiii mai răsăriţi de la această şcoală sunt înrolaţi în armata străjerilor, practică

salutul roman şi sunt disciplinaţi după normele stabilite de instrucţiunea premilitară.

Şcoala primară de fete are patru clase, cu tot atâtea posturi, funcţionează în localul

propriu al şcoli de băieţi.

Astăzi şcoala de fete e frecventată de un număr de 1… eleve.

În localul ocupat astăzi de şcoala de băieţi, funcţionează şi o grădiniţă de copii, care

numără 54 şcolari.

Şcoala Nemţeasca. Nemţii au un post de şcoală cu patru clase.

Învăţătorii predau după manualele aprobate de minister. În anii dinainte de război,

şcoala nemţească era frecventată şi de copii de-ai coloniştilor români. Aceştia însă

suportau greu regimul de educaţie cu vergeaua pe care-l aplicau dascăli germani.

Un fost elev al acestei şcoli, ne spune că, învăţătorul Owerbek, îşi bătea elevii cu o

vergea respectabilă, după ce mai întâi se asigura de imobilitatea lor, vârându-le gâtul

între picioare.

Tătarii nu au şcoală. Au însă un post la şcoala românească, unde se predă religia

musulmană, copiilor mahomedani.

Băncile Populare. În anul 1907 la stăruinţele subprefectului Zadâc, s-a înfiinţat la

Caramurat cea dintâi bancă populară, sub denumirea : Banca Populară “Mircea cel

Bătrân”, Banca număra atunci 170 de membrii şi avea un capital de 114,415 lei.

Mai târziu cu 6 ani, ia fiinţă o nouă bancă populară: «Principele Nicolae», cu un

capital vărsat de 94.500 lei şi 82 de membrii. Aceasta din anul 1932 e lichidată.

Astăzi banca populară «Mircea cel Bătrân» dispune de un capital de 700 000 lei şi e

condusă de un consiliu de administraţii.

Cel dintâi preşedinte al Băncii Populare, «Mircea cel Bătrân» a fost Ştefan Blebea,

care conducea instituţia, având un consiliu de administraţie alcătuit din: Traian Beu,

unul din iniţiatorii înfiinţării băncii, Costache Şeitan, Preot Aiteanu, Octavian

Moroianu, Radu Tocitu, Andrei Mocanu, Cadâr Bektimir şi Matei Rujanski. Consiliul

de administraţie de astăzi al băncii se compune din : Ion Moroianu; preşedinte;

Părintele D. Vâlcu, Gheorghe Teşeleanu, Ion D. Creţu, Dumitru Bundă, Gh.

Muntenu, Vasile Popa, GH. Puscaşu şi Niţă Blebea.

Dispensare. Până în anul 1935, Caramurat-ul nu are un dispensar. Faptul trebuie

explicat prin adevărul că locuitorii nu i-au simţit lipsa. Totuşi în planurile noului sat

model e prevăzută şi construirea unui dispensar după cele mai moderne cerinţe, care

va înzestra comuna.

BO GĂTII

Comuna Caramurat, prin aşezarea ei, terenurile fertile şi starea înfloritoare a

locuitorilor e una din cele mai bogate din Dobrogea.

Agricultura. Cea mai mare parte a locuitorilor se ocupă cu agricultura. Astfel avem

381 de agricultori, dintre care 374 mici şi 7 mari agricultori. Aceştia cultivă în total

un teren de 8305 hectare. Agricultura se practică cu unelte moderne, întrebuinţându-

se ca mijloc de tracţiune caii şi boii.

Comerţul. La Caramurat comerţul e strict local. Negustorii îşi procură mărfurile de la

Constanta şi le desfac între locuitori. Această ramură de producţie, e reprezentată prin

5 cârciumi cu vin şi băuturi spirtoase, 3 magazine de manufactură, 9 băcănii, 6

cafenele dintre care 2 cu hanuri şi 3 brutării.

Industriei. În anul 1905, a fost înfiinţată o moară sistematică, cu un motor de 40 cai

putere proprietatea D-lui Ion Popa.

În anul 1922, s-a înfiinţat moara cu motor de 80 cai putere, a d-lui Petre Menghis, cu

o producţie anuală de 8OO.0O0 kilograme.

Caramuratul mai posedă 2 brutării, 1 fabrică de ulei ce se extrage din seminţe şi 2

fabrici de ţiglă şi uluci, care deservesc nevoile locale şi ale împrejurimilor.

Meseriile. În afară de două ateliere de lemnărie, unde se fabrică mobilă şi ustensile

pentru nevoile locuitorilor, avem un atelier de tâmplărie la şcoala de băieţi şi un

atelier de festonerie, unde se lucrează scoarje, cuverturi şi altele la şcoala de fele.

Avem apoi 2 ateliere de fierărie şi 3 ateliere de cizmărie.

Majoritatea celor care practică meseriile sunt Români.

Plantaţii. Spre Apus şi miază zi, vecinătatea Caramurat-ului e înconjurată cu un brâu

de pădure sădită de mână omenească, cu 35 de ani în urmă. Aceasta e plantaţia de sal-

câmi, care se întinde pe-o suprafaţă de 258 hectare. Plantaţia a început la anul 1900,

în urma stăruinţelor subprefectului Zadâc. Plantaţia urmărea două scopuri, unul al

imperativelor economice şi celălalt al împlinirii dezideratelor locuitorilor lipsiţi cu

totul de păduri.

Astăzi plantaţia are înfăţişarea unui imens parc menit să înfrumuseţeze regiunea.

Păşuni. Izlazul comunei Caramurat e de 176 hectare. Acest teren e destinat păscutului

vitelor şi e administrat de o delegaţie a fruntaşilor comunei.

Alte terenuri. Din pământul comunei 69 de hectare sunt improprii agriculturii, iar 436

hectare alcătuiesc vatra de sat.

Viile. Pe colinele din partea răsăriteană o bună parte de teren e ocupată cu plantaţiile

de vii, care aparţin în majoritate locuitorilor germani. E cultivată o viaţă de calitate

inferioară; zeiber şi terasă, din care se scoate un vin negru pe care locuitorii îl

întrebuinţează la nevoile lor, nefacându-se cu acest produs nici un fel de comerţ.

Animale. O bogăţie a Caramurat-ului o constituiau animalele, oi şi vite. Dar odată cu

epizotiile care au răpus turmele de oi această bogăţie a scăzut considerabil. După

specie, astăzi avem: 1181 cabaline; 610 boi şi vaci; 8187 oi şi 978 porci.

În anul 1916, locuitorii Caramurat-ului aveau 12.151 de oi. Comparând acest număr

cu cel de astăzi dobândim o icoană fidelă a situaţiei.

Maşini şi instrumente agricole. Maşinile şi instrumentele întrebuinţate la muncile

agricole sunt următoarele: 53 maşini de semănat, 2 maşini de treierat şi 984 diverse

instrumente.

Debuşeuri pentru agricultori. Cel mai apropiat centru, unde agricultorii mari şi mici

îşi plasează produsele este Constanţa, unde după treierat, toamna se aduc ce realele

pentru desfacere pe loc şi export. Se duc apoi cerealele la Carol I. punct de cale ferată

între Babadag şi Medgidia. Orzul e produsul care aduce cultivatorilor cel mai mare

venit. Urmează apoi: porumbul, ovăzul şi fasolea. Grâu se cultivă relativ puţin şi

numai pentru nevoile locuitorilor. Valorificarea mai intensă a cerealelor, nu se poate

face, din cauza lipsei de cooperative care să mijlocească desfacerea produselor.

Mijloace de transport. Lipsind calea ferată şi mijloacele practice cu tracţiune

mecanică, transporturile pe distanţa Caramurat – Constanţa, şi Caramurat – Carol I.,

se efectuează cu căruţele trase de cai.

Aceasta mai puţin din motive de economie şi mai mult din motive de ordin

psihologic, greaua adoptare a plugarului legat de glie, la maşinile motorizate.

SITUAŢIA FINANCIARĂ

Populaţia Caramurat-ului, plăteşte impozite anuale, care variază între suma de

750.000 - 850.000 lei. În anul 1933, s-au încasat de la locuitori: la stat 583.112 lei;

adiţionale: 181.700 lei, drumuri 76.721 lei. În total suma de lei 840.833.

În 1934, la stat 514.563 lei; adiţionale 177.504 lei drumuri 70.236. În total suma de

lei 762.303.

Faţă de anul 1933, anul 1934 prezintă o scădere de 88.530 lei.

Încasările se fac de către percepţie. În fruntea acesteia se găseşte astăzi d-1 Ion

Toncu.

C LIMA

Caramuratul are o climă aparte de vecinătăţile cele mai apropiate.

Cu 20 de ani în urmă întreaga regiune a Caramurat-ului a fost bântuită de o secetă

cumplită, care a ţinut 5 ani încheiaţi, secetă ce în comunele apropiate nu s-a semnalat.

De-atunci, mulţi ani încă au fost secetoşi. În regulă generală, vara la Caramurat, se

caracterizează prin vânturi secetoase care bat din direcţia Sud – Est, cu tendinţă spre

Nord – Vest. Vânturile acestea vin dinspre Mare şi lacul Siut-Ghiol şi usucă totul în

drumul lor. Au formă de curenţi puternici şi urmele lor se cunosc pe toată întinderea

câmpiilor, pe care semănăturile pălesc şi îşi pierd vitalitatea. Pământul în tot

anotimpul verii e uscat, ploile sunt foarte puţine. Primăvara şi toamna, Caramuratul

are aceeaşi climă a ţinuturilor colinoase dobrogene, cu excepţia vânturilor de mare,

care nu încetează nici în aceste anotimpuri.

Iarna, zăpada e din abundenţă, frigul atinge la maximum de temperatură scăzută 20

de grade Celsius. Vânturile nordice sunt frecvente. Zăpada pe locurile deschise se

topeşte de timpuriu, din cauza aceloraşi vânturi secetoase.

Tranziţia de la iarnă la primăvară e foarte variabilă. În unii ani, primăvara cu soare

călduros începe între 20-25 Februarie, în alţi ani, abia după 1 Aprilie se simte cu

adevărat începutul primăverii. În anul 1935, între 15-25 Februarie, un şir de zile

călduroase au uscat pământul, scoţând la iveală şi verdeaţa pe câmp, a urmat apoi

zăpadă şi îngheţ cu frig de 12-15 grade care a ţinut până spre sfârşitul luni Martie.

CARAMURATUL ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI MONDIAL

Din statistica încheiată asupra numărului populaţiei Caramurat-ului pe naţionalităţi,

rezultă că populaţia germană e în număr mai mare, deşi cu puţin înainte de războiul

mondial, era mult mai scăzută faţă de români şi avea în stăpânire o întindere de

pământ, mult mai mică. Astăzi Nemţii, sunt mai bogaţi şi procentajul populaţiei e în

favoarea lor. Locuitorii români din Caramurat, pun la originea bogăţiei celor mai

multe familii germane, nenorocirile războiului. După numeroase relatări, demne de

toată încrederea, faptele s-au petrecut în chipul următor:

La decretarea mobilizării, toţi românii din Caramurat, buni pentru oştire, s-au

prezentat la datorie. Germanii au plecat la oaste în număr foarte redus, faţă de

totalitatea locuitorilor. Aceasta dealtfel se poate constata şi din numărul jertfelor

aduse pentru patrie de cele două naţionalităţi ale comunei Caramurat.

Dintre români, şi-au găsit moartea în războiul pentru întregirea neamului peste 100 de

eroi. Germanii au sacrificat 15 vieţi de tineri înrolaţi în armată şi anume: Caspar

Furch, Dominicus Hirsch, Iosef Bartsch, Hieronimus Bartsch, Wandel Ternes, Ludvic

Sohn, Wednel Tuchscherer, Karl Bachmaer, Philipp Schaffer, Iohanes Drescher,

Iohanes Gotz, Ferd. Knistler, Adam Zaremba, Iosef Voitovici şi Anton Mak. Numele

acestora s-a trecut pe marmora comemorativă prinsă în zidul din interiorul bisericii

germane din Caramurat, ca un omagiu bine meritat pentru cei ce s-au stins apărând

stindardul tării.

Dar, în timpul războiului şi în deosebi, în timpul vremelnicei ocupaţiunii germane, în

Caramurat s-au petrecut fapte, care nu pot aduce nici un fel de laudă populaţiei

germane. Şi fiindcă nepărtinirea şi obiectivitatea, ne îndeamnă să spunem tuturor

lucrurilor pe numele lor adevărate, trebuie să arătăm că atitudinea Germanilor era

condamnabilă.

Nemţii nu s-au refugiat, au rămas şi în timpul ocupaţiei în Caramurat. Agreaţi de

oştirea cotropitoare, ei nu erau traşi la răspundere, pentru fapte, care altfel s-ar fi

pedepsit. Casele româneşti au fost jefuite şi avuţiile trecute în gospodăriile nemţeşti.

Mai mult decât atâta. Germanii din Caramurat, au adus lucruri scoase chiar din casele

Românilor refugiaţi, din Constanta.

În afară de mobilă şi lucruri de valoare, s-au furat vite, cai, boi, porci şi oi.

La sfârşitul războiului, românii din Caramurat, întorcându-se la vetrele lor, au găsit

gospodăriile nemţeşti bine întărite, iar pe ale lor distruse, jefuite, ruinate. Mulţi dintre

foştii luptători români şi-au găsit avutul în curţile şi magaziile nemţilor, fapte care au

dus la neînţelegeri şi încăierări sângeroase. Bineînţeles, germanilor nu li s-a putut

face nici un râu, cei mai mulţi reuşind să tăinuiască dovezile compromiţătoare şi

aruncând vina în sarcina trupelor ocupante.

În orice caz, au trecut mulţi ani, până când românii şi-au revenit pe urma loviturilor

primite.

MICŞORAREA AVUŢIEI LA ROMÂNI

Statisticele încheiate în ultimii ani, cu privire la mişcarea populaţiei şi repartizarea

avuţiilor pe naţionalităţi, ajung după cum am văzut, la cifre îngrijorătoare pentru

romani. Numărul locuitorilor germani în Caramurat, de la război încoace a crescut

considerabil, astăzi întrecându-1 pe al Romanilor. Familii numeroase venite din

Basarabia se stabilesc în comuna, locuind în case cu chirie şi deşi la început sunt cu

totul lipsite de avere, în timp foarte scurt reuşesc să intre în stăpânirea pământului şi

în câţiva ani întemeiază noi gospodarii.

Terenul cultivabil e în mare parte în posesiunea nemţilor.

La originea acestor triste consecinţe a unor orientări cu totul greşite, stau următoarele

constatări: nemţii, buni gospodari de altfel, caută pe toate căile să acapareze cât mai

mult pământ, neînstrăinând cu nici un preţ avutul dobândit. Moştenitorii

proprietarilor sunt animaţi de aceeaşi orientare, ei ştiu că acolo lângă brazda de

pământ e bogăţia.

Românii de după război au o mentalitate cu totul aparte. Ei au bine pronunţată

tendinţa spre traiul orăşenesc. Multe familii de români şi-au lichidat bunurile ce

aveau şi sau stabilit la oraş, pământul lor ajungând în mâinile nemţilor.

În afară de aceasta, românii din Caramurat, ţin cu orice preţ la învăţătura înaltă, ce,

cred ei, trebuie să dea copiilor lor. De aceea şcoala de la oraş atât de costisitoare este

un ideal al fiecărui tată de familie, pentru copiii săi.

Cheltuielile grele sunt întreţinute adeseori cu sacrificarea pământului care iarăşi trece

în posesiune germană. Români din Caramurat nu păstrează deci continuitatea

aducătoare de bogăţii a plugăritului şi astfel multe familii s-au ruinat cu creşterea

copiilor lor la şcolile înalte, căci numeroşi dintre ei în loc să asigure un venit familiei

lor la momentul finalizări au înmulţit numărul destul de mare al şomerilor

intelectuali.

Din viaţa mocanilor

(Amintirile tatălui meu)

Tatăl meu, rămas încă din şiragul vechilor colonişti ai Caramurat-ului, ca un străjer

singuratec, dintr-o lume aproape uitată, îmi povestea cu amănunte preţioase scene

neuitate din viaţa de pribegie a mocanilor care cutreierau cu turme Dobrogea, de la

Tulcea până la hotarul Bulgarilor:

„Când treceam Dunărea, cu oile în cârduri numeroase plăteam autorităţilor o sumă, în

schimbul căreia, oile erau lăsate să pască pe toată întinderea Dobrogei, de la Dunăre

şi până la graniţa bulgară.”

Cea dintâi stână mi-am aşezat-o la Muslui. Aici veneam primăvara. Stăteam până la

Sfântul Dumitru. În ziua hotărâtă ciobanii, cu cârdurile de oi pe care le aveau în

îngrijire, luau merinde pentru mai multe zile şi cele trebuincioase drumului, şi plecau

spre Caraomer. Eram înţeleşi mai de înainte că în momentul sosirii mele acolo ne

vom întâlni cu toţii la o movilă, scută sau la vre-un punct de hotar pe care-1

cunoscusem în alţi ani. Veneam apoi şi eu la Caraomer, unde mă învoiam cu turcii

pentru adăpostul oilor pe timpul cât se simţea nevoia. Primăvara ne întorceam la

Muslui, unde găseam loc de păşunat îmbelşugat. Când se ivi cârceagul, neam

înspăimântat cu toţii. Ce era să facem, trebuia să părăsim Dobrogea şi

să ne îndreptăm spre munte. Acolo era salvarea oilor noastre.

În fiecare an de atunci, în preajma zilei de 1 Mai porneam cu turmele spre munţii

Buzăului. Turmele le împărţeam în cârduri. La fiecare cârd aveam 2-3ciobani, care

aveau la

îndemână măgăruşi obişnuiţi cu drumurile lungi, apoi cârdurile erau urmate de 2-3

căruţe, pe care încărcam alimentele, mălaiul şi lucrurile trebuitoare la îngrijirea

stânei. Drumul îl făceam pe jos şi ţinea 2-3 săptămâni.

Treceam Dunărea pe la Hârşova, apoi urmam drumul cel mai scurt ce străbate

Bărăganul, spre Buzău. Pe câmpia Bărăganului oamenii nu erau ospitalieri,

dimpotrivă ne priveau cu multă duşmănie. La munte oamenii erau mai buni. Ne în-

ţelegeam cu ei mult mai bine. Noi poposeam cu turmele noastre, în muntele Şiriu,

împădurit pe coaste şi la vârf cu limpeziş. Stâna o făceam la marginea pădurii. Oile

împărţite în cârduri, erau păzite de ciobani şi de câini. Dar, atâta nu ar fi fost de ajuns.

În fiecare noapte un cioban se ocupa numai cu culegerea vreascurilor pentru cele 6-7

focuri pe care Ie aprindeam, ca să speriem urşii, căci fiarele foarte adese dădeau

târcoale oilor. De foc le era frică şi nu se apropiau.

La 1 iunie, întotdeauna, înţărcam mieii. Oile le separam în cârduri aparte, spre apele

Buzăului, iar mieii în alte cârduri îi duceam la înălţimi mai mari. Nutreţ pentru turme

aveam tot timpul căci ciobanii aveau poruncă să împartă terenul de păşunat aşa fel ca

oile să nu ducă nici o lipsă.

La stână aveam căşărie şi făceam brânza în cantităţi mari. În luna septembrie

scoboram iarăşi în câmpie, reîncepeam săptămânile de drum şi pribegie, pana la locul

aşezări pentru iernatec.

Adese ori, pe câmpie nu cădea zăpadă toată iarna, ierburile erau mari şi dese, aşa că

nu se ducea nici o lipsă de nutreţ.

Aşezarea în Dobrogea. În anul 1880, m-am aşezat la Muslui. De aici puţin mai târziu,

m-am mutat la Toxof, cumpărând pământ întins de la stat. După ce îmi înjghebai un

început de gospodărie, m-am pus să-mi brăzdez şi sa-mi hotărnicesc pământul pe care

l-am cumpărat. Am muncit o săptămână încheiată, până ce am putut spune, împăcat şi

mulţumit:

- Iată aici se întinde pământul meu, între brazdele trase de mine Se vede treaba că am

rostit aceste vorbe într-un ceas rău, că nu mult după aceea, mă pomeni cu un colonel

ce venise la mine şi îmi vorbi apăsat:

- Pământul acesta, nu poate să-ti aparţină d-tale, e destinat altor scopuri! De-aia am

venit să ţi comunic, ca nu cumva să-l cultivi, căci aceasta s-ar pedepsi.

Nedumerit şi dezorientat, n-aveam ce face, trebuia să mă supun.

Mai târziu am aflat că, colonelul era pus la cale de bulgarii din împrejurimi, care nu

prea vedeau cu ochii buni colonizările româneşti.

Am venit apoi aici la Caramurat şi am cumpărat din moşia lui Ioniţă Blebea, 400 de

hectare, pe care le-am plătit cu 60 de lei hectarul, ceea ce era un preţ foarte urcat

pentru vremea aceea. Când am venit eu, primar la Caramurat era Bektimir Cârn iar

nemţii erau în număr de 25-30 de familii.

Românii cu tătarii trăiau foarte bine, niciodată n-am pomenit între ei vre-o

neînţelegere.

Tătarii erau şi pe-atunci, ca şi azi, blânzi şi cuviincioşi şi în toate împrejurările

dovedeau sentimente de prietenie pentru români".

VIAT-A LA STÂNĂ

Pe mereaua comunei Caramurat, sunt aşezate 5 stâne, care toate aparţin marilor

proprietari Români, ce şi-au păstrat încă pământul şi îl lucrează cu aceeaşi pasiune

care i-a însufleţit cu decenii în urmă.

Stânele sunt aşezate la locurile cele mai prielnice ale moşiei şi cu satul sau cu şoseaua

principală, sunt în legătură prin drumurile tăiate peste câmp, practicabile fără greutăţi

pe timp frumos şi accidentate pe vremuri de ploaie ori zăpezi mari.

Viaţa la stână e cu totul alta, decât viaţa sătenilor plugari. Izolarea aceea care

întotdeauna tinde să solidarizeze pe puţinii oameni ce trăiesc departe în singurătate,

creează aici forme de familii care trăiesc în cea mai perfectă armonie şi bună

înţelegere. Între stăpân şi argat, proprietar şi cioban, sunt atât de strânse legăturile,

încât în orice momente critice, unul e gata aşi da viaţa pentru altul. Argatul trăieşte la

stână ani de zile. Aici, îşi dobândeşte un trai lipsit de griji, îşi strânge o mică avere

pentru mai târziu, iar dacă după mai mulţi ani de slujbă devotată, pleacă de la stăpân

pentru vre-un eveniment fericit, cum ar fi de pildă însurătoarea, acesta îngrijeşte cu

dragă inimă să-1 înzestreze şi să-1 gospodărească. Dar mulţi dintre ei, chiar după

căsătorie îşi întemeiază_ căminul la stână şi nu se despart de stăpânul lor. Alţii rămân

până la moarte în casa unde au început să slujească, devenind cu timpul un fel de

membrii adoptaţi ai familiei.

Dar, să vizităm una din stânele cari se găsesc în apropierea Caramurat-ului.

La o depărtare de 100 de metri de împrejmuirea curţii, te întâmpină duşmănoşi şi gata

de asalt, cinci şase dulăi lăţoşi. Câinii te înconjoară lătrând într-una, pană când se

aude un semnal, o fluierătură prelungă, o chemare scurtă şi câinii amuţesc ca prin

farmec, se întorc cu grabă şi se îndreaptă spre casa aşezată în mijlocul stânei. Aceasta

e casa stăpânului. Are mai multe încăperi, e zidită din cărămidă şi în faţă are un

ceardac de scânduri cu o uşiţă, ca la casele vechi bătrâneşti. Interiorul: un cămin cald

şi atrăgător. Odăile sunt pline de icoane cu scene religioase, paturile înalte, cu

covoare româneşti în partea dinspre perete. În fiecare încăpere se găseşte soba de

cărămidă folosită la gătit şi la încălzit. Arde cu vreascuri şi cu lemne. Întreagă

atmosferă din odăiţele curate şi întotdeauna proaspăt văruite respiră pace şi belşug.

În jurul casei stăpânului, la mici depărtări se ridică căsuţele sau colibele ciobanilor şi

argaţilor, apoi adăposturile pentru oi şi grajdurile pentru vite. În timpul muncilor

agricole, ziua stâna e pustie, abia seara târziu se strâng ai casei frânţi de osteneală de

munca de peste zi, totuşi mulţumiţi în suflet de traiul acesta al linişti şi sănătăţii

viguroase.

În timp de iarnă, de cum înserează, populaţia stânei se strânge lângă vatra din odaia

stăpânului, unde se alcătuieşte programul de lucru pentru a doua zi, apoi după masă,

încep basmele, întâmplările şi povestirile care îi fură, pe foţi până spre miezul nopţii.

Între timp se aud urlete prelungi ca nişte vaere înfricoşătoare. Sunt lupii flămânzi, în

căutare de pradă şi adăpost. E cântecul lor fioros, dar ciobanii nu au vre-o teamă, oile

sunt la adăpost, iar câinii ii vestesc cu glas ascuţit de veghe, la datorie.

Fiecare stână îşi are căşăria ei, unde se fabric caşul, untul şi celelalte derivate ale

laptelui, care sunt plasate în comerţ.

Stânele din Caramurat. Îşi plasează produsele în pieţele Constanţei, ori chiar între

locuitorii comunei, dar aceasta în măsură foarte mică.

OITUZ

Istoric — Populaţie — Avuţii

La patru kilometri, spre Sud - Est de Caramurat. Se află cătunul Oituz, format din 13

familii de ceangăi emigraţi din comuna Călugăr, judeţul Bacău. Oituz-ul, face parte

din unitatea administrativă comuna Caramurat, fiind condus de primăria din satul de

reşedinţă.

Numele. Cătunul Oituz, a fost înfiinţat în anul … pe moşia expropriată a lui Luca

lonescu. În acest an, au fost colonizate în total 40 de familii, dintre care însă, 27

dintre ele s-au înapoiat în judeţul Bacău, nemulţumite de condiţiile de trai. În anul

1927, în Oituz n-au mai rămas decât 3 familii care şi au întemeiat aici gospodării. Cu

un an mai târziu au mai venit 9 familii de ceangăi din Moldova şi familia tânărului

Vlăduţ din judeţul Gorj. Astăzi Oituzul numără … familii, fiecare având gospodărie

bine înjghebată, cu casă tencuită, curţi largi cu şoproane şi magazii. Numele de Oituz

s-a dat cătunului, după numirea celebrei localităţi, unde s-au dat lupte crâncene în

războiul mondial şi din împrejurul căreia, sunt originari coloniştii.

Populaţie. Oituz-ul nu are o statistică a populaţiei. Totuşi numărul sufletelor e stabilit

prin grai viu la 80. Dintre aceştia 75 sunt catolici şi 5 ortodocşi. Ceangăii din judeţul

Bacău sunt catolici, ei Duminica şi în sărbători, participă la serviciile religioase din

biserica germană a comunei Caramurat. Deşi vorbesc bine româneşte şi cu accent

moldovenesc, familii de ceangăi în casă întrebuinţează limba maghiară.

În cătunul Oituz sunt 30 copii, care nu ştiu carte. Oituzul nu are şcoală, deşi populaţia

ar fi bucuroasă să contribuie la ridicarea ei. Cătunul dispune de teren şi materiale

destinate acestui scop.

Avuţii. La colonizare, fiecare cap de familie care hotăra să-şi dureze aşezământ în

Oituz, a primit de la stat 9..hectare de teren cultivabil şi 1 hectar izlaz. Terenurile

celor care au plecat la puţină vreme după colonizare, au fost distribuite locuitorilor

lipsiţi, din comunele: Caramurat şi Cicârci.

La început, izlazul locuitorilor din Oituz, era potrivit nevoile lor, dar după câţiva anii,

50 de hectare au fost trecute cantoanelor: zootehnic şi agronomic, din satul model,

iar cel rămas e cu totul neîndestulător.

Vatra cătunului Oituz, se întinde pe o porţiune de 16 hectare. Pământul e productiv şi

se lucrează cu uşurinţă.

Animale. În privinţa animalelor domestice locuitorii din Oituz stau foarte bine.

Fiecare familie dispune de 5-6 vite. În total avem în Oituz 40 de cai, 7 vaci, 20 viţei şi

mânzaţi, 100 de oi şi 20 porci.

Locuitorii care nu au terenuri îndeajuns pentru cultivat, închiriază din mereaua

comunei Caramurat, ori a satului model, plătind o arendă de 250-280 lei anual

hectarul.

Fântâni. O caracteristică a cătunului Oituz, e următoarea: fiecare casă îşi are fântâna

ei. Aceasta se explică prin uşurinţa cu care se sapă puţurile, apa fiind la o adâncime

de 13 metri.

Locuinţe. Locuinţele cătunului Oituz, sunt clădite din cărămidă nearsă şi acoperite cu

stuf sau ţiglă. Sunt largi şi cu mai multe încăperi. De remarcat că deşi statul nu a dat

nici un ajutor bănesc ori de materiale noilor colonişti, aceştia în scurt timp au reuşit

să-şi ridice case şi gospodării bine întreţinute.

Oituz-ul e legat de Caramurat, şoseaua Constanţa - Hârşova şi comunele

înconjurătoare, prin drumuri primitive nou tăiate, care nu au fost încă în nici un fel

amenajate.

SATUL MODEL FERDINAND I

Înfăptuirile care stau la baza culturii şi civilizaţiei, au la temelie sufletul mare al

realizatorului, călăuzit de crezul binelui şi al progresului obştesc, sufletul altruist şi

devotat mulţimilor până la jertfa de sine, sufletul fanatizat de credinţa biruinţei,

puterea creatoare înzestrată cu flacăra divină a gemului care înaltă omul la cele mai

sfinte idealuri. Şi din toate aspiraţiile omului mare, cea mai nobilă şi cea mai

consacrată pentru urmările ei, este ajutorarea semenilor, îndrumarea lor pe căile ce

duc la izbândirea ţelului. Faptele acestora, evident, nu vor găsi răsplătire decât în

conştiinţa datoriei împlinite, în mulţumirea de a fi cucerit laurii recunoştinţa pentru

munca lor în slujba celor mulţi. Dl. Vasile P. Sassu, prin realizarea satului model, şi-a

dobândit locul cel mai de frunte în galeria marilor dobrogeni, care au binemeritat de

la patrie pentru faptele lor înălţătoare şi nepieritoare. Fiul înţeleptului şi harnicului

român Petcu Sassu, şi-a legat numele de-o operă, care va rămâne pentru posteritate

cel mai elocvent, şi cel mai preţios document. Urmaşii coloniştilor care au descălicat

ţinutul Caramurat-ului, vor cunoaşte mâine că întemeietorul acestui aşezământ

pilduitor, a copilărit în mijlocul părinţilor lor, a simţit româneşte lângă aceeaşi brazdă

răsturnată de plugul apăsat de braţe vânjoase şi acolo şi-a făurit cele dintâi gânduri

pentru viitor, de acolo şi-a luat merindea vieţii pentru drumul spinos şi plin de

greutăţi, care l-a înălţat la treapta cea mai de sus.

Istoric. Satul model, a fost preconizat de d-1 Vasile P. Sassu, cu mulţi ani în urmă.

Împrejurările însă, de natură potrivnică, n-au îngăduit începutul celei mai modeste

realizări. Abia în anul 1934, trecând peste toate greutăţile care constau mai ales în

lipsa de fonduri, d. Vasile P. Sassu, a păşit la înfăptuirea acestei opere de proporţii

considerabile. Terenul destinat noului sat model, a fost ales din porţiunile disponibile,

care se găsesc, la dreapta şi stânga şoselei, la aproape 1 kilometru spre Sud - Est de la

Caramurat. Satul model cuprinde o întindere de 72 hectare, din care o parte e destinat

câmpului de experienţe, iar cealaltă parte cantoanelor care formează un cartier de

toată frumuseţea.

Întreg terenul pe care sunt ridicate cantoanele, aproximativ 22 hectare, e îngrădit cu

împrejmuire de scândură, având la toate intrările porţi sculptate după modelul celor

ce se găsesc la intrarea gospodăriilor româneşti.

Din luna Aprilie 1934 şi până în Martie 1935, s-au construit în satul model,

următoarele cantoane: uzina electrică, cantonul zootehnic şi cantonul agronomic. In

afară de acestea, satul model cuprinde apoi cantonul silvic, clădire de dată mai veche.

Cantonul Silvic, e aşezat la extrema Sud estică a satului model. Cele două pavilioane

care alcătuiesc acest canton, datează de mai mulţi ani, împrejmuirea uniformă, s-a

făcut odată cu cantoanele nou zidite. Cantonul silvic, are conductă de apă curgătoare

şi reţea de lumină electrică. În canton se găsesc locuinţele funcţionarilor şi cancelaria

de lucru. Acest canton are în îngrijirea sa un teren de aproape 300 hectare pământ, din

care face parte şi întinsa plantaţie de salcâmi.

Uzina electrică. În dreapta cantonului silvic despărţită prin aceeaşi îngrăditură

uniformă, se află uzina electrică. Uzina electrică a fost construită în timp de 9 luni şi

jumătate. Ea e înzestrată cu un motor «Diesel» de 60 cai putere şi dispune de-o reţea

de 1 km şi jumătate lungime aceasta uzină, construită după cele mai noi cerinţe,

alimentează cu curent electric toate cantoanele satului model, instituţiile publice şi

străzile principale din Caramurat.

Cantonul Zootehnic. Lângă uzina electrică e aşezat cantonul zootehnic, alcătuit din 5

pavilioane construite toate în stil românesc, cu streşini larg deschise în afară.

La intrare, în dreapta şi la stânga sunt construite două pavilioane de câte 4 încăperi

fiecare, locuinţele şi cancelaria celor doi agenţi veterinari ai cantonului. În fundul

curţii impunătoarea locuinţă a medicului veterinar, şeful cantonul compusă din 8

camere cu baie şi un birou de lucru. Extremele din dreapta şi stânga ale vastei curţi,

sunt ocupate de două grajduri mari, fiecare fiind împărţit după cum urmează: 4 boxe

pentru armăsari, 5 boxe pentru berbeci, 1 farmacie, 1 cameră pentru servitor şi 5

despărţituri pentru alte vite. Grajdurile sunt pavate pe jos, au conducte de apă

curgătoare şi în despărţituri sunt instalate lumini electrice.

Castelul de apă. În unghiul din dreapta cantonului zootehnic, e înălţat castelul de apă,

clădit din beton armat şi cărămidă.

Acest castel are o capacitate de 3 vagoane şi deserveşte toate cantoanele satului

model. Castelul e alimentat cu apă de o fântână adâncă de 18 metri, săpată la o

distantă mică. Conductele de apă se întind în tot cartierul cantoanelor, ca şi pe

terenurile destinate pepinierelor şi experienţelor agricole.

Cantonul Agronomic. Acest canton cuprinde 7 hectare de pământ, împrejmuit în

întregime cu gard de sârmă. De asemenea mai are în posesiune 50 de hectare., lot

demonstrativ. Terenul acesta e împărţit la 5 locuitori din Caramurat, cu obligaţiunea

să-l cultive după indicaţiile date de conducerea cantonului agronomic. Cantonul

oferă cultivatorilor sămânţa trebuitoare, pe care aceştia la recoltă o înapoiază în

natură. De asemenea cultivatorii au dreptul de a întrebuinţa la muncile agricole

maşinile şi instrumentele cantonului. Din recolta obţinută, trei părţi revin

cultivatorului, iar o parte cantonului agronomic.

Cele 7 hectare care alcătuiesc o continuare a curţi cantonului sunt destinate şcolii de

viţe altoite, pepinierii şi experienţelor ce se fac pentru dobândirea diverselor varietăţi

selecţionate.

Cantonul agronomic e compus din patru pavilioane: o magazie-remiză pentru

maşinile agricole, magazia de zid de cărămidă, cu mai multe încăperi. La mijlocul

cantonului e locuinţa inginerului, conducătorul cantonului. Aceasta e zidită după

acelaşi plan cu locuinţa medicului zootehnic. Un pavilion e destinat cancelariei şi

locuinţei şefului de cultură. În dreapta acestuia se află o vastă magazie pentru cereale.

Maşini şi unelte. Cantonul agronomic, dispune deocamdată de următoarele maşini şi

unelte: 1 tractor modern, 2 semănători marca “Unicum”, cele mai perfecţionate, 1

selector, 1 maşină tocătoare pentru nutreţ sărat, 1 maşină ţesală pentru buruieni, 2

cultivatoare, 1 maşină de semănat pentru câmpuri de experienţă, 1 maşină de bătut

porumb si numeroase instrumente necesare muncii agricole.

Aceste maşini şi unelte pot fi împrumutate la cerere şi sătenilor, fără a li se pretinde

pentru aceasta vre-o contribuţie.

În primăvara acestui an, cantonul agronomic a înfiinţat paturile calde, care produc

răsad de diferite feluri de zarzavaturi, pentru cel puţin 150 de familii. Apoi

conducerea cantonului, a luat iniţiativa plantării unui frumos parc de flori pe terenul

ce se află între gardul dinspre şosea şi magaziile de unelte şi cereale.

Acestea sunt realizările de până astăzi în satul model conceput şi ridicat prin strădania

continuă a D-lui Vasile P. Sassu. Dar, satul model mai are o serie de deziderate, care

deşi au fost prevăzute în planurile alcătuite, încă nu au fost împlinite. Totuşi

realizarea acestora, în foarte scurtă vreme va deveni fapt împlinit.

Satul model de mâine. În proiectul iniţial pentru înfiinţarea satului model, e prevăzut

şi dispensarul pentru nevoile sanitare ale comunei, cum şi baia publică. Aceste

cantoane a căror înfiinţare e apropiată, vor cuprinde fiecare pavilioane aparte şi vor fi

administrate după sistemul celorlalte cantoane. Cu construirea acestora apoi, satul

model se va înfăţişa în toata splendoarea frumuseţii lui, ca o citadelă impunătoare a

civilizaţiei, ca un focar de luminaşi îndrumări sănătoase.

Satul model Ferdinand I e întâia realizare de acest fel în Dobrogea şi va servi ca pildă

de urmat tuturor înfăptuitorilor de mâine care se străduiesc pentru mulţimea

poporului de jos.

Administraţia. Satul model Ferdinand I. Face parte din comuna Caramurat.

Administraţia cantoanelor este autonomă, având fiecare conducere aparte. Chestiunile

ce privesc administraţia publică se rezolvă de autorităţile constituite ale comunei

Caramurat.

Consideraţiuni. Satul model Ferdinand I., a fost întemeiat, cu următoarele scopuri:

demonstrativ, educativ, de ajutorare şi prosperitate.

Scopul demonstrativ, e atins de îndată ce realizările pot înfăţişa o nouă stare de

lucruri ce arată tuturor mijloace practice prin care se poate ajunge o situaţie

înfloritoare. ………

CONCLUZII

Alcătuirea monografiei unei localităţi dobrogene de origini mai vechi, întâmpină

dificultăţi serioase. Lipsa de documente şi date ştiinţifice pozitive, îngreunează

nespus de mult strădania cercetătorului şi numai perspicacitatea ajutată de puţinele

date cunoscute, poate aduce lumină şi adevăr în faptele trecutului nebulos.

Intre anii 1600-1820, epoca de întemeiere a multor localităţi din Dobrogea,

statornicia triburilor ori familiilor aşezate într-un anumit ţinut, era condiţionată de

invazii, jafuri, ciocniri sângeroase şi devastările care se semnalau aproape cu

regularitate. În aceste împrejurări nu s-au creat documente scrise care să uşureze

sarcina istoricului de mai târziu. O informare justă, putem avea numai din scrierile

călugărilor care în acele vremuri, cutreierau regiunile Dobrogei, având anumite

misiuni, rămânând ca aceste scrieri să servească ca dovezi, şi să fie completate de

cunoştinţele tradiţiei.

În lucrarea de faţă, am căutat pe toate căile obiectivitatea cea mai strictă, folosindu-

mă de datele pe care le aveam la îndemână, ca şi de tradiţia ce s-a păstrat între

locuitorii mai bătrâni. Întrucât am izbăvit vor dovedi eventualele foloase, oricât de

neînsemnat ar fi ele, ale celor ce se vor mai ocupa cu conturarea atât de importantă a

satelor dobrogene.

În pasagiile care privesc explicaţia anumitor aspecte ce se referă la situaţia Românilor

şi a minorităţilor din Caramurat, cititorul nu trebuie să vadă intenţia ori vreo tendinţă

de natură şovină, totul porneşte din sinceritatea desăvârşită şi simţul răspunderii,

pentru restabilirea adevărului. Căci, după cum s-a văzut, în multe scrieri de

însemnătate, cu tendinţa denigrării elementului românesc din Caramurat, s-au spus o

seamă de lucruri ce denaturează cu totul adevărul. Şi socotesc că autorul tocmai

pentru cele mai sus relatate, avea îndatorirea preciziunilor.

Despre epocile care sunt mai puţin caracterizate în istoricul satului Caramurat, ori în

cuprinsul lucrării, nu s-au păstrat dovezi şi par a fi lipsite de evenimente ori fapte

importante, aşa încât am crezut de cuviinţă să evităm presupunerile insistând mai

puţin asupra lor.

Scopul monografiei noastre, nu tinde la recunoaşterea lucrării ca o necontestată

valoare istorică. Prin scrierea aceasta, am urmărit cunoaşterea Caramurat-ului de

către tineret şi cei interesaţi, cercetători şi scriitori de mai târziu, întrucât Caramurat-

ul e una din comunele cele mai de seamă ale Dobrogei şi întâiul sat model al

provinciei noastre.

În deosebi, tineretul comunei Ferdinand I, va găsi în monografia noastră mijloacele

cunoaşterii satului, leagănul primilor colonişti, veniţi să întemeieze aici o nouă viată.

De asemenea, a contribuit la alcătuirea monografiei impulsul datoriei, spre a aduce un

cât de modest aport la cunoaşterea colonizării pământului dobrogean.

În ţările apusene, aproape toate comunele, sate şi cătune îşi au monografia lor. Statele

cheltuiesc sume considerabil de mari, cu aceste lucrări care fac mai uşoară

cunoaşterea ţărilor respective.

La noi, dacă cel puţin comunele mai însemnate, şi-ar avea monografiile lor, încă s-ar

aduce o însemnată contribuţie cunoştinţelor despre pământul, oamenii şi bogăţiile

noastre.

Lipsa anumitor date statistice din monografia noastră, se datorează faptului că ele nu

se mai găsesc nici la autorităţi şi nici la instituţiile publice, mare parte a arhivelor

fiind pierdută, ori distrusă în timpul războiului mondial.

Pentru orice observaţie binevoitoare, voi fi recunoscător.

Constanţa, Martie .1935

AUTORUL