FdSM Tema 10. Ambalarea și etichetarea mărfurilor

Ambalarea și etichetarea mărfurilor joacă un rol vital într-un sistem modern integrat de distribuţie a mărfurilor.

Ambalajul protejează produsul de la producţie la consumator dar în acelaşi timp facilitează producţia, distribuţia şi depozitarea. În plus, ambalajul trebuie să corespundă cerinţelor comerţului cu amănuntul, marketingului şi consumului, cât şi legislaţiei de mediu, siguranţă şi sănătate.

În practica activităţii de comerţ etichetarea mărfurilor reprezintă un instrument esenţial de informare simplă şi rapidă asupra produselor.

Ambalarea mărfurilorAmbalajul este adesea considerat ca fiind o parte integrantă a proceselor de dezvoltare a unor noi produse. Mediul economic de astăzi se caracterizează prin intensificarea concurenţei. Orice strategie concurenţială, incluzând aici strategia calității, trebuie să se raporteze la triada produs-piaţă-tehnologie, la care se adaugă şi variabila mediu. În aceste condiţii ambalajul devine un adevărat barometru al economiei, iar stadiul actual al dezvoltării noastre economice ridică probleme complexe în domeniul managementului materialelor de ambalare. Scopurile multiple ale ambalării în economia de piaţă, examinarea felului în care companiile selectează modalităţile de ambalare a produselor, rolul pe care ambalarea îl joacă într-un sistem modern de distribuţie a produselor se înscriu în contextul general al impactului dezvoltare economică-echilibru ecologic, într-o viziune merceologică.

Conceptul de ambalare şi ambalaj Ambalarea este definită ca reprezentând operaţia, procedeul sau metoda prin care se asigură, cu ajutorul ambalajului, protecţia temporară a produsului, în timpul manipulării, transportului, depozitării, vânzării, contribuind şi la înlesnirea acestor operaţii. Ambalajul este un mijloc/material sau un ansamblu de mijloace/materiale destinat să servească pentru ambalare.

Ambalajele pot fi clasificate în funcţie de: natura materialului din care sunt constituite (ambalaje din hârtie-carton, sticlă, metal, materiale plastice, lemn, materiale textile, materiale complexe); sistemul de confecţionare (ambalaje fixe, demontabile, pliabile); tipul ambalajului, acestea pot fi: lăzi, cutii, flacoane, pungi etc.; domeniul de utilizare (ambalaje de transport, de prezentare şi de desfacere); natura produsului ambalat (ambalaje pentru produse alimentare, produse industriale); gradul de rigiditate (ambalaje rigide, semirigide, suple); modul de circulaţie (ambalaje refolosibile, nerefolosibile).

Funcţiile ambalajelorImportanţa ambalajului este evidenţiată de principalele funcţii pe care acesta trebuie să le îndeplinească, şi anume: conservarea şi protecţia produselor in timpul transportului, depozitării şi vânzării produselor; facilitarea manipulării; funcţia de informare şi de promovare a produselor.a) Funcţia de conservare şi protecţie a produselor. Considerată funcţie elementară a ambalajelor, aceasta constă în protejarea conţinutului de efectele mediului extern, în cazul în care există o corelare perfectă între ambalaj-produs-metodă de conservare. Ambalajul asigură protecţia produselor împotriva: a1.factorilor fizici (acţiuni mecanice, lumină, temperatură, presiune). *Solicitările mecanice la care sunt supuse produsele ambalate; acestea au efecte variabile, indezirabile. *Lumina poate produce decolorări şi degradări ale mărfurilor (reacţii fotochimice, alterarea culorii, pierderea vitaminelor), rolul ambalajului, în acest caz, este fie de a filtra lungimile de undă care produc deprecierea produselor, fie de a opri pătrunderea luminii în interiorul ambalajului, *Variaţiile de temperatură ar putea provoca modificări organoleptice, deformări etc. a2.factorilor chimici şi fizico-chimici (aer, apă, vapori, oxigen, dioxid de sulf, dioxid de carbon). *Protecţia chimică se referă la protecţia produselor împotriva anumitor substanţe chimice agresive; în acest scop, ambalajul joacă rolul de barieră: -la transferul de gaze din exterior către interiorul ambalajului, şi anume la oxigen şi vapori de apă, pentru protecţia produselor sensibile la acţiunea acestor factori (riscul dezvoltării mucegaiurilor și bacteriilor aerobe); - împotriva substanţelor volatile, susceptibile de a antrena alterarea proprietăţilor organoleptice ale produselor; -la transferul de gaze din interior către exterior, pentru a evita pierderea aromelor specifice produsului; deshidratarea produsului; pierderea amestecului gazos care a fost introdus în interiorul ambalajului în scopul conservării produsului; a3.factorilor biologici (microorganisme, insecte etc.). Protecţia împotriva

factorilor biologici are drept scop menţinerea calităţii igienice şi microbiologice a produselor alimentare, asigurând: *evitarea contaminării produselor; *limitarea schimburilor gazoase susceptibile de apariţia şi dezvoltarea germenilor patogeni; *asigurarea unei etanşeizări față de germenii microbieni şi asigurarea sterililității în cazul produselor care au fost supuse acestui tratament; *evitarea contactului direct între produse şi persoanele care le manipulează; *evitarea riscurilor de intoxicaţie alimentară generată de flora microbiană patogenă prezentă în produsele nesterilizate (carne, peşte etc.).b) Funcţia de manipulare, transport şi depozitare. Funcţia de manipulare - ambalajul facilitează manevrarea produsului prin formă, volum etc. În timpul manipulării ambalajul trebuie să asigure o securitate maximă pentru operatori şi o bună stabilitate a încărcăturii. Funcţia de transport - cerinţele faţă de ambalajul de transport se referă la: necesitatea adaptării ambalajului la normele și specificul mijloacelor de transport; optimizarea raportului volum/greutate; posibilitatea de adaptare a ambalajului la unităţile de încărcare utilizate curent în transportul principal şi secundar (palete, vagoane de cale ferată, camioane etc.). Funcţia de depozitare - în timpul depozitării, ambalajul preia presiunea rezultată în urma operaţiei de stivuire a produselor; ca urmare, trebuie luate în considerare următoarele cerinţe: ambalajul să fie uşor de aranjat în stivă; să fie precizate condiţiile în care poate fi depozitat şi eventualele precauţii în manipulare; să reziste la variaţii de temperatură şi umiditate, atunci când depozitarea are loc în spaţii deschise.c) Funcţia de informare şi de promovare a vânzărilor. Ambalajul este o interfaţă între produs şi consumator. Rolul său nu se limitează numai la acela de a conţine şi proteja produsul, ci şi de a promova vânzarea produselor. Funcţia de promovare a produsului se referă la: identificarea şi prezentarea produsului; informarea cumpărătorilor; crearea unei atitudini pozitive faţă de produs; modificări în mentalitatea şi obiceiurile cumpărătorului; comunicarea cu clientul. Elementele prin care un ambalaj poate atrage atenţia cumpărătorului asupra unui produs sunt: modul de realizare, eticheta, estetica ambalajului. Informaţiile pe care le conţine eticheta permit: identificarea produsului și a mărcii sale, prezentarea caracteristicilor sale şi a condiţiilor de utilizare. Forma ambalajului trebuie să ţină seama de locul şi modul de utilizare a produselor, condiţiile de păstrare, modul de recuperare a ambalajului. Culoarea ambalajului permite identificarea uşoară a produsului ambalat. Grafica ambalajului este un alt element important utilizat în promovarea produsului. Se recomandă o grafică simplă, expresivă, iar ilustraţia oferită trebuie să fie compatibilă cu produsul ambalat. O grafică modernă se caracterizează prin sobrietate, echilibru, alegere judicioasă a caracteristicilor, cât şi punerea în valoare a unor elemente ca: denumirea produsului, recomandări privind modalităţile de utilizare etc. Adesea, singura verigă de legătură între producător şi consumatori, ambalajul trebuie să acţioneze în sensul creării unei imagini favorabile produsului.

Tipuri de materiale utilizate pentru ambalajeMaterialele de bază din care se obţin ambalajele sunt: materialele celulozice, sticla, materialele metalice, materialele plastice, lemnul, materialele textile.a) Caracteristicile ambalajelor din materiale celulozice. În această grupă intră lemnul și produsele din pastă de lemn / celuloză (hârtie, cartoane). Lemnul, ca material de ambalare, este puternic concurat de cartonul ondulat şi materialele plastice (răşini, substanţe tanante, uleiuri eterice, care pot influenţa caracteristicile organoleptice ale produselor ambalate). Din cauza compoziţiei şi umidităţii, ambalajele din lemn constituie un mediu prielnic pentru dezvoltarea microorganismelor. Principalele caracteristici ale materialului lemnos sunt: rezistenţă bună la solicitări mecanice; rezistenţă bună la uzură; conductibilitate electrică scăzută; este ecologic.Lemnul este utilizat în special la confecţionarea ambalajului de transport. Hârtiile utilizate în domeniul ambalajelor se pot clasifica după: gramaj, compoziţie, destinaţie. Principalele tipuri de cartoane utilizate în ambalarea mărfurilor sunt: cartonul duplex, cartonul triplex, cartonul ondulat (format din unul până la patru straturi netede şi unul sau trei straturi ondulate din hârtie inferioară sau superioară de ambalaj, unite între ele cu un adeziv). Cartonul ondulat poate fi combinat cu diferite materiale (lemn, materiale plastice), în scopul obţinerii unor tipuri de ambalaje mai eficiente şi cu proprietăţi îmbunătăţite. Cartonul ondulat este utilizat la: ambalarea produselor care necesită protecţie împotriva şocurilor şi presiunii exterioare; confecţionarea cutiilor cu microcaneluri (la nivelul ambalajelor primare); ambalajele secundare (cutii de prezentare); ambalajele terţiare (sub forma învelişurilor de protecţie în jurul paletelor de transport încărcate). Cartoanele pentru lichidele închise ermetic sunt cele mai răspândite şi utilizate în prezent, la ambalarea unei game largi de produse alimentare. Principalele caracteristici ale hârtiei şi cartonului utilizate pentru obţinerea ambalajelor sunt:

masa volumică redusă; sunt apte pentru contactul cu alimentele; sunt inodore şi insipide; permeabilitate scăzută (hârtia pergament); permeabilitate la aer foarte ridicată (hârtia tip mătase).

Hârtia şi cartonul supuse unor tratamente specifice au proprietăți superioare (crește rezistenţa la: grăsimi, gaze şi hidrocarburi, soluţii apoase, acizi slabi şi alcalini, la radiaţiile ultraviolete etc.).b) Caracteristicile ambalajelor din materiale plasticeMaterialele plastice au determinat o adevărată revoluţie în domeniul ambalajelor prin posibilităţile noi oferite, comparativ cu materialele considerate tradiţionale (materialele celulozice, metalice, sticlă).

Principalele produse obţinute din materiale plastice destinate ambalării sunt: filme, folii şi materiale complexe: foliile flexibile, din care se obţin saci, pungi; foliile rigide permit realizarea de pahare, tăviţe sau platouri; materialele complexe obţinute din diferite tipuri de folii.

Ambalajele flexibile din PE (polietilenă), PP (polipropilenă), PVC (policlorură de vinil), PET (polietilenă tereftalat), PA (poliamidă) sunt utilizate, în principal, sub formă de straturi barieră sau lianţi în materialele complexe de ambalare. Materialele plastice utilizate în domeniul ambalajelor prezintă o serie de avantaje: masă specifică redusă, impermeabilitate, sunt inodore, rezistente la acţiunea agenţilor chimici, au o bună stabilitate dimensională etc. Proprietăţile specifice ale foliilor şi filmelor de ambalaj sunt: transparenţă, rezistenţă la radiaţii ultraviolete şi infraroşii, sudabilitate şi posibilitate de lipire, posibilităţi de imprimare.c) Caracteristicile ambalajelor din materiale metaliceAmbalarea în cutii metalice reprezintă una dintre cele mai utilizate metode pentru păstrarea produselor alimentare perisabile. Materialele utilizate în acest scop sunt: tabla de oțel cositorită, aluminiul şi materialele combinate (cu materiale plastice, carton etc.). Stabilirea tipului de ambalaj trebuie să se facă în funcţie de: caracteristicile produsului care se ambalează, în special în funcţie de valoarea pH-ului; raportul masă/volum al produsului, termenul de valabilitate la temperaturi specifice de depozitare; modalităţile de umplere a ambalajului (la cald, la rece, sub presiune, temperatura, timpul de sterilizare); capacitatea, dimensiunile acestuia, sistemul de închidere; materia primă pentru corpul cutiei, partea inferioară şi capac; tipul de lac utilizat pentru suprafaţa interioară şi dacă acesta este compatibil cu produsul alimentar ambalat; modul de imprimare al ambalajului; posibilitatea efectuării unor tratamente speciale.

Tabla cositorită răspunde exigenţelor impuse de procesele tehnologice din industria alimentară, cât şi exigenţelor referitoare la calitatea produselor; siguranţa produselor şi protecţia mediului înconjurător. Ambalajul metalic trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: prevenirea contaminării microbiologice şi chimice a produselor; conservarea caracteristicilor produselor (inclusiv valoarea nutritivă); să fie economic şi sigur atât în fabricaţie, cât şi în distribuţie; să nu prezinte riscuri pentru consumator; să fie reciclabil, degradabil (tabla cositorită). La confecţionarea cutiilor metalice sunt utilizate şi alte materiale, cum ar fi: tabla din oţel, acoperită cu un strat de fosfat de crom sau aluminiu; aluminiu (material netoxic şi ecologic). Cutiile metalice sunt lăcuite în interior pentru a preveni: schimbarea gustului sau pentru a preveni reacţii chimice datorate metalelor dizolvate în produs; decolorarea produsului; reacţiile chimice între metal şi produs, care pot cauza coroziunea sau formarea de hidrogen în interiorul cutiei.

Foliile de aluminiu sunt folosite în special la ambalarea alimentelor sensibile, care absorb arome din mediul exterior. În alegerea ambalajului din tablă de aluminiu trebuie să se ţină seama de: caracteristicile produsului: valoarea pH-ului, masa, volumul, densitatea, durata de conservare; metoda de ambalare, incluzând tipul de maşină de ambalare şi caracteristicile acesteia. Alte cerinţe se referă la produsele puternic acide (pH < 3,5), la care folia de aluminiu trebuie lăcuită. Foliile pentru ambalajul de aluminiu pot fi acoperite cu materiale plastice, cum ar fi: polietilenă de joasă densitate (HDPE) sau polipropilenă (PP), aceasta din urmă când este necesar să suporte temperaturi de aproximativ 120°C sau operaţia de vidare. Avantajele utilizării foliei de aluminiu sunt următoarele: proprietăţi de barieră foarte bune; posibilităţi de tipărire; nu este toxică (poate veni în contact cu produsele alimentare); este utilizată cu succes în combinaţie cu materiale flexibile (pentru a asigura proprietăţi de barieră la substanţele volatile).d) Caracteristicile ambalajelor din sticlăSticla este un material care deţine o pondere importantă în sectorul ambalajelor, fiind utilizată cu precădere la ambalarea produselor lichide sau vâscoase. Este utilizată pe scară largă în domeniul alimentar, dar şi în industria farmaceutică, la ambalarea produselor chimice etc. Avantajele utilizării sticlei ca material de ambalare sunt următoarele: este impermeabilă la gaze, vapori, lichide; este inertă din punct de vedere chimic faţă de produsele alimentare şi nu pune probleme de compatibilitate cu produsul ambalat; este un material igienic, uşor de spălat şi care suportă sterilizarea; nu transmite şi nu

modifică gustul alimentelor; este transparentă, permiţând vizualizarea produselor; poate fi colorată, aducând astfel o protecţie suplimentară a produsului împotriva radiaţiilor ultraviolete; este un material rigid care poate fi realizat în forme variate; are o bună rezistenţă la presiuni interne ridicate, fiind utilizată la ambalarea unor băuturi ca: şampanie, cidru etc.; este reciclabilă. Utilizarea sticlei ca material de ambalaj prezintă şi dezavantaje legate de: rezistenţa mică la şoc mecanic, rezultând dificultăţi în transport şi depozitare; rezistenţă scăzută la şoc termic. Având în vedere faptul că sticla intră în contact direct cu mărfurile alimentare, ambalajele din sticlă fac subiectul unor prevederi obligatorii în vederea protecţiei sănătăţii consumatorilor. Aceste prevederi indică valorile limită admisibile pentru cantităţile de plumb şi cadmiu din compoziția sticlei.e) Materiale complexe de ambalareAmbalajele mai pot fi realizate dintr-o combinaţie de materiale ca, de exemplu: carton/folie de aluminiu/mase plastice; servesc uzual la ambalarea produselor granulate sau sub formă de pulberi (lapte praf, cacao, cafea instant, sucuri concentrate). Avantajele utilizării acestor materiale: cutiile pot fi încălzite la temperaturi de până la 130°C; au greutate mică, ceea ce conduce la scăderea costurilor de transport, impermeabilitate la vapori de apă şi la diferite gaze. Principalele dezavantaje sunt: preţul ridicat, termenul de valabilitate de 12 luni poate fi garantat numai pentru anumite produse, rezistenţă mecanică mai scăzută. În funcţie de materialele folosite, ambalajele complexe se pot clasifica în: *materiale complexe pe bază de aluminiu (au ca strat intern polietilena de joasă densitate şi, ocazional, polipropilena. În alegerea stratului intern trebuie să se ţină seama de compatibilitatea dintre material şi produsul ambalat. Ca material de acoperire pentru stratul exterior pot fi folosite următoarele materiale: celofan, folii de poliester şi de polipropilenă. Domeniile de utilizare: ambalarea produselor sensibile la umiditate (în acest caz se folosesc complexe de tipul celofan + aluminiu + polietilenă) şi ambalarea lichidelor şi a produselor vâscoase); *materiale complexe pe bază de hârtie şi carton (răspund unor cerinţe legate de: transparenţă, impermeabilitate la grăsimi, posibilităţi de termosudare. Cartoanele acoperite cu mase plastice, cum ar fi complexul carton-polietilenă, sunt utilizate pe scară largă la ambalarea produselor alimentare. Cartonul caşerat cu polietilenă asociat cu folie de aluminiu este utilizat la confecţionarea formelor tetraedrice, paralelipipedice pentru lichidele alimentare sterilizate UHT. Acest sistem de ambalare se numeşte Tetra-Pak); *materiale complexe pe bază de materiale plastice (sunt utilizate pentru ambalarea produselor în vid, a produselor lichide şi congelate. Procedeele moderne de sterilizare la temperatură ridicată au condus la necesitatea realizării unor materiale complexe rezistente la temperatura de 135°C. Astfel de materiale conţin: polipropilenă şi poliamidă sau poliester cu sau fără inserţie de folie de aluminiu). Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească materialele destinate confecţionării ambalajelor pentru produse sterilizate sunt: termosudabilitate, barieră faţă de oxigen, permeabilitate la vapori de apă, care se poate reduce prin asociere cu filme de aluminiu. Astfel de ambalaje sunt suficient de performante pentru a asigura alimentelor ambalate o conservare pe o perioadă mai mare de un an).f) Alte materiale de ambalareAmbalajele din materiale textile au o utilizare restrânsă, deoarece au dezavantaje precum: constituie un mediu prielnic dezvoltării microorganismelor şi sunt atacate de rozătoare, insecte şi nu rezistă la foc. Alte caracteristici sunt specifice fie materialelor celulozice (când materialele textile sunt din fibre vegetale – huse și saci din cânepă, iută etc.), fie maselor plastice (când materialele textile sunt din fibre sintetice – saci de polipropilenă).

Metode de ambalare a mărfurilora) Ambalarea colectivă şi porţionată. Ambalarea colectivă este metoda care permite gruparea într-o singură unitate de vânzare a mai multor produse. Materialele utilizate sunt: cartonul şi foliile contractibile. Ambalarea colectivă se poate realiza şi prin gruparea produselor preambalate în hârtie Kraft1, celofan sudabil etc., obţinându-se pachete paralelipipedice paletizate. Ambalarea porţionată este procedeul de ambalare în care cantitatea de produs care urmează să fie cuprins în ambalaj este stabilită astfel încât să fie consumată la o singură folosire. Pentru ambalarea porţionată pot fi folosite: folii contractibile, folii termosudabile din aluminiu sau hârtii metalizate.

1 Denumire a hârtiei obținute prin procesarea chimică (procediul Kraft) a pastei celulozice (din lemn sau plante). Scopul tratării chimice a pastei este eliminarea ligninei (partea lemnoasă din pastă). Fibrele celulozice rămase sunt folosite pentru realizarea unei hârtii de culoare maroniu nedefinit, nefinisată, utilizată la realizarea de pungi de hârtie sau a cutiilor din carton. Materialul brut astfel obținut se poate purifica în continuare, conducând la obținerea pastei de calitate superioară, pentru hârtie albă de scris și tipărit.

b) Ambalarea tip aerosol. Noţiunea de aerosol se referă la o dispersie de particule solide sau lichide foarte fine, susceptibile de a rămâne timp îndelungat în suspensie în atmosferă. Prin generator de aerosol se înţelege un ansamblu constituit dintr-un recipient nereutilizabil, din metal, sticlă, material plastic, care conţine un gaz comprimat, lichefiat şi prevăzut cu un dispozitiv ce permite ieşirea conţinutului sub formă de particule solide sau lichide aflate în suspensie într-un gaz sub formă de spumă, pastă, pudră sau în stare lichidă. În cazul gazelor comprimate, se utilizează: *azotul (gaz inert faţă de majoritatea substanţelor farmaceutice şi alimentare; este incolor, netoxic, insolubil, neinflamabil, inodor); *dioxidul de carbon (este un bun agent propulsor, netoxic, neinflamabil, protejează produsele contra oxidării, este bacteriostatic);*butanul şi propanul (sunt netoxice, se combină uşor cu hidrocarburile lichefiate, dar sunt inflamabile şi devin toxice). În prezent, în domeniul ambalării tip aerosol se urmăreşte sterilizarea accesoriilor de ambalare înaintea operaţiei de umplere, care elimină astfel o posibilă recontaminare în timpul ambalării. Gazul propulsor utilizat trebuie să fie compatibil cu produsul, să nu corodeze materialele ambalajului, să nu fie inflamabil, să nu prezinte riscul unei explozii şi să nu irite pielea. Acest tip de ambalare este utilizat în domeniul alimentar, al produselor farmaceutice, cosmetice etc.c)Ambalarea în folii contractibile este o metodă de ambalare a produselor în bucăţi mici, uniforme, prin aşezarea lor pe o placă-suport, având alveole termoformate, urmată de închidere prin acoperire cu folie şi termosudare. Prin folie contractibilă se înţelege o folie din material plastic, etirată (întinsă cu tensiune) în momentul fabricării sale, cu tensiuni interne fixate prin răcire şi care în momentul încălzirii revine la poziţia iniţială. Materialele întrebuinţate sunt: polietilenă termo-conductibilă, policlorură de vinil, policlorură de viniliden, polipropilenă etc. Ambalarea în folii contractibile se utilizează pe scară largă în domeniul produselor cosmetice, medicamentelor, obiectelor din sticlă sau porţelan. Se caracterizează prin uşurinţa în manipulare, având un impact pozitiv asupra consumatorului. Ambalarea tip skin este un procedeu de ambalare a produselor, prin aşezarea lor pe o placă–suport plană, urmată de închidere prin acoperire cu folie transparentă şi termosudare. Prin acest tip de ambalare la produsele alimentare se urmăreşte obţinerea unei permeabilităţi ridicate faţă de oxigen, ceea ce permite de exemplu păstrarea aspectului cărnii prin formarea oximioglobinei. Ambalarea tip blister, este un procedeu de ambalare a produselor prin aşezarea lor pe o placă–suport plană, urmată de închidere prin folie transparentă, având alveole termoformate şi închidere prin termosudare lipire sau capsare.d) Ambalarea aseptică constă în introducerea unui produs sterilizat, destinat comercializării, într-un vas sterilizat, în condiţii aseptice, urmată de închiderea vasului, astfel încât să fie prevenită contaminarea produsului cu microorganisme. Termenul aseptic desemnează, prin urmare, absenţa microorganismelor, iar termenul „ermetic" este folosit pentru a indica proprietatea mecanică a unui ambalaj sau material de a nu permite pătrunderea gazelor, vaporilor de apă, a microorganismelor în ambalaj. Ambalarea aseptică este deci o metodă care garantează securitatea microbiologică a alimentelor, fără ca acestea să-şi piardă caracteristicile nutritive şi organoleptice. Operaţiile de pasteurizare şi sterilizare folosite în ambalarea aseptică sunt următoarele: *pasteurizare HTST - high temperature short time (procedeu ce constă în încălzirea rapidă a produsului până la maxim 100°C (de regulă 72 – 75°C) şi menţinere 15 – 60 secunde, urmată de o răcire bruscă la temperatura camerei. Intregul proces se desfășoară într-un sistem închis, aseptic. Produsul rezultat este stabil din punct de vedere microbiologic . Acest tip de tratament se aplică produselor puternic acide care se menţin sterile la temperaturi scăzute-vin, bere, sucuri); *sterilizare UHT -ultra high temperature (acest procedeu, numit și ultrapasteurizare, presupune încălzirea produselor lichide în intervalul de temperatură 135-150°C, timp de două – patru secunde, urmată de răcire bruscă la temperatura camerei. Limita superioară de temperatură este utilizată pentru produse cu vâscozitate mică - exemplu, lapte-, iar cea inferioară pentru produse cu vâscozitate mare); *pasteurizare LTLT - low temperature long time (proces de încălzire la o temperatură de 63°C, timp de 30 de minute). Ambalajul aseptic constă dintr-o folie unică, multistratificată, care combină cele mai bune caracteristici ale hârtiei, materialului plastic şi aluminiului pentru a alcătui un recipient cu performanţe ridicate. Cutiile pentru băuturi sunt alcătuite în proporţie de 70% din hârtie, care oferă rigiditate şi rezistenţă. Polietilena deţine o pondere de 24% din cutie şi este utilizată în scopul etanşeizării ambalajului. O folie subţire de aluminiu, reprezentând 6% din ambalaj, formează o barieră împotriva aerului şi luminii, care pot degrada substanţele nutritive şi aroma alimentelor. Straturile componente (în număr de şase) ale cutiei aseptice sunt: polietilenă; hârtie; polietilenă; folie de aluminiu; polietilenă; polietilenă. Avantajul deosebit de important al ambalării aseptice îl constituie faptul că produsul devine steril înainte ca temperatura ridicată să-i modifice caracteristicile nutritive şi organoleptice. Tetra Rex, Tetra Pak sunt cele mai cunoscute ambalaje destinate produselor pasteurizate, care sunt sterilizate cu apă oxigenată în combinaţie cu radiaţii ultraviolete. Sistemul Tetra-Rex prelungeşte durata de conservare a produselor lactate la 60 de zile şi

între 60 şi 120 de zile pentru sucuri de fructe. Alte variante ale ambalajelor Tetra-Pak sunt: Tetra Standard, Tetra Aseptic, Tetra Brik, Tetra Brik Aseptic, Tetra King.e) Ambalarea în vid. Unele produse, cum ar fi carnea şi preparatele din carne sunt sensibile la acţiunea oxigenului. Chiar dacă ambalajul este impermeabil, cantităţi mici de oxigen rămase în ambalaj pot reacţiona cu produsul. Pentru a evita acţiunea oxigenului se face ambalarea sub vid. Ambalarea în vid constă în introducerea produsului într-un ambalaj impermeabil la gaze şi scoaterea aerului suprimând astfel oxigenul, principalul agent responsabil de o eventuală alterare a produsului. Dezavantajele utilizării metodei sunt următoarele: produsele sensibile la presiune pot fi deteriorate sau distruse din cauza presiunii exercitate asupra lor; deprecierea produselor care conţin grăsimi, dacă în timpul ambalării în vid acestea sunt supuse unor temperaturi mai mari decât temperatura de topire a grăsimilor. Pentru ambalarea în vid a brânzeturilor, cărnii, mezelurilor se pot utiliza pungi tip Cryovac. Operaţia de ambalare Cryovac cuprinde următoarele etape: umplerea pungilor Cryovac cu produsul de ambalat; eliminarea aerului din ambalaj prin aspiraţie; răsucire şi închidere automată cu un clips de aluminiu; introducerea ambalajului şi produsului timp de o secundă într-un recipient cu apă la temperatura de 92-97ºC. Materialele utilizate în această tehnică de ambalare sunt: materiale termosudabile, impermeabile, din carton pentru ambalajul exterior şi folii din materiale complexe de ambalare.f) Ambalarea în atmosferă modificatăAceastă metodă presupune modificarea atmosferei din interiorul ambalajului pentru a evita acţiunea oxigenului. Ea se realizează prin procedee precum: *Ambalarea în atmosferă controlată „CAP" (Controlled Atmosphere Packaging) poate fi definită ca reprezentând închiderea produsului într-un ambalaj impermeabil la gaz, în care gazele şi vaporii de apă au suferit modificări şi sunt controlate selectiv. Această metodă de ambalare este mai puţin întâlnită în practica comercială. *Ambalarea în atmosferă modificată MAP (Modified Atmosphere Packaging) constă în închiderea produsului într-un ambalaj în care atmosfera din interior este modificată, prin introducerea azotului şi dioxidului de carbon. Aplicarea acestei metode permite controlul reacţiilor chimice, enzimatice sau microbiene, în scopul reducerii sau eliminării proceselor de degradare ale mărfurilor. Principalul scop al introducerii azotului care înlocuieşte oxigenul este de a reduce oxidarea grăsimilor. Azotul este inert, inodor şi puţin solubil în apă şi grăsimi. Dioxidul de carbon este un agent „bacteriostatic" şi „fungistatic", poate încetini faza de creştere exponenţială şi poate reduce viteza de multiplicare a bacteriilor aerobe şi a mucegaiurilor. Dioxidul de carbon este foarte solubil în apă şi grăsimi, de aceea este absorbit de aliment. Oxigenul este în general evitat în procesul ambalării, există cazuri în care este utilizat drept component în amestecul gazos. De exemplu, la ambalarea cărnii, în amestecul gazos se utilizează şi oxigen, care are rolul de a menţine culoarea roşie a cărnii, peştelui, în scopul evitării apariţiei germenilor patogeni anaerobi.

Temperatura este cel mai important factor care influenţează calitatea produselor ambalate în atmosferă modificată. Menţinerea calităţii mărfurilor este posibilă în condiţiile în care temperatura este menţinută şi controlată în timpul depozitării.

Impactul ambalajului asupra mediului înconjurătorCaracterul ecologic al unui produs depinde în general de materiile prime utilizate, procesul tehnologic şi deşeurile rezultate în procesul de producţie şi de consum.

Ambalajul are diferite influenţe asupra mediului, în diferitele stadii ale ciclului său de viaţă. Prin urmare, ambalajul trebuie să răspundă atât cerinţelor de conservare şi păstrare, manipulare şi transport al produselor, cât şi unor obiective precise legate de protecţia mediului. Impactul ambalajelor asupra mediului înconjurător reprezintă de fapt impactul materialelor de ambalare asupra mediului, ca şi al tehnologiilor utilizate pentru obţinerea lor.

Pentru a evalua caracterul antipoluant al unui material de ambalare s-au stabilit o serie de criterii: *consum minim de material; *posibilitatea de distrugere a ambalajului după utilizare; *lipsa de nocivitate prin distrugerea materialului; *posibilitatea de reutilizare a materialului.

Pentru a înţelege impactul ambalajelor asupra mediului înconjurător, trebuie să menţionăm principalele fenomene cu care ne confruntăm în prezent: procesul de încălzire globală şi modificările climatice; *deprecierea stratului de ozon; *poluarea aerului, inclusiv fenomenul de ploaie acidă; *poluarea apei şi a solului.

Degradarea naturală a materialelor de ambalare se realizează prin: biodegradare, care constă în distrugerea materialelor de către microorganismele prezente în sol şi oxidare chimică, care constă în distrugerea materialelor, prin coroziune, reacţii fotochimice etc.

Luarea deciziei cu privire la incinerarea deşeurilor trebuie să ţină seama de anumite caracteristici ale materialelor în cauză, cum ar fi: reziduuri solide rezultate după ardere; gazele degajate

în timpul arderii. În general, ambalajele din hârtie şi carton pot fi considerate ecologice. Cu toate acestea, prezenţa compuşilor organocloruraţi folosiți/rezultaţi la albirea pastei de hârtie constituie o sursă de poluare. De asemenea, cernelurile de imprimare sunt considerate poluante. În cazul materialelor plastice se pune problema poluării mediului din două perspective, şi anume: al deşeurilor rezultate din utilizarea acestor materiale şi al emanaţiilor rezultate în cazul distrugerii lor prin incinerare. În ultimii ani, materialul lemnos a devenit deficitar. Pierderile rezultate în urma prelucrării sunt foarte mari, în produsul finit regăsindu-se doar 50% din materialul utilizat. Ambalajele din material lemnos sunt recuperabile, dar necesită cheltuieli mari pentru recuperare. În alegerea materialelor de ambalare se are în vedere ca, după utilizarea ambalajului, materialele respective să fie rapid şi complet degradabile.

Principalele căi de acţiune în scopul reducerii poluării mediului înconjurător sunt următoarele: reducerea ponderii ambalajelor nerecuperabile prin: introducerea unei taxe în scopul limitării răspândirii ambalajelor nerecuperabile; utilizarea ambalajelor recuperabile atunci când taxa cu care sunt impuse ambalajele nerecuperabile este mai mare decât cheltuielile de recuperare; introducerea unor ambalaje mai puţin poluante. Un exemplu edificator îl reprezintă ambalajele tip aerosol. Aerosolii pun reale probleme, deoarece nu sunt uşor de utilizat, volumul ambalajului este mai mare în comparaţie cu volumul produsului, iar deşeurile de ambalaj prezintă risc de explozie. Aceste motive au condus la diferite încercări de înlocuire a aerosolilor cu vaporizatoare acţionate manual (pentru parfumuri şi alte produse cosmetice, insecticide, vopseluri etc.). În anul 1995 s-a interzis utilizarea freonilor2 ca aerosoli, cu excepţia unor aerosoli medicali. Freonul are multiple utilizări, cele mai importante fiind acelea de agent propulsor şi agent frigorific, dar se încearcă înlocuirea acestor clorofluorocarburi3 cu alte gaze (propan sau butan), eventual aer comprimat, deoarece freonii afectează învelişul de ozon.

Sub presiunea grupărilor ecologiste, guvernul german a adoptat o reglementare cunoscută sub numele de „Ordonanţa Topfer", care se bazează pe principiul: „poluatorul trebuie să plătească, producătorii şi comercianţii trebuie să recupereze“. Ordonanţa face referire la trei tipuri de ambalaje: ambalaje de vânzare, supraambalaje şi ambalaje de transport, toate recuperate de către societatea Duales System Deutschland GmbH (DSD), care reuneşte distribuitorii și producătorii de bunuri de consum. Aceste societăţi asigură colectarea şi trierea materialelor de ambalare. Materialele recuperate sunt oferite gratuit organizaţiilor care s-au angajat să le valorifice.

Marea varietate a materialelor plastice utilizate pentru ambalare creează dificultăţi majore în reciclarea lor. Până când vor deveni disponibile sisteme mecanice accesibile de sortare a materialelor plastice, cel mai simplu mod de a identifica materialul de ambalaj este prin intermediul codificării. Sistemul de codificare constă într-o săgeată închisă, completată fie cu un număr, fie cu o abreviere pentru tipul de material (figura 1).

Figura 1. Codificarea ambalajelor din materiale plasticePETE l - polietilenă tereftalat; HDPE 2 - polietilenă de înaltă densitate; V 3 - vinil (inclusiv policlorură de vinil); LDPE 4 - polietilenă de joasă densitate; PP 5 – polipropilenă; PS 6 – polistiren; OTHER 7 - alte materiale plastice, inclusiv materiale multistratificate

Etichetarea mărfurilorEticheta reprezintă orice material scris, imprimat, litografiat sau ilustrat, care conţine informaţii despre produs şi care însoţeşte produsul la vânzare. Ea are rolul de a informa consumatorii în mod complet, corect şi precis. Etichetarea produselor alimentare a înregistrat în ultimele decenii o evoluţie deosebită în privința metodelor de realizare şi a calităţilor grafice ale etichetei, dar şi o îmbogăţire permanentă a conţinutului său informaţional. Astfel, eticheta nutriţională şi eticheta ecologică au devenit componente indispensabile ale etichetei moderne, elemente pe care companiile producătoare şi distribuitoare de alimente le folosesc ca pe un instrument informaţional şi promoţional valoros în lupta concurenţială, pentru atragerea unor importante segmente de consumatori, asigurându-le acestora premisele unei reale protecţii fizice (a vieţii, sănătăţii şi securităţii).Tendinţe actuale în etichetarea mărfurilor alimentare

2 Suspensie în gaz a unui corp solid sau lichid.3 Derivați fluorurați și fluoroclorurați ai metanului și etanului.

În practica activităţii de comerţ eticheta reprezintă un instrument esenţial. Cercetarea, analiza, perfecţionarea, standardizarea şi legiferarea etichetării au implicat eforturi comune din partea unor instituţii guvernamentale şi neguvernamentale, ale asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, ale producătorilor, comercianţilor şi distribuitorilor.

Eticheta, oricât de simplă ar fi ea, oferă o multitudine de informaţii uşor de receptat de către cumpărător: denumirea produsului; denumirea şi adresa producătorului; grupa din care face parte produsul; principalele caracteristici de calitate; masa pe unitate de ambalaj; ingredientele; domeniile de utilizare; restricţii privind consumul, condiţiile de păstrare; elementele de identificare a lotului; termenul de garanţie sau data limită de consum ş.a.

Etichetele îndeplinesc o serie de funcţii, care, în timp, s-au amplificat şi au permis şi clasificarea lor în: etichete de identificare; etichete de clasificare; etichete de prezentare, care descriu produsul; etichete de promovare.

Ca mijloc de comunicare în industrie, comerţ şi consum, etichetarea corectă şi cuprinzătoare a produselor reprezintă o bază utilă de date atât pentru consumator, cât şi pentru agenţii economici. Consumatorii au nevoie şi trebuie să cunoască informaţii despre produs, însă etichetarea nu trebuie să devină o piedică, un impediment, de aceea informaţiile obligatorii trebuie să fie: corecte şi precise; utile pentru consumator; alese astfel încât să orienteze corect consumatorul; selectate şi furnizate pe baza unor normative stabilite de organisme specializate; adecvate din punct de vedere al încărcăturii informaţionale, spre a nu îngreuna percepţia produsului de către consumatori.

Eticheta modernă a produselor alimentare cuprinde o componentă foarte importantă: eticheta nutriţională. Importanţa declarării valorii nutritive a alimentelor este bine cunoscută în prezent, mai ales că sfera sa de influenţă se întinde dincolo de ştiinţele legate de nutriţia omului, incluzând şi ştiinţele implicate în producţia şi comercializarea produselor alimentare. Apariţia etichetei nutriţionale a fost determinată de mai mulţi factori: evoluţia industriei alimentare; fundamentarea pe baze ştiinţifice (cerinţele pieţei metabolice) a producţiei de alimente; intensificarea eforturilor pentru a oferi oamenilor posibilitatea de a se hrăni corect, sănătos; necesitatea de protecţie a consumatorului, de asigurare a unor alimente salubre şi care, în acelaşi timp, să corespundă cât mai bine cerinţelor metabolice ale organismului; perfecţionarea continuă a normelor de nutriţie a omului pe plan naţional şi internaţional; creşterea gradului de informare şi educare al consumatorilor; considerarea etichetei ca un valoros instrument de marketing pentru producătorii şi comercianţii de alimente. Toţi aceşti factori au condus la afirmarea necesităţii declarării valorii nutritive pe etichetele produselor alimentare, ca o cerinţă obiectivă, socială, educaţională şi economică.

Un pas înainte este făcut de firmele care, pe lângă menţiunile ce indică valoarea energetică şi principalii nutrienţi, înscriu şi cantităţile recomandate de proteine, vitamine şi substanţe minerale, pe zi sau pentru un meniu. Un alt progres în domeniul etichetării nutriţionale a fost realizat de firmele care realizează produse destinate unor anumite segmente de consumatori. Atunci când produsul este destinat unui segment specific de populaţie, nominalizat în normele de nutriţie, este posibil ca valoarea nutritivă, exprimată în nutrienţi şi energie, să nu mai fie declarată doar în unităţi fizice pe o unitate de masă a produsului, ca potenţial nutritiv, ci şi declararea gradului de satisfacere zilnică a necesarului nutritiv al grupei respective de consumatori de către constituenţii existenţi într-o unitate de masă a produsului.

Începând cu anul 1991 se manifestă o nouă tendinţă în etichetarea alimentelor, şi anume, etichetarea ecologică a produselor alimentare. În spaţiul Uniunii Europene, eticheta pentru produse alimentare ecologice, purtând însemnul „agricultură ecologică” a fost adoptat în 1999, ca o completare a sistemelor de etichetare naţionale. Eticheta este inscripţionată pe ambalaj în limba ţării în care alimentul este comercializat. Însemnul „agricultură ecologică” se aplică produselor obţinute de producători agricoli care: *nu utilizează produşi chimici de sinteză (existând o listă a acestora autorizată şi publicată); *protejează mediul înconjurător şi animalele; *respectă caietele de sarcini omologate; *acceptă controlul asupra condiţiilor de producţie. Producţia ecologică este definită ca însemnând obţinerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor chimice de sinteză, în conformitate cu regulile de producţie ecologică stabilite, care respectă standardele, ghidurile şi caietele de sarcini naţionale şi sunt atestate de un organism de inspecţie şi certificare înfiinţat în acest scop. Producţia agroalimentară ecologică are ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor. Produsele ecologice sunt reprezentate de produsele obţinute şi etichetate astfel încât să informeze cumpărătorul că produsul şi/sau, după caz, ingredientele din produs au fost obţinute în conformitate cu metode de producţie ecologică.

Etichetele vor cuprinde o siglă specifică produselor ecologice controlate, emisă şi aplicată pe baza sistemului de certificare, indicând că produsul respectiv este conform cu regulile de producţie ecologică.

Cadrul legal al etichetării alimentelorPe plan internaţional au fost elaborate mai multe reglementări referitoare la etichetarea produselor alimentare, astfel: a)Directiva 79/112/CEE referitoare la etichetarea, prezentarea şi reclama produselor alimentare destinate vânzării către consumatorul final - elaborată de Consiliul Comunităţii Europene în decembrie 1978 şi actualizată în 1989; b)Normele generale Codex pentru etichetarea produselor alimentare preambalate - Codex STAN 1-1985 (Rev. 1-1991); c)Recomandări O.I.M.L.-79/1994: „Informaţii pe etichete de produse preambalate", elaborate de Organizaţia Internaţională de Metrologie Legală (O.I.M.L./TC6/Nr.5 - decembrie 1994).

În România, etichetarea alimentelor este reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 106 din 7 februarie 2002 privind etichetarea alimentelor. Prin această reglementare se aprobă: normele metodologice privind etichetarea alimentelor; normele metodologice privind etichetarea nutriţională a alimentelor; normele metodologice privind informaţiile suplimentare care se indică obligatoriu prin etichetare în cazul alimentelor obţinute din organisme modificate genetic sau, care conţin aditivi şi arome modificate genetic ori obţinute din organisme modificate genetic. Normele metodologice reglementează modul de etichetare a alimentelor livrate ca atare consumatorului final, precum şi restaurantelor, spitalelor, cantinelor şi altor agenţi economici care prepară şi furnizează hrană pentru populaţie.

În sensul acestor norme metodologice, eticheta reprezintă orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine elemente de identificare a produsului şi care însoţeşte produsul sau este aderent la ambalajul acestuia. Scopul etichetării este de a da consumatorilor informaţiile necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel produs care corespunde exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi posibilităţilor lor financiare, precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi. Informaţiile înscrise pe etichetă nu trebuie să inducă în eroare consumatorii, la achiziţionarea produselor, în privinţa: *caracteristicilor alimentului şi în special a naturii, identităţii, proprietăţilor, compoziţiei, cantităţii, durabilităţii, originii sau provenienţei sale, precum şi a metodelor de fabricaţie sau de producţie; *atribuirii de efecte sau proprietăţi alimentelor, pe care acestea nu le posedă; *sugerării că alimentul are caracteristici speciale atunci când în realitate toate produsele similare au astfel de caracteristici.

Etichetele alimentelor trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele menţiuni: denumirea sub care este vândut alimentul; lista cuprinzând ingredientele; cantitatea din anumite ingrediente sau categorii de ingrediente; cantitatea netă pentru alimentele preambalate; data durabilităţii minimale sau, în cazul alimentelor care din punct de vedere microbiologic au un grad înalt de perisabilitate, data limită de consum; condiţiile de depozitare sau de folosire, atunci când acestea necesită indicaţii speciale; denumirea sau denumirea comercială şi sediul producătorului, al ambalatorului sau al distribuitorului; în cazul produselor din import se înscriu numele şi sediul importatorului sau ale distribuitorului înregistrat în România; locul de origine sau de provenienţă a alimentului, dacă omiterea acestuia ar fi de natură să creeze confuzii în gândirea consumatorilor cu privire la originea sau provenienţa reală a alimentului; instrucţiuni de utilizare, atunci când lipsa acestora poate determina o utilizare necorespunzătoare a alimentelor; concentraţia alcoolică pentru băuturile la care aceasta este mai mare de 1,2% în volum; o menţiune care să permită identificarea lotului; menţiuni suplimentare de etichetare pe grupe de produse.

Etichetarea produselor nealimentareDat fiind marea diversitate a sortimentului de produse nealimentare, în ceea ce urmează, ne vom referi la câteva categorii de mărfuri nealimentare, respectiv: produse textile, încălţăminte, detergenţi şi produse de curăţat, produse cosmetice, articolele din sticlă pentru menaj şi aparate electrocasnice.Etichetarea produselor textileOperaţia de alegere a unui articol textil este tot mai dificilă din cauza diversificării materiilor prime pe seama a numeroase fibre chimice şi mai ales prin realizarea de amestecuri de fibre şi fire extrem de variate, dar şi prin folosirea unor tehnologii noi şi prin aplicarea a numeroase tratamente de finisare, superioare, cu scopul de a se obţine articole cu însuşiri foarte diferite. De aici şi necesitatea unui „sistem informaţional” operativ, la îndemâna vânzătorului şi cumpărătorului, principalul suport de informaţie fiind eticheta. Produsele textile trebuie să fie însoţite la comercializare, practic, de două tipuri de etichete.

a) o etichetă de însoţire, confecţionată din hârtie sau carton, care trebuie să conţină, în mod obligatoriu, următoarele elemente: denumirea şi/sau marca producătorului; adresa sediului producătorului sau al importatorului; denumirea produsului; denumirea importatorului, în cazul confecţiilor din import; compoziţia fibroasă a ţesăturii pentru faţă şi pentru căptuşeli; principalele caracteristici tehnice şi de calitate ale produsului textil, de exemplu: mărimea şi modelul la confecţii, lăţimea la ţesături, dimensiuni

la covoare etc., tratamente speciale aplicate precum: antimurdărire (Scothgard, pentru produsele confecţionate care nu se pătează şi Easy care, pentru confecţii uşor de întreţinut, de exemplu produse care graţie tratării cu teflon rezistă la pătare), neşifonabilizare (Permanent – Press, pentru produse tip bumbac, care nu necesită operaţia de călcare după spălare şi confecţiile “non-iron”, care sunt neşifonabile), stabilizare dimensională (Sanforized, pentru produse din fibre celulozice naturale cu modificări dimensionale la spălat de maxim 1%), impermeabilizare, mercerizare etc. Compoziţia fibroasă se va marca distinct, în procente (%), în ordine descrescătoare, când sunt mai multe fibre componente. Mărimea confecţiei textile se va înscrie în conformitate cu standardele române de dimensiuni, inclusiv pentru cele din import.

b) o a doua etichetă, de întreţinere, care trebuie să fie cusută pe produsul textil, confecţionată din materiale rezistente la spălare, călcare, curăţire şi care este necesar să reziste cel puţin atât timp cât rezistă şi produsul textil pe care este aplicată. Pe această etichetă se indică modul de întreţinere a produsului textil respectiv, utilizându-se simboluri grafice standardizate internaţional. Pentru a-i ajuta pe consumatori, dar şi pe cei care spală şi curăţă chimic, a fost stabilit un cod de etichetare de întreţinere cu ajutorul unor simboluri grafice standardizate internaţional, conform SR EN ISO 3758/1996, standard la care face referire şi HG nr. 332/2001 privind etichetarea produselor textileEtichetarea încălţăminteiÎn conformitate cu Normele metodologice privind etichetarea încălţămintei destinate populaţiei, ce fac obiectul HG 261/1998, etichetarea încălţămintei se face, în mod obligatoriu, individual, pe unitatea de produs supusă comercializării (pe pereche), de către producători, iar în cazul importurilor, de către importatori sau comercianţi, aceştia fiind responsabili pentru informaţiile privind identificarea produsului şi a materialelor componente. Comercializarea către consumatori a încălţămintei presupune respectarea, de către agenţii economici, a trei obligaţii majore: a) Eticheta trebuie să conţină următoarele elemente: denumirea şi marca producătorului, importatorului, sau comerciantului; ţara de origine; articolul; mărimea şi, după caz, specificaţii privind tratamentele speciale aplicate. Pentru încălţămintea din import se acceptă ca eticheta în limba română să fie însoţită de cea în limba străină, iar pentru încălţămintea ecologică se vor utiliza ecoetichetele. b) În etichetarea încălţămintei se ţine seama de următoarele precizări: materialul înscris ca fiind folosit în părţile componente ale încălţămintei trebuie să se regăsească în proporţie de minim 80% din suprafaţa desfăşurată; dacă nici un material nu este în proporţie de minim 80%, se vor indica principalele două materiale; este obligatorie înscrierea materialelor pentru toate componentele încălţămintei: partea superioară exterioară (faţa), părţile interioare (căptuşeală, acoperiş de branţ) şi talpa exterioară. Mărimea încălţămintei din import se va marca în centimetri, marcaj specific pentru România. Eticheta trebuie să fie bine ataşată, accesibilă, înscrisul trebuie să fie vizibil fie că este făcut direct pe produs, fie pe eticheta ataşabilă produsului, iar dimensiunile pictogramelor trebuie să fie suficient de mari. c) Încălţămintea ce urmează a fi comercializată trebuie însoţită de instrucţiuni privind indicarea modului de purtare şi de întreţinere, redactate obligatoriu în limba română.Etichetarea detergenţilor şi produselor de curăţatEticheta sau ambalajul detergenţilor, ale produselor de întreţinere şi de curăţat, trebuie să cuprindă următoarele elemente de identificare-caracterizare şi informare: denumirea comercială a produsului; denumirea şi adresa producătorului (sau a persoanei responsabile cu punerea sa pe piaţă); conţinutul net indicat în unităţi de greutate sau de volum; compoziţia chimică; instrucţiuni de păstrare, utilizare şi de dozare pentru domeniul de folosire recomandat. Indiferent de concentraţie se vor indica pe etichetă, în mod obligatoriu, următoarele ingrediente: enzime, conservanţi şi dezinfectanţi. Concentraţia substanţelor din compoziţia chimică va fi marcată pe ambalaj, pe grupe de procente. Instrucţiunile pentru detergenţii şi produsele de întreţinere destinate materialelor textile cuprind: tipul materialului recomandat şi dozarea (exprimată îîn grame sau mililitri), în funcţie de duritatea apei, gradul de murdărire, numărul de cicluri de spălare sau tipul maşinii de spălat. Etichetarea produselor cosmeticePentru a fi comercializate, produsele cosmetice trebuie să aibă inscripţionate, atât pe ambalaj cât şi pe recipientul în care se găsesc, următoarele informaţii: numele sau denumirea producătorului; sediul sau adresa producătorului; ţara de origine (pentru produsele cosmetice fabricate în afara UE); conţinutul nominal, indicat în grame sau mililitri (nu este obligatoriu pentru ambalajele care conţin mai puţin de 5 g sau 5 ml, pentru eşantioanele gratuite, pentru dozele mici); data de minimă durabilitate, prin sintagma: „A se folosi preferabil înainte de…” sub forma zi, lună, an sau luna şi anul (nu este obligatorie pentru produsele cosmetice cu o durabilitate minimă care depăşeşte 30 de luni, dar se va înscrie perioada în care produsul poate fi folosit în siguranţă, după deschiderea recipientului). Toate informaţiile înscrise pe etichetă trebuie scrise în limba română, cu excepţia listei ingredientelor (unde se vor folosi denumirile din

nomenclatorul internaţional pentru produse cosmetice) şi a coloranţilor (înscrişi conform numărului din indexul culorilor). Este interzis ca, prin etichetare, să se atribuie produselor cosmetice proprietăţi pe care nu le au (prin texte, denumiri, mărci, imagini sau alte semne care ar putea duce în eroare consumatorii). Etichetarea articolelor din sticlă pentru menaj trebuie să conţină cel puţin următoarele menţiuni: denumirea produsului; denumirea şi/sau marca producătorului sau a persoanei responsabile de introducerea pe piaţă (după caz); adresa producătorului, a reprezentantului legal desemnat al producătorului sau importatorului; cantitatea; principalele caracteristici tehnice şi de calitate; compoziţia; modelul; numărul bucăţilor ambalate; numărul lotului; semnul care defineşte fragilitatea; condiţii de manipulare, păstrare, atenţionări speciale. La articolele din sticlă cristal etichetarea va fi însoţită, în mod obligatoriu, de următoarele marcaje: marcaj rotund, de culoare aurie, inscripţionat cu specificaţia Pb 30% pentru cristalul superior şi Pb 24% pentru cristalul cu plumb; marcaj pătrat, de culoare argintie, în cazul sticlei cristaline; marcaj sub formă de triunghi echilateral, de culoare argintie în cazul sticlei sonore.Etichetarea energetică a aparatelor electrocasniceÎn conformitate cu reglementările legale, în vigoare în România, şi a reglemntărilor privind eficienţa energetică şi etichetarea energetică a aparatelor electrocasnice, precum: aparatele frigorifice, maşinile de spălat de uz casnic, uscătoarele electrice de uz casnic, maşinile de spălat vase de uz casnic, maşinile combinate de spălat şi uscat rufe (de uz casnic) şi cuptoarele electrice cu microunde, trebuie să îndeplinească anumite condiţii privind informarea consumatorilor la introducerea lor pe piaţă, astfel: să aibă o etichetă, indicând consumul de energie, clasa de eficienţă energetică, nivelul de zgomot şi alte caracteristici esenţiale; să fie însoţite de o fişă, conţinând funcţiile înscrise pe etichetă; să aibă marcajul european de conformitate (CE), potrivit Legii nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor; să îndeplinească condiţiile privind nivelul de zgomot, conform HG nr. 482/2004. Toate aceste produse trebuie să fie însoţite şi de documentele legale cerute oricărui produs de folosinţă îndelungată prezent pe piaţă: certificate de garanţie, carte tehnică sau instrucţiuni de utilizare, declaraţie de conformitate. Informaţiile şi documentele trebuie redactate obligatoriu în limba română, indiferent de ţara de origine (fără a exclude şi prezentarea într-o limbă străină). Etichetarea energetică are rolul de a furniza consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise despre: consumul de energie al aparatului electrocasnic (kWh/an); clasa de eficienţă energetică exprimată pe o scară de la A (cel mai eficient) la G (cel mai puţin eficient); volumul compartimentelor de refrigerare, respectiv de congelare şi numărul de stele, la aparatele frigorifice; eficienţa de spălare, capacitatea de spălare şi uscare, la maşinile de spălat şi uscat rufe; nivelul de zgomot, pentru toate aparatele; alte aspecte relevante, în funcţie de aparat; semnul etichetei ecologice. Eticheta se amplasează la loc vizibil, pe exteriorul părţii frontale sau superioare a aparatului, în aşa fel încât să poată fi citită cu uşurinţă.

- k, oct. 2013, I.Sc.