biserica noastra

62

Upload: gabrielbejan

Post on 07-Apr-2016

289 views

Category:

Documents


3 download

DESCRIPTION

Parohia Romano-Catolica Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul Galati

TRANSCRIPT

Page 1: Biserica Noastra
Page 2: Biserica Noastra
Page 3: Biserica Noastra
Page 4: Biserica Noastra
Page 5: Biserica Noastra

„FIINŢĂ ÎMPREUNĂ” : BISERICA ŞI CREDINCIOŞII EI

Dragă familie, mă adresez vouă pornind de la o expresie binecunoscută a filosofului român Constantin Noica, pentru a evidenţia membrilor comunităţii noastre catolice faptul că Biserica noastră, în calitatea ei de instituţie divino-umană, poate fi considerată „fiinţă împreună” cu credincioşii săi, tot la fel cum ea este considerată „fiinţă împreună” cu Euharistia. Într-adevăr, dacă comunitatea oraşului a ridicat, împodobit şi îngrijit Sfântul Lăcaş, la rândul ei Sfânta Euharistie este aceea care transformă Biserica întru Cristos prin consacrare, împărtăşire şi contemplaţie.

Existenţa de peste cinci secole a localităţii de la malurile Dunării se însoţeşte cu manifestarea „ab initio” a spiritualităţii creştine de rit latin în rândul populaţiei aşezată pe aceste meleaguri, cu asistenţa permanent spirituală a misionarilor aflaţi în Moldova încă din secolele XVI-XVII.

Evenimentele istorice petrecute acum 25 de ani au deschis pentru catolicii diecezei noastre, respectiv ai parohiei locale, un nou orizont de libertate, de reorganizare bisericească şi de propăşire spirituală. Ultimul Sinod diecezan urmăreşte să reînnoiască în noi toţi, creştini ai comunităţii din Galaţi, preoţi, laici, persoane consacrate, iubirea faţă de Biserică. A o sluji trebuie să devină vocaţia şi misiunea tuturor. Pentru a iubi Biserica mai profund, va trebui să o privim cu ochii lui Isus, care «a iubit Biserica şi s-a dat pe sine însuşi pentru ea» (Gal 5,25). Să urmăm, deci, pilda înălţătoare a înaintaşilor, fii devotaţi ai Bisericii

5

Page 6: Biserica Noastra

româneşti, al căror martiriu a fost preţuit de un Sfânt Părinte de pioasă amintire atunci, când se exprima astfel: «Preaiubiţilor, reconstrucţia societăţii române va fi cu atât mai solidă, cu cât se va înrădăcina mai mult în tradiţiile voastre cele mai sănătoase. E nevoie, mai ales, a redescoperi puterea credinţei tuturor acelora, care au preferat să moară decât să renege pe Dumnezeu sau Biserica. Fiecare Biserică şi comunitate religioasă din ţara voastră a avut martirii săi şi în secolul XX… Mult iubiţi catolici din România, ştiu bine cât aţi suferit în anii cumplitului regim comunist, mai ştiu şi cu cât curaj aţi perseverat în fidelitatea voastră faţă de Cristos şi Evanghelia sa» (Papa Ioan Paul al II-lea Discursul de la Bucureşti, mai 1999).

Viaţa creştină era definită în limba greacă, aceea din Biblia cea dintâi, ca o viaţă de “parohi” şi de “parohie”, adică de oameni străini şi călători, pentru că ei sunt „în lume”, dar nu sunt „din lume”, patria lor adevărată fiind în ceruri. Aceasta nu trebuie interpretată ca ostilitate, sau ca un dispreţ faţă de lume. Dumnezeu „iubeşte lumea”, şi vrea «să mântuiască lumea» (In 3,16; 12,47). Noi, creştinii, să fim deci „sarea pământului“ şi „lumina lumii” după cum am fost chemaţi, şi să ştim să implantăm un germene de veşnicie şi de nestricăciune în această lume precară. Înţelepciunea creştină trebuie să ne determine în acest Nou An şi în viitor pe noi toţi, cei chemaţi în această Parohie, să ne folosim de această lume ca şi cum ar trebui să dispară mâine, dar ca şi cum n-ar trebui să dispară niciodată.

6

Page 7: Biserica Noastra

Cu această credinţă mă adresez cu multă încredere frăţească vouă, tuturor credincioşilor străbunei şi nemuritoarei noastre Sfinte Biserici. Un An Nou plin de haruri şi Binecuvântarea mea plină de iubire !

7

Page 8: Biserica Noastra
Page 9: Biserica Noastra

«A face din Biserică o casă şi o şcoală a comuniunii »1

PREZENŢĂ CATOLICĂ SECULARĂ LA GALAŢI

Se crede că „târgul” Galaţi a luat fiinţă la începutul secolului al XV-lea, acesta ajungând la sfârşitul secolului principalul port al Ţării Moldovei şi centrul economic cel însemnat al acestui teritoriu. Schimburile economice cu celelalte târguri din Moldova şi Transilvania, ca şi comerţul exterior cu străinătatea s-au dezvoltat cu repeziciune în secolele următoare. Se formează treptat o piaţă internă variată de mărfuri, solicitată atât în interiorul ţării cât şi afară, cum erau: peştele, cerealele, vitele, oile, lemnul, vinul, sarea ş.a. curând oraşul port ajunge la o prosperitate economică, favorizând dezvoltarea activităţilor de organizare socială şi civică. Este atestată o dezvoltare meşteşugărească legată de necesităţi de transport, de felurite trebuinţe gospodăreşti şi de construcţii urbane. Apare o piaţă de mărfuri, pe locul cunoscut mai târziu sub denumirea de „Piaţa Veche”. În jurul acestei pieţe apar o mulţime de prăvălii, aflate sub stăpânirea bisericilor şi mănăstirilor din târg şi patronate de negustori şi meseriaşi.

În apropierea acestui centru civic existau deja câteva lăcaşuri de cult ortodoxe, lângă care apare şi unul catolic cu cimitirul propriu. Biserica este menţionată de episcopul misionar Marco Bandini,

1 IOAN PAUL AL II-LEA., Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 6 ianuarie 2001, 43.

9

Page 10: Biserica Noastra

prezent pe aceste meleaguri. El menţionează: «Această biserică este aşezată într-un loc foarte bun şi foarte prielnic, lângă piaţă»2. În relatarea unui alt misionar Francesco Pastis de Candia, datată 1622, este de asemenea semnalată existenţa acestei biserici: «Galazzi, una chiesa», indicând şi prezenţa unei comunităţi aparţinând acestei confesiuni, reprezentată de o colonie de negustori italieni3.

Existenţa unei biserici catolice la Galaţi este o mărturie a unei lungi perioade de misionariat franciscan, fapt confirmat de prima atestare oficială a prezenţei acestui ordin catolic pe teritoriul Ţării Moldovei, respectiv la Galaţi, prin documentul pontifical „Cum hora undecima” din 11 iunie 1239, prin prezenţa preoţilor franciscani care între anii 1239 şi 1623 şi-au exercitat un apostolat neîntrerupt în acest teritoriu, fiind singurii păstori sufleteşti ai creştinilor catolici trăitori aici. Activitatea laborioasă a misionarilor franciscani, după cum ne dau mărturie numeroase documente istorice, ne determină să o considerăm ca având o importantă contribuţie social-spirituală adusă consolidării principatului moldav în general şi târgului Galaţi în particular, ca o aşezare urbană şi civică în devenire.

Revenind la biserica aşezată lângă piaţa târgului, nu departe de malul Dunării, misionarul Paolo Bonici la 24 aprilie 1630 comunică la Roma că în localitate era o “biată bisericuţă”, pe care dorea să o refacă. La 20 iulie 1631 obţine încuviinţareadomnitorului Moise Movilă, dar reîntors în târg, 2 BANDINI M., Codex Bandinus 1646/1648, Bucuresci, Fipogr. Carlo Gobl., 1895, p. 203.

10

3 Călători străini, vol. III, Ed. Ştiinţifică 1971, p. 639.

Page 11: Biserica Noastra

pârcălabul („il capitano della città“) şi locuitorii („gli scismatici”) îl împiedică să reconstruiască biserica, «fiind că nu voiau să facă una nouă. Biserica va fi totuşi înălţată, căci un alt călător, Niccolo Barsi, trecând prin Moldova prin anii 1633 şi 1639, remarcă la Galaţi “una chiesola”, o bisericuţă, iar un alt pelerin aminteşte că biserica este făcută din lemn, acoperită cu şindrilă şi paie, ca toate celelalte biserici (Idem, p. 82-83, 227). Episcopul Bandini completează ştirea, cu amănuntele că biserica era făcută din chirpici, acoperită cu stuf şi fără clopote, având numai două clopoţele şi obiecte de cult şi odăjdii uzate4, Tot acest misionar, aflat în acei ani la Galaţi, intervine categoric pentru stăvilirea dorinţei unor negustori şi meşteşugari, de a-şi construi dughene pe locul cimitirului catolic de lângă piaţă, în scopuri de comerţ.

Vitregia vremurilor face ca mai târziu, în 1663, un alt misionar sosit în târg, Antonio Rossi da Mondaino, să constate că biserica nu mai avea preot de cinci ani şi că era ca “un grajd, fiind toată arsă de duşmani nu avea nici cruce şi era acoperită cu paie, ca o colibă”. Cu ajutoare primate din Italia, Rossi arestaurat biserica şi casa preotului, cu toate greutăţile făcute de localnici şi de turci. Tot prin grija lui Rossi, începe să funcţioneze o şcoală pe lângă biserică5. În anul 1672, misionarul Rossi e nevoit să fugă din localitate, din cauza războiului început de turci şi datorită tiraniei domnitorului Moldovei, «care ridică din biserică totul», persecutându-l. După câţiva ani,

11

4 Cf. BANDINI M., Codex Bandinus 1646/1648, Bucuresci, Fipogr. Carlo Gobl., 1895, p. 203.5 CĂLINESCU G., Alcuni missionari cattolici, Roma 1925, p.38, 70,

Page 12: Biserica Noastra

preotul Giovanni Battista del Monte, ajuns la Galaţi, se îngrijeşte de biserică, acoperind-o cu ţiglă „all’italiana”. Pe lângă biserică exista şi o locuinţă, cu cele necesare pentru viaţa unui preot. Spre sfârşitul secolului era în aceeaşi stare bună, biserica fiind ajutată de bogaţii negustori catolici6. Ea avea în stăpânirea sa trei vii, în iulie 16827. Luigi Bevilacqua arată în relaţia sa din 17 mai 1700, că cele trei vii dădeau un vin foarte bun, ce se vindea cu câştig8. În 1745 viile erau distruse, biserica mai având în stăpânire doar terenul. Produsele acestor domenii, ca şi cele ţărăneşti sau mărfurile meşteşugarilor, se vindeau în piaţa târgului cu preţuri la îndemâna oricui. Misionarul Vito Piluzio care vizitează deseori Galaţiul notează la 14 decembrie 1688 că „viaţa este ieftină” („il vivere e buon mercato”). În jurul pieţii târgului se situau o mulţime de prăvălii stăpânite de biserici şi mănăstiri, negustori şi meseriaşi. Printre acestea se afla şi biserica catolică, care avea în 1670 şapte prăvălii. Până şi preotul Benedetto da Cortona se ocupa cu negoţul prin 1688, când vindea vin, grâu şi fân în cimitirul bisericii, unde-şi ridicase o dugheană9.

Toţi misionari notează în relatările lor importanţa portului Galaţi pentru desfăşurarea comerţului pe apă, un loc unde sosesc corăbii din toate părţile. Dimitrie Cantemir considera, la vremea respectivă, că Galaţi era «cel mai vestit port

6 Idem, p. 5, 106-107. 7 Călători străini, Vol. VII, Ed. Ştiinţifică 1980, p. 82. 8BONAVENTURA M., în Archivum Curae generalis, Ordinis fratrum Minorum conventualum”, XL, VI, B.P. 9 Cf. CĂLINESCU G., Alcuni missionari cattolici, op. cit., p. 94.96.

12

Page 13: Biserica Noastra

comercial de pe toată Dunărea»10. Preotul Antonio Angelini relata într-o scrisoare, că Galaţiul este «locul de întâlnire al negustorilor catolici din toate părţile»11. Târgul cuprindea ca părţi centrale piaţa comercială, adică Piaţa Veche şi zonele adiacente bisericilor Mavromol şi Precista. Locuit era doar începând de la marginea Râpei spre Dunăre, valea fiind ocupată de magazii şi mici ateliere navale. Se estimează că la mijlocul secolului XVII populaţia nu depăşea 3000 de locuitori, cu cca 300 case, locuite de câţiva boieri spătari: cluceri, hatmani, pitari şi paharnici, apoi de mari şi mici negustori, de meşteşugari, agricultori şi servitori. Statisticile privind populaţia de confesiune catolică apreciază că în 1630 erau 16 case, după un an ajunseseră la 20, mai târziu în 1650 erau 40 de familii, în 1663 existau 126 de “suflete”, numărul acestei populaţii fiind fluctuând, dar în permanenţă prezent în compoziţia demografică a localităţii.

Viaţa catolică a continuat cu multe perioade de regres, după cum erau vicisitudinile timpului prin care trecea Ţara Moldovei, până în anul 1754 când parvine ştirea că biserica şi clădirile anexe arse în repetate rânduri şi suferind din cauza numeroaselor distrugeri ale târgului duc la dispariţia integrală a proprietăţilor dobândite. Anterior, la data de 4 martie 1736, a existat o încercare de reclădire a bisericii, prin iniţiativa unor zidari şi pietrari, pe numele lor Stan, Ion, Vasile şi Andrei, care împreună cu Iftimie „olar ot Galaţi” se angajaseră la această întreprindere.

10 CANTEMIR D., Descrierea Moldovei, p. 75. 11 Propaganda Fide Scritture riferite nelle Congregazioni generali, anno 1682, vol. 485, f. 54-56.

13

Page 14: Biserica Noastra

Peste câţiva ani, în 1744, biserica era „ameninţată de ruină” încât, in anul următor, se năruie complet12. Astfel s-a pierdut vechiul loc al bisericii, al cimitirului aparţinător şi al locuinţei preotului din Piaţa Veche, spaţii ocupate mai apoi de călugării ortodocşi din vecinătate.

O nouă perioadă de continuitate pentru credinţa catolică în oraşul nostru începe prin redeschiderea comerţului pe Dunăre, în urma Păcii de la Kuciuk-Kainardji din anul 1774 şi mai târziu, prin Pacea definitivă de la Andrianopol din anul 1829. După 1830 s-au deschis în ritm rapid numeroase consulate străine, sporind considerabil numărul credincioşilor catolici. Continuul flux economic, neîntrerupt nici în perioadele bântuite de calamităţi naturale, de epidemiile de ciumă, de războaiele ruso-austro-turce, conturează vocaţia comercială a oraşului-port, care se va defini în deceniile următoare ale secolului XIX, când Galaţiul se europenizează treptat, impulsionând societatea economică şi civică locală spre un progres tot mai evident.

Progresul cel mare făcut de portul Galaţi s-a remarcat odată cu instituire regimului de „porto-franco” în anul 1834. În colecţia comunicărilor princiare ale domnitorului Mihai Sturza (1834-1849) către Adunarea Generală a Moldovei, publicată în anii 1834-1847 se menţionează: „Oraşul Galaţi, singurul liman şi cea dintâi schelă a negoţului ţării, a fost în toată vremea privit de noi, ca cel mai vrednic a atrage în prezenţa sa toată îngrijirea ocârmuirii şi e izvor către ţară de îmbelşugată fericire”. În următorii 4 ani

12 Idem., p. 168-195.

14

Page 15: Biserica Noastra

de la declararea porto-francului, comerţul prin Galaţi s-a dublat, 20 de ani mai târziu, în 1855, populaţia Galaţiului ajunsese la cca 60000 de locuitori. Greutăţi în navigaţie însă mai persistau, deoarece Gurile Dunării erau ocupate de două mari state rivale. Războiul din 1854 s-a purtat între Rusia, pe de o parte, şi Turcia şi aliatele sale Anglia, Franţa şi Italia Piemontul, pe de altă parte. Tratatul de la Paris a remediat apoi acest inconvenient. Gurile Dunării vor fi eliberate, considerându-se regiunea apelor până la Galaţi ca zonă maritimă. Acest fluviu va fi declarat o cale internaţională sub protecţia celor Şapte Puteri ale vremii. Ca urmare, se instituie Comisia Europeană a Dunării, care va avea menirea supravegherii lucrărilor de îmbunătăţire a navigaţiei de la Brăila până la gurile Dunării. În urma acestor evenimente, mişcarea comercială a portului Galaţi va lua un avânt pronunţat şi, odată cu aceasta, dezvoltarea economică a viitoarei Românii. Oraşul strâns legat de portul său va luceau comerţul pe mare între ţările străine şi România.

Un hrisov din 1 octombrie 1836 legifera posibilitatea extinderii oraşului spre Vadul Ungurului, cât ţinea moşia târgului. Această parte a Galaţiului, cuprinsă între strada Domnească şi malul falezei în jos, şi până deveni repede remarcat, prin dezvoltarea fabricilor sale şi prin marile case de import-export, care miză la Grădina Publică în sus, a fost denumită atunci drept „oraşul nou”. Ca urmare, în cuvântul rostit la deschiderea Adunării Obşteşti, Domnitorul Mihai Sturza arată că la Galaţi s-a ales un loc „carele uneşte calităţile cerşute pentru zidirea unui nou Goraş”. La această dată planul noului oraş era gata, fiind trasate străzile şi însemnate locurile pentru

15

Page 16: Biserica Noastra

pieţele public13. O scrisoare din 1 iulie 1868 aparţinând lui Garibaldi şi adresată către fratele său, consul al Piemontului la Galaţi, menţiona: „Am fost la Galaţi către 1826, şi trebuie să existe o mare diferenţă faţă de oraşul de odinioară. Îmi amintesc însă poziţia lui foarte frumoasă, pe malurile Dunării” . După alte mărturii ale timpului, referitoare la aspectul oraşului, de la „Răspântie” cum i se spunea pe atunci „Pieţii Regale” de mai târziu, de jur împrejur, se aflau barăci de lemn cu tarabe în faţă cu marfă. În faţa dughenelor, pe trotuare stăteau pe scaune zarafii cu lădiţe pline cu tot felul de monezi, aşteptând muşterii pentru schimb cu negustorii străini care soseau cu vapoare încărcate cu marfă din Orient. De la „Răspântie” porneau ca o stea cu şase raze străzile principale. Era Strada Mare sau comercială, unde se înşirau prăvăliile încărcate cu coloniale, care făceau legătura între centru şi mahalaua schelei, unde erau magaziile de cereale şi locurile de plimbare ale gălăţenilor. La capătul Străzii Mari se afla vadul Belvedere cu o vale coborând spre schele. O minunată privelişte se deschidea de sus spre Dunăre, până departe spre munţii Dobrogei. De la Răspântie pleca şi strada către piaţa veche, în apropierea căreia se deschidea o râpă adâncă, pe unde se scurgeau apele de ploaie spre Dunăre, pe lângă Vadul Sacalelor. Peste râpă, un pod de piatră duce la mahalalele Precista, Sf. Dumitru şi Sf. Gheorghe. Strada Braşovenilor era una dintre cele mai frecventate, cu numeroase prăvălii de stofe, mobilă, fierărie şi alte mărfuri, aduse de la Braşov cu care mari, numite

13 HURMUZAKI, Documente. Supliment I. vol. V, p. 356.

16

Page 17: Biserica Noastra

harabale sau braşovence. Tot de la Răspântie plecau stările Brăilei, strâmbă şi strâmtă, plină de gropile ploilor ce se scurgeau din deal, şi strada Mavromolului ce ţinea până la cea a Tecuciului, urma apoi Strada Lungă, astăzi Traian, largă şi dreaptă14. În acest context social-economic şi urbanistic se va edifica în Galaţi o nouă construcţie: biserică catolică.

La 3 noiembrie 1838, consulul italian al Sardiniei la Galaţi a luat iniţiativa construirii unei noi biserici catolice, şi pentru aceasta a iniţiat instituirea unui comitet ad-hoc. Anterior, în 18 octombrie, se întruniseră cei cinci membri desemnaţi de comunitate: Bartolomeo Geymet, consului Sardiniei, Giovanni Battista Viollier, agentul consular al Franţei, Francesco Pedemonte, Pasquale Lamberto şi Federico Kraus, comercianţi, care deliberaseră asupra unor „puncte importante şi asupra statutelor unui regulament, ca să servească de bază primitivă a acestei pioase şi importante administraţii, destinate la prosperarea în acest oraş a sfintei noastre religiuni catolice romane“. În cererea de ajutorare, adresată regelui Franţei şi altor capete încoronate din Europa, se preciza faptul că timp de 40 de ani nu a existat biserică catolică la Galaţi15. Din porunca domnitorului Moldovei, Mihai Sturza, Pârcălăbia şi Eforia oraşului cedează la 15 mai 1839 «locul chibzuit de la Poştă piste drum»16. Încă din acest an soseşte un preot, care se stabileşte în oraş. Biserica se va termina abia în anul 1844, până atunci slujbele fiind oficiate într-o casă, în care locuia preotul cu

14 Cf. A. S. Galaţi. Primăria 1840, dos. 5, f. 22. 15 Arhiva Bisericii Catolice, dos. 1, f. 2-3 16 S.S.I. Tr. 799, op. 909, dos. 9, f. 10.

17

Page 18: Biserica Noastra

chirie. Construcţia edificiului începe sub conducerea inginerului Ignat Rizer, după planurile unui arhitect italian din Torino. Prezenţa locaţiei apare semnalată şi de Comisia Înfrumuseţării, când scria Eforiei să ia măsuri, pentru ca locul ce era liber de “deasupra vadului Poştei”, de lângă Biserica Catolică, să fie folosit întotdeauna ca «medan pentru degiugătoarea taberelor de care, ci în toată vremea vin din ţară, cu feliuri de zahareli, sare, producturi şi altele»17.

Momentul ridicării noii biserici de rit romano-catolic coincidea cu o perioadă efervescentă la Galaţi în acei ani ’40 ai secolului al 19-lea, oraşul fiind vizitat frecvent de câţiva fruntaşi ai mişcării revoluţionare moldovene şi muntene, Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi alţii, aflaţi în drum spre Mânjina, moşia lui C. Negri, unde se pregătea Revoluţia de la 1848. La fel ca şi Negri, Alecsandri era apropiat de Galaţi, tatăl său, vornicul Vasile Alecsandri având aici proprietăţi, iar unchiul său Iancu Cozoni stabilit în oraş prin anul 1835 fusese numit director al Carantinei portului. Desele călătorii ale poetului în străinătate, îi oferea acestuia prilejul să se oprească deseori în localitate. De altfel, orga instalată în noua biserică edificată a reprezentat donaţia vornicului Alecsandri.

Fiind un centru de mare efervescenţă comercială, oraşul-port Galaţi era plin de locuitori din toate categoriile sociale, mai ales de negustori cu vechi tradiţii catolice şi cu dare de mână în sprijinirea ridicării noii biserici, ajutorul fiind concretizat prin

17 A. S. Galaţi. Primăria 1840, dos. 5, f. 22.

18

Page 19: Biserica Noastra

multe donaţii, care fac cinste şi aduc frumuseţe lăcaşului de cult. Ajutoarele începuseră să vină încă din anul 1838, iar episcopul de la Iaşi, monseniorul Petru Arduini trimite pe preotul Ştefan Rossi, franciscan, în calitate de paroh şi pe fratele Vincenţiu, ca ajutor.

Revenind asupra construcţiei noului edificiu de cult, menţionăm data de 7 iunie 1839 rezervată desemnării spaţiului amplasării Conventului, format din clădirea bisericii, casa parohială şi dependenţe. Planul întocmit de arhitectul Rizer era delimitat frontal de Calea Domnească recent apărută, iar partea opusă fiind îngrădită la distanţa de „41 stânjeni” de strada Mihai Bravu actuală, aceasta neexistând la acea dată. Lucrările demarează prin punerea pietrei de temelie, însoţită de o slujbă celebrată de părintele Carol Mogni, Prefectul Misiunii din Moldova, în asistenţa autorităţilor locale, în frunte cu Pârcălabul Beldiman şi a reprezentanţilor străini rezidenţi la Galaţi. A fost un moment de frumoasă sărbătoare, mărturie scrisă a evenimentului constituindu-l copia pergamentului depus sub piatra fundamentală a clădirii.

A urmat o etapă dificilă de strângere de fonduri pentru continuarea lucrărilor, de remarcat fiind străduinţa celor doi consuli italieni: Geyemet, până în anul 1841 şi Castellinard, mai apoi, cel care finalizează subscripţia. S-au distins printre donatori: statele Regatului Sardiniei, Franţei, Austriei, Domnitorul Moldovei Mihai Sturza, Episcopul Arduini, precum şi numeroşi credincioşi aparţinând celor două principale confesiuni creştine. Construcţia fiind finalizată, biserica a fost închinată Naşterii

19

Page 20: Biserica Noastra

Sfântului Ioan Botezătorul, după dorinţa exprimată de persoana, care a donat icoana Sfântului pentru altarul mare, binecuvântată de episcopul Paul Sardi, succesorul ms. Arduini.

În anul 1860 biserica având nevoie de unele reparaţii, sumele necesare se strâng numai de la enoriaşi, fapt ce dovedeşte dezvoltarea comunităţii parohiale, lucru evident în anii următori când biserica devine neîncăpătoare, şi în 1893 vor trebui executate lucrări de extindere, clădirea prelungindu-se spre strada Domnească, întreprindere ce se va împlini tot cu ajutorul credincioşilor. Modificări apar şi în interiorul bisericii, în locul icoanei iniţiale de la altarul cel mare este aşezată actuala icoană, pictură ce reprezintă pe Sfântul Ioan Botezătorul care predică mulţimii în împrejurimile Iordanului, întâmpinând pe Cel ce avea să mântuiască lumea, pe Cristos Mielul lui Dumnezeu. Opera artistică executată în 1877 aparţinea pictorului sicilian Sarullo, un franciscan conventual. În biserică apar şi o serie de sculpturi religioase, aparţinând artistului Vincenzo Fattorini din localitate. Pe lângă biserică se înfiinţează şi o şcoală primară, ataşată casei parohiale. Aceasta începe să funcţioneze încă din anul 1869, activitatea ei fiind recunoscută de ministerul de resort în anul1905.

Era o perioadă de frământări în sânul bisericii romano-catolice, în scopul perfectării acţiunii liturgice şi, odată cu aceasta, consolidarea credinţei catolice, împământenită de veacuri pe aceste meleaguri. Monseniorul Iosif Camilli, numit în 1883 episcop de Iaşi, în prima vizită canonică a constatat că peste tot catolicii înţelegeau limba română. Misionarii italieni predicau şi făceau catehismul în româneşte. În

20

Page 21: Biserica Noastra

epistola pastorală din 1889, Ep. Camilli amintea conform celor prescrise de Papa Leon al XIII-lea ca «în bisericile parohiale, unde se adună credincioşi de deosebite naţiuni, toate rugăciunile poruncite de Papa în a sa Enciclică, să nu se spună decât în limba română, care fireşte şi neapărat este limba obştească a tuturor care locuiesc în ţară». Apelul se va repeta în epistola pastorală din anul 1904, când se afirmă: «Îmi rămâne să spun un ultim cuvânt, şi-l spun deschis şi tare tuturor catolicilor care locuiesc în eparhia mea, fie ei clerici sau laici… am intenţia şi voinţa ca toţi credincioşii încredinţaţi mie, să iubească precum se cuvine patria lor română dacă sunt indigeni, sau să respecte şi să păzească datoriile ospitalităţii române dacă sunt străini. Să păstreze aceşti din urmă şi dragostea şi obiceiurile patriei pentru ţara lor natală, precum e datoria lor; dar să nu pretindă a introduce uzuri de ale lor şi obiceiuri în bisericile mele, nici să încerce a exercita vreo influenţă în ţara ospitalieră a României». Monseniorul se referea nu numai la catolicii veniţi în acea perioadă din Transilvania, ci şi la maghiarii, nemţii, polonezii şi italienii care, la Galaţi ca şi la Bucureşti, ar fi dorit să impună altora obiceiurile şi limba lor în biserică. Îşi dădea seama că dieceza nu putea să se dezvolte decât printr-o predicare şi catehizare a cuvântului evanghelic în limba română. Este de menţionat că franciscanii minori conventuali sosiţi din Italia, apostoli de veacuri pentru strămoşii noştri, au fost apărători şi susţinători ai limbii “moldave”, limbă pe care şi-au însuşit-o, cultivând-o şi apărând-o, ba chiar reînviind-o în satele unde aproape pierise în biserică.

21

Page 22: Biserica Noastra

Acestea sunt relatate, în situaţia în care nu se poate vorbi despre existenţa şi dezvoltarea comunităţii parohiale romano-catolice la Galaţi, fără o referire la compoziţia etnică a oraşului. În Galaţifuncţionau 15 consulate străine, şapte ale puterilor mari europene: Austria, Franţa, Anglia, Prusia, Rusia, Sardinia şi Turcia şi opt ale puterilor de al doilea ordin: Belgia, Grecia, Suedo-Norvegia, Olanda, Spania, Danemarca, Elveţia şi SUA. Compoziţia etnică a oraşului era deosebit de eterogenă, după cum a dovedit-o recensământul de la sfârşitul secolului 19. Rezultatele acestui recensământ fac obiectul constatărilor presei locale, astfel: «La noi, s-au stabilit din timpuri îndepărtate colonii însemnate de străini, care formează mai mult de a treia parte a populaţiei întregi. Aceste colonii alcătuite din evrei, greci, bulgari, ruşi, unguri, nemţi, francezi, italieni etc., în cea mai mare parte fixându-se definitiv în oraşul nostru şi legându-se aici printr-o infinitate de interese, nu se gândesc să mai plece şi, aşa fiind lucrurile, interesele noastre ne comandă să găsim mijloacele cele mai eficace, spre a asimila acest element străin elementului naţional»18. Aceeaşi publicaţie consemnează puţin mai târziu: «Constituirea etnică a oraşelor Galaţi şi Brăila, oraşe comerciale şi, prin urmare, cu numeroase populaţiuni străine impune statului român, ca o înaltă datorie a sa, să concentreze aici cât mai multe şi mai diverse şi mai bune aşezăminte de cultură naţională. Să nu se piardă un minut din vedere, cum zicea deunăzi venerabilul profesor universitar V.A. Urechia, la inaugurarea

18 Poşta, 20 iunie 1890.

22

Page 23: Biserica Noastra

bibliotecii sale, dăruită oraşului Galaţi la data de 11 nov. 1890, că toate milioanele cheltuite de ţară cu fortificarea Galaţilor ar fi zadarnice dacă, pe lângă acestea, nu s-ar lucra din răsputeri şi la fortificarea minţii şi inimii locuitorilor din acest post înaintat al românismului, în direcţie din ce în ce mai naţională, mai românească»19.

Părintele paroh Daniel Pietrobono, venit ca misionar în Moldova din anul 1864, va deveni personalitatea cea mai importantă a timpului, pentru activitatea catolică din Moldova, fiind ales superior al franciscanilor, cu responsabilitatea de Ministru Provincial, bucurându-se de bogate realizări pastorale şi foarte legat de oraşul nostru, unde de altfel şi-a găsit odihna veşnică. El a activat la Galaţi în perioadele 25 oct.1867-13 iunie 1878 şi 25 apr. 1880- 5 febr.1896. În timpul păstoririi sale, s-a refăcut şi amplificat clădirea bisericii în forma de astăzi şi a început să funcţioneze şi şcoală primară. Tot el a adus aici surorile Congregaţiei “Notre Dame de Sion”, prin înfiinţarea Institutului cu acelaşi nume, în anul 1867, pentru educarea şi instruirea tinerelor fete la un nivel mediu, timp de mai multe decenii. I-a urmat părintele Francisc Orlandi, devenit şi el Ministru Provincial, înzestrat cu deosebite calităţi spirituale, un exemplu de umilinţă, evlavie şi zel şi care a activat aici aproape 40 de ani. Apreciat teolog, părintele paroh şi Superior Comisar General, Uldric Cipolloni, autor al cunoscutei cărţi de rugăciuni „Calea Cerului“, ne-a lăsat mărturii preţioase pentru activitatea religioasă interbelică, prin intermediul publicaţiei periodice

19 Poşta, 2 decembrie 1890.

23

Page 24: Biserica Noastra

„Curierul Parohiei Catolice din Galaţi – Buletin lunar al Părinţilor Franciscani“, care în mesajul introductiv menţiona că “politica lui este o politică cuceritoare nu de teritorii, de coroane, de tronuri, ci numai un partid cuceritor al sufletelor, prin propovăduirea sinceră, nepătimaşă şi nepărtinitoare şi cu desăvârşire obiectivă a adevărului, pe care însuşi Isus Cristos l-a propovăduit în timpul şederii sale între oameni, şi pe care au urmat să-l propovăduiască în numele Lui apostolii şi urmaşii lor“. Curierul va apare cu întreruperi între anii 1925-1930, prezentând ştiri şi informaţii curente din viaţa bisericii, a comunităţii parohiale şi integrarea lor în viaţa cetăţii.

Se cuvine să rememorăm pe înaintaşii vrednici ai comunităţii istorice, după cum sunt prezenţi în sumarele publicaţiilor apărute. Printre membrii Comitetului bisericesc şi şcolar al parohiei din anii ’20 ai secolului trecut amintim, în afara preşedintelui paroh Cipolloni, pe Alfonso Dall’Orso, Constantin Mattiato şi Giovanni Palmich. Exista o legătură permanentă, mai cu seamă, între colonia italiană, biserică şi şcoala parohială. De exemplu: la 12 noiembrie 1925, curierul parohial consemnează o întrunire în localul şcolii, având drept scop îndemnul de a-şi înscrie copiii la această şcoală. Ca urmare a demersului făcut, se înscriu 20 de copii pentru şcoala „regulară“ , aceştia adăugându-se celor 45 care deja frecventau şcoala catolică. În afară de aceştia, 28 de tineri se înscriu pentru cursul seral. Şcoala avea deja tradiţie, ea funcţionând din anul 1869, ca şcoală primară de băieţi, dezvoltată în timpul parohiei preotului Orlandi la cca 120 de elevi, aparţinând diferitelor confesiuni. Mai târziu, în anii ’30, şcoala

24

Page 25: Biserica Noastra

capătă un local nou cu etaj, având 4 săli mari capabile să primească 200 de elevi. Se preda în mod curent materiile generale şi limbile italiană şi franceză, obţinându-se şi dreptul de publicitate.

De-a lungul timpului interiorul bisericii a fost mereu îmbogăţit cu podoabe provenite din donaţii, după cum reiese din “Curierul Parohiei”: „Dl. şi D-na. Giovanni Palmich, au ţinut să arate evlavia lor către marele făcător de minuni Sf. Anton, aşezând pe spezele lor un triumf de lumină electrică de 50 de becuri în jurul sfântului“, sau o altă ştire: “Dl. şi D-na. Perissa au vrut pe spezele lor să împodobească statuia Maicii Dureroase cu o cruce de lumină electrică, dând sfintei icoane o înfăţişare foarte frumoasă şi mai duioasă“. Altarul în cinstea Maicii Domnului lucrat de Clemente Pelizzari fusese donat de D-na. Margareta Pellegrini.

În anii interbelici, intrarea în biserică a fost încadrată de două remarcabile statui, reprezentând pe cei doi corifei ai congregaţiei franciscane, piloni ai întregii biserici romano-catolice: Sfinţii Francisc de Assisi şi Anton de Padova. Statuia Sf. Francisc ridicată cu prilejul împlinirii a 700 de ani de la moartea sfântului, în anul 1926, lucrată în marmură de Cararra şi sculptată de renumita Casă “Fratelli Giorgini“ din aceeaşi localitate. Evenimentul inaugurării şi instalării statuii la 3 oct. 1926 prilejuieşte părintelui paroh Ulderic Cipolloni să rostească cu prilejul ceremoniei: “Să meargă mulţumirea mea şi către colonia italiană, care voind să omagieze pe marele sfânt al Italiei, a contribuit foarte mult, prin ofrandele ei, la realizarea acestui monument“. Un an mai târziu, la 13 iunie 1927,

25

Page 26: Biserica Noastra

soseşte la Galaţi şi statuia Sf. Anton din Padova, executată de aceeaşi firmă şi inaugurată în anul 1934.

Frumosul edificiu religios aşezat pe legendara cale a domnitorilor care treceau înspre sau dinspre Constantinopole chemaţi de Înalta Poartă, împlinea în anul 1944 o sută de ani de existenţă, într-un oraş ruinat de război şi apăsat de tristeţea ocupaţiei străine. Doar în visele venerabilului edificiu divin, martor al prefacerilor moderne ale cetăţii dunărene, se mai întrezărea priveliştea forfotei mulţimii care plimbându-se umpleau trotuarele, sau trăsurile ce se perindau pe vechiul bulevard în vremurile paşnice ale trecutului secular. De la vechea “Răspântie“ din timpul lui Sturza, devenită apoi Piaţa Fanciotti şi Piaţa Regală în timpurile din urmă, piaţă străjuită de statuia cunoscutului pârcălab al Covurluiului şi figură istorică a neamului Costache Negri, se putea parcurge un traseu plin de prăvălii până la Palatul de Justiţie şi colţul ce găzduia celebrul “Intim-Club” al protipendadei. De acolo, în sus, până la Grădina Publică, strada devenea mai largă, plină de tei maiestoşi, dând demnitate caselor cu intrare laterală prin curte, cu pridvor şi marchiză, cu ferestre mari şi balconaşe, de unde se admira parăzi militare, când strada era împodobită cu drapele şi ghirlande, iar “squarul” municipal şi cel regal cu pavilioane şi “oriflame”, iluminate seara cu lampioane, lanterne veneţiene şi “soare electric“. Picnicurile, seratele muzicale, balurile de societate, serbările şi petrecerile populare în sunetul caterincilor şi lăutarilor, cum era aceea dela Fileşti la grădina dr. Serfiotti, petrecerile lozovenilor, vadungurenilor şi bădălănenilor, în curând toate se stingeau. Începea pentru fiecare

26

Page 27: Biserica Noastra

locuitor al oraşului, tragedia „neîntoarcerii timpului existent numai în sine”, după expresia unui scriitor gălăţean, a pierderii valorilor spirituale dobândite, a riscului de a-ţi manifesta credinţa, începea “epoca surghiunului sufletesc”, după aprecierea acelaşi autor.

Duşman al propriului popor şi al lui Dumnezeu, regimul comunist totalitar a inventat, începând cu anul 1948, aşa numitul dosar judiciar „Complotul catolic”, considerat delict de stat, inculpaţii fiind judecaţi prin procese publice şi condamnaţi la aspre pedepse. Din păcate, şi oraşul nostru, prin autorităţile timpului, şi-a adus aportul la persecuţia împotriva slujitorilor altarului. Între cei mulţi, care au cunoscut prigoana şi recluziunea, s-au aflat şi cei ai parohiei gălăţene, cum au fost pr. Ioan Duma (între anii 1951-1955), pr. Ioan Butnaru (1949-1959), pr. Iosif Iacob (1948-1952), pr. Petru Iacob (1960-1964), ultimul cuprins în lotul franciscan acuzat de uneltire care „a preconizat răsturnarea regimului şi venirea la putere a vârfurilor catolicismului, pentru a promova cultura catolică în ţară“(?!), pr. Iosif Gabor (1948-1952), pr. Eugen Blăjuţ sr. (1950-1954), pr. Alois Donea (1950-1952), aceştia cuprinşi în lotul studenţilor teologi catolici, pedepsiţi pentru difuzarea de mesaje cu titlul „Partizanii României creştine”, precum şi pr. Johann Proschinger, cel care a executat 2 ani de prizonierat politic în Siberia. Atât persoanele consacrate, cât şi laicii catolici de la Galaţi, au avut de suferit la fel ca toţi credincioşii din ţară consecinţele Legii Cultelor din anul 1948, aceea care prevedea interdicţia ca nici un cult religios să aibă autoritatea supremă în afara graniţelor ţării, precum şi cele ale legii represive ce

27

Page 28: Biserica Noastra

desfiinţa atât şcolile particulare conduse de călugări, cât şi existenţa mănăstirilor catolice.

Este datoria noastră permanentă, să aducem un pios omagiu acelor persoane consacrate, care s-au dedicat trup şi suflet pastoraţiei spirituale, ducând o activitate dificilă şi adesea plină de primejdii, de multe ori încununată cu sacrificiul suprem, martiriul! Pentru a iubi Biserica, trebuie să o privim cu ochii lui Isus care „ a iubit Biserica şi s-a dat pe sine însuşi pentru ea“(Gal 5,25). O astfel de iubire, care a condus la creşterea credinţei adevărate, la sporirea împlinirilor sufleteşti prin propagarea harului dumnezeiesc în rândul comunităţii noastre catolice, de-a lungul ultimilor 170 de ani de la sfinţirea actualului lăcaş divin, au manifestat preoţii parohi Daniel Pietrobono (între anii 1867-1896), Francisc Orlandi (1896-1923), Ulderic Cipolloni (1923-1927), Bonaventura Morariu (1927-1930), Ioan Duma (1930-1941), Iosif Iacob (1956-1975), Iosif Pal (1975-1979), Alois Donea (1955-1956; 1979-1991) şi Johann Proschinger (1991-1999). Se distinge amintirea distinsului prelat Ioan Duma, care dând dovada unui deosebit curaj, a ieşit în întâmpinarea trupelor sovietice aflate în ofensiva ocupării oraşului în august 1944, cu Crucea lui Cristos şi ca un sol de pace în absenţa autorităţilor civile. Pentru meritele sale deosebite, ca profesor şi călăuzitor înzestrat, lăsând amprenta sfinţitoare a unei activităţi spirituale desăvârşite, Sfinţia Sa a fost numit în clandestinitate, în anul 1948, Episcop titular al Diecezei de Iaşi, fapt care-i va aduce mari suferinţe, printr-o recluziune de 4 ani. Nu putem încheia lista memorabilă, desprinsă din schematismul parohiei gălăţene, fără a menţiona

28

Page 29: Biserica Noastra

în perioada actuală activitatea deosebită a preotului profesor, de pioasă amintire, Petru Albert, care a onorat parohia noastră, un fost conducător de seminarii şi rector al Facultăţii de Teologie Catolică din Roman, cu un apreciat apostolat în mass-media, redactor al “Mesagerului Sf. Anton” în limba română şi colaborator al multor publicaţii religioase. Biserica noastră s-a bucurat şi se bucură de asemenea, timp de mai mulţi ani, de asistenţa spirituală de excepţie a venerabilului preot profesor Eugen Blăjuţ sr., foarte râvnic de-a lungul a 60 de ani de profesiune consacrată şi având o carismă greu de egalat.

Astăzi, moştenirea spirituală a înaintaşilor sfinţitori este urmată şi dezvoltată de vrednici slujitori ai altarului care, cu energie şi simţire plină de har, consolidează fără preget zidirea credinţei comunităţii, începând de la organizarea vieţii în Convent, asigurarea în condiţii optime a tuturor serviciilor liturgice, catehizarea copiilor şi tinerilor, asistenţa spirituală în familii, pelerinaje, activităţi sociale şi recreative, o corectă administrare şi gospodărire a complexului parohial (biserică, casa parohială, sala de catehizare si de activităţi cultural-recreative, capela cimitirului şi dependinţe), măsuri în perspectivă de întreţinere, reparare şi restaurare a spaţiilor din dotare.

În calitatea sa de instituţie divino-umană, Biserica noastră Catolică, prin tradiţia sa strămoşească, poate fi considerată, alături de celelalte lăcaşuri de cult locale, „fiinţă împreună” cu oraşul Galaţi, existând şi crescând odată cu acesta. A o iubi şi a o sluji, trebuie să devină vocaţia şi misiunea tuturor credincioşilor catolici. Să răspundem, în

29

Page 30: Biserica Noastra

consecinţă, chemării însufleţitoare a Sanctităţii Sale Papa Francisc din Scrisoarea apostolică cu ocazia Anului Vieţii Consacrate, atunci când afirmă: “Vă încurajez şi pe voi laicilor să trăiţi acest An al Vieţii Consacrate ca un har care poate să vă facă conştienţi de harul primit. Celebraţi-l cu toată “familia“, pentru a creşte şi a răspunde împreună la chemările Duhului în societatea de astăzi…. Anul Vieţii Consacrate nu se referă numai la persoanele consacrate, ci la Biserica întreagă. Astfel mă adresez întregului popor creştin, pentru ca să conştientizeze tot mai mult darul care este prezenţa atâtor consacrate şi consacraţi, moştenitori ai marilor sfinţi care au făcut istoria creştinismului“. Parohia comunităţii noastre, deci, trebuie să fie pentru noi toţi un loc al pelerinajului şi al bucuriei, un loc în care să se simtă prezenţa divină, un loc în care cel ce intră pentru prima oară să înţeleagă că există ceva diferit, şi să-l facă să exclame la fel ca şi cel ce intra în comunitatea primilor creştini: „Cu adevărat, Dumnezeu e printre voi!” (1 Cor 14, 25). Doamne, ajută!

30

Page 31: Biserica Noastra

PAROHIA NOASTRĂ ÎN PREZENT…

Citirea acestor pagini care descriu trecutul măreţ al formării acestei comunităţi de credincioşi catolici din oraşul Galaţi, îmi produce în suflet tot atâtea emoţii pe cât de multe preocupări. Mă întreb: oare suntem noi conştienţi astăzi de marile valori pe care le-au cultivat şi ni le-au transmis înaintaşii noştri? Ce facem, sau mai bine zis ce am făcut, cu tot patrimoniul acesta spiritual pe care l-am primit în dar noi, catolicii de astăzi din Galaţi? Pornind de la aceste întrebări, în paginile ce urmează, vă propun să medităm împreună asupra situaţiei concrete a comunităţii noastre catolice, în speranţa că dumneavoastră citind aceste pagini, veţi reuşi să înţelegeţi că sunteţi moştenitorii unor valori, pe care nu le puteţi ignora şi nici risipi, că ele sunt rodul muncii asidue al unor generaţii care au sădit credinţa catolică şi au transmis-o cu preţul multor jertfe.

Subiectul discuţiei noastre este foarte simplu, discutăm despre noi, catolicii, care alcătuim această parohie. Uneori mă întreb, nu cumva pentru mulţi termenul de "Parohie" este prea abstract, iar termenul de "Biserică" se referă doar la o zidire? Tocmai pentru a nu risca să scriu aceste rânduri fără ca ele să-şi atingă scopul, am să încerc să explic aceste două concepte: BISERICA ŞI PAROHIA MEA!

31

Page 32: Biserica Noastra

«Toţi cei care au persecutat Biserica în timpurile trecute au dispărut, iar Biserica lui Isus Cristos este şi astăzi. Toţi cei care persecută Biserica în prezent, peste ceva timp vor dispărea; dar Biserica lui Isus Cristos va dăinui mereu, pentru că Dumnezeu şi-a dat cuvântul său că o va apăra şi va fi cu ea până la sfârşitul veacurilor»20

I

Ce este Biserica? Termenul de „Biserică” înseamnă „convocare”. Acest termen a fost folosit de foarte multe ori în Vechiul Testament, pentru a indica poporul ales adunat în faţa lui Dumnezeu, mai ales adunarea de la muntele Sinai unde Israel a primit Legea, şi a fost constituit ca popor sfânt al Domnului (cf. Ex 19). Definindu-se „Biserică” prima comunitate a celor care credeau în Isus Cristos se recunoaşte ca fiind moştenitoarea acelei adunări de oameni din Vechiul Testament. În ea Dumnezeu „convoacă” pe Poporul său din toate colţurile lumii.

În limbajul creştin termenul „Biserică” desemnează adunarea liturgică, dar şi comunitatea locală sau toată comunitatea universală a credincioşilor. De fapt, cele trei semnificaţii sunt inseparabile. „Biserica” este poporul pe care Dumnezeu îl adună din lumea întreagă. Ea există în comunităţile locale, şi se realizează ca adunare liturgică, mai ales euharistică. Biserica trăieşte din

20 Sf. Ioan Bosco.

32

Page 33: Biserica Noastra

Cuvântul lui Dumnezeu şi din Trupul lui Cristos, devenind în felul acesta, ea însăşi, trup al lui Cristos21.

Mulţi creştini astăzi, uimiţi şi dezorientaţi, nu ştiu să răspundă corect la întrebarea: ce este Biserica? Şi unde se află Biserica? Uneori, aceşti creştini moderni consideră că răspunsurile formulate de Magisteriu sunt „depăşite”, şi ar trebui să fie înlocuite cu alte concepte, pentru că spun ei: şi aşa bisericile sunt goale şi lumea nu mai umblă la biserică…

Această este gândirea omului „contaminat de boala secolului prezent, a relativismului”, a omului care nu se mai lasă învăţat de Dumnezeu22, însă Biserica de astăzi este aceeaşi pe care a fondat-o Isus Cristos, şi nu poate fi diferită. «Apostolii şi urmaşii lor sunt vicarii lui Dumnezeu în conducerea Bisericii constituită pe credinţă şi pe sacramentele credinţei. Şi cum nu este în puterea lor să fondeze o altă Biserică, tot aşa nu pot să înveţe o altă credinţă şi nici să instituie alte Sacramente: de aceea se spune că

21 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nn. 751-752. 22 Scrisoarea a doua a Sf. Apostol Paul către Timotei 3, 1-9: «Dar să ştii acestea: în zilele de pe urmă vor fi vremuri grele pentru că oamenii vor fi egoişti, lacomi de bani, lăudăroşi, aroganţi, defăimători, neascultători faţă de părinţi, nerecunoscători faţă de Dumnezeu, lipsiţi de iubire, neînduplecaţi, calomniatori, indisciplinaţi, cruzi, duşmani ai binelui, trădători, obraznici, orbiţi de mândrie, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu, având înfăţişarea evlaviei, dar renegând puterea ei. Şi de aceştia fereşte-te! Dintre ei sunt aceia care se strecoară prin case şi ademenesc femeiuşti încărcate de păcate, frământate de pofte de tot felul, prezente mereu la învăţătură, dar incapabile să ajungă la cunoaşterea adevărului. Căci aşa cum Ianes şi Iambres i s-au opus lui Moise, tot aşa şi aceştia se opun adevărului, oameni stricaţi la minte, găsiţi nevrednici în privinţa credinţei, dar nu vor ajunge prea departe pentru că nebunia lor va fi dezvăluită tuturor, aşa cum a fost şi a acelora».

33

Page 34: Biserica Noastra

Biserica a fost constituită pe Sacramentele care au izvorât din coasta lui Isus răstignit pe Cruce»23.

Biserica îşi exprimă identitatea sa prin cele patru caracteristici, care sunt conţinute în Profesiunea de credinţă a Conciliului din Constantinopol (381), profesiune pe care noi o reînnoim în fiecare duminică, atunci când spunem Crezul: «Biserica Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică». Acesta sunt proprietăţile esenţiale ale Bisericii, care derivă din însăşi natura sa, aşa cum a voit-o Isus Cristos. Şi pentru că ele sunt esenţiale, trebuie cunoscute ca fiind semne care fac ca Biserica să se deosebească de orice alt tip de comunitate umană, în care se aude pronunţându-se numele de Cristos.

«Biserica este una: are un singur Domn, mărturiseşte o singură credinţă, se naşte dintr-un singur botez, formează un unic corp, însufleţit de un singur Duh, în vederea unei unice speranţe, la capătul căreia vor fi depăşite toate dezbinările.

Biserica este sfântă: Dumnezeu Preasfânt este Autorul ei; Cristos, Mirele ei, s-a dat pentru ea spre a o sfinţi; Duhul sfinţeniei îi dă viaţă. Deşi cuprindepăcătoşi, ea este „ex maculatis immaculta" – cea fără de păcat, alcătuită din păcătoşi. În sfinţi străluceşte sfinţenia ei; în Maria, ea este deja cea preasfântă.

Biserica este catolică: ea vesteşte totalitatea credinţei; poartă în sine şi administrează plinătatea mijloacelor de mântuire; este trimisă la toate popoarele; se adresează tuturor oamenilor; îmbrăţişează toate timpurile; ea prin natura ei este însăşi misionară.

23 Sf. Toma de Aquino., Summa theologiae, III, q. 64, a. 2, ad 3.

34

Page 35: Biserica Noastra

Biserica este apostolică: este zidită pe temelii trainice: cei doisprezece apostoli ai Mielului (Ap 21,14); este indestructibilă; este păstrată în mod inefabil în adevăr: Cristos o cârmuieşte prin Petru şi ceilalţi apostoli, prezenţi în urmaşii lor, Papa şi colegiul episcopilor»24.

Prin urmare, noi trebuie să ţinem seama de această învăţătură a Bisericii şi, mai ales, trebuie să credem în ea, deoarece ne spune clar că: «Unicul Mijlocitor, Cristos, a constituit pe acest pământ Biserica Sa sfântă, comuniune de credinţă, de speranţă şi de dragoste, ca organism vizibil; El o susţine fără încetare şi, prin ea, revarsă tuturor har şi adevăr. […]. Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în Crez ca una, sfântă, catolică şi apostolică. Mântuitorul nostru, după înviere sa, a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori (cf. In 21,17), şi i-a dat acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi (cf. Mt 28,18 uu), şi a înălţat-o pe veci ca stâlp şi temelie a adevărului (cf. 1Tim 3,15). Această Biserică, orânduită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el»25.

Prin urmare, noi creştinii, facem parte din această Biserică care îl are ca fondator pe Isus Cristos, iar rădăcinile ei sunt ancorate în mărturisirea de credinţă a apostolilor Mântuitorului Isus.

În Scrisorile Sfântului Apostol Paul membrii Bisericii sunt numiţi «concetăţeni ai sfinţilor şi

24 Catehismul Bisericii Catolice, nn. 866-870. 25 Conciliul Ecumenic Vatican II., Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, n.8.

35

Page 36: Biserica Noastra

oameni de casă a lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra unghiulară fiind Cristos Isus» (Ef 2,19-20). Deci, nu este meritul nostru că facem parte din această mare Familie a lui Dumnezeu şi, tocmai din acest motiv, ar trebui să conştientizăm asupra felului în care trăim credinţa noastră. Conciliul al II-lea din Vatican foloseşte categoria biblică de „popor al lui Dumnezeu”, pentru a indica totalitatea membrilor care alcătuiesc Biserica:

«În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de El şi săvârşeşte dreptatea (cf. Fap 10,35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales, aşadar, un neam, din care a făcut poporul său, poporul israelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat, manifestându-se pe sine. Toate acestea, însă au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos … […]. Cristos a instituit acest nou legământ, adică noua alianţă în sângele său (cf. 1Cor 11,25), chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci in duh, şi care să fie noul popor al lui Dumnezeu. Într-adevăr, cei care cred in Cristos, renăscuţi nu din sămânţă pieritoare, ci dintr-una nepieritoare prin cuvântul Dumnezeului viu (cf. 1Pt 1,23), nu din trup, ci din apă şi Duh Sfânt (cf. In 3, 5-6), constituie în sfârşit „un neam ales, o preoţie împărătească, popor sfânt, popor

36

Page 37: Biserica Noastra

răscumpărat… care înainte nu era popor, dar acum este poporul lui Dumnezeu” (1Pt 2, 9-10)»26.

Prin urmare noi, care alcătuim acest popor al lui Dumnezeu, trebuie să descoperim semnificaţia teologică a apartenenţei la acest popor, care îşi are rădăcinile ancorate profund în Sfânta Treime, aşa cum ne învaţă acelaşi Conciliu: «O dată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ (cf. In 17,4), în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt ca să sfinţească necontenit Biserica şi, astfel, cei care cred să poată ajunge la Tatăl prin Cristos, într-un singur Duh (cf. Ef 2, 18). […]. Astfel, Biserica universală se înfăţişează ca „popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt”»27.

Prin urmare, «expresia „popor al lui Dumnezeu” uneşte elementul transcendental-mistic cu cel istoric-social de Biserică. Indică un popor, care are o natură deosebită, care trebuie considerat ca fiind a lui Dumnezeu: a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este originea sa, scopul ei şi însoţitorul său de drum; un popor, pentru că este o comunitate de oameni, cu tot ceea ce reprezintă o astfel de comunitate, mai ales din perspectiva umanului, aşa cum scoate în evidenţă ultimul conciliu»28.

Iată pentru ce noi nu putem să ne considerăm că nişte insule într-un ocean, atunci când este vorba de comuniunea aceasta care ne leagă unii de alţii şi pe toţi de Dumnezeu. Suntem chemaţi să facem această

26 Ibidem. 27 Conciliu Ecumenic Vatican II., Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, n.4. 28 G. M. Azzillo., „Popolo di Dio”: categoria teologica o metafora? în Rassegna di teologie, 36 (1995), p. 574.

37

Page 38: Biserica Noastra

experienţă de comuniune cu Sfânta Treime, tocmai pentru a nu rămâne în afara vieţii intime a lui Dumnezeu: «Trinitatea nu este pentru noi un simplu model: credinţa ne spune ceva mai mult şi mai profund. Noi suntem părtaşi la însăşi viaţa sa. Dumnezeu „ne-a dăruit toate cele necesare spre viaţă şi evlavie, prin cunoaşterea celui care ne-a chemat la propria mărire şi putere. Prin aceasta, ne-a dat promisiunile lui preţioase şi mari, pentru ca astfel să deveniţi părtaşi ai naturii sale dumnezeieşti» (2 Pt 1, 3-4). A fi părtaş însemnă a fi invitat, a fi în interiorul realităţii însăşi. Noi nu contemplăm numai pentru ca, mai apoi, să punem în practică. Noi participăm la însăşi viaţa lui Dumnezeu, la comuniunea cu el la sfinţenia sa, la iubirea sa, pentru că prin chemare (vocaţie) suntem incluşi în acea relaţie care există în sânul Sfintei Treimi. Nu suntem în faţa unui model, dar trăim din însăşi viaţa divină. Sau nu trăim, adică suntem morţi, datorită lipsei de participare la această trăire a vieţii lui Dumnezeu»29.

Citind cuvintele de mai sus, cred că unora dintre cei care fac parte din acest Popor al lui Dumnezeu, ar trebui să le dea de gândit. Motivul? E unul foarte simplu: poţi trăi ca duşman al lui Dumnezeu care ţi-a dat viaţa harului, care a făcut din tine un fiu preaiubit, care a pătimit, a murit şi a înviat pentru tine? Cel care a primit Botezul, taina înfierii, iar apoi trăieşte ca duşman al crucii lui Cristos (Fil 3,18), înseamnă că nu realizează faptul că, în acea zi a naşterii din apă şi Duh Sfânt, s-a lepădat de trei ori de

29 M. TENACE., La spiritualità della comunione sorge dalla contemplazione della Trintià, in Vita consacrata, 48 (2012), pp. 4. 230.

38

Page 39: Biserica Noastra

satana şi de toată răutatea lui, şi şi-a mărturisit credinţa în Sfânta Treime. Numai o redescoperire a ceea ce însemnă sacramentul Botezului i-ar ajuta pe creştini, să facă o schimbare pozitivă în viaţa lor. Biserica nu este un ONG sau un partid, în care intri şi ieşi când vrei tu, pentru că de apartenenţa ta la Biserică depinde în exclusivitate mântuirea ta. Atitudinea unora dintre cei care poartă numele de creştin este de-a dreptul puerilă; din acest motiv, atrag atenţia tuturor acelora care afirmă că pot trăi şi fără Biserică, că nu cunosc învăţătura Bisericii care spune categoric: «În afara Bisericii nu există mântuire»30. Aceste cuvinte sunt clare şi pe înţelesul tuturor, şi dacă ar fi să mai adăugăm şi cuvintele Mântuitorului Cristos, care spune: «nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei» (Mt 6,24), atunci, mă întreb, ce se va alege de toţi acei oameni care trăiesc fără Dumnezeu?

Consider că este absolut necesar să evidenţiez cu tărie învăţătura Bisericii noastre, cu speranţa că voi, citind aceste rânduri, nu vă veţi lăsa amăgiţi de felul în care trăiesc membrii unor altor confesiuni. Iată ce spune Catehismul Bisericii Catolice cu privire la afirmaţia categorică că în afara Bisericii nu este mântuire:

«Cum trebuie înţeleasă această afirmaţie deseori repetată de Părinţii Biserici? Formulată în mod pozitiv, însemnă că toată mântuirea vine de la Cristos-Capul prin Biserică, Trupul său:

30 Catehismul Bisericii Catolice, p. 194.

39

Page 40: Biserica Noastra

Bazat pe Scriptură şi Tradiţie, Conciliul afirmă învăţătura de credinţă după care această Biserică peregrină este necesară pentru mântuire. Într-adevăr, Cristos este singurul Mijlocitor şi Calea mântuirii, este prezent pentru noi în Trupul său, care este Biserica; El însuşi, afirmând în mod explicit necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin Botez. Prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine ştiind că Biserica catolică a fost întemeiată de Dumnezeu ca necesară prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea.

Această afirmaţie nu-i vizează pe cei care, fără vina lor, îl ignoră pe Cristos şi Biserica lui:

Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică»31.

Nu pot să nu adaug la aceste rânduri şi mărturia Părinţilor Bisericii, prin care adevărul ajunge până la noi, iar noi trebuie să-l înfăptuim, ca să nu fim numai nişte simpli ascultători (cf. Iac 1,22). Iată ce spun Sfinţii Părinţi:

Origene (185-254): «[…] nimeni să nu se înşele pe sine însuşi: în afara acestei case, adică în afara Bisericii, nimeni nu se poate mântui»32.

Sfântul Ciprian (200-258): «În afara arcei, potop şi moarte; în afara Bisericii, osânda»33.

31 Catehismul Bisericii Catolice, nn. 846-847. 32 ORIGENE., Homiliae 3, in Iosue 5. 33 S. CYPRIANUS., De Unitate Ecclesiae, IV.

40

Page 41: Biserica Noastra

Lactantius (250-320): «Numai Biserica catolică deţine adevăratul cult. În ea este izvorul adevărului, domiciliul credinţei, templul lui Dumnezeu; în ea, dacă cineva nu intră sau dacă iese din ea, nu are speranţă de viaţă sau de mântuire»34.

Sfântul Ieronim (354-430): «Ştiu că Biserica a fost edificată pe această piatră (Catedra lui Petru). Oricine mănâncă mielul în afara acestei case este un profan. Dacă cineva nu va fi în arca lui Noe, va pieri în potop»35.

Sfântul Augustin (354-430): «Omul nu poate dobândi mântuirea decât numai în Biserică catolică. În afara Bisericii poate obţine orice, dar nu mântuirea. Poate obţine onoare, poate avea sacramente, poate cânta „aleluia”, răspunde „amin”, poate avea Evanghelia, credinţa şi predica în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, dar în nici o parte decât în Biserica Catolică, îşi va putea găsi mântuirea»36. Iar în alt loc tot Sf. Augustin spune: «Cine este separat de Biserica Catolică este dat mâniei divine»37.

Şi am mai putea exemplifica prin multe alte citate, atât din învăţătura părinţilor Bisericii, cât şi din doctrina ei, pentru a reafirma necesitatea de a fi în Biserică, cu Biserica, şi a acţiona prin Biserică, deoarece după cum ne învaţă Sf. Ciprian din Cartagina: «nimeni nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu are Biserica ca Mama»38. Iată cât este de important să cunoşti învăţătura Bisericii, pentru a te feri de pericolele

34 LACTANTIUS., Divinae Instituttiones 4, 30, II 35 S. HIERONYMUS., Epistola ad Damasus, 2. 36 S. AUGUSTINUS., Sermo ad Caesarienses Ecclesiam plebem, 6 37 S. AUGUSTINUS., Epistola CXLI. 38 S. CYPRIANUS., De Unitate Ecclesiae, VI.

41

Page 42: Biserica Noastra

care te pândesc la tot pasul. Prin urmare, noi trebuie să ne regăsim rostul în Biserică şi apartenenţa noastră la ea, tocmai pentru a ne simţi fericiţi că suntem fii ai lui Dumnezeu, aşa cum, de altfel, se şi spune la sfârşitul profesiunii de credinţă rostită la Botez: Aceasta este credinţa noastră. Aceasta este credinţa Bisericii. Şi noi suntem fericiţi că o putem mărturisi în Isus Cristos, Domnul nostru.

42

Page 43: Biserica Noastra

«Fie că se vrea sau nu, parohia rămâne un punct central de referinţă pentru poporul creştin, chiar şi pentru cei nepracticanţi»39

II Ce este o Parohie? Termenul „parohie”

derivă din cuvântul grec „paroikia”, care înseamnă „a locui pe lângă”. Cine locuieşte lângă cineva nu este stabil, este un străin care nu are o casă a sa asemenea lui Abraham, care era străin în Egipt, era un „paroikos”, un pribeag departe de patria sa.

Parohie înseamnă prin urmare o „locuinţă provizorie”, o „locuinţă temporară”, iar acest concept se aplică foarte bine atunci când este vorba de Biserica locală: ea este pentru creştin o comunitate de trecere40; ea este o comunitate de pelerini, care călătoreşte spre patria cea adevărată, spre Cer, şi se străduieşte să ajungă acolo asemenea poporului evreu, care mergea spre Ţara Făgăduinţei.

Cu toate acestea, pentru mult timp, condiţia creştinului a fost considerată ca fiind una de natură spiritualistă, ca şi cum Domnul i-ar invita pe creştini să se dezintereseze de casa în care locuiesc şi de viaţa pământească, pentru a se dedica numai dimensiunii spirituale a vieţii.

Exortaţia Christifideles laici descrie Parohia prin aceste cuvinte: «ea este ultima localizare a

39 IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică Catechesi Tradendae, n. 67. 40 Scrisoarea către Evrei 13, 14: «Noi nu avem aici o cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină».

43

Page 44: Biserica Noastra

Bisericii, într-un anumit sens este Biserica însăşi care trăieşte în mijlocul caselor fiilor şi fiicelor sale. […]. Parohia nu este în principal o structură, un teritoriu, un edificiu; ea este mai degrabă "familia lui Dumnezeu, ca o fraternitate animată de spiritul unităţii", este "un cămin familial, fratern şi primitor", este "comunitatea credincioşilor”; într-un cuvânt, a fi casă deschisă pentru toţi şi în slujirea tuturor sau, cum îi plăcea papei Ioan al XXIII-lea să spună, fântâna satului spre care aleargă toţi pentru a-şi potoli setea»41. Prin urmare, Parohia nu este un spaţiu sau o clădire, ci este o viaţă care abundă, o convieţuire spirituală a persoanelor, convieţuire ce trebuie construită zi de zi.

Papa Francisc ne spune în Evangelii gaudium: «Parohia nu este o structură vremelnică; tocmai pentru că are o mare flexibilitate, ea poate să-şi asume forme foarte diferite, care solicită docilitatea şi creativitatea misionară a păstorului şi a comunităţii. Deşi, desigur, nu este unica instituţie evanghelizatoare, dacă este capabilă să se reformeze şi să se adapteze constant, va continua să fie “Biserica însăşi care trăieşte în mijlocul fiilor săi şi al fiicelor sale”. Aceasta presupune ca, realmente, să fie în contact cu familiile şi cu viaţa poporului, şi să nu devină o structură inutilă, separată de oameni, sau un grup de aleşi care privesc la ei înşişi. Parohia este prezenţă eclezială în teritoriu, loc al ascultării cuvântului, al creşterii vieţii creştine, al dialogului, al vestirii, al carităţii generoase, al adoraţiei şi al

41 IOAN PAUL AL II-LEA., Exortaţia apostolică postsinodală Christifidelis Laici despre vocaţia şi misiunea laicilor în Biserică şi în lume, n. 26-27.

44

Page 45: Biserica Noastra

celebrării. Prin intermediul tuturor activităţilor sale, Parohia îi încurajează şi îi formează pe membrii săi ca să devină lucrători ai evanghelizării. Este o comunitate de comunităţi, sanctuar unde cei însetaţi merg să bea pentru a continua să meargă şi centru de trimitere misionară constantă. Însă trebuie să recunoaştem că apelul la revizuirea şi la reînnoirea Parohiilor încă nu a dat roade suficiente, ca să fie şi mai apropiate de oameni şi să fie locuri de comuniune vie şi de participare şi să se orienteze complet spre misiune»42.

Şi, în multe alte locuri, am putea găsi indicaţii preţioase, care să ne vorbească despre ceea ce este Parohia, sau despre rolul pe care noi îl avem într-o Parohie.

Încercând să scriu câteva rânduri despre opinia mea, cu privire la felul cum văd eu această parohie, şi modul cum îi percep pe unii dintre membrii ei, m-am lovit de îndoiala care m-a făcut să mă întreb: care va fi reacţia credincioşilor noştri atunci când vor citi aceste rânduri? Se vor supăra şi vor critica atitudinea mea? Poate! Dar consider, că dacă eu nu voi trage un semnal de alarmă, atunci oamenii vor rămâne nepăsători, şi vor continua să creadă că ceea ce fac este normal. M-am lăsat încurajat de cuvintele pe care Emeritul Papă Benedict al XVI-lea le spunea episcopilor austrieci într-un moment important din viaţa lor: «Există teme cu privire la adevărurile de credinţă şi, mai ales, cu privire la morala creştină, care în diecezele voastre nu sunt suficient de prezente

42 FRANCISC PP., Exortaţia apostolică Evangelii gaudium despre vestirea evangheliei în lumea actuală, nr. 28

45

Page 46: Biserica Noastra

în predicile voastre, sau uneori în catehezele propuse pentru pastoraţia tinerilor din Parohii, nu sunt propuse sau prezentate aşa cum Biserica prezintă»43.

Uneori şi la noi există această tendinţă şi această temere, nu spun ca să nu deranjez, nu deranjez pentru că altfel oamenii nu mai vin la Biserică, însă Papa Benedict ne încurajează, spunând: «Poate că responsabilii cu predicarea evangheliei se tem că, pe ici pe colo, persoanele se pot îndepărta dacă se spun clar lucrurile», dar apoi adaugă: «Nu vă faceţi iluzii! O învăţătură catolică care este oferită pe jumătate, este o contradicţie în sine, şi nu poate aduce rod niciodată»44.

Ar fi foarte interesant de ştiut, cum aţi răspunde voi, credincioşii, care alcătuiţi în prezent cele două Parohii catolice din Galaţi, la întrebarea: cum v-aţi dori să arate Parohia dumneavoastră? Ce aşteptări aveţi de la Parohia voastră?

Cu prilejul Adunării Consiliului Pontifical pentru Laici, Doamnei Mary Ann Glendon i s-a cerut să răspundă la aceeaşi întrebare adresată şi dumneavoastră. Răspunsul Doamnei Mary a fost profund şi înălţător: «Dacă încerc să-mi imaginez Parohia mea „ideală”, atunci mă gândesc la o lampă care stă la geam, unde străluceşte zi şi noapte ca un mesaj care ne aminteşte tuturor credincioşilor, că există un paroh mereu gata, zi şi noapte, să le dea oamenilor ceea ce au nevoie pentru mântuire, mai ales Euharistia şi sacramentele Spovezii şi a Maslului.

43 BENEDETTO XVI., Discorso ai vescovi dell’Austria in vistia ad limina, in L’Osservatore Romano”, 6 noiembrie 2005, p. 5. 44 Ibid.

46

Page 47: Biserica Noastra

O lampă care să spună tuturor fiilor Bisericii care s-au îndepărtat: „ne gândim la tine, ne lipseşti: curaj, întoarce-te la noi”»45.

Nu am putea spune că există o Parohie „ideală”, dar dacă ne-am lăsa ajutaţi de cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea, care vorbea despre Parohie ca de o „familie”46, atunci putem înţelege Parohia ideală asemănând-o cu o familie şi cu o casă.

Noi ştim că într-o familie toţi stau împreună, deşi cei care o alcătuiesc sunt diferiţi. De aceea, în familie se învaţă comportamentele de bază, pe care trebuie să le aibă fiecare în relaţia sa cu celălalt. Aşadar, Parohia ar trebui să fie o şcoală de comuniune.

Comuniunea universală a Bisericii, familia lui Dumnezeu pe pământ, se întrupează şi se manifestă concret în comunităţile particulare care sunt Diecezele care, la rândul lor, sunt formate din Parohii. Şi, după cum ne învaţă Conciliul al II-lea din Vatican: «Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor care, adunate în jurul Păstorilor lor, sunt şi ele numite, în Noul Testament, „Biserici”. Ele sunt, acolo unde se află, Poporul cel nou, chemat de Dumnezeu în Duhul Sfânt şi cu deplină convingere (cf. 1Tes 1,5)... În aceste comunităţi, adesea mici, sărace, izolate, este

45 M. ANN GLENDON., Una lampada alla finestra che risplende giorno e notte, in PONTIFICIUM CONSILIUM PRO LAICI., La parrocchia ritrovata. Percorsi di rinnovamento, Libreria Editrice Vaticana 2007, pp. 21-22. 46 GIOVANNI PAOLO II, ad una parrocchia di Madrid, il 3.11.1982, "Gen's", feb-mar. 1987, p. 24.

47

Page 48: Biserica Noastra

prezent Cristos, care prin puterea sa adună Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică»47.

Însă, misterul comuniunii Bisericii trebuie să fie pătruns, şi la el să participe, cu un titlu deosebit, acea comunitate mică care este familia creştină, pe care Conciliul o numeşte „biserica domestică”48. Parohia este un loc de slujire, care constă în a da tuturor posibilitatea de a intra în relaţie cu Dumnezeu. Finalitatea ei constă în unirea cu Dumnezeu, unire care nu-i izolează pe oameni, ci construieşte comunitatea umană. Parohia nu este un scop în sine; este un instrument pentru a dezvolta şi întări legăturile fiecărui membru al ei cu Dumnezeu. Parohia este o „comuniune de familii”. Imaginea aceasta de familie, pe care a folosit-o pentru prima dată Papa Ioan Paul al II-lea, ne ajută să înţelegem Parohia ca un loc de primire, unde se poate comunica, se poate întâlni, un loc al iubirii şi al iertării. Cu toate acestea, nu pot să nu-mi exprim temerea, că s-ar putea să devină iluzorie speranţa că Parohia va deveni cu adevărat o familie. Parohia, în realitate, nu poate oferi tot ceea ce se aşteaptă de la o familie: bunurile materiale, „bucătăria” mereu deschisă, casa de ajutor bănesc, răspunsul la eşecurile personale, rezolvarea situaţiei financiare, etc… Consider că există riscul real de a dezamăgi persoanele "cu probleme", vorbindu-le cu prea multă uşurinţă despre Parohie ca o familie. De aceea, Parohia poate fi văzută doar ca ocomuniune de familii, împreună responsabile de

47 Conciliul Ecumenic Vatican II., Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, n.26. 48 Ibid, n. 25.

48

Page 49: Biserica Noastra

edificarea membrilor lor, fie sub aspect spiritual, fie material, prin crearea unui sistem de ajutor reciproc pentru cei ce se află în dificultate (gen Caritas parohial)…

Dar să nu uităm, că Parohia este şi un loc fizic, material, ţinând seama de faptul că biserica trebuie să fie un edificiu monumental, vizibil, un „far” care să lumineze cărările vieţii oamenilor. Ce aşteptări au oamenii de la o biserică? Să fie frumoasă, să creeze acea atmosferă care să-l atragă pe om către Dumnezeu; să fie deschisă tot timpul, pentru a permite şi celor care lucrează să poată intra cu uşurinţă în ea; să fie un loc de rugăciune liniştit, plăcut; să fie o casă de rugăciune vie, locuită de enoriaşi care intră în ea ca să primească, să asculte, să se roage; să fie locuinţa preotului, locul unde el trebuie să stea, să se roage şi să fie mereu găsit de enoriaşi. Preotului i se cere să fie prezent la rugăciune printre credincioşii săi, să dea mărturie de fidelitate şi de preocupare pentru turma sa.

Noi ştim că nimeni nu intră în biserică, fără un scop bine determinat. Fiecare vine cu o dorinţă, cu o aşteptare, cu o suferinţă. Preoţii şi laicii trebuie să aibă capacitatea de a găsi momentul potrivit pentru a se întâlni şi pentru a se ruga împreună. În felul aceasta, biserica-edificiu devine casă de rugăciune, casa familiei, casa mea…

Parohia trebuie să fie un loc al întâlnirii cu Cristos printr-o dinamică misionară vie şi autentică. Viaţa celor care alcătuiesc Parohia trebuie să fie un izvor de har, un har ce izvorăşte din celebrarea sacramentelor, mai ales al Euharistiei. Euharistia este locul privilegiat al întâlnirii omului cu Dumnezeu. În

49

Page 50: Biserica Noastra

Euharistia care se celebrează duminica, membrii familiei trebuie să se regăsească primind darul iubirii, pe care Cristos îl face prin această sfântă taină, să înveţe ca şi ei, la rândul lor, să se dăruiască reciproc. De aceea, liturghiile duminicale ar trebui să fie pregătite împreună cu familia şi celebrate cu participarea activă a familiei; familiile ar trebui să-l ajute pe preot să celebreze mai bine, prin implicarea vieţii lor în ceea ce se celebrează. Celebrarea euharistică trebuie să fie reînnoită prin semne şi limbaj, în aşa fel, încât să devină o expresie reală a sărbătorii comunităţii, ca o „familie de familii”. Soţii creştini ar trebui să dea un chip creştin zilei de duminică, nu numai prin participarea la Euharistie, dar prelungind spiritul euharistic prin masa luată împreună, prin întâlnirile cu alte familii, prin atenţia faţă de nevoile concrete ale unor membri din Parohia noastră. Singuri nu putem face mare lucru, dar împreună, ca o familie ce suntem, noi putem preîntâmpina şi veni în ajutorul fraţilor noştri care sunt în dificultate (să ne gândim ce ar fi dacă am crea un Caritas al Parohiei, unde să strângem câte ceva pentru cei în nevoi… e doar o idee…). Să nu uităm cuvintele Sf. Paul, care spune: «Purtaţi-vă unii altora povara şi astfel veţi împlini legea lui Cristos» (Gal 6,2).

Parohia care vrea să promoveze cu eficienţă o redescoperire a vieţii de credinţă, care îşi propune să-i educe concret pe cei mici, nu poate face lucrul acesta dacă nu este susţinută de aportul educativ specific părinţilor, şi dacă nu-i implică pe părinţi în slujirea de evanghelizare. Familia este primul loc unde se face experienţa iubirii lui Dumnezeu, pe care apoi copii o

50

Page 51: Biserica Noastra

întâlnesc în sacramentele iniţierii creştine (Botez, Euharistie, Mir). Familia are misiunea „de a îndepărta vălul”, încât copiii să perceapă relaţia strânsă care există între sacramentul Euharistiei şi viaţa familială. Parohia are obligaţia de a-i pregăti pe părinţi pentru a-şi putea desfăşura misiunea lor – începând cu catehezele baptismale –, făcându-le cunoscută atribuţia pe care o au, de a-i iniţia pe copiii lor în iubirea lui Dumnezeu.

Şi deoarece am scris câteva pagini despre ceea ce este Parohia, acum consider că e absolut necesar să adaug câteva rânduri cu privire la ceea ce nu este Parohia; le dedic tuturor acelora, care au o idee eronată despre Parohie şi care, atunci când nu găsesc ceea ce caută ei în ea, pleacă întristaţi întrucât se simt lezaţi…

Parohia nu este o instituţie juridică, administrativă, birocratică; nu este o agenţie pentru servicii religioase, de care credincioşii se servesc ca nişte clienţi în trecere, străini şi anonimi, mai ales atunci când e vorba de a celebra un sacrament (Botez, Căsătorie); nu este nici o agenţie de pompe funebre, unde cu o taxă modică îţi rezolvi problema de conştiinţă faţă de o persoană, care nu a mai intrat în Biserică de ani de zile… Într-un cuvânt, Parohia nu poate deveni un „centru de servicii”. În momentul în care devine aşa ceva, atunci parohia s-a transformat într-un „centru de recepţie”: lumea se adresează în acest loc pentru a primi sacramentele importante ale vieţii şi, eventual, pentru a asculta în grabă o slujbă duminica. În felul acesta, Parohia se expune riscului de a se formaliza în acţiuni şi rituri. Sporind intervenţiile, dacă nu creşte credinţa, nici comuniunea

51

Page 52: Biserica Noastra

şi nici vocaţia creştinilor faţă de misiunea lor, atunci Parohia devine un ONG bine organizat şi structurat. Se alimentează tendinţa de a transforma toate într-o devoţiune, se liniştesc conştiinţele, se consideră că totul este în regulă, că nu mai este nimic de învăţat, că nu există păcate pentru care cineva trebuie să-şi ceară iertare.

Aş dori, ca fiecare dintre voi citind aceste rânduri, să-şi pună câteva întrebări de conştiinţă: mă regăsesc eu într-o astfel de Biserică? Sunt eu cu adevărat un membru viu al unei Parohii catolice vii? Îmi dau seama de câte lipsuri am în ce priveşte viaţa mea de credinţă, de apartenenţa şi implicarea mea concretă în această Parohie, şi de la care pretind şi aştept multe?

Anul Domnului 2014 a fost pentru Biserica şi Parohia noastră un an jubiliar: împlinirea a 170 de ani de la Sfinţirea ei, dedicată Sfântului Ioan Botezătorul.

Consider că este un moment propice pentru fiecare dintre noi, care aparţinem acestei comunităţi religioase, să răspundem la întrebarea: cum mi se pare Biserica noastră şi comunitatea ei?

Să ne reamintim un moment, întâmplat în luna iunie 2014. Papa Francisc a organizat atunci o întâlnire cu toţi preoţii din Dieceza de Roma, iar acolo, printre altele, le-a făcut cunoscută această neplăcută constatare: „Mama noastră Biserica a îmbătrânit puţin”.

Se pare că acest adevăr îl putem remarca şi la noi în Biserica şi Parohia noastră care, după cei 170 de ani trecuţi de la înfiinţarea ei, a îmbătrânit puţin. Iar noi ştim că atunci când un organ este îmbătrânit, îşi pierde din vigoare şi naturaleţe, reflexele sale

52

Page 53: Biserica Noastra

amorţesc şi scad, apare o formă de sterilitate, de neputinţă, adică nu mai reacţionează normal, nu mai are aceeaşi capacitate. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu o comunitate creştină. Prin urmare, este momentul să facem o radiografie atentă a comunităţii noastre, şi să observăm care sunt „reflexele afectate de sterilitate” ale parohiei noastre, ce anume nu funcţionează, şi care sunt „smochinii care nu fac rod” (Lc 13), care sunt "mlădiţele uscate" ce trebuie tăiate şi îndepărtate, şi care sunt cele care trebuie "curăţate" ca să aducă rod (In 15, 1-10).

Întorcându-ne la discursul Papei Francisc, găsim o indicaţie foarte preţioasă pentru noi şi pentru reînnoirea vieţii creştine din Parohia noastră; spunea Papa: «Trebuie să o întinerim, dar nu ducând-o la un medic care o face pe cosmeticianul! Aceasta nu înseamnă o întinerire adevărată a Biserici, aceasta nu funcţionează. Biserica devine tot mai tânără, atunci când este capabilă să nască mai mulţi fii; întinereşte când devine mamă».

După ce am observat ce anume „îmbătrâneşte” Parohia noastră, trebuie să alegem ceea ce o întinereşte şi o face mai rodnică, ceea ce o face după cum a spus Papa Francisc „casa mamei”. Biserica nu este un organism birocratic, ea este o Mamă care dă naştere la fii, la creştini, o Mamă pentru fiecare dintre noi, care ne însoţeşte în creşterea noastră, cu răbdare, gingăşie şi iubire, învăţându-ne să umblăm pe calea Evangheliei, şi procurându-ne cele necesare pentru ca să devenim Fiii adulţi ai lui Dumnezeu. La fel cum face mama cu fiii ei, în familiile noastre.

Atunci când mergem la Parohie, fiecare dintre noi vrea să se simtă primit şi tratat bine, ca în propria

53

Page 54: Biserica Noastra

sa casă. Dar Parohia nu este o lucru abstract, este alcătuită de noi toţi împreună, preoţi şi laici, şi, de aceea, cu toţii suntem chemaţi să ne primim unii pe alţii ca fraţi. Trebuie să redescoperim valorile pozitive, prin care se construieşte o unitatea de credinţă, pentru ca, într-adevăr, să facem din Parohia noastră „o familie de familii”.

Tu, creştine catolic, ce crezi, este posibil acest lucru? Crezi că eu, în calitate de păstor al sufletului tău, mă pot baza pe aportul tău pentru ca împreună să facem ca Biserica Parohiei noastre să întinerească?

Drumul care ne aşteaptă este unul lung şi plin de angajare. Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea ne îndeamnă să înaintăm cu mărturia unui iubiri trăite „până la sfârşit”, prin neuitatele cuvintele prin care ne-a introdus în cel de-al Treilea Mileniu: «Să mergem înainte cu speranţă! Un nou mileniu se deschide înaintea Bisericii, asemenea unui ocean vast în care să ne aventurăm, contând pe ajutorul lui Cristos. Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat acum două mii de ani din iubire pentru om, împlineşte şi astăzi opera sa: trebuie să avem ochi pătrunzători pentru a-l vedea, şi mai ales o inimă mare, pentru a deveni noi înşine instrumentele lui»49.

Drumul pe care trebuie să-l facem cere de la noi convertire şi spirit de colaborare. Să-l rugăm pe Mântuitorul Isus să ne elibereze de duhul trândăviei, al individualismului şi al indiferenţei, pentru ca toată familia parohială să se simtă implicată în această operă de reîntinerire a comunităţii noastre.

49 IOAN PAUL AL II-LEA., Scrisoarea apostolică Novo Millennio Ineunte, 58.

54

Page 55: Biserica Noastra

La încheierea acestor rânduri, noi preoţii Parohiei, dorim să vă adresăm urările noastre cele mai sincere de sănătate trupească şi sufletească, mulţumindu-vă pentru că vă străduiţi să umblaţi pe căile Domnului, spre a ajunge la desăvârşirea sufletelor voastre.

Un gând de recunoştinţă şi preţuire adresez pe această cale, Domnului Ionel Gheorghiu, care cu atâta dăruirea a cercetat documentele istorice şi a scris prima parte a acestui document, dedicate secţiunii Prezenţei catolice seculare la Galaţi. Dumnezeu să-i răsplătească strădania şi să-l binecuvânteze în fiecare zi.

Bunul Dumnezeu să rânduiască în pacea sa zilele şi faptele voastre, să vă împlinească rugăciunile în Biserica noastră şi pretutindeni, să reverse asupra voastră belşugul binecuvântării sale, să vă păstreze sănătoşi şi să vă ferească de orice primejdie tot anul.

Şi binecuvântarea lui Dumnezeu Atotputernicul, a Tatălui, şi a Fiului, † şi a Sfântului Duh, să coboare asupra voastră şi să rămână mereu cu voi. Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu, aşa să fie! Amin.

Galaţi - 1 Ianuarie 2015 Solemnitatea Sânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu

În dragostea lui Cristos, Păstorii voştri sufleteşti

55

Page 56: Biserica Noastra
Page 57: Biserica Noastra

«Nu te teme turmă mică…»50

Parohia noastră în viitor… Putem vorbi şi despre viitorul Parohiei

noastre? A privi spre viitor cu speranţă şi a lucra pentru un viitor mai bun, nu este un păcat capital şi nici o atitudine de mândrie…

Când mă gândesc la viitorul acestei Parohii, pornesc de la constatarea pe care Tertulian (un scriitor creştin din secolul al II-lea) o afirma: «creştin nu se naşte, se devine». Aceste cuvinte sunt mai actuale ca oricând în zilele noastre, pentru a îndrepta gândirea greşită a unora. Creştinii nu sunt „clienţii” Parohiei, ei sunt Parohia, Biserica vie care trăieşte printre oameni pentru a da un chip, o inimă, două mâini lui Cristos. Tocmai în acest a fi chipul, mâinile şi inima lui Isus constă „misiunea” adevărată, capacitatea de a fi Isus pentru omul de astăzi, prezentându-i faptele nu vorbele noastre. În felul acesta, putem întrevedea Parohia noastră ca fiind un "şantier în lucru"… Da, Parohia noastră, trebuie să fie pe viitor un "şantier în lucru"!

«Nu putem face din Parohie un loc unde o liturghie frumoasă ne face să uităm de problemele reale ale vieţii. Un loc, unde adunându-ne toţi aceia care împărtăşim aceeaşi afinitate spirituală, să fim protejaţi de traficul nebun din cotidianul în care trăim; sau unde organizarea unei opere de caritate ne eliberează de conştiinţa de obligaţia de a lucra pentru restabilirea dreptăţii în lume. Parohia nu este locul

50 Lc 12,32.

57

Page 58: Biserica Noastra

unde problemele existenţei se pierd în timp, sau sunt adormite sau puse între paranteze. Parohia trebuie să devină un "şantier general", unde se elaborează proiecte pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii, unde solidaritatea este experimentată în termeni planetari, unde suntem dispuşi să plătim în propria persoană preţul pentru promovarea umană, şi unde micile noastre speranţe pământeşti sunt alimentate de acea speranţă infinită, de care este plină Evanghelia…Parohia trebuie să fie locul periculos unde se face amintirea "subversivă" a Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este imaginea pe care o prezintă comunitatea noastră, atunci când este vorba despre Parohie? Nu cumva, din cauza unor mici rivalităţi, ne roade felul în care vestim Evanghelia, că anumite criterii depăşite ne îngreunează misiunea, că pericolele formalismului ne întunecă lealitatea?

Iată misiunea pe care v-o încredinţez: să faceţi în aşa fel, ca Parohia voastră să fie percepută, de cei care nu o frecventează, ca o fântână de speranţă pentru toţi. Nu fiţi mulţumiţi doar pentru voi înşivă. Simţiţi-vă pe deplin solidari cu aceea parte de lume, care din parohia voastră trece dincolo de ea. Iubiţi şi această parte de lume. Contaminaţi pe cei îndepărtaţi cu transparenţa alegerilor voastre făcute la lumina Evangheliei.

Faceţi, ca prin trăirea voastră corectă, a laicilor, să dispară prejudecata celor care sunt sceptici şi care, poate, gândesc creştinismul drept o partidă care se joacă numai în sacristie.

Parohia voastră trebuie să fie o Biserică fără pereţi, care îi primeşte pe toţi, care nu cere legitimaţia nimănui, care nu priveşte la emblema clubului şi nici

58

Page 59: Biserica Noastra

la cartea de identitate, unde toţi merg să-şi găsească liniştea şi posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu. O Biserică fără pereţi şi fără acoperiş, adică o Biserică care ştie să privească mai sus de bolta sa»51.

Să fie oare posibilă o astfel de trăire pentru comunitatea de credincioşi? Da, este posibilă, pentru toţi cei care cred într-un astfel de ideal.

În încheiere, vă adresez un îndemn pentru un viitor bun Parohiei noastre: «Faceţi din casa voastră o Biserică!»52. Aşa să vă ajute Dumnezeu, aşa să fie! Amin.

51 Don Tonino Bello, episcop de Molfetta 52 S. GIOVANNI CRISOSTOMO., in Genesim Serm. VI, 2; PG 54, 607.

59

Page 60: Biserica Noastra
Page 61: Biserica Noastra
Page 62: Biserica Noastra