GEORGE BACOVIA (1881 – 1957)

Opinii critice1. Eugen Lovinescu: poezie simplă, fără meşteşug, poezie de atmosferă.2. Tudor Vianu: „poezia sa [...] pare mai puţin o lucrare literară, cât un document

psihologic, depoziţie nefalsificată a unui suflet ulcerat, sucombând sub greutatea de a exista.“

3. George Călinescu: consideră că tocmai artificiul (meşteşugul) este specific artei lui Bacovia, găsindu-i aici şi valoarea (de altfel, în simbolism se cultivă artificialitatea), deşi face şi afirmaţia că poezia lui este „o transplantare, uneori până la pastişă a simbolismului francez”.

4. Nicolae Manolescu: Pornind de la observaţia că poezia sa cuprinde un univers închis, repetitiv, şi că nu putem accepta din pornire ideea că poezia bacoviană este o expresie a patologicului, N. Manolescu introduce în discuţie spiritul teatral, manierismul, stilul suferinţei. Poetul se desprinde pe fondul universului creat ca un personaj, un personaj straniu: criticul are impresia că Bacovia este singurul poet român care a coborât în infern şi că s-a întors de acolo cu o experienţă ciudată, necunoscută, din care viul lipseşte. Vedeniile aduse la suprafaţă, la lumina zilei, sunt stranii şi tulburătoare; el vede prin „ochene triste“ ( a pierdut capacitatea de a vedea normal), ca în poezia Panoramă.

Experienţa infernală a poetului este însă, mai mult sau mai puţin, o etichetă simbolică. Justeţea afirmaţiilor criticului pare să fie în altă parte. Se citează un fragment dintr-o mărturisire a lui Bacovia: „Trăind izolat, neputând comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă cu mine însumi, fac muzică şi, când găsesc ceva interesant, iau note spre mi a le reciti mai târziu. Nu-i vina mea dacă aceste simple notiţe sunt în formă de versuri şi câteodată par vaiete“. Comentând aceste cuvinte, N. Manolescu ajunge la concluzia că Bacovia are intuiţia artei sale, că el descoperă poezia ca impas (şi ca un paradox): poetul nu scrie pentru a se exprima, ci tocmai pentru că nu se poate exprima. Se pare că poezia lui Bacovia este un efort tragic de a articula un cântec.

Universul poeticNicolae Manolescu făcea observaţia că în poezia lui Bacovia poate fi identificată o obsesie

a teluricului; materialitatea lumii este copleşitoare, totul trage în jos. Pornind de aici, universul poetic bacovian ar putea fi descris în analogie cu cel real, pe trei dimensiuni principale: spaţială, temporală şi uman-psihologică.

1. Dimensiunea spaţială Spaţiul evocat frecvent în poezia bacoviană este oraşul de provincie (poezia simbolistă se întemeiază pe spiritul citadin), apăsător, generator de astenii şi nevroze: „târgul stă întunecat“ (Nevroză, în vol. Plumb), „oraşul dormea în tăcere“ (Panoramă, în vol. Plumb), „oraşul doarme ud în umezeala grea“ (Nocturnă, în vol. Plumb). Imaginea oraşului de provincie se însoţeşte cu sentimentul de marginalizare, accentuat atunci când poetul se îndreaptă catre periferie (mahala): „Prin măhălăli mai neagră noaptea pare“ (Sonet, în vol. Plumb), „mahalaua bleagă“ (Nocturnă, în vol. Scântei galbene). În acest spaţiu, totul este pustiu, părăsit, cufundat în întuneric, dominat de moarte şi boală: „pustiile pieţe“ (Pălind, în vol. Plumb), „străzile-s deşarte“ (Rar, vol. Plumb). În simbolism, natura este marcată de artificialitate, este o natură urbană (!) – parcul şi grădina publică. Caracteristicile acestor locuri sunt aceleaşi cu ale celorlalte spaţii citadine: „parcul solitar“ (Decor, vol. Plumb), „Peste parcul părăsit / Cad regrete“ (Oh, amurguri, vol. Plumb), „Acum, stă parcul devastat, fatal / Mâncat de cancer şi ftizie“ (În parc, vol. Plumb), „În grădina

1

moartă / A sosit un mort“ (Renunţare, vol. Comedii în fond). Cimitirul nu lipseşte din acest spaţiu: „Vagabondând, într-un amurg blond, / Am dat de-ale cimitirului porţi /.../ Într-un copac am găsit un craniu, / Pe o cruce nişte cozi blonde.“ (Sepulcre violate, vol. Cu voi). Tot ca un cimitir este văzut şi liceul: „Liceu, - cimitir / Al tinereţii mele – “ (Liceu, vol. Cu voi). Nici interioarele nu-i oferă poetului o perspectivă mai luminoasă asupra vieţii: „târziu, în cafeneaua goală“ (Seară tristă, vol. Plumb), „În tristul, tăcutul salon“ (Trudit, vol. Plumb), „Pierdut în muzeul pustiu“ (Panoramă, vol. Plumb), „Odaia mea mă înspăimântă / Cu brâie negre zugrăvită“ (Singur, vol. Scântei galbene).

Uneori se trece dincolo de limitele oraşului. Este evocat astfel câmpul, dar pe aceleaşi coordonate ca şi oraşul: la marginea oraşului, pe câmp, se află abatorul; sângele cald se scurge pe canal şi vin lupii şi corbii ca să-l sugă (Tablou de iarnă, vol. Plumb). Câmpia este un pustiu adânc (Amurg de toamnă, vol. Plumb), un „imens rotund” ( Amurg de iarnă, vol. Plumb). Perspectiva se lărgeşte şi se cuprinde în ea tot pământul, dar nimic nu se schimbă: „Întreg pământul pare un mormânt” (Note de toamnă, vol. Plumb).

Atmosfera sumbră a spaţiului este sugerată şi prin obiectele care îl populează: „sicrie negre, arse, de metal” (Negru, vol. Plumb), catafalcul pe care se descompun cadavrele (Cuptor, vol. Plumb).

Lumea lui Bacovia este, în general, lipsită de culoare, un tablou în alb şi negru, uneori numai negru, alteori numai alb (Negru, Alb, vol. Plumb) şi, desigur, gri sau cenuşiu ca plumbul (Gri, vol. Plumb). În poezia Gri, atmosfera apăsătoare şi senzaţia de lume închisă sunt sugerate atât prin culoare, cât şi printr-unul dintre simbolurile universului bacovian, plumbul: „În zarea grea de plimb, ninge gri”. Dintre culori, mai frecvente sunt roşul sângelui, semn al existenţe marcate de boală şi de moarte violentă: „Şi sânge cald se scurge pe canal” (Tablou de iarnă, vol. Plumb), parcul „pătat de roşu carne vie” (În parc, vol. Plumb) şi violetul amurgului, mai mult un vineţiu, prevestitor de catastrofe, ca într-o lume care stă în aşteptarea sfârşitului, ca în lirica sau pictura expresionistă. Astfel, se vorbeşte despre „agonie violetă” (Poemă în oglindă, vol. Plumb) sau despre o lume peste care „fâlfâie... violetul” (Plumb de iarnă, vol. Plumb). Se întâmplă rar ca peisajul bacovian să se însufleţească: „E clar şi numai soare” (Nervi de primăvară, vol. Plumb).

Sonorităţile sunt în acord cu atmosfera sumbră. Pasărea are „glas amar” (Decor, vol.Plumb), toamna „scârţie... din crengi ostenite” (În grădină, vol. Plumb), „tălăngile, trist, sună dogit” (Pastel, vol. Plumb), „iubita cântă un marş funebru” (Nevroză, vol. Plumb), iar dacă nu o face, este invitată : „Deschide clavirul şi cântă-mi / Un cântec de mort” (Trudit, vol. Plumb). Sunetele umane evocă suferinţă şi boală: „Ş-auzi tuşind o tuse-n sec, amară” (Sonet, vol. Plumb), „e tuse, e plânset, e gol” (Nervi de toamnă, vol. Plumb).

Mirosurile lumii bacoviene vorbesc despre moarte şi boală: „E miros de cadavre, iubito” (Cuptor, vol. Plumb), „parfum de pene arse” (Negru, vol. Plumb), „o poemă decadentă, cadaveric parfumată” (Poemă în oglindă, vol. Plumb). Găsim însă şi sinestezii în poezia lui Bacovia: „O pictură parfumată cu vibrări de violet” (Nervi de primăvară, vol. Plumb).

Dimensiunea temporalăIon Caraion considera că în poezia lui Bacovia este evocat „un sfîrşit continuu”.

Universul poetic bacovian stă sub semnul ploilor nesfârşite de toamnă, care se însoţesc cu semtimentul unei neîntrerupte disoluţii, şi al zăpezii care ameninţă să acopere şi să sufoce lumea. Uneori toamna şi iarna „coboară amândouă”, ca în poezia Moină (vol. Plumb), iar amestecul de ploaie şi ninsoare amplifică monstruos senzaţiile de frig şi umezeală, încât existenţa devine un proces de familiarizare cu moartea: „Şi-s umezi păreţii, / Şi-un frig mă cuprinde - / Cu cei din morminte / Un gând mă deprinde...” În unele poezii, este evocată primăvara, dar nu pentru sensul

2

ei regenerator, ci pentru stările de astenie şi de nevroză pe care le provoacă, aşa cum se întâmplă în mai multe texte cu titlu voit inexpresiv: Nervi de primăvară sau Note de primăvară (aceeaşi modalitate este folosită şi pentru toamnă). Vara apare în poezia bacoviană doar pentru a sublinia ideea că trăim într-un univers în continuă degradare: vara, în oraş, de căldură, „cadavrele se descompun”, „cei vii se mişcă şi ei descompuşi” şi chiar sânul iubitei „e mai lăsat”; e nevoie de „parfume tari” ca să acopere mirosul degradării (Cuptor, vol. Plumb).

Şi în ceea ce priveşte momentele zilei evocate se manifestă aceeaşi proiecţie a sfârşitului etern: amurgul, seara, noaptea, mai ales noaptea, „murdară şi goală” (Moină), care amplifică sentimentul de însingurare şi instrăinare. Dacă este evocată dimineaţa – „O cafea neagră... şi-o ploaie de gheaţă” - , atunci se insistă asupra senzaţiei de inconfort generate de nevoia de a pleca la muncă (Dimineaţa, vol. Scântei galbene).

Dimensiunea uman - psihologică Umanitatea care populează universul imaginar bacovian este bolnavă, agonizează,

delirează: „Amanţii, mai bolnavi, mai trişti...” (Nervi de toamnă, vol. Plumb), „Şi galbeni trec bolnavi / Copii de la şcoală” (Moină) etc. Boala şi moartea se însoţesc: „Tuşind, a şi murit o fată, / Un palid visător s-a împuşcat /.../ Pe un nebun l-am auzit răcnind...” (Plumb de toamnă, vol. Plumb). Morţii revin ca strigoi (Strigoii, vol. Scântei galbene) sau ca fantome (Decor, vol. Plumb).

Pe fondul acestui univers, poetul se profilează, aşa cum arăta N. Manolescu, ca un personaj. Iată câteva dintre ipostazele acestui personaj (eul liric), care sunt, în acelaşi timp, şi atitudini lirice, cele mai multe dintre ele simboliste: însingurare (Singur, Pălind, Rar), melancolie, plictis, sentimentul zădărniciei (Umbra), disperare (Plumb), anxietate, teroare (Lacustră) şi stări nevrotice ce se manifestă prin plâns (Nevroză), ajungându-se la alienare, nebunie (Amurg de toamnă). „Personajul” are şi capacitatea de a conştientiza singularitatea condiţiei sale: se autodefineşte ca mizantrop în poezii ca: Ego, Epitaf, Din urmă, în volumul Cu voi...

În lumea lui Bacovia, iubirea pare un sentiment imposibil, datorită alcătuirii universului pe o singură dimensiune, materială, şi a dominaţiei spiritului burghez, cum reiese din poezia Proză, din volumul Cu voi...: „Amorul, hidos ca un satir, / Copil degenerat - / Învineţit, transfigurat, / Ieri, a murit în delir. // Aci, prozaici pământeni, / Pe drumuri a murit, / De zurnetul de bani înăbuşit, / În lumea asta cu dugheni.” Iubirea are conotaţii macabre şi morbide în poezia bacoviană: „Sunt câţiva morţi în oraş, iubito, / Chiar pentru asta am venit să-ţi spun...” (Cuptor). Se întâmplă însă, rar desigur, ca iubirea să se înfăţişeze şi ca refugiu în faţa agresivităţii unui univers sufocant, ca în poezia Decembre, unde îndrăgostitul se adăposteşte în camera iubitei ca să se apere de o ninsoare de sfârşit de lume.

Procedee artistice specifice (după Tudor Vianu)1. Înclinaţie spre descriptivism, care se însoţeşte cu o stilizare a expresie,

obţinându-se impresia de artificialitate, caracteristică a simbolismului (ca în poezia Decor, vol. Plumb); descriptivismul este şi rezultatul alcătuirii discursului dintr-o înşiruire de impresii, unde un rol important îl au punctele de suspensie şi liniile de pauză – tehnică simbolistă.

2. Construcţii simetrice, muzicale; tehnica simbolistă a refrenului.3. Registrul lexical este specific simbolist: solitar, funerar, sinistru, hidos,

carbonizat, lugubru, funebru, barbar, sumbru etc.4. Individualizarea expresiei prin folosirea formulelor din vorbirea curentă

pentru a sugera autenticitatea trăirilor şi impresia de prozaism (opusă

3

artificialităţii) – tehnică simbolistă: „La un geam, într-un pahar, / O roză galbenă se uită-n jos” (Nocturnă, vol. Plumb).

5. Tot pentru a sugera autenticitatea, mimează dezarticularea gândirii, pierderea logicii: Requiem, în vol. Comedii în fond.

Bacovia şi expresionismulImaginea universului în degradare, sentimentul de teroare şi disperarea sunt elemente expresioniste. Toate acestea se păstrează însă la nivelul impresiei, nu ajung să dobândească forţa halucinatoriei a imaginaţiei expresioniste. Tot expresioniste sunt şi studiile de „culoare”, ca în poeziile Alb, Negru, Gri, unde un anume element cromatic devine dominant, fără nicio legătură cu obiectele. Se poate considera că unele dintre imaginile poeziei bacoviene se apropie de viziunile expresioniste, dar mijloacele de generare a imaginilor rămân simboliste.

PlumbPoezia deschide volumul Plumb, publicat în anul în anul 1916. Ceea ce se observă de la

prima lectură este structura simetrică şi sistemul de repetiţii. Termenul plumb apare de şase ori, în aceleaşi poziţii (la sfârşitul primului şi al celui de al patrulea vers, şi la mijlocul versului al doilea din fiecare din cele două catrene care alcătuiesc poezia) şi cu aceeaşi funcţie sintactică (atribut substantival prepoziţional). Elementele universului evocat sunt caracterizate de aceeaşi însuşire: sicriele, florile, coroanele, amorul, aripile – toate sunt „de plumb”. Însuşirile acestui metal – culoarea cenuşiu închis, greutatea specifică, sonoritatea înăbuşită – sunt exploatate simbolic, astfel încât se creează impresia unui univers sumbru, prăbuşit în sine, greu de materialitate, apăsător.

Majoritatea poeziilor lui Bacovia evocă un univers de tipul acesta, în care viul lipseşte sau e bolnav, iar latura spirituală a existenţei este anulată; predomină o senzaţie de continuă comprimare, ca sub acţiunea unei forţe ce nu îngăduie timpului să curgă şi vieţii să respire.

Bacovia este poetul care a coborât în infern, după cum spune N. Manolescu, şi s-a întors de acolo cu o percepţie ciudată, necunoscută: el a pierdut capacitatea de a vedea normal; lumea i se arată prin „ochene triste” (Panoramă).

Sugestia infernului este puternică în toată opera lui Bacovia, dar în Plumb atinge un punct maxim. Imagine creată este terifiantă, ca de coşmar. Universul, înfăţişat ca un cavou, este multiplu limitat, este închis, compact, încremenit. În absenţa spiritului, moartea înseşi devine materială. Se insistă asupra aspectelor artificiale, decorative ale morţii: coroane mortuare, veşmânt funerar. Somnul adânc al sicrielor (personificare) subliniază impresia morţii de tot, cum ar spune Arghezi; plumbul însuşi, obiect dur, greu, pare să fi murit, să fi căzut într-o nemişcare mai profundă decât propria-i încremenire.

În acest univers, iubirea se profilează ca amor de plumb întors, într-o poziţie nefirească. De cele mai multe ori, în poezia bacoviană, iubirea apare în aspectul ei fizic – material; este un „amor hidos”, „copil degenerat”, învineţit, care moare în delir, ca în poezia Proză. Moartea şi iubirea sunt temele poeziei Plumb, dar ele nu se asociază ca în lirica eminesciană pentru a sugera eternizarea perechii de îndrăgostiţi, ci sunt semnele unei existenţe fără orizont, aşa cum se poate vedea ea dintr-un cavou.

Între elementele universului-cavou şi eul liric se stabileşte o relaţie ciudată. Lumea infernală este o lume pe dos. În Plumb, elementul viu (animat), eul liric în ipostaza însinguratului în cavou, este încremenit („stam”), în timp ce inanimatul se mişcă: „scârţâiau

4

coroanele de plumb”. Deşi este numită cauza mişcării, vântul, ea pare totuşi nemotivată (coroanele sunt grele, vântul nu este o cauză vizibilă), astfel încât se creează o senzaţie de stranietate.

Cercetând simetriile şi repetiţiile textului, se observă că cele două strofe au structuri sintactice similare. Se recunoaşte, ca procedeu de expresivitate, paralelismul sintactic. Primul vers din fiecare strofă arte structura: predicat + complement circumstanţial de mod / element predicativ suplimentar + subiect (+ atribut adjectival) + atribut substantival prepoziţional. Există totuşi o deosebire. În strofa a doua, se izolează semnificativ secvenţa „şi-am început să-l strig”. După cum se vede, se schimbă timpurile verbale: apare aici perfectul compus şi conjunctivul, în restul poeziei folosindu-se imperfectul indicativului (dormeam, stam, scârţâiau, atârnau). Secvenţa izolată sugerează un strigăt de disperare, care începe acum (combinaţia a începe la perfect compus + confunctivul formează un aspect verbal, incoativul, care indică începutul acţiunii) şi pare că nu se mai sfârşeşte, un strigăt din care se naşte poezia bacoviană.

Una dintre ipostazele constante ale eului liric, care se profilează pe fundalul universului creat, după cum arăta N. Manolescu, ca un personaj, este aceea de însingurat. Singurătatea cunoaşte, în poezia bacoviană, o gamă largă de stări asociate: nevroză, plâns, nebunie, disperare – ca şi în textul de faţă. Singurătatea este sugerată, în Plumb, atât la nivel vizual, cât şi auditiv. Vântul pare să bată a pustiu, mişcând coroanele de plumb, smulgându-le parcă vaiete chinuite. Este frig şi sunetele se decupează pe un fond de linişte obsedantă. În aceste condiţii, strigătul poate fi înţeles ca o încercare disperată de a sparge, de a distruge acest univers infernal, ca un strigăt de ajutor din profunzimile unei materialităţi compacte.

(În opinia mea) Structural, prin repetiţii, prin simetrii, prin muzicalitatea sumbră, poezia aparţine simbolismului. Viziunea care se naşte din ansamblul imaginilor, proiectează însă textul în expresionism. Strigătul din a doua strofă aminteşte de celebrul tablou al pictorului expresionist Edvard Munch, Der Schrei (Ţipătul).

LacustrăConstrucţia simetrică a poeziei se impune de la prima lectură. Recunoaştem în acest mod

de organizare a discursului poetic un atribut al artei simboliste. Prima şi ultima strofă a poeziei (a patra) au ca element de diferenţiere versul al doilea. Această individualizare este semnificativă şi atrage o cercetare mai atentă. Deşi timpul verbal dominant este prezentul, se poate identifica totuşi o mişcare ale cărei limite sunt marcate de cele două versuri care se individualizează în structura refrenului (strofa care se repetă poate avea acest rol). „De-atâte nopţi aud plouând, / Aud materia plângând...” ar indica începutul, iar „De-atâtea nopţi aud plouând, / Tot tresărind, tot aşteptând...” ar trebui să marcheze sfârşitul mişcării, dar nu o face; mişcarea se permanentizează, sugestia fiind realizată cu ajutorul gerunziului, mod al duratei, al continuităţii. Asupra naturii mişcării nu este greu de decis: este o mişcare exclusiv interioară, aceea a unui psihic stăpânit de anxietate (nelinişte), atitudine lirică specific bacoviană.

Revenind la primul moment, trebuie spus că debutul mişcării poate fi înţeles ca o impresie determinată aparent de un fapt concret, exterior – ploaia prelungită. Impresia consemnată este că materia plânge, că materia este în suferinţă, cauza acestei stări fiind sugerată pe parcursul poeziei. Tudor Vianu observa că una dintre tehnicile poetice bacoviene, de sorginte simbolistă, constă tocmai în generalizarea, în discursul liric, a unei impresii. Simbolismul (reflex, în literatură, al impresionismului din artele plastice) miza pe impresia difuză, pe vagul exprimării; nimic nu se precizează, nu se lămureşte, totul se întrevede, se subînţelege.

5

Acestei impresii i se alătură un gând, pe care poetul nu se osteneşte să-l pună în relaţie cu imaginea anterioară, preferând notaţia disparată, marcată prin punctele de suspensie: „Sunt singur, şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre.” Solitudinea şi ploaia monotonă, percepută ca un plâns al materiei, generează această asociaţie, formulată simplu, într-un limbaj comun, fără podoabe. Ar trebui poate să recunoaştem aici o mostră de poezie metalingvistică, după cum spunea Nichita Stănescu, care îl trecea şi pe Bacovia (alături de Eminescu şi Blaga) între reprezentanţii acestui tip de lirică, bazată nu pe cuvinte, ci pe inspiraţie şi pe viziune. Într-adevăr, imaginea locuinţelor lacustre este o viziune. Eul liric se află în ipostaza unei fiinţe preistorice, care trăieşte în vremea locuinţelor lacustre, într-un astfel de loc; are senzaţia acută de inconfort – „Şi parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă izbeşte-un val” - , care se transformă apoi într-un sentiment de insecuritate, de teroare chiar: „Tresar prin somn, şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal”. Podul a rămas aşadar la mal şi există posibilitatea unei agresiuni din afară, locuinţa lacustră pierzându-şi funcţia de adăpost.

Imaginea somnului agitat, în umezeală, cu sentimentul de teroare, chinuitor, ar putea fi o viziune de tip expresionist. Există însă „modalizatorii” parcă, mi se pare, care menţin imaginea în plan subiectiv, psihologic, şi nu o lasă să capete acel caracter „obiectiv”, absolut, ca şi cum s-ar impune conştiinţei poetului, din afară (ca în lirica autentic expresionistă).

(În opinia mea) Discursul liric conţine, până la strofa a treia, progresia: impresie – viziune (motivată psihologic). În strofa a treia se face trecerea la gândul vag filozofic: „Un gol istoric se întinde, / Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc”. Trecutul şi prezentul se contopesc. Se pare că nu există nicio diferenţă calitativă între acestea. „Golul istoric” este o metaforă care generează o imagine cu deschidere filozofică: se sugerează absenţa devenirii în istorie. O istorie fără evenimente – astfel trebuie înţeles „golul” – este, paradoxal, lipsită de dimensiune temporală sau, altfel spus, este o istorie a stagnării într-un stadiu etern material. Gândul poetului pare însă ceva mai complicat; este percepută totuşi o mişcare, care pare să fie o continuă degradare. Un univers care are o singură dimensiune, materială, este predestinat unei degradări continue. Agentul degradării este apa: „Şi simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc”. Bacovia conferă aşadar apei acest sens negativ, ignorând (cu bună ştiinţă) o întreagă tradiţie poetică ce vedea în acest element un simbol al vieţii. Un univers în continuă degradare este desigur în suferinţă. Se înţelege acum şi imaginea de la început: „Aud materia plângând...”

Ceea ce ne oferă, în ultimă instanţă, poezia Lacustră este imaginea unui sfârşit continuu (aşa îşi intitula Ion Caraion cartea despre Bacovia). Versul care ar fi trebuit să încheie mişcarea interioară identificată la început, nu face decât s-o permanentizeze. Ideea era cuprinsă şi în imaginea „golului istoric” din strofa a treia. Anxietatea este o stare permanentă – „tot tresărind”; ei i se asociază aşteptarea – „tot aşteptând”. Obiectul aşteptării nu poate fi decât sfârşitul, dar aşteptarea este zadarnică, deoarece procesul entropic (degradarea) nu are, pur şi simplu, un sfârşit. De aceea impresia finală este aceea a stagnării. Acum, ca şi atunci, în vremea locuinţelor lacustre, materia suferă şi plânge. Versurile de la început se reiau la sfârşit şi discursul liric ar putea continua, pe acelaşi ton, monotan, la nesfârşit.

6