DEZVOLTAREA PSIHICA A COPIILOR DIN CASELE DE COPII

ASISTENA PSIHOPEDAGOGIC N FAMILIE A PERSOANELOR CU CERINE EDUCAIONALE SPECIALEDOMENIUL I OBIECTUL PSIHOIGIENEI PERSOANEI A. NORMALITATEA

Omul este fiina contient care aspir ctre universal prin integrarea pancosmic.(P. Teilhard de Chardin). Prin dubla capacitate de a reflecta i a avea identitate, omul este persoana, un Eu cu o anumit i unic identitate de care el este contient att n raport cu lumea fizic ct i n relaiile sale cu ceilali.

Conceptul de sntate depinde de natura i concepia socio-cultural i istoric a modelului socio-cultural al unei societi considerate. El se judec n funcie de conceptul de normalitate. Conceptul de normalitate este strns legat de valorile i normele unei culturi i de ideile social-politice ale epocii respective.

Normalul este o stare-situaie a persoanei, pe cnd anormalul apare ca fiind contrariul acestuia. Noiunile de normal i anormal apar ca opuse celor de kbine i de ru, avnd la baz o dialectic a contrariilor.

Normalul este cel care definete coninutul conceptului de cntate; sntatea fiind conceptul normativ care definete tipul ideal de structur i comportament organic. n acest caz, sntatea este un concept normativ-descripiv, definind o anumit dispoziie i reacie a unui organism fa de posibilele boli la care este expus.

B. ANORMALITATEA

Starea de anormalitate apare ca opusul strii de normalitate, ele fiind situaii complementare. Rezult de aici faptul c dac starea de normalitate echivaleaz cu cea de sntate mintal, starea de anormalitate reprezint condiia apariiei bolii psihice. Anormalitatea reprezint, prin urmare, orice form de abatere de la norm. Ea este o stare de dezechilibru pe mai multe planuri. Ceea ce este important este ca att normalitatea ct i anormalitatea nu au limite precise, ele intersectndu-se.

Bolnavul psihic este persoana care prezint modificri psihice de diferite aspecte i n diferite grade. Acestea se pot manifesta prin urmtoarele modificri:inadaptare la realitate

stare de oboseal, cu performante intelectuale sczute

variaii emoional-afective

tulburri de contiin

tulburri de gndire

dificulti de activitate

tulburri de comportament

tulburri de identitate, de autopercepere

tulburri de percepie.

Psihoprofilaxia personalitii

Mediul extern poate aciona asupra personalitii prin factorii .si exogeni, fie n sens sanogenetic, stimulnd i dezvoltnd sntatea mintal sau, dimpotriv, morbigenetic, n sensul deteriorrii acesteia i apariiei bolii psihice (P. Bugard, L. Levi, R. S. Lazarus, C. Enchescu).

Aciunea de igien mintal se desfoar in trei etape: psihoprofilaxia acioneaz asupra cauzelor, a factorilor stresani, atenund sau chiar mpiedicnd aciunea lor psihotrau.tnatizan.ta asupra individului. Ea are dou aspecte: profilaxia nespecific sau medico-social (n familie, la locul de munc, n colectivitile colare, n comunitatea uman); profilaxia specific sau psihoindividual (regim de via i de munc protejat, satisfacii materiale si morale).

Intervenia este etapa terapeutic i ea se adreseaz persoanei m. condiiile apariiei i evoluiei olinice a bolii mintale, cutndu-se supri marea acesteia prin mijloace terapeutice (terapie biologic, psihoterapie, socioterapie).

Ea se prezint sub trei forme:

Terapia intraspitaliceasc;terapia semiambulatorie;

terapia ambulatorie.

Postintervenia, sau etapa recupera tor ie, acioneaz asupra of re telor bolii psihice, a strii de deficien psihic post/procesual, a'uiUind s compenseze consecinele bolii i s recupereze, printr-o readaptri-complex, individul la modul de via normal. Se utilizeaz postcuni sanatorial, milieu therapie", protecia familial, condiii de mum';'i protejate, controale periodice de specialitate i tratament de ntreinere pentru prevenirea recderilor, reprofesionalizare etc. Ea are dou aspecte: recuperarea nespecific sau medico-social; recuperarea specific sau individual.

Psihoigiena deficientilor

Deficienta nu trebuie confundata cu boala. Ea are alta semnificatie: in timp ce boala implica alterarea structurala sau functionala a organismului din punct de vedere somatic, psihic sau psiho-somatic si are drept caracteristica suferinta, deficienta nu etse boala, intrucat ea nu implica suferinta, ci invaliditatea. Ele au insa un element comun, si anume starea de anomalie a individului.

Deficienta este o stare de invaliditate, de pierdere sau inexistenta congenitala a unei anumite aptitudini a individului. Pierderea aptitudinii la deficienti poate fi partiala sau totala, poate interveni pe parcursul vietii individului sau poate avea un caracter congenital, innascut sau dobandit ereditar. Deficientele pot avea caracterul unor infirmitati fizice, motorii sau senzoriale, dar pot fi si deficiente psihice sau de ordin metabolic congenital.

Un aspect particular il prezinta deficienta psihica. Referitor la aceasta G. Heuyer vorbeste despre o stare de inadaptare la mediul familial, social, scolar sau profesional, fie legat de factori individuali, fie de factori defavorabili de mediu. Pentru el, deficienta intelectuala se caracterizeaza prin urmatoarele aspecte: alura globala; predominanta insuficientei intelectuale pe care o pot evidentia si evalua testele de inteligenta; caracterul precoce sau congenital al acesteia; lentoarea si limitarea dezvoltarii psihice in raport cu copiii normali de aceeasi varsta; existenta unor leziuni cerebrale care impiedica dezvoltarea psihica normala. Avand in vedere caracterul polimorf al acestei grupe a deficientilor, se impune adoptarea unor masuri de igiena mintala, adaptate special necesitatilor practice, dupa caz, avand ca scop protejarea personalitatii acestor categorii de indivizi.

Starea de deficienta duce la o dezadaptare sau la o adaptare incompleta a individului, limitarea capacitatii de comunicare sau pierderea totala a acesteia si, prin urmare, la modificari importante in sfera comportamentului.

Statutul psiho-social al deficientilor este deosebit de important si decurge din atitudinea societatii fata de deficienta si deficienti, deoarece ea este cea care construieste o anumita imagine sociala a omului, care este investita cu valoare deplina in societate. Imaginea sociala nu mai are un caracter formal, extern, ci un caracter normativ si este data de conceptul antropocultural al personalitatii de baza, legat de valorile modelului socio-cultural. statutul social al individului este diferit in raport cu imaginea sociala a omului respectiv, cu mentalitatea sociala si cu modelul socio-cultural.

Igiena mintala este o actiune medico-psiho-sociala complexa, care implica antrenarea modelului socio-cultural in aplicarea ei. Ea este o consecinta a valorilor modelului social, a mentalitatii sociale si imaginii sociale a omului. Igiena mintala mai este si expresia unei mentalitati, a unei atitudini fata de om si problemele acestuia. Un aspect deosebit revine actiunii de igiena mintala in cazul deficientilor. De aici rezulta faptul ca igiena mintala nu se limiteaza la aspectele pur psihiatrice, ci ea isi extinde aria de actiune asupra tuturor problemelor psiho-individuale sau psiho-sociale ale intregii comunitati social-umane, dincolo de simpla profilaxie a bolilor psihice.

Recuperarea deficientilor

Recuperarea deficienilor apare ca un deziderat social, ca o inalta datorie social-morala , ca o forma de umanism psihiatric , caracteristic timpurilor moderne. In ziua de azi, bola mintala nu mai constitue o rusine ci o problema de interes si intelegere din ce in ce mai crescuta. Aspectele lgate de recupararea psiho-sociala a bolnavului psihic pun noi probleme , antrenand colaborarea unor institutii medicale specializate , asistam chiar la organizarea unei vaste retele de institutii si organizatii medico-sociale , stiintifice, terapeutice sau de protectie , precum si a unor organisme guvernamentale specializate: ONU,OMS,UNICEF,CWOIH, Societati de patronaj, Servicii de reclasare sociala,etc.

Pentru C.E. Caniff, factorii esentiali care concura la aplicarea eficienta a recupararii bolnavilor psihici sunt: o mare parte din populatie are nevoie si poate profita de pe urma personalului calificat pentru a presta servicii de recuperare; intelegerea de catre membrii comunitatii social umane a valorii recupaerarii pentru bolnavii psihici; dorinta societatii de a actiona in scopul recuperarii prin asigurarea serviciilor si a programelor destinate acestui scop.

Cateva din principiile care stau la baza procesului de recuperare unt urmatoarele:

a) principiul antrenarii consta in atragerea si antrenarea activa a bolnavilor psihici in procesul de recuperare.

b) principiul activarii are la baza antrenarea activa , permanenta , prin dinamizarea bolanvului in cursul actului de recuperare, cu mentinerea unui anumit itm al activitatii terapeutice.

c) principiul cooperarii , conform caruia medicul sau echipa terapeutica trebuie sa coopereze cu organizatiile sociale si profesionale specializate in procesul de recuperare.

d) principiul varietatii si al mobilitatii consta in diversificarea ritmului recuperarii, trecerea de la un tip la altul, ca modalitate de diversificare a activitatii si crearii unui climat interesant , atractiv, neobositor, antrenant si cu efecte pozitive pentru bolnav.

e) principiul supravegetii dirijate vizeaza conducerea si desfasurarea activitatii de recuperare dupa criterii medicale si psiho-sociale riguros stiintifice , rolul director revenind medicului i echipei terapeutice.

f) principiul normalitatii functionale reprezinta scopul recuperarii in dorinta redobandirii capacitatilor si aptitudinilor pierdute de bolnavul respectiv.

Pe langa aceste pricipii de recuperare mai pot fi clasificate si metode de recuperare, cum ar fi: recuperarea fizica , reprezentand toatalitatea formelor de tratament in vederea readaptarii fizice (deficienti , fizici, motori, senzoriali, etc.). recuperarea psihica, se adreseaza in primul rand bolnavilor psihici si ea consta din crearea unui climat psihologic favorabil si antrenarea in activitate a acestora. Recuperarea profesionala consta in readaptarea deficientului la o activitate profesional-scolara adecvat cu tipul sau de deficienta. Recuperarea sociala este o actiune complexa , care vizeaza readaptarea familiala , scolar-profesionala si sociala a bolnavului.

La baza metodelor de recuperarestau principiul planificarii si cel al programarii . orice recuperare are un caracter planificat si vizeaza urmatoarele obiective: asigura si mentine mijloacele de recuperare la un inalt nivel calitativ; asigura conditiile de recuperare pentru toate tipurile de deficienta , din toate sectoarele populatiei si din toate zonele geografice; creeaza o informare intensiva referitoare la valoarea procesului de recuperare.

Sopul recuperarii se realizeaza prin intermediul actiunii practice de recuperare. Recuperarea se poate face fie prin regimul de internare intraspitaliceasca, fie prin regimul de tratament ambulator al bolnavilor psihici. Actiunea de recuperare propiu-zisa este incredintata echipei terapeutice specializata in acest domeniu.

Orice recuperare se realizeaza in trei etape, care reprezinta: profilaxia, terapia si recuperarea propriu-zisa. Orice actiune de recuperare trebuie instituita si condusa in functie de natura starii de sanatate mintala sau de boala psihica a individului, precum si de stadiul de evolutie clinica in care surprindem subiectul in cauza. In sensul acesta, pentru individul normal se impun masuri de psihoprofilaxie. La cazurile limita , se impune depistarea precoce a tulburarilor si instituirea unor masuri eficace de tratament pentru a opri evolutia bolii. La bolnavii declarati se impun masuri de terapie adecvata. Recuperarea propriu-zisa se adreseaza indivizilor dupa incheierea evolutiei clinice a bolii.

Particularitatile recuperarii psihiatrice

Recuperarea in oligofrenii Oligofrenii sunt capabili sa desfasoare o munca organizata, sunt foarte rezistenti la unele munci si au o mare satisfactie de a vedea munca indeplinita. Din aceste motive, rezultatele muncii lor trebuie a aiba un caracter concret,vizibil imediat. Important in integrarea sociala a oligofrenilor sunt urmatorii factori: existenta sau absenta anomaliilor morfologice; existenta sau absenta infirmitatii motori,senzoriale,etc. gradul de afectivitate si sociabiliate al acestora este foarte important precum si existenta sau absenta anomaliilor de caracter sau a tulburarilor de comportament (apatia, impulsivitatea, perversiunile) aspecte care compromit actiunea de recuperare.

Recuperarea in nevrozeNevroza este cauzta de factorii psihotraumatizanti, fiind facilitata de factorii soamtogeni, de un anumit tip de reactivitate individuala , de structura psihica a personalitatii bolnavului, de modelul de comportament individual , de conflictul dintre nivelul de aspiratii si posibilitatile personale de realizare , de factorii morbigenetici exogeni si de natura relatiilor interpersonale.

In cursul evolutiei clinice a nevrozelor, tulaburarile pihopatologice pot influenta negativ capacitatea de munca a bolnavilor , mai ales in domeniile care solicita o activitate intelectuala sustinuta, de intensitate medie sau scazuta.

Recuperarea bolnavilor nevrotici trebuie sa cuprinda masuri complexe. In acest sens sunt mentionate trei aspecte principale.

Masurile clinico-psihiatrice constau din terapie psihotropa , dar concomitente sau in unele cazuri, asociata cu psihoterapia individuala sau de grup.

In al doilea rand, se impune instituirea unor masuri psihoprofilactice de evitare a situatiilor de incordare,suprasolicitarii profesionale, starilor conflictuale , tensiunilor emotional-afective din familie, societate, de la locul de munca.

Recuperarea in psihozele endogene

In cazul psihozelor endogene, deficienta psihica se traduce printr-o altaerare grava a personalitatii , constand din urmatoarele: ruperea de realitate cu alternarea starii de constienta; aparitia unor importante modificari perceptive (iluzii, halucinatii); tulburari de gandire (obsesii, idei delirante); tulburari de activitate si comportament (apatie, agresivitate,suicid, homicid); modificari afective (euforie, distimie, paratimie, depresie, melancolie, anxietate).

Recuperarea bolnavilor psihotici are in vedere mai multa aspecte:

-terapia intraspitaliceasca (terapie psihotropa specifica, terapie de oc, bioterapie, terapie ocupationala, ergoterapie)

-terapie extraspitaliceasca, ambulatorie se face in cadrul dispensarelor de psihiatrie sau la centrele de igiena mintala.

-masuri de psihoprofilaxie, de forme variate, constand in protejarea acestei categorii de bolnavi psihici.

-masuri psihosociale vizand readaptarea deficientilor in familie, in comunitate social-umana, in mediul social-uman, in mediul profesional.

-masuri medico-pedagogice si de tip profesional, menite sa actoineze in directia reincadrarii acestei categorii de bolnavi intr-o activitate practica utila, care sa le trezeasca interesul sa-i stimuleze, sa le ofere satisfactii si posibilitati de realizare sociala, asigurandu-le totodata si un venit material corespunzator.

Interventii educationale generale

Dintre formele de interventie educationala sau de strategii generale, la nivel mondial, cele mai recunoscute sunt urmatoarele:

Accelerarea studiilor;

Gruparea in clase speciale;

Adaptarea curriculara (curriculum diferentiat);

Amplificarea (imbogatirea) extracurriculara;

Alte strategii.

1.Accelerarea aceasta strategie educationala permite avansarea elevului cu unul sau mai multi ani scolari pentru a-i oferi un context curricular adecvat capacitatilor sale. Se urmareste astfel adaptarea curriculumului la nevoile si cerintele copilului, motivandu-l, prin oferirea unui ritm de invatare conform nivelului sau.

In momentul flexibilizarii perioadei de scolarizare, reducerea duratei unui ciclu trebuie sa aiba in vedere:

Justificarea propunerii de modificare a unui curriculum, constatandu-se descrierea masuratorilor complementare si de adaptare referitoare la procesul de educare si invatare, identificandu-le pe cele care au fost puse in practica inaintea solicitarii;

Relatia dintre capacitatile care vor fi rioritar implicate in procesul de finalizare, incheind cu succes etapa corespunzatoare;

Relatia dintre continuturile si obiectivele stabilite pentru ciclul corespunzator in proiectul curricular al centrului;

Adaptarea curriculara individualizata a optiunilor metodologice si organizatorice, a formelor si instrumentelor de evaluare, a resurselor materiale.

Accelerarea este o adaptare a unui curriculum pentru un singur individ. Acest proces poate presupune:

Admiterea timpurie in scoala;

Un salt de niveluri;

O accelerare a materiilor predate;

Un program de studii de progress continuu cu un ritm flexibil, copilul putand face 2 sau 3 ani de scoala intr-unul singur.

Avantajele accelerarii:

Reducerea plictiselii;Cresterea provocarilor academice;Prevenirea apatiei mentale;Descoperirea intereselor si abilitatilor individuale;Cresterea satisfactiilor, motivatiei si increderii in sine;Posibilitatea succesului precoce conform baremului academic;Pozitivarea atitudinilor fata de scoala;Utilizarea resurselor educative normale fara taxe suplimentare. Dezavantajele accelerarii:

Frica de reactiile sociale privind separarea de grupul de aceeasi varsta;

Cresterea presiunii odata cu dezvoltarea si maturizarea mai rapide,de aici avantajul unui program obisnuit;

Dorinta de izolare datorata metodelor prea individualizate;

Neconcordanta dintre dezvoltarea fizica, cea sociala si cea emotionala;

In unele cazuri, probleme de compatibilitate si de orar.

2. Gruparea in clase speciale aceasta strategie educativa consta in gruparea elevilor tinand seama de capacitatile lor si in oferirea de programme educative, adecvate nivelului lor, reusind astfel o crestere a nivelului motivatiei prin crearea de clase speciale si chiar de scoli speciale, cu exigente specifice de randament si o conceptie pedagogica adaptata dorintelor de studiu si aptitudinilor copiilor.

Tehnica gruparii nu inseamna sa-i lasi pe elevi permanent in afara sarcinilor care au fost alese pentru ei, ci sa-i aduci la un loc cu altii ale caror necesitati de invatare sa fie similare, indiferent de timpul afectat.

Una dintre variantele practice ae gruparii este numita gruparea-ciorchine. Elevii de 4-8 ani, identificati la un anumit nivel si la o anumita materie sunt grupati intr-o clasa al carei proces de interventie a fost pregatit in functie de modul de diferentiere a unui plan de studii si de intructiunile corespunzatoare copiilor. Referito la aceasta tema, se semnaleaza ca elevii supradotati au nevoie sa fie alaturi de cei care au caracteristici similare la nivel intelectual si interese asemanatoare, pentru a fi stimulati si,in acelasi timp, pentru a obtine o imagine autentica asupra propriilor capacitati.

3. Adaptarea curricular aceasta strategie educativa consta in conceperea programelor educative individualizate, aplicate in cadrul orarului scolar obisnuit, si pledeaza pentru o intindere tematica si un nivel mai inalt de complexitate. Adaptarea curriculara cere nu doar pregatirea mai multor materiale cu acelasi nivel de dificultate (imbogatire orizontala), dar si pregatirea de materiale cu un grad sporit de dificultate (imbogatire verticala). Este logic sa se anticipeze faptul ca motivatia creste, intrucat copilul este cel care isi stabileste ritmul de lucru.

Conceperea si desfasurarea unui curriculum sunt procese care solicita un ansamblu de decizii ce vor trebui sa aiba in vedere caracteristicile si particularitatile concrete ale centrului care aplica un astfel de curriculum. Aceste decizii se prezinta sub forma proiectului educativ al centrului, a proiectului curricular al centrului si a planificarii ciclului de scolarizare.

Proiectul educativ va da coerenta si continuitate actiunii educative si va include principiile pedagigice si organizationale proprii centrului respectiv. Proiectul curricular va permite concretizari individuale adaptate la caracteristicile, ritmurile de invatare si la individualitatea fiecarui elev, facilitand aplicarea principiilor de integrare, individualizare si personalizare. Programarea ciclului se organizeaza prin intermediul unitatilor de prigramare.

Adaptarile curriculare nesemnificative presupun masuri de interventie asupra programei, fie in ceea ce priveste obiectivele, fie in ceea ce priveste continutul. Cel mai adesea, adaptarea de obiective si cea de continut vor fi simultane, ambele elemente fiind in stransa legatura. Alteori, va fi suficient sa se realizeze adaptari metodologice; in sfarsit, in anumite cazuri este necesar sa se recurga la adaptari ale procedeelor de evaluare.

4. Amplificarea(imbogatirea) extracurricular aceasta strategie consta in conceperea unei serii de programme educative individualizate aplicate in gruprui mici in afara programului scolar, ele favorizand dezvoltarea integrala a elevului si mai buna dezvoltare a curriculumului; astfel, ele includ studiul disciplinelor sau al acelor arii de invatare ce nu pot fi puse in practica la cursul obisnuit, putand fi folosite atat la nivelul primar, cat si la nivelul secundar.

Imbogatirea poate fi efectuata pentru un singur individ sau pentru un grup de indivizi de catre un educator sau specialist ce nu e direct legat de domeniul educatiei, pentru o materie anume sau pentru studii generale.

Modelul de imbogatire psihopedagogica si sociala se bazeaza pe studiul diferentelor de dezvoltare si al caracteristicilor copiilor supradotati, rezultate in urma unei identificari si evaluari exhaustive ce permit o cunoastere a diferentelor de dezvoltare si a caracteristicilor proprii fiecarui subiect; astfel, ar putea sa fie realizate o orientare si o interventie asupra urmatorilor factori: scolari, emotionali, motivationali, sociali.

5. Alte strategii Invatamantul la domiciliu (homeschooling) este o miscare educativa contemporana raspandita in SUA. Acest mod de educatie este particular, astfel incat, uneori, poate parea ca indeparteaza nu doar copilu, ci si familia de comunitate. De aceea, este necesar sa existe un motiv destul de convingator pentru a fi nevoit sa recurgi la aceasta decizie in familie. Trebuie sa fie o decizie adoptata de intreaga familie, fara discrepante intre parinti si cu acceptul copilului.

Aceasta strategie ducationala este frecvent destinata elevilor supradotati, prezentand elemente adecvate precum tutorii, mentorii, educatia individualizata, participarea la problemele reale, oportunitatile de accelerare precum si de imbogatire.

Procesul de invatamant la domiciuliu se desfasoara in mai multe moduri. Astazi, multi copii supradotati sunt educati acasa atat de catre membrii familiilor lor, cat si de tutori sau mentori.

Prin acest program, parintii au un grup de profesionisti de sprijin care ii orienteaza spre planurie de studiu ce pot fi urmate, identificarea metodelor necesare etc. Aceste grupuri realizeaza alte tipuri de activitati cum ar fi calatoriile sau organizarea de clase speciale.

Dezvoltarea unui curriculum special pentru invatamantul la domiciliu este similara cu dezvoltarea intr-o clasa normala sau speciala, astfel incat trebuie avute in vedere interesele, abilitatile persoanelor implicate etc.

Referitor la materialele de utilizat, se pot folosi cele traditionale sau cele desemnate de chiar copiii in cauza, fiind permis acest lucru aproape in orice stat. Exista un ghid anualprin care diferiti profesori universitari se ofera drept colaboratori pentru copiii si tinerii din sistemul homeschooling care doresc sa-si amplifice cunostintele intr-o materie anume.

CONSILIEREA I EDUCAIA PRINILOR

Notiuni generale despre familie

Definitii ale familiei

Familia reprezinta una dintre verigile sociale cele mai importante si mai vechi in asigurareaq continuitatii si afirmarii depline a fiintei umane.

Cuvantul familie provine din latinescul famulus si a desemnat ansamblul sclavilor si al servitorilor ce traiau sub acelasi acoperis,iar mai tarziu casa in intregime,care reprezenta stapanul pe de o parte si sotia, copiii si servitorii pe de alta parte.

Familia antica este o asociatie religioasa ce depaseste simpla asociatie potrivit naturii.(Druta,F.,1998,p.3).

Cultura indiana confera o semnificatie sacra raporturilor dintre barbat si femeie. Rolurile de sotie si mama confera femeii autoritate morala si prestigiu.

Vechii evrei prescriau o varietate de conduite rituale, care daca erau urmate,puteau duce la o casatorie fericita.

Familia este o forma de comunitate umana intemeiata prin casatorie, care uneste pe sotie si pe copiii acestora prin relatii stranse de natura biologica, economica si spirituala.(Breham,V.,1987,p.357)

Familia este institutia sociala bazata pe sexualitate si pe tendintele materne si paterne,a carei forma variaza de la o cultura la alta.(Sillamy,N.,1996,p.125)

Familia, constituie obiectul de studiu a mai multor discipline precum:sociologia,stiintele juridice,demografia,pedagogia,antropologia,medicina,stiintele economice.

Famila extinsa, bazata pe un sistem larg de inrudire, nu a reusit sa traverseze societatile puternic industrializate. Viata urbana, competitia profesionala, forta statului si a sistemului administrativ, au condus la o devalorizare a institutiei familiale.

Astazi familia tinde tot mai mult sa se reduca la un cuplu cu fata spre viitor.

Cuplul reprezinta structura bipolara, tip bio-psiho-social,bazata pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimuleaza, se sustin,se dezvolta si se realizeaza ca individualitati biologice,afective si sociale, unul prin intermediul celuilalt).(Mifrofan,I.,1998,p.8)

Rolurile membrilor familiei se definesc in contextul relatiilor cu ceilalti. Rolurile sunt descrise de apartenenta la sex,varsta si sunt transmise de la o generatie la alta.

Regulile si normele familiale clare determina implicare copilului in activitatile familiale. Regulile clare il vor ajuta pe copil sa-si adapteze nevoile, la nevoile celor din jur, il vor invata ca nevoile tuturor trebuie luate in calcul si vor deveni pentru copil jaloane ale socializarii si integrarii lui sociale.

Familia-cadru de satisfacere a nevoilor copilului

Nevoi de baza ale copilului

-Dragoste si securitate-nevoie permanenta in copilarie si extrem de importanta in construirea atasamentului.

De masura in care va fi satisfacuta aceasta nevoie va depinde calitati a viitoarelor relatii sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii, cu propia lui familie.

-Nevoia de experiente noi, de stimulare-conditioneaza dezvoltarea inteligentei copilului.Jocul si liombajul sunt cele mai importante activitati ale copilului in sensul trairii de experiente noi.

-Nevoia copilului de a fi apreciat se de a fi recunoscute capacitatile incurajarile adultului si exprimarea unor exigente rezonabile fata de copil esentiale in socializarea copilului. Acest mod de rasplata ii formeaza copilului o stima de sine crescuta, il responsabilizeaza, ii creeaza o atitudine pozitiva fata de sarcini si fata de effort.

-Nevoia de responsabilitati-devine la o anumita varsta o nevoie de baza a copilului. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvolta autonomia copilului. Responsabilitatile cresc pe masura ce copilul creste si dau copilului sentimentul puterii lui, al libertatii in actiunile propii.

-Nevoile de baza fiziologice ale copilului-la varsta mica, adultul raspunde in totalitate de cunoasterea si indeplinirea lor. Ele sunt garantia supravietuirii si a dezvoltarii copilului.

Abilitati parentale

Functia de parinte presupune a veni in intampinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normala, a acompania copilul si a-l dirija in dezvoltarea lui.

-Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului- presupune, in primul rand, cunoasterea nevoilor de baza ale copilului, si apoi disponibilitatea parintilor de a-si sacrifica propiul confort in favoarea satisfacerii nevoilor copilului.

Abilitatea de a oferi copilului experiente noi, de a-l stimula cognitiv si afectiv-dezvoltarea mentala a copilului are nevoie de experiente care sa-l stimuleze in actiunea sa de invatare. Copilul descopera modul in care functioneaza lucrurile, propiile limite precum si limitele ingaduintei si a cunoasterii celor din jur,face propiile greseli si invata din acestea.

Abilitatea de a avea o relatie empatica cu copilul- este o abilitate pe care parintele trebuie sa o utilizeze pentru a identifica neviole nerostite ale copiilor.O buna capacitate empatica il va face pe parinte sa se angajeze in jocul,bucuria, descoperirile copilului.

Abilitatea de a avea asteptari realiste fata de comportamentul copilului-de modul in care parintii isi percep copilul depinde atitudinea si comportamentul fata de el.Asteptarile fata de copil sunt determinate de imaginea pe care parintele o are despre acesta.

Asteptarile parintilor sustin conduita lor fata de copil. Ele pot stimula copilul provocandu-l la dezvoltarea acelor trasaturi pe care parintele le asteapta si pot fi deci confirmate de evolutia copilului.

-Abilitatea de a pune limite copilului-reprezinta abilitatea prin care se construieste in mintea copilului autoritatea parintelui. Din punctul de vedere al socializarii copilului putem spune ca regulile si limitele ajuta copilul sa se adapteze mediului si grupului din care face parte.

-Abilitatea de a rasplati/valoriza copilul- una din cele mai importante functii parentale aceea de a raspunde pozitiv, valorizand copilul pentru lucruri bune pe care le face.

-Abilitatea de a-si infrana propiile dureri si porniri agresive fara a le proiecta in relatia cu copilul- este absolut vital ca parintele sa-si mentina calmul in relatia cu copilul mai ales in momentele in care copilul il testeaza, pentru a vedea cum reactioneaza.

Responsabilitati parentale

Fiecare familie in parte isi dezvolta propia structura de repartizare a responsabilitatilor, devenind astfel un agent de socializare.

Daca echilibrul nevoi-resurse nu poate fi satisfacut , familia intampina dificultati de adaptare,de realizare, de socializare a urmasilor;cu alte cuvinte apar dificultati de integrare in noile ritmuri.Normele generale dupa care trebuie sa se desfasoare procesul de crestere si de educare a copilului in familie impun responsabilitati precise din partea parintilor.

Cadrul dezvoltarii copilului in familie este conturat de modul in care sunt satisfacute nevoile de baza ale copilului si de gradul si modul in care sunt indeplinite functiile parentale.

Comunicarea in sistemul familial

Familia, ca sistem deschis permite schimbarea, dezvoltarea si transformarea ei, iar in relatiile ce unesc membrii familiei evoluiaza in timp si spatiu. Intr-o familie exista relatii de dependenta intre membri, relatii care nu merg pana la pierderea independentei. De asemenea, relatiile pot fi si metrice si complementare.

Relatiile simetrice se caracterizeaza prin egalitate si minimalizarea diferentelor intre interlocutori.

O reactie este complementara atunci cand comportamentul unui partener il complementeaza pe al celuilalt.Un model de comunicare joaca un rol larg in determinarea rolurilor si structurii puterii relatiilor.Relatiile simetrice si complementare sunt destul de des intalnite in viata familiala si in circumstante obisnuite nu sunt considerate patologice.

Comunicarea este o interactiune, o conduita, o redefinire continua a relatiei despre participanti.

Un rol important il are si modul cum ascultam mesajul, celalalt fiind mai interesant de propia persoana decat de noi. Atunci cand ne mai manifestam ca un ascultator activ ii facem un compliment celuilalt, chiar fara sa rostim un cuvant.

In comunicarea dintre doi parteneri se stabilesc doua cana le: constient si inconstient.

In esenta o comunicare sanatoasa impune ca doua persoane sa-si indrepte atentia asupra aceluiasi punct si sa obtina aceeasi parere in acest demers.

Din punctul de vedere al comunicarii deviante putem aminti doua astfel de modalitati: comunicarea paradoxala si comunicarea deghizata.

Comunicarea paradoxala- conceptul dublei legaturi.

Dubla legatura sau dublul mesaj afecteaza gradul de siguranta si coerenta a comunicarii. Membrii familiei se simt stanjeniti, neputand interpreta clar mesajele parinte, nici sa le comenteze adecvat.

Comunicarea deghizata-mistificarea. Termenul de mistificari utilizat pentru prima data de Laing este in stransa legatura cu conceptul dublei legaturi si descrie modul in care anumite familii coopereaza in conflictele si punctele de vedere contradictorii prin obscurizarea sau mascarea a tot ceea ce se petrece intre membrii familiei.

Cerinele (nevoile) familiei

Se recunosc azi dou categorii de nevoi fudamentale ale familiei, pe carwe societatea trebuie s le satisfac: nevoia de sprijin i nevoia de autonomie i responsabilizare social. Fiecare familie triete ntr-o continu dependen de societate, de relaiile cu celelalte familii i are nevoie de sprijin pentru a-i gsi sensul i locul n comunitatea din care face parte. n acelai timp este constatat nevoia de autonomie, de identitate i independen manifestat de toate familiile. n plan social este esenial s legm independena de responsabilizare i afirmare social. Acestea se adaug la ceea ce denumim nevoile de baz ale fiecrei familii: informaionale, afective, educative, culturale, economice, de sntate i medicale, de orintare n sfera individual i a interrelaiilor.

Nevoile familiei se manifest n momente diferite i dezvoltare a ei. Toate sunt la fel de importante i depind de identitatea fiecrei familii. Astfel, distingem:

Nevoile iniiale ale grupului familial apar chiar nainte de formarea acestuia. Ele au n vedere cunoaterea reciproc a membrilor, responsabilizare pentru grup i pentru fiecare membru.Nevoile permanente au ca obiect:unitatea i coeziunea grupului pstrarea i funcionarea sacreterea i educarea tinerei generaiiNevoile n situaii de criz . Familia are nevoie de sprijin n special n momentele de criz, de disoluie sau ruptur, cnd se destram cuplul iniial sau se separ membrii familiei din motive diferite. Politicile i interveniile sociale n sprijinul familiei i al copilului. problematica creterii, ngrijirii i educrii copilului cu CES

Amploarea politicilor familiale este variabil de la ar la ar. Azi se constat o dezvoltare considerabil a aciunilor n sprijinul familiei pentru a determina limitarea plasrii copiilor n instituii care nlocuiesc familia. Se vorbete n ultimii ani de dezinstituionalizare ca de o aciune complex care nseamn:

reinerea copiilor n familiile de origine

sprijinirea familiilor s fac fa socio-educaional i economic sarcinilor de cretere i educare a copiilor

transformarea instituiilor rezideniale n centre de sprijin, deschise, flexibile ca durat, acces i orientare

dezvoltarea serviciilor de sprijin al copiilor n funcie de diversitatea situaiilor de risc i dificultate.

Cnd un copil are o deficien i aceasta se transform ntr-un handicap fizic sau mental grav, creterea i educarea lui devine tot mai mult o problem care trebuie rezolvat de profesioniti (mpreun cu familia) i nu plasarea ntr-un internat specializat. Se accentueaz azi ideea de a sprijini prinii i nu de a-i substitui.

Niciodat familia nu a fost mai solicitat i rolul su nu a fost niciodat att de mare ca azi. Se remarc, astfel, necesitatea optimizrii politicilor de cretere i educaie a copiilor centrate pe familie. Aceasta se refer la nevoia de sprijini familia, cu precdere n perioada copilriei mici a copilului.

n perioada de vrst de la 0 la 7 ani, copilul primete majoritatea influenelor care determin direcia dezvoltrii personalitii sale. Principalul responsabil, n aceast perioada, de dezvoltarea i devenirea individului este familia. Dac familia este partenerul profesionitilor n problemele de dezvoltare i dac exist o "ngrijire centrat pe familie", orice problem poate fi rezolvat sau nlturat.

n ceea ce privete parpiciparea familiei la intervenia timpurie , trebuie respectate urmtoarele principii:

familia trebuie spijinit n alegerea alternativelor i luarea deciziilor

programul trebuie axat pe valorile i prioritile familiei

programul s corespund cerinelor diverse i n continu schimbare ale familiei

s fie sprijinit parteneriatul cu toate persoanele care realizeaz servicii pentru familii.

Cerina fundamental pentru aplicarea principiilor se concretizeaz n crearea unui mediu ct mai primitor n interiorul familiei i n cadrul centrelor de ndrumare ntre profesioniti i membrii familiilor care particip la programe. Iat cteva sugestii:

S se cear tuturor familiilor s participe

S ajute familiile cu preocupri similare s stabileasc legturi ntre ele

S se recunoasc toate modurile n care familiile pot participa

Familiile s fie incluse n schimbul de informaii

Familiile s lucreze mpreun cu personalul

Activitile derulate n program s fie cunoscute de prini

S se asigure mereu de ncrederea familiilor

Orice schimbare n personalul programului s fie cunoscute de prini

Trebuie creat un comitet de primire i ndrumare a familiilor

Familiile i personalul trebuie s parcurg mpreun anumite "cursuri de formare"

Trebuie create posibiliti de cunoatere ntre familii, personal i administraia programelor de intervenie timpurie.

Domenii i forme de sprijinire a familiei cu persoane cu CESConsilierea i educaia prinilor n cadrul formelor de sprijin a familiei

Studiile din ultimele decenii i rezultatele dezastruoase ale politicii instituionalizrii excesive a copiilor au dovedit c orice copil crete mai bine n familia sa, dac aceasta e ajutat s-i realizeze rolurile. Orict de bine ar fi dotat, o instituie nu poate nlocui cldura unui cmin.

Prin instituionalizare se nelege suplinirea pe o perioad mai lung sau mai scurt a familiei printr-o instituie-substitut. n locul familiei naturale, copilul este crescut de o instituie. Dezinstituionalizarea propune gsirea celor mai adecvate i flexibile mijloace de sprijinire a familiei i copiilor pentru ca acetia din urm s ias din instituiile-substitut i s poat beneficia de o via ct mai normal i natural, pe ct posibil, mpreun cu familia natural sau cu alta (de adopie).

Se constat o dezvoltare fr precedent a activitilor desfurate n interiorul familiilor pentru a limita instituionalizarea i plasarea copiilor n alte familii sau instituii.

Familia poate fi sprijinit material i socio-educaional. Printre formele de sprijinire propuse familiei de azi se nscriu:

Sprijin financiar sub form de alocaii

Asisten n sarcinile domestice

Sprijin prin psihoterapie individual sau de familie

Consiliere educativ

Profesori itinerani

nvmnt menajer

Activiti de animare n cartier etc.

Intervenia socio-educaional este un complex de msuri care sprijin familia i intervine n mecanismele care favorizeaz relaiile intrafamiliale, n favoarea educaiei familiei i educrii copiilor. Dintre aceste forme face parte consilierea educativ a familiei sau consilierea familial. Educaia familiei i educaia prinilor (parental) sunt componente ale acestei forme de sprijin.

Consilierea familiei se refer la un set de aciuni preventive i directe de sprijinire a membrilor familiei pentru creterea, ngrijirea i educarea adecvat a urmailor. Consilierea parental se adreseaz n principal prinilor i prevede ntrirea rolurilor acestora n aciunile n favoarea educaiei i pstrrii coeziunii familiei. Educaia familiei i educaia prinilor au n vedere aciuni ndreptate spre exersarea funciei educative ca atare i spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare i de interaciune n familie.

Elemente de baz n sprijinirea familiei. Aciune i prevenire.

Sprijinirea familiei este necesar n special n momentul n care ea ntmpin situaii dificile, cnd apar riscuri n realizarea funciilor sale. Principala preocupare i problem n care se simte nevoia unui sprijin este creterea i educarea copiilor. n acest sens, sprijinul familiei are n componen elemente care se refer la stimularea dezvoltrii individuale, a personalitii membrilor ei. Hermanns identific trei forme necesare de sprijin:

sprijin emoional - presupune s dai prinilor ocazia de a-i exprima emoiile fr critic sau condamnare

sprijin informaional - s ajui prinii s-i neleag propria lor situaie sau s rspund la ntrebri referitoare la dezvoltarea copilului i caracteristicile specifice ale acestuia

spijin instrumental - s ajui prinii s-i rezolve problemele de zi cu zi, s organizeze i s realizeze opional ngrijirea i educaia zilnic.

Actiunea de sprijin propus n favoarea familiei este prevenirea psihosocial care se poate realiza prin factori de prevenire i moduri de aciune. Se dezvolt nevoia de prevenire planificat n cel puin dou direcii de intervenie:

Schimbarea factorilor de obstrucie (tradiional).Este vorba de a cunoate, evalua i schimba, la prini i la ceilali membri ai familiei, acele idei, practici, concepii, atitudini care mpiedic realizarea funciei educative. Acestea se pot obine prin responsabilizarea n interaciunea printe-copil i stimularea cognitiv.

Se pune, de asemenea, accent pe intervenia timpurie(early intervention) care este constituit din urmtoarele etape:

analiza problemelor

desemnarea cauzelor

proiectarea programului

evaluarea programului

Prevenirea (modern). Se pune accentul pe crearea condiiilor n care procesele s se autoregleze, iar prinii i copiii s-i rezolve singuri propriile probleme. Se pornete de la a considera c fiecare familie/copil este un sistem cu autoreglare i c eforturile trebuie intite spre a da noi posibiliti i momente de rezolvare proprie a problemelor.

Orientri conceptuale n domeniul sprijinirii dezoltrii copilului cu CES n familie i n societate

1. Situaia de risc

1.1.Situaia de risc i orientrile interveniei socio-educative

Prin serviciile sale de sprijin, societatea poate preveni situaiile defavorizante i poate stimula familia s intervin optim n dezvoltarea copiilor. Termenul de intervenie socio-educaional are n vedere att aspectul social, ct i organizarea influenelor de tip educaional nonformal i incidental.

Situaiile n care ar putea fi sprijinit familia n relizarea demersului su educativ sunt n special cele de criz i cele care potenial pot afecta procesul socializrii primare i rezultatele sale. Din punct de vedere al construirii unei intervenii de sprijin putem identifica:

situaii de risc - care potenial pot influena dezvoltarea urmailor

situaii de criz - probleme care cer o intervenie imediat.

1.2.Concepte fundamentale n discuie

A.n domeniul identificrii cauzelor, prevenirii i interveniei n criz se opereaz cu concepte ca:

situaii de risc

acumularea riscurilor

defavorizare

context socio-cultural

B.Referindu-se la aciuni specifice sunt introduse concepte ca:

educaia familial

formarea parental i educaia parental

intervenie socio-educativ.

1.3.Situaia de risc

Exist situaii de risc n funcie de natura problemelor care sunt bariere n calea dezvoltrii. Se nominalizeaz riscuri:

biologice i/sau fiziologice

socio-culturale

economice

educaionale.

Stadiile dezvoltrii copilului care se consider a fi determinante pentru evoluia individual sunt:

intrauterin

intrapartum(n timpul naterii)

postpartum(naterea)

1-6 luni

6 luni-1an

1-3 ani.

1.4. Legtura dintre situaia de risc i mediul social

Se consider copii n situaia de risc cei care aparin unui mediu social defavorizant din punct de vedere socio-cultural i economic ceea ce conduce la dificulti de integrare n viaa de adult.

La vrstele mici (0-10 ani), eecul integrrii este evideniat de probleme pe care aceti copii le au n:

mediul socio-cultural i economic al familiei

dificulti de adaptare colar

deficiene i handicapuri

comportamente dificile.

La vrsta adolescenei, eecul integrrii se manifest n modaliti diferite care se refer la:

probleme de sntate

alcoolism

omaj

toxicomanie

delincven

sarcini la vrst mic(adolescen)

comportamente antisociale etc.

1.5. Situaiile de risc pentru dezvoltare

Conceptul de risc construiete o alt dimensiune a nelegerii problematicii copilului aflat n situaii dificile (cu CES ). Privite n acest sens, riscurile se refer la 3 grupuri de probleme:

a.Riscurile prestabilite - determinate de zestrea cu care copiii vin pe lume

b.Riscurile biologice - se refer la copiii cu probleme fizice la natere care ns pot fi remediate

c.Riscurile determinate de mediul de dezvoltare - se refer la riscurile survenite din cauza unui mediu de cretere, dezvoltare i educaie care nu este destul de suportiv pentru copil.

1.6.Definiia operaional a situaiei de risc

Situaia de risc este identificat cu problemele pe care le au copiii, n special n adaptarea la viaa social i colar.

1.7.Factorii favorizani situaiilor de risc

Putem identifica 3 categorii de elemente:

cele care aparin copilului i zestrei sale genetice

cele determinate de caracteristicile personale i de deprinderi ale prinilor

cele aparinnd contextului socio-cultural n care triete familia.

Factorii sociali por fi identificai ca factori predictivi; ntre cei mai cunoscui sunt:

srcia

apartenena la un gpup social

tipul de coal n care se integreaz copilul

probleme familiale

coala

factori dependeni de comunitate.

Factorii extracolari care determin eecul colar sunt:

copilria petrecut n srcie

familii lrgite cu copii muli i de vrste apropiate

prezena n familie a unui printe omer, a unui bolnav cronic, a unui analfabet etc.

copilria petrecut ntr-un mediu social defavorizant

copilria petrecut n afara familiei biologice sau ntr-o instituie etc.

Factorii colari care influeneaz dezvoltarea copilului:

tipul de abordare/orientare colar

managementul colii

strategiile didactice

profesorul

colaborarea dintre familie i coal etc.

1.8.Forme principale ale situaiei de risc, manifestrile eecului colari social

A.Eecul colar se caracterizeaz prin:

rezultate colare nesatisfctoare

lipsa participrii

absenteism colar

refuzul colii

abandonul

delincvena

B.Eecul social este manifestat n:

probleme de sntate

alcoolism

toxicomanie

maladii psihosomatice

sarcini timpurii

omajul.

1.9.Politici educaional epentru rezolvarea situaiilor de risc

Au dou funcii: prevenirea instituionalizrii i intervenii socio-educative. Pentru rezolvarea situaiilor de risc, politicile educaionale globale de la nivelul diferitelor ri recurg la urmtoarele elemente orientative:

flexibilitatea programelor educaionale

parteneriatul educaional

perspectiva holistic asupra colii

coala eficient.

1.10.Cauzele riscurilor

n diagnoza problemelor, cauzele evideniate sunt urmtoarele:

lipsa de responsabilizare i sensibilitate n interaciunile timpurii printe-copil

lipsa de stimulare cognitiv

lipsa de ocazii/oportuniti pentru familie i/sau comunitate

lipsa unei coordonri ntre aciunile celor ce doresc/ofer alte oportuniti

1.11.Conceptul de"acumulare a riscurilor"

Rutter analizeaz 6 categorii de risc asupra dezvoltrii fizice i asupra comportamentelor copilului:

conflicte parentale

condiii proaste de via

condiii de locuit inadecvate

probleme psihice materne

comportament violent/criminal al tatlui

creterea temporar a copilului n afara familiei.

6. Recomandri pentru atragerea prinilor n programele de educaie a copiilor cu cerine speciale:

Recomandri pentru construirea unor ocazii de implicare a prinilor:

Comunicare de tip profesional cu prinii

Participare n clas (a prinilor)

Activiti i ntlniri profesionale cu priniiUrmrirea unor interese specialeSprijin pentru copil/familie/printeReeaua de comunicare ntre prini (de la printe la printe)Conducerea din partea prinilorImplicarea personal a prinilor

Problema deficienei

Intalnim pretutindeni oameni cu deficiente. Perceperea lor sociala nu este intotdeauna constanta, ea variaza de la societate la societate, furnizand semnificatii diferite, functie de cultura si de valorile promovate.

In antichitate se considera ca Homer cel orb vede ce ceilalti nu vad si nici nu inteleg. Despre evanghelicul orb din nastere, vindecat, Iisus Hristos spune ca in aceasta se arata lucrarile lui Dumnezeu. Tot Evul Mediu este marcat de ideea ca deficientele umane reprezinta un semn de ales al lui Dumnezeu sau de posedat de diavol.

In cultura moderna europeana repulsia fata de acestea este atat de mare, incat nu numai ca devine imposibila propozitia Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla!, dar om si minune deopotriva sunt izgoniti la periferia lumii, daca lumea are asa ceva. Principiul separarii oamenilor cu deficiente de restul societatii exprima, pe de o parte, frica acestore de contaminare, iar pe de alta parte forma de a-si transfera propriile esecuri sociale, politice, economice asupra celor ce nu aveau cum sa se apere de asemenea acuzatii.

In cadrul societatilor ce promoveaza valori religioase, deficientele pot fi interpretate ca pedepse pentru pacatele savarsite, ca semne ale alegerii sau ale pedepsirii.

In cadrul societatii moderne, industriale ce promoveaza valori ale succesului individual si realizarilor personale,, deficienta reprezinta un dezastru, o nenorocire, o tragedie personala.

Ce se crede despre persoanele cu deficiente? Multi oameni au reticente fata de acestea deoarece au o conceptie gresita despre ele. Unii stiu din trecut despre persoanele cu handicap faptul ca erau cersetori sau lautari ori au in acest domeniu o slaba experienta. Nici una dintre aceste idei nu ofera o imagine clara a persoanelor cu deficiente. Si ele sunt oameni ca si ceilalti: unii dependenti, altii independenti; unii lideri, altii persoane obisnuite; unii bogati, altii saraci; unii grasi, altii slabi etc. Ca orice persoana, ei sunt produsul unic al ereditatii lor si al mediului si sunt indivizi.

Dar si persoanele deficiente, la randul lor, au doua pareri in ceea ce priveste imppedimentul lor: unele il considera un dezastru, iar altele un simplu inconvenient.

Definirea deficieneiExista mai multe perspective de abordare a handicapului ce se concretizeaza in diferite definitii sau modele ale acestuia:

1. Modelul medical. Handicapul este definit ca o boala cronica.

2. Modelul economic. Pe baza definitiei medicale, se considera ca persoanele cu handicap sunt incapabile de a munci sau a se deplasa, deci sunt neproductive sau mai putin productive. Handicapul este, asadar, o boala economica.

3. Modelul limitarii functionale. Handicapul este definit ca o deficienta severa, cronica, proprie persoanei care indeplineste urmatoarele conditii:

- manifesta o deficienta mentala sau fizica sau o combinatie de deficiente mentale si fizice;

- se manifesta inainte de varsta de 22 de ani;

- pare a continua fara a preciza vreo limita;

- reflecta nevoia persoanei de ingrijire, tratament sau alte forme de servicii (de tip special, interdisciplinar sau general) pentru o perioada indelungata sau pentru toata viata, concepute si aplicate in mod individual.

4. Modelul psiho-social raporteaza handicapul la societate. Problema handicapului este plasata la interactiunea dintre persoane si siferitele segmente ale sistemului social. Adaptarea nu mai este unilaterala, nu mai apartine doar persoanei. Din ce in ce mai mult, societatea este cea care trebuie sa se adapteze la persoanele care o compun.

Anul 1981 a fost Anul International al Persoanelor Handicapate, iar scopul sau oficial: a ajuta persoanele cu handicap sa se adapteze din punct de vedere fizic si psihic la societate.

Shearer apreciaza ca problema reala este cea a societatii si nu a persoanei cu handicap, si anume, cat de dispusa este societatea in a-si schimba propriile metode si asteptari relativ la integrarea persoanei.

UPIAS (Union of Physically Impaired Against Segregation) intr-un program publicat la Londra inca din 1976, intitulat Fundamental Principles of Disability, precizeaza ca handicapatii insisi, teoretizand asupra propriei lor conditii in societate fac distinctia dintre deficienta fizica si situatia sociala a celor cu astfel de deficiente, numitaincapacitate (disability).

Deficienta fizica este denumita ca lipsa totala sau partiala a unui membru al corpului sau ca deformarea unui membru, a organismului sau a intregului mecanism al corpului.

Incapacitatea fizica este definita ca dezavantaj sau restrictie in activitate, datorita unei organizatii sociale ce nu ia in seama (sau nu o face suficient) persoanele cu deficienta fizica, excluzandu-le din aria activitatilor sociale.

Concluzia UPIAS este foarte clara: incapacitatea sau handicapul fizic reprezinta o forma particulara a opresiunii sociale.

Intre cele doua puncte de vedere prezentate exista o diferenta semnificativa, desi pozitia teoretica de pe care sunt formulate este in principal aceeasi:

a) Shearer considera ca societatea trebuie sa vrea si sa faca ceva pentru oamenii cu handicap.

b) UPIAS considera ca ei insisi trebuie sa lupte pentru a obtine/impune ceea ce doresc.

De aici rezulta consecintele diferite pentru intregul

personal care activeaza in acest domeniu, in sensul in care este pus in situatia de a opta intre:

- a lucra pentru persoane cu handicap,

- a lucra cu persoane cu handicap.

Integrarea sociala in mediul de viata

Recunoscand faptul ca orice proces de readaptare a unei persoane handicapate ar trebui sa tina cont de masurile care favorizeaza autonomia sa personala si/sau asigura independenta sa economica si integrarea sa sociala cea mai completa posibil, trebuie incluse si dezvoltate programme de readaptare, masuri individuale si colective care sa favorizeze independenta personala, care sa-i permita de a duce o viata cat mai normala si completa posibil, ceea ce include dreptul de a fi diferit. O readaptare totala presupune un ansamblu de masuri fundamentale si complementare, dispozitii, servicii de facilitare care ar putea garanta accesibilitatea la confortul fizic si psihologic. Adaptarea mobilierului exterior si urbanismul, accesul in cladiri, la amenajari si instalatii sportive, transportul si comunicatiile, activitatile culturale, timpul liber si vacantele trebuie sa constituie toti atatia factori care contribuie la realizarea obiectivelor readaptarii. Este important si de dorit de a determina participarea, in masura posibilului, apersoanelor handicapate si a organizatiilor care-i reprezinta la toate nivelele de elaborare a acestor politici.

Legislatia trebuie sa tina cont de drepturile persoanelor handicapate si sa favorizeze, pe cat posibil, participarea lor la viata civila. In cazul in care persoanele handicapate nu sunt in masura de a-si exercita in mod deplin drepturile lor de cetateni, trebuie sa fie ajutate de a participa cat mai mult posibil la viata civila, asigurandu-le ajutorul adecvat si luand masurile necesare.

Posibilitatea de acces la informatie este cheia unei vieti autonome. Mai mult, profesionistii trebuie sa informeze asupra tuturor aspectelor vietii, iar persoanele handicapate trebuie sa aiba posibilitatea de a-si procura informatia ele insele.

Daca natura, gravitatea handicapului sau varsta persoanei nu permit reconversia sa personala, chiar in atelier protejat, la domiciliu sau in centre de ajutor pentru munca, ocupatiile cu caracter social sau cultural trebuie sa fie prevazute.

Masuri potrivite trebuie avute in vedere pentru a asigura persoanelor handicapate si in special persoanelor cu handicapuri mentale conditii de viata care sa le asigure dezvoltarea lor normala a vietii psihice (inclusiv cea sexuala). Aceste masuri necesita informatii si educatie sexuala in scoli si institutii.

Socializarea in familie Copilul diferit se adapteaza greu la relatiile interpersonale, de aceea parintii trebuie sa joace rolul de tampon, de mediator intre copil si persoanele straine. Uneori parintii pot dramatiza excesiv reactiile inadecvate venite din partea unei persoane straine, identificand o falsa rea intentie intr-un gest oricat de neutru.

In alte situatii, ei neaga tot ceea ce copilul observa in jurul sau legat de propria deficienta, insista pe rautatea si ipocrizia persoanelor din anturaj, cultivand la copil convingerea ca lumea in care traieste este rea.

Pe de alta parte, unii parinti refuza sa tina cont de dificultatile sociale determinate de deficienta. In acest fel, ei ii impiedica pe copii sa inteleaga si sa accepte toate aspecte legate de propria deficienta.

Datorita acestui rol suplimentar de mediator, reactiile parintilor in fata unui copil cu deficienta capata o importanta majora. Parintii reactioneaza prin supraprotectie, acceptare, negare sau respingere. Aceste reactii au determinat gruparea parintilor in urmatoarele categorii:

-parinti echilibrati,

-parinti indiferenti,

-parinti exagerati,

-parinti autoritari (rigizi),

-parinti inconsecventi.

Parinti echilibrati. Caracteristica acestei familii consta in realismul cu care membrii ei privesc situatia. Ei ajung rapid in stadiul de acceptare, se maturizeaza si pornesc la actiune.

Dupa ce cunosc situatia reala a copilului, ei isi organizeaza viata in asa fel incat sa acorde atentie copilului cu nevoi speciale.

In functie de diagnostic si de prognostic, parintii vor gasi resursele necesare pentru a actiona singuri sau cu ajutorul celorlalti membri ai familiei pentri a-l ajuta pe cel mic.

Parintii stiu: ce este necesar, cand si cum trebuie oferit, ce, cum si cat de mult se poate cere copilului cu nevoi speciale. Aceste reguli constituie un adevarat ghid al comportamentului fata de copil.

Parintii unui copil cu deficienta indeplinesc teoretic aceeasi functie ca si parintii unui copil sanatos. Ei trebuie sa ramana in primul rand parinti. Parintii unui copil surd, paralizat nu au nimic de facut pentru a-l ajuta. Aceasta atitudine apartine parintilor echilibrati care privesc toate problemele cu calm.

Acesti parinti joaca un rol important in medierea relatiei dintre copil si mediul exterior. Ei mentin un climat de toleranta si de egalitate in sanul familiei si in societate.

Un copil cu deficienta, chiar daca este sustinut are probleme legate de comportamentul natural in fata unei persoane straine. In acest caz, parintii joaca un rol de tampon sau de mediator intre doua persoane. Aceasta interventie va permite depasirea jenei si tensiunilor ce pot aparea in cadrul relatiilor interpersonale. Rolul de mediator este usor de indeplinit de catre parintii echilibrati, care abordeaza totul cu calm.

In cadrul unei familii echilibrate copilul cu deficienta are drepturi si obligatii egale. Ei trebuie sa aiba relatii de reciprocitate si de egalitate cu fratii si cu surorile sale, sa se simta ca toata lumea. Daca se simte egal in familie, el va ajunge sa se simta egal si in societate. Practic, familia joaca rolul unui laborator in care copilului cu deficienta i se ofera oportunitatea de a-si gasi locul si de a se obisnui cu situatia in care se afla.

Copilul cu deficienta trebuie sa se regaseasca pe acelasi plan afectiv cu fratii si surorile sale. El nu trebuie sa monopolizeze dragostea parintilor, chiard aca are nevoie de o atentie si de o ingrijire suplimentara. In familiile echilibrate, acest copil este egal cu fratii si surorile sale, dar in acelasi timp este ingrijit corespunzator. In acest context copilul se dezvolta in armonie cu cei din anturajul sau, care-i accepta dificultatile.

Familia impune copilului unele restrictii, incurajeaza activitatile gospodaresti si mai ales pe cele de autoingrijire, stimuleaza abilitatile fizice si sociale ale copilului.

O persoana cu deficienta are nevoie de a fi recunoscuta pentru ceea ce este si asa cum este. Atmosfera familiala va fi calda doar atunci cand fiecare membru isi ocupa locul care ii apartine.

Parintii echilibrati sunt calmi, deschisi si isi manifesta frecvent dragostea. Caldura implica deschidere catre cei din jur, placere, atentie, tandrete, atasament. Acesti par4inti zambesc des, isi incurajeaza copiii fara a folosi critici permanente, pedepse, amenintari. Copiii acestor parinti vor fi atenti, prietenosi, cooperanti si stabili emotional.

Parintii indiferenti. Acesti parinti reactioneaza printr-o hipoprotectie, prin nepasari, lipsa de interes. La o astfel de situatie se poate ajunge prin:

-lipsa de afectiune,

-suprasolicitarea copilului,

-respingere.

Lipsa de afectiune-parintii demonstreaza copiilor o lipsa de interes, de afectiune, de ingrijire. Frecvent, acesti parinti, sunt reci, ostili, isi cearta copilul pentru nimic, il pedepsec sau il ignora. In aceste familii au loc certuri frecvente, iar copilul este antrenat in disputele dintre parinti.

O alta categorie de parinti lipsiti de afectiune sunt cei care nu pot accepta sacrificarea vietii profesionale.

Pentru copilul cu deficienta situatia este foarte dificila. El se confrunta cu numeroase probleme pe care nu le poate depasi sau compensa. Daca copilul nu este ajutat sa le depaseasca, se ajunge la situatia de esec. Sentimentul de inferioritate care apare datorita esecurilor ajunge sa fie trait intens, devenind traumatizant.

Frecvent, in aceasta situatie, copilul renunta usor la eforturi, deoarece nu are o satisfactie mobilizatoare si ajunge la solutii usoare sau la abandon scolar.

Suprasolicitarea copilului apare atunci cand parintii nu tin seama de posibilitatile reale ale acestuia. Parintii unui copil cu deficienta au o reactie de negare a problemelor. Ei considera copilul ca toata lumea si-i cer rezultate asemanatoare celor ale fratilor si surorilor sanatoase. In acest caz, apare o suprasolicitare, care se soldeaza cu esecuri demoralizatoare.

In situatia esecului parintii reactioneaza prin reprosuri si chiar pedepse repetate, care duc la aparitia sentimentului de neputinta, incapacitate si inutilitatea efortului.

Respingerea este o alta modalitate de hipoprotectie. Copilul cu deficienta este mereu comparat cu fratii si surorile sanatoase si ridiculizat.

Parintii se detaseaza emotional fata de copiii cu deficienta, dar le asigura o ingrijire corespunzatoare. Atitudinea de respingere se manifesta mai mult sau mai putin deschis, sub forma negarii oricarei calitati sau valori a copilului, care este permanent ignorat si minimalizat.

Aceste situatii apar atunci cand copilul nu a fost dorit. Parintii considera ca nu au nici un fel de obligatii fata de copilul lor. Chiar si in fata legii ei isi declina responsabilitatea.

Parintii exagerati. Cel mai obisnuit raspuns, mai ales din partea mamei, este supraprotectia, o sursa de dependenta.

Acest comportament impiedica copilul sa-si dezvolte propriul control, independenta, initiativa si respectul de sine.

Supraprotectia este un element negativ, generand negatii atat din partea parintilor, cat si din partea copiilor. Parintii care se simt vinovati devin exagerat de atenti, transformand copilul intr-un individ dependent si solicitant pentru familie.

Aceasta permanenta solicitare va genera reactii de nemultumire si ostilitate din partea parintilor, reactii care-l vor face pe copil sa devina nesigur.

Pentru copiii cu deficiente aceasta situatie este foarte dificila, intrucat ei nu beneficiaza de un regim care implica stimularea si antrenarea in activitatile casnice.

Acesti parinti vor reusi marea performanta de a creste un copil singuratic, lipsit de posibilitatea de a-si manifesta propria personalitate. Copilul se va confrunta cu greutatile vietii, dar nu va fi capabil sa le faca fata, deoarece nu a capatat instrumentele cu ajutorul carora sa actioneze si sa se apere.

Parintii autoritari acest tip de reactie este tot o forma de hiperprotectie a parintilor cu o vointa puternica.

Acesti parinti isi controleaza copiii intr-o maniera dictatoriala. Ei stabilesc reguli care trebuie respectate fara intrebari.

Copilul este transformat intr-o marioneta, este dirijat permanent, nu are voie sa-si asume raspunderi si initiative, i se pretinde sa faca numai ce, cat si cum i se spune. Un astfel de comportament di partea parintilor are efecte negative, deoarece copilului i se anuleaza capacitatea de decizie si actiune.

O forma particulara de atitudine autoritara apare in relatia dintre parinti si adolescenti. Parintii continua sa ii considere pe tineri copii, neputand accepta ideea maturizarii lor. In acest context, ei le refuza libertatea, incercand sa mentina o atitudine de tutela, in dorinta de a preveni surprizele neplacute. In acest caz, raspunsul copilului este violenta, ce determina o deteriorare a legaturilor afective cu familia.

Uneori autoritatea pune in evidenta atentia acordata copilului si grija pentru o indrumare corespunzatoare. Acest ti de autoritate este justificat mai ales in situatia unui copil cu probleme. In aceste cazuri, tanarul este intrebat, participa la discutii, dar in final tot parintii decid, in functie de parerile lor.

Parintii inconsecventi oscileaza de la indiferenta la tutela. Cel mai adesea este vorba despre parinti instabili, nesiguri si incapabili de a opta ferm pentru o anumita atitudine.

Alteori copilul este pasat la diferiti membri ai familiei, fiind supus unor metode educative diferite, adesea contradictorii.

Crescuti intr-un mediu inconstant, lipsit de metode stabile, copilul devine nesigur si usor de influentat de persoane rau intentionate.

Integrarea scolara

Scoala este, de asemenea un mediu important de socializare.

Formele de integrare a copiilor cu CES pot fi urmatoarele: clase diferentiate, integrate in structurile scolii obisnuite, grupuri de cate doi-trei copii deficienti inclusi in clasele obisnuite, integrarea individuala a acestor copii in aceleasi clase obisnuite.

Integrarea scolara exprima: atitudinea favorabila a elevului fata de scoala pe care o urmeaza; conditia psihica in care actiunile instructiv-educative devin accesibile copilului; consolidarea unei motivatii puternice care sustine efortul copilului in munca de invatare; situatie in care copilul sau tanarul poate fi considerat un colaborator la actiunile desfasurate pentru educatia sa; corespondenta totala intre solicitarile formulate de scoala si posibilitatile copilului de a le rezolva; existenta unor randamente la invatatura si in plan comportamental considerate normale prin raportarea la posibilitatile copilului sau la cerintele scolare.

In scoala, copilul cu tulburari de comportament apartine, de obicei, grupului de elevi slabi sau indisciplinati, el incalcand deseori regulamentul scolar si normele social-morale, fiind mereu sanctionat de catre educatori. Din asemenea motive, copilul cu tulburari de comportament se simte respins de catre mediul scolar (educatori, colegi). Ca urmare, acest tip de scolar intra in relatii cu alte persoane marginalizate, intra in grupuri subculturale si traieste in cadrul acestora tot ceea ce nu-i ofera societatea.

Datorita comportamentului lor discordant in raport cu normele si valorile comunitatii sociale, persoanele cu tulburari de comportament sunt, de regula, respinse de catre societate. Aceste persoane sunt puse in situatia de a renunta la ajutorul societatii cu institutiile sale, traind in familii problema, care nu se preocupa de bunastarea copilului.

ASISTENTA IN FAMILIE PERSOANELOR CU C.E.S.

Familia unei persoane cu cerinte specile are urmatoarele roluri si indatoriri:

sa ingrijiasca persoana cu handicap

sa ii asigure conditii de viata in siguranta

sa asigure o buna coomunicare cu persoana cu handicap

sa puna inplaicare si sa respecte programul de recuperare, de imbunatatire a starii de handicap, dupa caz, urmand bineinteleles instructiunile doctorului care se ocupa de respectiva persoana

sa sustina si sa incurajeze, chair sa participe cu peroana cu handicap la activitatile zilnice la munca la joaca

sa isi dezvolte capacitatile de autoingrijire si autoservire, intr-un cuvant sa o ajute sa capete o anumita independenta

sa asigure participarea persoanei cu handicap la viata familieie si a comunitatii dinc are face parte respectiva persoana.

Persoana cu handicap este o fiinta asemeni tuturor celorlalte, care are nevoie si dureri, bucurii si sperante adica aceleasi simtaminte omenesti si valoare umana egala cu a celor din jur.valoarea acestei persoane va fi recunoascuta prin tratarea ei cu respect, consultarea sa in fiecare decizie ce se ia cu referire la propria persoana, respectarea si indeplinirea cerintelor pe care le exprima si asigurarea libertatii persoanle in viata de zi cu zi. Un alt lucru de importanta majora o reprezinta asigurarea dreptului la intimitate a persoanei cu handicap. Deci a ingriji o persoana cu handicap inseamna ai asigura tot ce are nevoie un om obisnuit pentru a putea trai si a nu se imbolnavi.

Hranirea corecta a persoanei cu handicap este importanta pentru viata persoanei cu handicap, pesntru starea ei sufleteasca, pentru reabilitatrea ei fizica. Servirea mesei trebuie sa fie prilej pentru ca adultul sau copilul cu handicat sa invete sau sa reinvete sa se descurce singur in situatiile obisnuite ale vieti, cum ar fi luarea mesei. De asemenea locul unde manaca o persoana cu handicap este foarte important deoarece trebuie tinut cont ca o astfel de persoana are o foarte mare nevoie de afectiune deci de a sta printre familia sa, impreuna cu ceilalti membri. Deci membri familiei trebuie sa faca tot posibilul ca mesele sa fie servite odata pentru toti si in aceeasi incapere astfel se evita ca persoana cu handicap sa se simta neglijata sauizlata ceea ce ar duce la consecinte nedorite pentru dezvoltare.

Ca la orice alta persoana normala , la persoana cu handicap trebuie sa se asigure zilnic igiena personala iar in unele cazuri familia trebuie sa ajute persoana in aceata activitate.starea de sanatate a persoanei cu handicap mai depinde si de igiena loculuii in care aceasta isi petrece cea mai mare parte din timp. De aceea familia trebuie sa se asigure ca patul persoanei cu handicap va fi asezat intr-o camera luminoasa, intr-un loc ferit de curent la deschiderea usii, iar camera trebuie sa fie frecvent aerisita.daca este cazul unui copil cu handicap, este de preferat ca acesta sa doarma in aceeasi camera cu unul dintre fratii sau parintii dai. De afltfel trebuie sa se tina cont de faptul ca majoritatea persoanelor cu handicap au nevoie sa doarma mai mult de aceea trebuie create conditii ca persoana cu handicap sa poata dormi dupa amiaza si intre orele 22.00 si 07.00. iar in aceste intervale trebuie sa se asigure linistea pentu ca somnu sa fie odihnitor s sa ajute persoana . Copilu cu handicap are nevoie mai mult decat un copil normal sa fie pregatit pentru culcare sa fie mangaiat alinat, sa i se spuna povesti.

Cand se stabilieste programul zilnic ale persoanelor cu handicap trebuie sa se tina cont de parerile si dorintele respectivei persoanei deci programul sa se faca imrpreuna cu ea. Dar programul zilnic va contine si acele activitati, recomandate de catre medicisi cuprinse inprogramul individual pentru recuperarea, imbunatatirea starii de fapt sau pentru prevenirea unei inrautatiri a acesteia. Cand este vorbas de copii se vor avea in vedere cand vienvorba de programul zilnic, nevoile lor de dezvoltare si invatare.

Fmilia trebuie sa stie ca o persoana cu handicap, pentru a se simti ingrijita si protejata trebuie sa fie acceptata asa cumeste, trebuie sa i se acorde incredere si sa nu i se tradeze increderea, nu trebuie abandonata, trebuie mangaiata si ascultata, trebuie ascultata cu atentie si tratata cu tandrete.

Omul nu poate trai fara sa comunice cu cei din jur. Comunicarea nu se rezuma numai la realizar prin vorbire ci si prin semne, prin expresia fetei, prin gesturi si prin imagini. De multe ori comunicarea permanenta cu o persoana cu handicap previne starile de depresie si nervozitate ale acesteia.de asemenea persoana cu handicap trebuie sprijinita sa realizeze cu effort propriu cu sau fara sprijin catmaimulte miscari si actiunile cerute de ingrijirea personala si autoservire.cu copii trebuie sa se vorbeasca foarte mult pentru asi dezvolta limbajul si abilitatile comunicative.

Familia trebuie sa creada ca persoana cu handicap poate face progrese, ca se poate miscora influenta deficientei sau a blii asupra vietii sale. De aceea in toate activitatile fizice zilnice va crea conditii ca persoana cu handicap sa fie activa, sa execute mai bine prin effort propriu, anumite miscari, sa invete ceva.

Familia trebuie sa fie constienta de importanta activitatii pentru mentinearea si dezvoltarea potentialului fizic si mintal al persoanei cu handicap.activitatea este un mod de exiostenta a omului. Omul ca fiinta umana arenevoie de activitate deoarece inteligenta omului se dezvolta numai prinactivitate. De aceea si adultul sau copilul trebuie sa se ==faca ceva util pentru viata familiei, sa se joace sa munceasca chair deoarece consecintele lipsei de qactivitate sunt dezastruase asupra starii fizice si psihice generale.

Copilul cu handicap, ca orice copil, are nevoie de miscare si joc. Jocul este tipul e activitate specific copilariei. Familia trebuie sa acorde un anumit timp activitatilor de joc ale copiilor cu hanicap deoarece daca aceasta nu poate realiza acest lucru, daca nu poate invata sau nascoci jocuri simple dezvoltarea sa ulterioara fa vi gra afectata.

Pentu a asigura integrarea persoanei cu handicap inviata familiei si a comunitatii locale, aceasta trebuie sa participe la intreaga viata a familiei, la evenimentele familiei, la bucuriile si necazurile ei. Este importanta prezenta persoanei cu handicap la aniversarile zilelor de nastere, la nunti, botezuri si asa mai departe. De asemenea persoana cu handica trebuie sa ia part la viata comunitatii localev (sat, comuna, cartier)ca orice om obisnuit. Familia trebuie sa il insoteasca la biserica la manifestarile sportive, in parc, in diferite locuri de distractie.

Si inca un lucru important e faptul ca familia trebuie sa incurajeze si sa sustina persoana cu handicap sa aiba (sa isi mentina) propriul cerc de prieteni in cadrul caruia sa activeze ca membru activ, asflet urmarinduse diminuare sentimentului de izolare.

Probleme de integrare a copiilor cu Cerinte Educative Speciale

Ca fiinta sociala, omul este dependent de ceilalti oameni. Aceasta dependenta inseamna, de fapt, ajutor, posibilitatea de a comunica si coopera. Acest lucru da nastere la sentimentul de apartenenta si solidaritate umana, precum si la sentimentul de securitate al individului.

Din categoria copiilor cu CES fac parte atat copiii cu deficiente propriu-zise la care, cerintele speciale sunt multiple, inclusiv educative, cat si copiii fara deficiente, dar care prezinta manifestari stabile de inadapatare la exigentele scolii. Deci, din aceasta categorie fac parte:

- copiii cu deficiente senzoriale: vizuale, auditive, locomotorii etc,

- copiii cu deficiente mintale,

- copiii cu tulburari afective (emotionale),

- copiii cu handicap asociat.

Intalnim pretutindeni oameni cu deficiente. Perceperea lor sociala nu este intotdeauna constanta, ea variaza de la societate la societate, furnizand semnificatii diferite, functie de cultura si de valorile promovate.

In antichitate se considera ca Homer cel orb vede ce ceilalti nu vad si nici nu inteleg. Despre evanghelicul orb din nastere, vindecat, Iisus Hristos spune ca in aceasta se arata lucrarile lui Dumnezeu. Tot Evul Mediu este marcat de ideea ca deficientele umane reprezinta un semn de ales al lui Dumnezeu sau de posedat de diavol.

In cultura moderna europeana repulsia fata de acestea este atat de mare, incat nu numai ca devine imposibila propozitia Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla!, dar om si minune deopotriva sunt izgoniti la periferia lumii, daca lumea are asa ceva. Principiul separarii oamenilor cu deficiente de restul societatii exprima, pe de o parte, frica acestore de contaminare, iar pe de alta parte forma de a-si transfera propriile esecuri sociale, politice, economice asupra celor ce nu aveau cum sa se apere de asemenea acuzatii.

In cadrul societatilor ce promoveaza valori religioase, deficientele pot fi interpretate ca pedepse pentru pacatele savarsite, ca semne ale alegerii sau ale pedepsirii.

In cadrul societatii moderne, industriale ce promoveaza valori ale succesului individual si realizarilor personale,, deficienta reprezinta un dezastru, o nenorocire, o tragedie personala.

Ce se crede despre persoanele cu deficiente? Multi oameni au reticente fata de acestea deoarece au o conceptie gresita despre ele. Unii stiu din trecut despre persoanele cu handicap faptul ca erau cersetori sau lautari ori au in acest domeniu o slaba experienta. Nici una dintre aceste idei nu ofera o imagine clara a persoanelor cu deficiente. Si ele sunt oameni ca si ceilalti: unii dependenti, altii independenti; unii lideri, altii persoane obisnuite; unii bogati, altii saraci; unii grasi, altii slabi etc. Ca orice persoana, ei sunt produsul unic al ereditatii lor si al mediului si sunt indivizi.

Dar si persoanele deficiente, la randul lor, au doua pareri in ceea ce priveste impedimentul lor: unele il considera un dezastru, iar altele un simplu inconvenient.

Exista mai multe perspective de abordare a handicapului ce se concretizeaza in diferite definitii sau modele ale acestuia:

1. Modelul medical. Handicapul este definit ca o boala cronica.

2. Modelul economic. Pe baza definitiei medicale, se considera ca persoanele cu handicap sunt incapabile de a munci sau a se deplasa, deci sunt neproductive sau mai putin productive. Handicapul este, asadar, o boala economica.

3. Modelul limitarii functionale. Handicapul este definit ca o deficienta severa, cronica, proprie persoanei care indeplineste urmatoarele conditii:

- manifesta o deficienta mentala sau fizica sau o combinatie de deficiente mentale si fizice;

- se manifesta inainte de varsta de 22 de ani;

- pare a continua fara a preciza vreo limita;

- reflecta nevoia persoanei de ingrijire, tratament sau alte forme de servicii (de tip special, interdisciplinar sau general) pentru o perioada indelungata sau pentru toata viata, concepute si aplicate in mod individual.

4. Modelul psiho-social raporteaza handicapul la societate. Problema handicapului este plasata la interactiunea dintre persoane si siferitele segmente ale sistemului social. Adaptarea nu mai este unilaterala, nu mai apartine doar persoanei. Din ce in ce mai mult, societatea este cea care trebuie sa se adapteze la persoanele care o compun.

Anul 1981 a fost Anul International al Persoanelor Handicapate, iar scopul sau oficial: a ajuta persoanele cu handicap sa se adapteze din punct de vedere fizic si psihic la societate.

Shearer apreciaza ca problema reala este cea a societatii si nu a persoanei cu handicap, si anume, cat de dispusa este societatea in a-si schimba propriile metode si asteptari relativ la integrarea persoanei.

UPIAS (Union of Physically Impaired Against Segregation) intr-un program publicat la Londra inca din 1976, intitulat Fundamental Principles of Disability, precizeaza ca handicapatii insisi, teoretizand asupra propriei lor conditii in societate fac distinctia dintre deficienta fizica si situatia sociala a celor cu astfel de deficiente, numitaincapacitate (disability).

Deficienta fizica este denumita ca lipsa totala sau partiala a unui membru al corpului sau ca deformarea unui membru, a organismului sau a intregului mecanism al corpului.

Incapacitatea fizica este definita ca dezavantaj sau restrictie in activitate, datorita unei organizatii sociale ce nu ia in seama (sau nu o face suficient) persoanele cu deficienta fizica, excluzandu-le din aria activitatilor sociale.

Concluzia UPIAS este foarte clara: incapacitatea sau handicapul fizic reprezinta o forma particulara a opresiunii sociale.

Intre cele doua puncte de vedere prezentate exista o diferenta semnificativa, desi pozitia teoretica de pe care sunt formulate este in principal aceeasi:

a) Shearer considera ca societatea trebuie sa vrea si sa faca ceva pentru oamenii cu handicap.

b) UPIAS considera ca ei insisi trebuie sa lupte pentru a obtine/impune ceea ce doresc.

De aici rezulta consecintele diferite pentru intregul

personal care activeaza in acest domeniu, in sensul in care este pus in situatia de a opta intre:

- a lucra pentru persoane cu handicap,

- a lucra cu persoane cu handicap.

PRICIPII SI OBIECTIVE ALE ASISTENTEI LA DOMICILIU

Este interzis de a avea initiative sau a asculta de sfaturile ale unor persoane nevizate.

Gradarea efortului are o mare importanat in procesul de reabilitarea capacitatii functionale a unei persoane cu nevoi speciale. Se porneste de la cel mai scazut nivel al posibilitatilor functionale si se ajunge treptat cu pasi mici la nivelul corespunzator al miscarilor cotidiene. Efortul trebuie sa urmeze o curba ascendenta, plasata la limita superioara a posibilitatilor functionale de moment. In acest sens se actioneaza trecand de la usor la greu, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex. Procesul de refacere este diferit de la un pacient la altul datorita unei diversitati de localizari, particularitati individuale privind reactiile organismului la tratament, de varietatea actiunilor, din aceste motive sistemul de lucru trebuie individualizat in functie de situatia fiecarui pacient.

Se tine cont de urmatorii factori: varsta este cunoscut ca rezultatele cele mai bune se obtin la copii si tineri, in timp ce la persoanele in varsta vindecarea este de durata si cu unele dificultati; sexul prezinta particularitati sub raportul tratamentului in sensul ca la femeie se obtin rezultate mai bune sub raportul controlului motor, la mobilitate si abilitate, pe cand la barbati la mobilitate controlata, in care elementele de forta au un rol important; experienta motrice un pacient care a acumulat, inainte de declansarea bolii, o experienta motrica va face fata mai bine solicitarilor procesului de recuperare fata de o persoana sedentara; nivelul cultural sfera de cunoastere fiind cuprinzatoare, pacientul isi poate explica mult mai bine situatia in care se afla, el poate apela la cunostintele sale de anatomie si fiziologie, intelege mai bine explicatiile medicului si colaboreaza ami usor cu asistentul, ignorarea acestui aspect poate fi o piedica in obtinerea rezultatelor intr-un domeniu in care intelegerea si cooperarea sunt esentiale; tipul si localizarea afectiunii este important sa cunoastem tipul si localizarea afectiunii inainte de a sistematiza programul de lucru, care va fi adaptat la acesti parametri; daca in sfera activitatilor intra copilul, atunci avem in vedere clasificarea afcuta de N.Robanescu, care precizeaza: -boli genetice si congenitale;

-boli de crestere;

-sechele posttraumatice;

-deficiente preponderent osteoarticulare si musculare;

-deficiente preponderent neurologice.

Prin valoarea lor, obiectivele generale includ finalitati de maxima generalitate, a caror orientare coincide cu scopurile de baza ale organizarii asistentei persoanelor cu nevoi speciale.

Obiective din domeniul cognitiv- in relatiile sale cu persoanele cu nevoi speciale, asistentul urmareste sa abordeze si sa puna in practica obiectivele care decurg din acest domeniu. Prin repetarea actiunilor, prin comunicarea cu pacientul, prin executia corecta si stereotipa a actiunilor, prin solicitarea de a-si reaminti sau executa unele actiuni, prin insistenta cu care urmareste ca toate procedeele sa aiba o finalitate, asistentul realizeaza, de fapt, un proces de invatare, de memorare a unor actiuni pe care le-a oferit pacientul anterior imbolnavirii.

Obiective din domeniul afectiv- pentru practicarea si asimilarea unor actiuni cu valoare deosebita pentru pacient sun stabilite obiective care, fiind interiorizate, au efecte favorabile pe plan afectiv.

Obiective din domenil psihomotor- corpul poate fi privit ca un mijloc de relatie cu sine, cu altii si cu mediul inconjurator. Relatiile cu sine cuprind in special, coordonarea posturala bazata pe reflexe, cu componentele spatiale, ritmice si energetice.

De aceea sunt importante obiectivele care vizeaza:

-dezvoltarea chinesteziei, a perceptiei complexe a miscarilor;

-dezvoltarea capacitatii de miscare a organismului si de adaptare la diferite solicitari, stapanirea corpului, stapanirea mediului;

-evaluarea potentialului psihomotric pentru a pune in valoare posibilitatea de a reface capacitatea motrica afectata;

-refacerea nivelului perceperilor si deprinderilor, afectate ca urmare a unor disfunctionalitati instalatae din cauze interne sau externe;

-redobandirea calitatilor motrice afectate de deficienta.

Dupa Osterrieth, intregul camp de relatii parinte-copil se organizeaza in jurul unei axe care are la o extrema acceptarea afectiva, iar la cealalta extrema respingerea afectiva a copilului de catre parinte.

Pornind de la o interpretare psihanalitica, Osterrieth investiigheaza cu multa subtilitate atitudinile rejective, pe care le considera mult mai frecvente decat ar arata aparentele, dificultatea detectarii lor provenind din faptul ca ele nu se manifesta decar arareori deschis, nu se exprima intotdeauna prin comportamente rejective, ci pot adopta itinerarii deviate, pot lua infatisari derutante, cum ar fi conduitele de ispasire sau conduitele de compensare ce esueaza de obicei in rasfatarea fara limite a copilului si in adoptarea unei pozitii net abdicatoare fata de acesta. De cele mai multe ori, asemenea conduite nu reprezinta acoperiri fatarnice, ci ascund o adevarata drama a parintelui, care traieste violente conflicte subliminale, conflice ce nu pot fi intotdeauna controlate si nici macar definite cu claritate. Maternitatea si paternitatea sunt realitati biologice activate de un instinct fundamental, insa acest instinct este confruntat cu o dezvoltare ontogenetica proprie, cu date psihice personale, este confruntat cu situatii obiective, cu determinari sociale, economice si alte forte restrictive pe care nu le poate oricand subordona. Sistemul lui Osterrieth ne ofera posibilitatea de a patrunde in stratul obscur al motivatiilor parintelui, de a indentifica fortele psihice care isi afla acolo teren de infruntare si ne ofera posibilitatea de a descifra contradictiile.

A intrat in obicei ca familia sa fie discreditata si invinuita de toate relele, obicei care nu este foarte bun, deoarece acesta nu subliniaza limpede ca nu familia poarta vina, ci carenta familiei, incapacitatea sa psihologica, pedagogica si morala. Paul Osterrieth este de parere ca este nedrept sa punem pe seama familiei numai defectele si neimplinirile noastre si sa insinuam astfel ca tresaturile valide si pozitive ar avea alta origine, probabil sadita in noi insine.

In aceasta carte se incearca sa se situeze copilul in raport cu familia si incearca sa sublinieze importanta experientelor pe care le traieste copilul in primii ani de viata. Astfel, cu toate ca parintii in general isi dau seama de importanta, de autoritatea lor, admit cu foarte mare greutate ca atitudinile sau actele lor au consecinte asupra personalitatii copiilor; parintii prea severi se mira ca au copii apatici sau revoltati, mamele care traiesc in locul urmasului lor sunt uimite ca nu gasesc la acesta nici cea mai mica initiativa, parintii care isi neglijeaza copiii sunt dezamagiti atunci cand vad ca acestia se instraineaza de ei sau cauta in alta parte satisfactii care uneori sunt greu de marturisit. Desigur ca familia nu este totul, iar educatia familiala nu este singurul factor determinant, insa Paul Osterrieth este de pare