Referat ISTORIE

Arta Medievala

Arta Romanica si Arta Gotica

Arta medievalăArta medievală se întinde de-a lungul a peste 1000 de ani de istorie a artei în Europa, Orientul

Mijlociu şi nordul Africii. Ea include importante curente artistice şi perioade, arte naţionale şi regionale, genuri, renaşteri, lucrări ale artiştilor şi artiştii înşişi.

Istoricii artei clasifică arta medievală în: arta paleocreştină, arta popoarelor migratoare, arta celtică, arta preromanică şi arta romanică, arta gotică, arta bizantină şi arta islamică. În plus, fiecare „naţiune” şi cultură a Evului Mediu are stiluri artistice distincte care sunt studiate individual (spre exemplu arta anglo-saxonă, arta vikingă). Arta medievală include multe domenii artistice, dar a fost în special axată pe sculptură, decorarea manuscriselor şi arta mozaicului; mai mult, existau mai multe stiluri artistice, cum ar fi stilul cruciat sau stilul zoomorf.

Arta medievală europeană s-a dezvoltat pe baza moştenirii artistice a Imperiului Roman şi a influenţei Bisericii creştine timpurii. Aceste surse, alături de viguroasa cultură artistică „barbară” a Europei de Nord au condus înspre o remarcabilă cultură artistică. Într-adevăr, istoria artei Evului Mediu poate fi privită ca o istorie a mixturii dintre elementele artei clasice, a artei paleocreştine şi a artei „păgâne”.

Principalele mişcări artistice

Arta paleocreştină este cuprinsă cu aproximaţie între anul 200 (înainte de care nu se cunoaşte nici o formă de manifestare artistică a creştinismului) şi anul 500, la inaugurarea unui stil pur bizantin. De-a lungul acestei perioade, artiştii au adoptat subiecte şi metode specifice artei romane în pictură, mozaic şi sculptură.

Arta bizantină se naşte din ceea ce numim arta paleocreştină în jurul anului 500. În timpul crizei iconoclaste (730-843) marea majoritate a icoanelor au fost distruse, astfel încât, pentru un studiu efectiv al acestei arte în zilele noastre orice nouă descoperire ascunde o mai bună înţelegere a acesteia. După reluarea producţiei de icoane, din 843 şi până în 1453, arta bizantină a suferit foarte puţine adăugiri, în ciuda sau poate tocmai din cauza declinului lent al Imperiului. Cu centrul artistic în Constantinopol, arta bizantină este deseori identificată după calitatea materialului folosit şi a măiestriei artistului. Această artă a atins apogeul prin monumentalele fresce şi mozaicuri realizate în biserici sub formă de dom, (marea majoritate a acestora fiind pierdută, fie din cauza dezastrelor naturale, fie din cauza transformării bisericilor în moschee).

Arta celtică a Evului Mediu descrie arta popoarelor celtice din Irlanda şi Marea Britanie din secolul al V-lea, odată cu retragerea administraţiei romane şi până în secolul al XII-lea la instaurarea artei romanice. Secolul al V-lea şi secolul al VII-lea au fost în principal o continuarea a artei culturii La Tène cu câteva adăugiri romane, în timp ce secolul al VIII-lea a marcat fuziunea tradiţiilor germanice cu cultura anglo-saxonă, născându-se astfel ceea ce se numeşte stilul hiberno-saxon sau arta insulară. Mult mai târziu, în Irlanda pot fi observate şi anumite influenţe vikinge.

Arta popoarelor migratoare descrie arta populaţiilor migratoare de neam germanic şi a celor din estul Europei între anii 300-900, în această perioadă fiind inclusă şi arta hiberno-saxonă. Acest stil artistic a interacţionat atât cu arta creştină, cât şi cu stilul zoomorf şi cu cel policromatic.

2

Arta preromanică defineşte arta dezvoltată de la încoronarea lui Carol cel Mare în anul 800 şi până la începuturile artei romanice în secolul al XI-lea. Ea cuprinde arta carolingiană, arta ottoniană, arta anglo-saxonă, precum şi arta Franţei, Italiei şi Spaniei. De-a lungul acestei perioade, îşi fac simţită prezenţa influenţele artei romane clasice, iar arta carolingiană devine sămânţa din care mai târziu se vor dezvolta arta romanică şi arta gotică.

Arta romanică se referă la perioada dintre anul 1000 şi naşterea artei gotice în secolul al XII-lea. Acestă artă s-a dezvoltat odată cu naşterea monarhiilor Europei de vest (Franţa mai ales), dar a cuprins şi Spania creştină, Anglia, Flandra, Germania, Italia şi alte regiuni. Arhitectura ei este dominată de pereţi groşi, structuri joase şi îndesate şi arcuri şi ferestre cu capăt rotunjit. Denumirea acestui curent a fost dată de istoricii artei din secolul al XIX-lea şi este influenţată de faptul că doar în această perioadă mai sunt folosite formele arhitecturale moştenite din Roma antică.

Arta gotică este un termen variabil în funcţie de opera de artă, loc şi timp. El îşi are originea odată cu naşterea arhitecturii gotice în anul 1140, deşi pictura de stil gotic nu a apărut decât în jurul anului 1200, când s-a desprins total de stilul romanic. Sculptura gotică s-a născut în Franţa în 1144 odată cu renovarea abaţiei Saint-Denis şi s-a răspândit în Europa devenind, în secolul al XIII-lea un stil internaţional care înlocuia stilul romanic. Goticul internaţional descrie arta gotică dintre anii 1360 şi 1430, după care aceasta se va transforma, în momente diferite şi în timpuri diferite în artă renascentistă.

Arta islamică a Evului Mediu este reprezentată de o varietate de lucrări precum manuscrise ilustrate, textile, ceramică şi sticlă. Ea se referă la arta popoarelor musulmane din Orientul Apropiat, a Spaniei islamice şi a celor din nordul Africii. Arta islamică a trecut printr-o perioadă iniţială de formare între anii 600-900 şi s-a dezvoltat în diverse regiuni după anul 900.

Arta romanica

Arta romanica este o denumire conventionala, adoptata de istoriografi in sec. al XIX-lea, prin care se intelege in general arta care s-a dezvoltat in tarile europene supuse influentei catolice in sec. X - XIII.

Arta romanica a preluat unele trasaturi ale artei bizantine si in special elemente din arta carolingiana. Dezvoltand vechi traditii ale artei antice romane, stimulata de frecvente schimbari cu arta orientala, cunoscuta fie prin intermediul navigatorilorilor si al pelerinilor, fie prin intermediul armatelor de cruciati, arta romanica a imbracat variate aspecte, arhitectura fiind modul ei pricipal de manifestare.

Problema originii si a datei cand au aparut cele dintai monumente romanice precum si a regiunii in care stilul romanic s-a constituit definitiv si de unde apoi a iradiat, ramane un domeniu al controverselor. Cert este ca romanicul isi deriva elementele din arhitectura carolingiana-ottoniana, insumand si elementele bizantine, musulmane si de arta barbara. Important si definitoriu este insa faptul ca toate aceste elemente eterogene au fost asimilate si reelaborate intr-o viziune unitara si organica, ale carei izvoare stilistice sunt, in esenta, romane.

In privinta datei constituirii unei arhitecturi “romanice” propriu-zise, se accepta in general de catre istoricii din arta, perioada (grosso modo) -ultimele doua decenii ale secolului al X-lea si a primei jumatati a secolului urmator. Iar ca regiune de origine, tezele propuse sunt in principiu trei: centrul Frantei (Burgundia, Normandia), dar si Proventa unde arhitectura romana capatase o individualitate mai bine definita. Lombardia, zona invecinata cu regiunea de deplina afirmare a arhitecturii ottoniene, unde zidarii aveau inca din antichitate reputatia de foarte iscusiti constructori si Catalonia, unde “prima arta romanica”este caracterizata de o mare simplitate a formelor, precum si de

3

faptul ca majoritatea solutiilor constructive adoptate au fost preluate din arhitectura carolingiana. Particularitatile acestor prime biserici romanice din Catalonia datand de la sfarsitul secolului al X-lea (si inspirandu-se direct si din arhitectura locala, ca la bazilica din Pedret) au fost identificate si la numeroase biserici din Franta, Germania si Italia. In mod definitoriu si exemplar, arhitectura romanica si-a gasit realizarea in edificiile religioase situate pe traseul marilor drumuri de pelerinaje, unde afluenta imensa de vizitatori a determinat atat trecerea la dimensiuni mult mai vaste, cat si modficarea functionala a planului constructiilor.

Principalele biserici de pelerinaj erau S. Martin si Tours construita in 1067 in prezenta lui Wilhelm Cuceritorul, si a carei tipologie spatial-ornamentala se intalneste si in Anglia, unde a determinat constituirea arhitecturii normande si Catedrala Santiago din Compostela, cel mai important punct de pelerinaj al crestinatatii, dupa Ierusalim si Roma. Mai impunatoare decat toate era marea biserica a abatiei Cluny. Avea cinci nave, cinci turnuri, un deambulatoriu cu cinci capele radiale, doua transepturi cu capele, inaltimea boltei de 28 m si o lungime de 127 m, fiind astfel, timp de

patru secole, cea mai mare biserica a crestinatatii. De remarcat si influenta mediului natural asupra arhitecturii romanice, determinandu-i anumite particularitati regionale. Astfel, in regiunile nordice, de exemplu in Anglia, unde cerul era mai mult timp acoperit, deschiderea ferestrelor este mult mai mare, pentru a permite sa intre cat mai mult lumina zilei. Dimpotriva, in regiunile de miazazi ale continentului ferestrele vor fi mult mai mici, spre a impiedica o lumina prea puternica de afara. De asemenea, aici acoperisurile bisericilor sunt mai joase, mai plate, in timp ce in regiunile nordice, cu ploi si zapezi abundente, acoperisurile vor fi mult mai inalte, mai ascutite, pentru a permite scurgerea rapida a ploii si a evita depunerea unui strat prea gros de zapada.

Planul bisericilor romanice, dupa tari si regiuni, sau potrivit conceptiilor ordinelor monastice este foarte variat: rectangular, rotund, de cruce greaca, treflat, poligonal, cu sau fara nave laterale, cu un transept sau doua, cu una sau doua abside opuse. Dar marea majoritate a acestor edificii au planul de cruce latina, cu axa pe directia est-vest, plan rezultat din intretaierea navei cu un transept, care devine o a doua nava, perpendiculara pe cea principala si surmontata la intersectie de o cupola.Marile biserici de pelerinaj si-au amplificat spatiul prin adaugarea a doua sau patru nave laterale, prin transeptul simplu sau dublu si mai multe capele pe latura estica, prin inmultirea numarului de capele radiale din absida si prin coridorul inelar al deambulatoriului care inconjoara altarul si care permitea trecerea pelerinilor prin fata capelelor continand relicvele sfintilor.

Fatada este un zid drept, un zid dreptunghiular surmontat de un fronton, in Toscana, cu una sau mai multe serii de arce elegante dispuse in loggii suprapuse cu un aspect initial sobru, elementul cel mai atent ornamentat sculptural fiind portalul. Multe biserici au nava centrala precedata de un portic, in care se pregatea serviciul divin si care constituie locul solemn de tranzitie intre spatiul profan si spatiul sacru. Una din importantele modificari de plan intervenite in perioada romanica este si disparitia cvadriporticului, al carui exemplu clasic, ramas pana azi in perfecta stare de conservare, este cea al bazilicei S. Ambrigio din Milano, fapt care a avut drept urmare punerea din plin in evidenta a fatadei, careia i se va da din ce in ce o mai mare atentie. „Claustrul” (curtea interioara, de forma patrata sau rectangulara, marginita pe toate laturile de un portic acoperit si avand de obicei in centru o fantana), nefiind destinat laicilor, ci exclusiv clericilor si calugarilor, este plasat in afara trecerii credinciosilor, lipit de unul din flancurile bisericii. Pana in

4

secolul al XII-lea, avea drept plafon o simpla sarpanta. Apoi plafonul va fi din zidarie. Elementul esential este portalul, avand eventual alaturi cateva statui in basorelief, deasupra lintoul si luneta cu sculpturi, iar in centrul frontonului o fereastra in forma de cruce, sau rotunda (oculus), bogat ornamentata, preluata mai tarziu de edificiilr gotice (asa-numita rozasa).

O importanta deosebita capata in arhitectura romanica turnurile si clopotnitele. Traditia turnurilor-lanterna carolingiene s-a transmis si epocii romanice dintr-o stringenta necesitate: bisericile romanice sunt foarte slab luminate, in cele cu bolti ferestrele sunt mici si rare, de obicei navele centrale primesc lumina numai prin ferestrele navelor laterale. Doar absida poate avea ferestre inalte care lumineaza si deambulatoriul.

Exista clopotnite care nu au forma de turn. Clopotnitele romanice sunt plasate in mijlocul edificiului. Multe biserici nu au decat un turn-clopotnita lateral, dar unele mai importante pot avea mai multe, situate in diferite puncte. Bisericile mari, mai ales cele din Normandia au adeseori doua turnuri care incadreaza fatada si un turn central, pe incrucisarea transeptului cu nava. Dimpotriva altele au doua turnuri pe bratele transeptului si unul pe fatada. Catedrala din Worms are pe fiecare brat ale celor doua transepturi cate un turn-lanterna, deci in total 6 turnuri. Dar majoritatea bisericilor nu au decat un turn plantat pe intersectia transeptului cu nava. Clopotnitele izolate de corpul bisericii, foarte curente in epoca precedenta, sunt acum exceptii, ca de exemplu la catedrala Regensburg, iar in Franta se intalnesc numai la bisericile ramase neterminate. Forma turnurilor este diferita: in intregime pe baza patrata sau devenind octogonale de la nivelul acoperisului, sau cilindrice in intregime, ori numai in partea superioara, etc.

Toate turnurile – clopotnite sunt construite fie pe pereti plini, masivi, fie pe arcade care uneori formeaza o tinda, un nartex. Nu arareori parterul lor nu comunica cu exteriorul, in care caz, clopotnita poate deveni un turn de aparare, un fel de donjon cu o platforma crenelata si chiar cu metereze in care o parte din populatie isi poate gasi refugiul in caz de razboi sau in timp de pace. Parteruul clopotnitei poate deveni o capela ori servi drept baptisteriu. C. Enlart, mai adauga ca, cele mai vechi clopotnite cunoscute au plan circular, precizand totodata ca dupa perioada carolingiana, forma lor cilindrica se intalneste din ce in ce mai rar, iar in epoca

romanica numai in Anglia, Germania, Lombardia si in mod cu totul exceptional in Franta.Criptele se intalnesc in majoritatea bisericilor mai importante, situate dedesuptul corului si

absidei. In Germania si Lombardia criptele se extind dedesuptul si pe intreaga lungime a transeptului. Intotdeauna boltite, criptele sunt aproape intotdeauna divizate de suporti masivi, coloane sau pilastri, mult mai numerosi si mai masivi decat cei din interiorul bisericii. Criptele pot fi la niveluri diferite: subterane, semi-subterane, sau la nivelul pavimentului navei. In aceste 2 cazuri din urma, accesul la altarul principal este asigurat de 2 scari laterale ridicate pe axul navei, la fel ca scara sau scarile care coboara in cripta. Arhitectural, interiorul bisericii prezinta zidurile laterale impartite in zone orizontale. Zona inferioara formeaza marile arcade, sustinute de stalpi dreptunghiulari si mai ales de stalpi cruciformi, compusi dintr-un nucleu central cu 4 pilastri in jurul acestuia. Deasupra marilor arcade, zona superioara este constituita de tribune deschise spre nava printr-un al doilea ordin de arcada. Tribunele sunt de regula foarte spatioase, din ele credinciosii pot privi desfasurarea serviciului divin, dar accesul este asigurat de scari extrem de inguste. In bisericile unde tribunele lipsesc, acestea sunt inlocuite de o

5

galerie deschisa, de asemenea foarte ingusta, un simplu coridor de trecere numit triforium, care poate fi redus si doar la un sir de arcade oarbe, inaltandu-se deasupra nivelului navelor laterale. In fine, deasupra triforiumului se deschid ferestre inalte. Functia tribunelor este de a incarca zidurile navelor laterale, sporindu-le astfel rezistenta, de a crea un spatiu suplimentar credinciosilor sau cantaretilor bisericii si de a servi la intretinerea edificiului si cu ocazia marilor sarbatori la decoratia interiorului.

Cronicile din secolele X-XI mentioneaza foarte numeroase cazuri de incendii carora le-au cazut prada bisericile cu plafonul in sparpant. Pentru prevenirea acestor dezastre trebuia neaparat inlocuit lemnul cu piatra, sarpanta navei trebuia inlocuita cu o bolta. Dar boltirea unei biserici pretindea o modificare a insesi structurii intregului edificiu. Caci plafonul in sarpanta utiliza barne lungi chiar de 18 metri ale caror extremitati zidul subtire le putea sustine usor, barna exercitand o presiune verticala, arcul boltei exercita insa o presiune oblica, asupra peretilor, care prin urmare trebuia sa fie mult mai masivi si intariti prin contraforti, incorporati in ziduri. O consecinta a grosimii sporite a peretilor era reducerea luminozotatii interiorului si deci necesitatea de a se deschide ferestre la inaltimea zidurilor. Arhitectura romanica foloseste, la fel ca arhitectura romana, bolta in leagan de forma arcului in plin centru sau frant, bolta semicilindrica, bolta in cruce, bolta formata dintr-o singura semicupola, cupola circulara sau octogonala cu pandantivi sau trompe.

Cupola romanica a cunoscut 2 aplicatii. Prima, este cazul cupolei unice, inaltate pe careul format prin intretaierea navei cu transeptul (de exemplu: San Marco din Venetia, Domul din Padova, etc. ). In acest caz, cupola centrala este mai inalta decat celelalte si este adeseori ridicata pe o portiune de zid cilindrica sau poligonala, goala, formand deci temelia cupolei prevazuta cu ferestre, avand astfel o importanta functie de iluminatie: este asa numitul turn-lanterna. Elementul legat in mod nemijlocit de acoperirea interiorului romanic cu bolta este arcul.

Majoritatea portalurilor romanice sunt surmontate pe un panou semicircular, timpanul, cuprins intre un arc si piatra orizontala monolita, sculptata sau nu, asezata pe stalpii de sustinere ai portalului. Pentru a usura apasarea lintoului, golul portalului era divizat de un stalp median de piatra care in constructiile gotice va prezenta o statuie. Timpanele sunt fie pictate, fie ornate cu basoreliefuri. Arcatura este succesiunea de arcade mici, reale sau aparente, utilizate chiar din epoca merovingiana, care devine foarte frecventa. Este un element arhitectonic atat functional, cat si decorativ. Suportii folositi de arhitectii romanici prezinta o mare varietate de forme. Coloana se intalneste destul de fregvent in arhitectura romanica lombarda si germana, dar mult mai rar in Franta si de obicei doar pentru a sustine arcadele mai inguste ale deambulatoriilor. O functie aproape exclusiv ornamentala si de prestigiu are „flesa” sageata, extremitatea foarte elansata a acoperisului unui turn-lanterna sau a unui turn-clopotnita.

Incepand cu sec. XI, in Franta s-au construit clopotnite pe baza patrata, surmontate de conuri sau de piramide zidite din piatra. Cand acoperisul acestora are o forma conica sau piramidala, se inalta din ce in ce mai mult, devenind tot mai ascutit, de unde si denumirea de”sageata”. Conica sau piramidala, flesa este asezata fie direct pe turnul cu baza patrata, fie pe un tambur. Pe langa aspectul sau de o eleganta suplete prin panta foarte rapida a acoperisului sau, flesa prezinta si avantajul de a nu exercita asupra zidurilor turnului care o sustine decat o apasare foarte aproape de verticala. Fatada unei biserici romanice are adeseori

6

frontonul ornat cu goluri cruciforme, cu o fereastra rotunda bogat decorata, cu figuri sau capete umane in relief, cu medalioane, etc. In fine, un alt element decorativ propriu arhitecturii romanice este acroterul, indepartata mostenire din arhitectura templelor antice etrusce sau o piesa ornamentala de mici dimensiuni plasata in varful triunghiului unui franton, in general o cruce. Cand crucea-acroter nu este asezata pe fronton, ci pe creasta orizontala a zidului unei fatade, poarta numele de „cruce antefixa”.

Vicisitudinile intemperiilor au facut ca aceste acrotere si antefixe sa dispara aproape toate.

De arhitectura romanica este strans legata activitatea mesterilor constructori ”comacini” si a decoratorilor „cosmati”, care i-au imprimat stilul lor foarte original. Anumite grupuri de zidari si de cioplitori de piatra sunt numiti „magistri comacini”, care au activat in Lombardia, de unde activitatea lor s-a extins in Elvetia, Valea Rhinului si pana in Burgundia, iar in Italia Meridionala, pana la Bari. Constructiile lor se distingeau prin faptul ca sistemul lor de a construi nu se mai baza pe

canoanele numerice si geometrice ale traditiei bizantine si paleocrestine, ci pe cunostinte tehnice practice, empirice. In mod concret, tehnica mesterilor comacini avea ca rezultat accentuarea maselor cladirii, ale zidurilor, folosind in acest scop glafurile sau „strombaturile” profunde, pilastrii masivi in locul coloanelor, nise mari in exteriorul absidelor, iar pe fatade, elemente arhitectonice decorative foarte proeminente:balcoane, galerii, cornise, pilastrii, modanaturi. Toate aceste inovatii au dus la o arhitectura masiva, relativ scunda ca inaltime, dar care creeaza o puternica impresie de soliditate si de forta si in care apar de pe acum elementele structurale si decorative dezvoltate in continuare de marea arhitectura romanica.

   Problema centrala a arhitectilor ramane ca si in alte epoci artistice, era gasirea unor solutii pentru inaltarea unui acoperis solid. Antichitatea oferea doua solutii: acoperisiul in sarpanta si cupola. Primul, propriu edificiilor bazilicale, era facut din lemn. El avea avantajul de a fi usor, dar si inconvenientul de a nu fi rezistent. Acoperisiul in forma de cupola erea solutia cea mai buna, insa ridica dificultati tehnice legate de sustinerea imensei mase de piatra.

   Originalitatea mesterilor romanici consta in utilizarea boltii semicirculare pentru a sprijini

acoperisul. Cunoscuta inca de romani, bolta este folosita acum pentru a sustine cei doi pereti ai navei

7

centrale a bisericii. De la unele bolti romane provine denumirea acestui stil artistic. Primele edificii erau reduse ca proportii datorita rezistentei lor scazute.

   Catre mijlocul secolului al XI-lea, au aparut coloanele, in interiorul constructiei, care au preluat o mare parte a greutatii acoperisului.

   Cu aceste elemente tehnice, mesterii romanici au inaltat in perioada urmatoare basilici impunatoare. Ele urmeaza planul unei cruci latine, cu brate inegale, ori planul unei cruci grecesti, cu brate egale. Noile biserici au o nava centrala si doua sau chiar patru nave laterale, despartite de siruri de coloane paralele. Alte doua elemente intregesc arhitectura romanica. Primul este transeptul, care se incruciseaza cu nava centrala si care urmeaza bratul scurt al crucii latine. Celalalt este turnul-clopotnita, inaltat la punctul de incrucisare dintre nava centrala si transept, unde rezistenta constructiei era mai mare. Marile edificii au alte patru turnuri in punctele extreme ale crucii.

In Romania, primul monument de arta romanica este Catedrala de la Alba-Iulia. Prin intermediul colonistilor sasi si al ordinelor calugaresti, sosite din apusul Europei, stilul romanic s-a extins si in zona Sibiului unde s-au construit bazilici din piatra cu trei nave. Datorita unei asimilari intarziate in Transilvania, stilul romanic se imbina deseori cu goticul timpuriu, cum de altfel s-a intamplat si in alte zone din centrul si estul Europei.

Sculptura si pictura

In cadrul artei romanice, sculptura si pictura au fost subordonate arhitecturii. Decorul sculptat al edificiilor romanice se plaseaza in jurul portalulilor, in jurul capitelulilor, de asemenea pe fetele unor obiecte de cult.

Inspirata mai ales din mitologia crestina, dar utilizand si elemente fantastice, multe de origine orientala, sculptura romanica are in primul rand un caracter decorativ, hieratizant. Considerata si ea ca un element decorativ, figura umana este turtita, alungita, contorsionata, dupa caz, pentru a raspunde

8

nevoilor compozitionale. Tratarea schematizata, deseori rusticizata, a figurilor este compensata de simtul decorativ si de inventivitatea fabuloasa a mesterilor.

Sculptura in relief are inspiratie religioasa. Anul 1000 a reprezentat un moment important in evolutia iconografica a sculpturii datorita spaimelor in fata Apocalipsei ce se anunta. Ideea Judecatii de apoi inspaimanta intr-o vreme in care biserica pedepsea ereziile. Stilizarile urmaresc sugerarea unei suferinte. Personajele apartin unei lumi patetice

Ronde-bosse-ul si relieful se dezvolta. Eleganta romanilor si fastul dirijeaza arta catre lux. Ronde-bosse-ul a permis romanilor crearea unor monumente in spatii largi, in forumuri si in locuri publice. Reliefurile impodobeau arcuri de triumf, columne ( reliefuri cu caracter istoric-Columna lui Traian, reliefuri cu caracter alegoric-folosirea simbolurilor si alegoriei-Altarul pacii, Columna aureliana).

Picturile romanice, de asemenea cu un pronuntat caracter hieratic, sunt la origine o ramura a picturii bizantine, care s-a dezvoltat in conditii specifice, caracterizata fiind prin schematism, dar si prin spiritul narativ-popular.

Pictura se dezvolta in atelierele mestesugaresti din cadrul manastirilor.Pictura de manuscris urmeaza traditia precedenta si cunoaste o mare dezvoltare in Franta,

Anglia, Spania si Italia.Pictura din Pompei impresioneaza prin organizarea spatiului, efectele de apropiere si adancime,

gruparea personajelor, arta formelor, atitudinilor. Rosu pompeian abunda, galbenul, violetul, albastrul si verdele transparent dau pretiozitate.

Pictorii scolilor locale trezesc admiratia prin perspectiva cromatica, efectele trompe l'oeil.

Artele decorative

In cadrul artei romanice trebuie considerate si piesele de arta decorativa: tapiserii, emailuri in champ-leve, practicate in special la Limoges (Franta), manuscrise caligrafiate pe pergament si ornamentate cu miniaturi, feronerie, argintarie, obiecte din bronz, mobilier etc. Tesaturile ocupa un loc deosebit. Tesatura din biserica din Bayeux este reprezentativa perntru acel timp si prezinta episoade din luptele de cucerire a Angliei de catre normanzi in secolul XI si tot in cadrul tesaturii sunt prezente si scene campenesti. Multitudinea culorilor, aplicatia diferitelor materiale si tesaturi pe panza suport creeaza un ansamblu original.

9

Concluzie

Arta romanica se dezvolta intre secolele XI-XIII in statele feudale ale Europei occidentale. Principalulul domeniu de manifestsre a acestei arte este arhitectura, cu doua mari programe: castelele fortificate si bisericile de tip bazilica. Sculptura si pictura sunt subordonate arhitecturii, avand un rol mai mult decorativ. Starea de incertitudine si razboi care domnea in epoca, ca si alti factori de natura artistica determina o anumita masivitate a creatiilor, carora le lipseste supletea si naturaletea.

In general, stilul artei romanice se caracterizeaza prin maretia si severitatea constructiilor, prin hieratismul si decorativismul artelor figurative.

Aparuta in ultimele decenii ale secolului al X-lea, arta romanica se cristalizeaza in veacul reformei gregoriene, cand sunt construite primele monumente reprezentative. Ea se raspandeste rapid in tot spatiul catolic, iar dominatia sa se mentine, cu particularitati regionale, si in secolele urmatoare. Numele stilului a fost dat de savanti, pornind de la unele elemente de inspiratie romana antica pe care acesta le-a asimilat. Stilul Romanic preia de la romani planul bazilical si arcul semicircular.

Titlul de patrie a primelor monumente romanice este disputat de regiunile de traditie culturala antica: Proventa, in sudul Frantei, Lombardia, in Italia, si Catalonia, in Spania. In Franta, reprezentativa este biserica abatiala de la Cluny, lunga de 187 m si inalta de 30 m, azi disparuta. Alaturi de ea pot fi mentionate Notre-Dame din Clermont si biserica abatiala din Vezelay. In Spania, de o mare faima in epoca se bucura biserica Sfantul Iacob din Compostella, cu noua turnuri. In Germania, cele mai cunoscutesunt catedralele din Maintz, Worms, Regensburg si Speyer. In sfarsit, in Italia, unde romanicul domina secole in sir si patrunde si in orase, cele mai cunoscute monumente sunt baptiseriul din Florenta si marea basilica San Marco din Venetia, capodopera a artei medievale, inaltata de mesteri bizantini.

Arhitectura urbanistica

Arhitectura s-a manifestat in functie de cerintele vietii publice si de stat. Imparatii romani au construit la Roma numeroase forumuri ce le-au purtat si numele (Cezar, Augustus, Traian, Vespasian). Forumuri au fost construite si in regiunile in care armatele romane au ramas. Forumul reprezenta un ansamblu urbanistic -nucleul orasului-care grupa institutiile administrative, bazilicile, templele, bibliotecile. Cel mai impresionant a fost Forumul lui Traian, construit la inceputul secolului II.Ansamblurile urbanistice romane impresioneaza prin modul in care sunt realizate traseelor strazilor, prin alinierea zidurilor caselor, prin organizarea oraselor in functie de conditiile reliefului.

Arhitectura omagiala

Un capitol al constructiilor romane este reprezentat de arcuri de triumf, columne si trofee. Aceste constructii glorificau puterea Romei sau pacea (Columna lui Traian, Trofeul de la Adamclisi, Arcul lui Titus, Arcul lui Septimiu Sever, Altarul pacii).

Arhitectura religioasa

Un templu destinat zeilor este Panteonul, construit de Agrippa in 27 i.e.n. si reconstruit de Hadrian (117-125 e.n.). Are planul circular si zidurile de caramida au grosimea de 6,20m.

Exteriorul este acoperit cu placi de marmura.

10

Arta gotica  

Spre deosebire de arta romanica, creata si dezvoltata in mediul monastic, arta gotica este preeminent urbana "este prima forma de manifestare a unei culturi general-europene, orasenesti si moderne"91 Este epoca in care intervin o serie de schimbari in mentalitatea umana centrate mai ales in jurul problematicii realitatii care poate apare in notiuni generale sau/si in obiecte individuale, impunandu-se conceptia acelora care considerau notiunile generice ca fiind construite exclusiv pe ratiunea umana. Pe de alta parte are loc o teoretizare a tehnicii creatiei artistice, artistul un loc si un rang bine definit in societate iar tehnica progresiva proprie goticului il elibera de problema dogmei caracteristice artei bizantine si romanice.

            Denumirea de "gotic" la inceput avea un sens peiorativ de "barbar" exprimand convingerea subiectiva a ideologilor artei de dupa Renastere care considerau ca numai arhitectura derivata din stiinta artistilor lumii vechi este logica si armonioasa. Goticul era considerat un rezultat al unor traditii bazate pe ignoranta si pe lipsa de adevarata stiinta arhitecturala 

Arhitectura

            Ca si in cazul romanicului, arhitectura este forma suprema de manifestare a goticului insa sculptura si pictura gotica au o independeta (si un impact) mai mare decat in romanic. Arhitectura gotica a fost urmarea logica a nevoii, simtita pretutindeni, de a se ajunge la mai multa lumina si la mai mult spatiu sau "mai bine zis a fost incercarea staruitoare de a compune un basm frumos intr-o ambianta prea brutala pentru a putea fi suportata fara un

derivativ spiritual". Asa cum s-a precizat mai inainte, Renastere (dar si mai tarziu) a existat un curent puternic de negare a valorilor artei gotice. Cel mai elocvent exemplu in acest sens era Giorgio Vasari, celebrul arhitect italian si unul dintre cei mai cunoscuti discipoli ai lui Michelangelo care se exprima in termenii urmatori: "Acesti Goti, acesti barbari care nu cunosteau nimic din traditia adevarata si-au creat un stil al lor, care se rezuma la un haos de sageti, turnulete ornamente caraghioase si adaosuri de prisos, din care frumusetea clasica, simpla este cu totul inlaturata".

            Un loc comun in analiza comparativa a celor doua stiluri este afirmatia ca de obicei o biserica romanica este scunda, greoaie, masiva, saraca in elemente decorative iar o biserica in stil gotic are o structura complicata cu aparenta usoara si aeriana cu un interior bine luminat cu o evidenta tenta spre verticalitate. Definitia - desi in linii generale concorda cu cele afirmate - nu poate fi absolutizata de vreme ce bisericile romanice pot avea o structura mai complicata, bine luminate cu ornamentica bogata pe de alta parte exista si biserici gotice cu un plan simplu si ornamentica saracacioasa.

11

            Catedralele gotice prin volum si inaltime le depasesc cu mult si pe cele mai mari catedrale romanice; "privirea nu se loveste de forme masive aflate in penumbra ci imbratiseaza dintr-o data intregul spatiu (.) fiecarei parti a unei biserici romanice ii revenea in esenta o anumita functiune: peretii interiori separau navele, intre ele, colanele si pilastrii sprijineau peretii, arcurile reuneau sprijinele. Intreaga constructie este alcatuita din elemente individuale, in catedrala gotica, insa toate elementele se afla in diferite corelatii: arcurile nu reunesc numai sprijinele, ci si iau parte si la tendinta ascendenta dominanta si

incadreaza cele mai felurite perspective () in felul cum a fost conceputa constructia arcadei se oglindeste intentia din ce in ce mai accentuata a culturii medievale de a tine seama de factorii psihologici in vederea realizarii telurilor ei ideologice". In general arta gotica se poate defini ca 'arta ogivei' fiindca arcul in ogiva este baza acestui stil arhitectonic. Marea inovatie a fost asezarea boltii pe o incrucisare de ogive pe armatura de nervuri diagonale de sub bolta care porneau de la nasterea arcelor frante. Bolta deci sta pe un schelet de nervuri care preiau o mare parte din sarcina boltii si o convertesc in apasari care se propaga prin planurile verticale ale nervurilor. Deci presiunea nu se mai exercita pe segemente ci se localizeaza spre punctele de rezistenta. Arcul frant reduce apasarile verticale permitand reducerea grosimii zidului;

greutatea boltii se descarca pe contrafortii zidului exterior, acesta fiind sprijinit pe arc-butanti degajati de ansamblul constructiei sustinand peretii navelor laterale si inaltati deasupra acestora. Arcul-butant echilibreaza apasarea laterala a boltii de piatra, opunandu-i o apasare inversa tocmai in punctele unde presiunea boltii este mai puternica. Acest lucru permite ca zidurile sa fie inaltate cat mai sus, sa le dea o mai mare stabilitate si sa deschida ferestre mari in nava centrala. Datorita acstor inovatii tehnice, catedralele gotice capata o maretia impresionanta, determinata de: spatiul imens al interiorului, rezultat al dimensiunilor enorme ale unor constructii (in timp ce la cea mai mare constructie romanica, biserica de la Cluny, nava are 30 m inaltime, Catedrala Notre-Dame din Paris are 34 m inaltime, si nu este cea mai inalta).

-liniile ascendente  vericale, care predomina. Toate liniile gruprurilor de coloane se pierd in partea de sus si, interiorul scaldat de lumina avand in vedere faptul ca nu mai era nevoie de ziduri groase care sa sustina greutatea constructiei, permitandu-se deschiderea de ferestre mari.

12

            Catedralele gotice prin turnurile lor avantate si portalurile splendide,fac deja pe dinafara o impresie deosebita, insa impresioneaza mai puternic prin interiorul lor prin spatiul aerian imaterial, in care p rivirea nu se loveste de forme masive.

            Bineinteles ca si in cazul goticului exista o serie de caracteristici regionale: in Anglia bisericile se disting prin grosimea si policromia zidurilor, prin abundenta elementelor decorative, care in faza stilurilor 'decortativ'si 'perpendicular' acopera intregul plafon. In Germania, tipic este aceea Hallenkirche ('biserica hala')-cu navele de inaltime egala. In Italia, bisericile nu prezinta diferente mari intre navele centrale si laterale, frecvente fiind motivele orizontale care reduc verticalitatea cladirii.

            Aparuta in Franta  prima constructie gotica dateaza din 1130 din zona Parisului, dar si in cazul acestei tari decalajele sunt destul de mari de vreme ce marile catedrale din Paris si Poitiers incep a fi construite in 1163 iar o multime de catedrale romanice incep a fi construite prin sec XII in acelasi timp cu catedrala din Chartres. Intrucat arhitectura gotica abunda in exemple spectaculoase de margaritare arhitectonice in continuare ne vom opri asupra catorva dintre reprezentarile cele mai spacifice: Saint-Denis, Notre-Dame din Paris, Chartres, Reims, Amiens si Bourges.  Saint Denis construita la mijlocul sec XII

reprezinta o opera 'experimentala' de vreme ce este prima biserica ce foloseste masiv arcele ogivale folosite mai ales la cor. Constructia are o directie Est-Vest iar zidaria se prezinta a fi inca masiva si cu bolti in stil romanic. Notre-Dame din Paris, construita intre 1163-1330 a ramas cu turnurile fatadei neterminate. Spatiul interior este de 5500 metri patrati, lungimea 130 m. Reprezentanta a stilului radiant a arhitecturii gotice, Notre-Dame reprezinta o creatie propagandistica referitoare la ideologia autoritatii centrale. Remarcabile sunt cele trei registre compozitionale: al portalului, a frizei si a turnurilor. Desi este considerata a fi o biserica gotica prin excelenta exista totusi elemente romanice observabile mai ales pe fatada cladirii. Interiorul catedralei 'este demn de exteriorul ei. El reda impresia imensitatii, desi proportiile cladirii nu sunt excesive'. Si aici exista trei registre: primul la inaltimea arcelor sprijinite pe coloane. Al doilea etaj este format dintr-un triforium in spatele careia sunt tribunele (Notre-Dame fiind una din ultimele mari cladiri in care s-au construit tribune). Deasupra triforiumului se afla ferestrele navei centrale, acestea constituind cel de-al treilea registru.

            Catedrala Notre Dame din Chartres (sfintita in 1260) reprezinta 'primul triumf absolut al goticului francez'. Partea vestica a catedralei este dominata de doua turnuri de peste 90 m insa ornamentate diferit din cauza decalajului de timp: primul, construit in sec XII are decoratia mult mai simpla, celalalt terminat in sec XIV are ornamentica mult mai variata si mai bogata. Portalul este decorat cu scene din viata lui Isus, iar pe rozasa de pe fatada vestica sunt redate scene din Judecata de Apoi. Fatada si interioarele sunt ornate cu peste 10.000 figuri din piatra si sticla. Remarcabila este si suprafata totala a vitraliilor: 2.000 metri patrati. Catredrala apartine celei de a doua faze a goticului: stilul lanceolat. Catedrala din Reims este considerata printre ultimele mari capodopere ale goticului francez. A fost construita in sec XII, fiind considerata o adevarata 'dantela de piatra'. Caracteristice sunt: portalul, cel mai frumos din

13

toata arta gotica si, pe plan arhitectonic, inlocuirea timpanului usii centrale printr-o roza asa incat in realitate exista doua roze suprapuse: cea mare de la al doilea etaj si o alta deasupra portalului.

            Catedralele de la Bourges si Amiens (despre care Puskin spunea ca este o adevarata 'Biblie in piatra'), apartinandstilului flamboaiant sunt cele mai dinamice. Catedrala din Burges dezvolta cinci nave etajate pe un plan de tip continuu, fara transept. Compozitia interioara prezinta un aspect original: stalpii navei sunt compusi dintr-un nucleu cilindric inconjurat de colonete. Catedrala de la Amiens este o capodopera in structura: 'nava este expresia cea mai pura si cea mai perfecta a sistemului gotic, avand aceea calitate absoluta, aceea logica sigura pe care o lumina egala trecand prin vitraliile incolore le face mai lizibile si mai reci totodata'. Catedrala de la Amiens- desi apartine goticului flamboaiant considerata a fi 'o exagerare si o decadenta a arte gotice'- prin aspectele sale compozitionale arata omogenitatea stilului gotic francez.

            Dupa Franta, tara arhitecturii gotice prin excelenta este Anglia care, totusi se mentine in afara 'goticului continental'. Diferenta majora, care apare inca de la primele analize, este insasi plasarea edificiului in spatiu: daca in Franta sau Germania bisericile sunt plasate in centrul orasului medieval (cu strazile ei incalcite), in Anglia cladirea este plasata pe un loc mai retras, mai ridicat si mai deschis. De aici a doua diferenta: catedralele engleze sunt mult mai joase si mai lungi. Pe fatada vestica rar avem turnuri duble, mai degraba turnuri singulare cu baza patrata. Pe langa orizontalitate, arhitectura engleza mai are cateva caracteristici: nervaturile multiplicate fara sa fie legate functional nici de bolti, nici de pilastrii de descarcare: disproportia dintre lungimea navelor, intinderea fatadei si inaltimea propriu-zisa a cladirii. Goticul englez isi delimiteaza trei faze de creatie: stil englez primar   (early english), perioada in care se definesc caracteristicile goticului britanic, reprezentate de catedraleleCantebury si Wells (prima catedrala engleza in intregime gotica), Lincoln, York, Salisbury- singura catedrala care prin vericalitate se aproprie de catedralele continentale, fiind construita in acelasi timp cu edificiile de cult din Chartres si Amiens. A doua preioada este cea a stilului ornat   (decorated style) in care goticul englez isi dezvolta caracteristicile proprii, prin boltile 'stelare' care nu isi multiplica numai nervurile intermediare ci si nervurile de legatura ale acestora fara ca sa aiba vreun rol functional, dar si prin ferestrele in care tesatura de piatra ce sustine ornamentele vitraliilor se ramifica si se impleteste cu aceeasi fantezie ca si goticul flamboaiant de pe continent.

            Forma cea mai expresiva a goticului englez se regaseste in stilul perpendicular   (perpendicular style), in care bolta 'stelara' cu nervurile ei din ce in ce mai complicate ajunge la tipul 'frunza de palmier' sau mai degraba ia forma de evantai 'fan vaulting'. Din boltile astfel acoperite, nervurile coboara in manuchi intr-un val de formatiuni conoidale cum se intampla laDivinity School in Oxford, capela lui Henric VII din Westminster Abbey etc.

            Germania s-a lasat destul de greu "cucerita" de gotic, abia in 1230 (la un secol de la aparitia stilului) se mentioneaza primele constructii de acest tip. Insa tot Germania va care va contribui in mod decisiv la raspandirea stilului gotic in Europa Centrala si de Sud-Est. Catedralele germane la inceput le imitau pe cele franceze (in special pe cele de la Laon si Amiens). Rezultatul a fost insa spectaculos: catedralele de la Magdeburg, Nauburg, Bamberg, Köln sunt numai cateva dintre exemplele cele mai reprezentative. Domul din Köln este fara indoiala o capodopera in acest sens: construita intre 1248-1437; 1842-1880, impresioneaza atat prin dimensiuni cat si prin grandoare artistica: sanctuarul, inaugurat in 1322 are 41 m lungime, 45 m latime, iar nava centrala are 43 m inaltime. Turnul, neterminat, al fatadei sudice are 59 m inaltime. Celelalte doua turnuri ale fatadei vestice (terminate in 1883,aceasta fiind si data terminarii edificiului) au 157 m inaltime. Din cauza intemperiilor cauzate mai ales de bombardamentele aliate din timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial, iar azi din cauza ploilor acide, catedrala necesita permanente lucrari de reconstructie, fiind un capitol neicheiat al istoriei arhitecturii. Se poate observa ca

14

formula adoptata de arhitectura germana este cea a bisericii cu navele de inaltime egala, cu aspect de unica sala mare sau hala de unde si denumirea de Hallenkirche ('Biserica hala'), tipica mai ales in Westfallia. Planul edificiului este aproape patrat (cu lungimea si latimea aproape egale), fara transept, ca elemente de sustinere coloanele sunt preferate pilastrilor compusi, capitelurile sunt eliminate iar interiorul este foarte luminos din cauza ferestelor inalte.

            In Spania, prima constructie (romano)gotica este catedrala de la Avila, cu o fatada ingusta , sobra, aproape total lipsita de elemente ornametale. Catedralele de la Burgos, Leon si Toledo reprezinta deja un gotic spaniol 'maturizat'. Catedrala din Burgos (1221-1250), prezinta trei nave, un transept, arce in ogive pure si, trei fatade: doua ale bratelor transeptului si cea principala, doua turnuri de fatada si un turn-lanterna octogonal. Dintre cele 15 capele, cea mai imprtanta este capele 'del Contestable', decorata in varianta spaniola a stilului flamboaiant,'stilul isabelin'. Catedrala de la Leon (1205-1230) considerata capodopera arhitecturii gotice spaniole, seamana cu edificiile din Reims si Amiens, dar ca plan are numai trei nave,dar si trei transepturi si un numar impresionant de vitralii. Catedrala din Toledo este considerata cea mai spaniola dintre toate catedralele gotice din Peninsula Iberica: prezinta cinci nave de inaltimi diferite si un transept redus , un singur turn de fatada si pilastrii extrem de masivi care face arc-butantii aproape inutili.

Spre sfarsitul sec XV, se impune 'stilul isabelin' in special in Vallaloid, reprezentata de edificiile din Toledo, Biserica franciscana,si Salamanca, unde arhitectura isabelina anunta deja stilul Renasterii.

            Italia, pe fondul mostenirii antice si romanice a acceptat destul de greu stilul gotic, de accea edificiile de aici sunt mai putin spectaculoase (dar si mai indoielnice din punct de vedere artistic) decat in celelalte parti ale europei. Primele edificii gotice, datorate ordinului cistercian (Fossanova,Casamari), pe langa saracia de forme si ornamentica, imbina stilul gotic cu elemente romanice. Caz specific sunt bisericile spurapuse San Francesco din Assissi: biserica inferioara, de fapt o cripta-biserica prezinta contraforti cilindrici cu reminiscente romanice, iar biserica superioara uninavala, prezinta un spatiu larg, in stil gotic, obtinut prin eliminarea pilastrilor.

Si celelalte catedrale gotice din Italia: San Andrea din Vercelli, Santa Croce din Florenta sau catedralele din Siena si Orvieto se caracterizeaza prin aceeasi prelucrare a goticului, uneori cu rezultate ciudate. Astfel Domul din Milano, cel mai apropriat de goticul 'clasic' european din cauza incarcarii pana la refuz cu elemente decorative este considerat de Focillon 'capodopera falselor capodopere'. Construit in stil flamboaiant, domul perzinta 145 turnulete, 3159 statui, in general un decorativism aproape ostentativ in detrimentu claritatii profilului arhitectonic si a unitatii estetice. Cu o supratafa interna

de 11.700 metri patrati, lungime exterioara de 157 m, cu latimea navelor de 66 m, iar lungime transeptului de 92 m domul este cel mai mare edificiu dupa San Pietro din Roma.

            Arhitectura civila este reprezentata mai ales de palatele comunale prezente in special in Franta si Germania cum ar fi cele din Rouen (Palatul Parlamentului), Lübeck sau Köln. In Anglia, arhitectura

15

municipala lipseste aproape cu desavarsire; in Italia insa pe baza prosperitatii oraselor comerciale au fost ridicate impunatoare palate municipale din piatra- cum ar fi Palazzo Vechio din Florenta; caramida-Palatul orasenesc din Sienna, ce prezinta o structura sobra cu creneluri ce dau un aspect de fortareata. Decoratia exterioara este insa bogata, folosindu-se deseori placaje de teracota sau incrustatii de placi policrome emailate ca dadeau cladirii un plus de culoare.

Sculptura.Pictura. Vitraliul.

               Diferenta majora a sculpturii gotice fata de cea romanica consta in primul rand prin abandonarea formelor  fantastice (monstrii, animale fantastice), si mai ales renuntarea la deformarea expresionista a figurilor, acestea devenind mai line, mai armonioase in acelasi timp exprimand mai clar senimentele. Desi trecerea de la romanic la gotic a fost mai lenta decat in cazul arhitecturii, incepand cu sec. XII se produce emanciparea completa a sculpturii. Acest aspect se poate observa mai ales comparand statuile cu caracter de coloana a Catedralei de la Chartres si cele ale figurilor de pe fatadele Catedralelor de la Reims si Amiens, unde maestrii de statui  au tins sa umanizeze personajele, prezentandu-i cateodata in timpul unei convorbiri pentru a le da o mai mare aparenta de realitate.(Fecioara si Elisabeta de la Catedrala de la Reims).In acest context Fecioarade la Reims face parte dintre operele cele mai nobile ale plasticii gotice. Mesterul a reusit sa armonizeze idealul clasic, grecesc al frumsetii femininecu oreprezentare medievala a smereniei si majestuozitatii- constata pe drept Alpatov. De asemenea daca la Chartres figurile sunt inca lungi si rigide, la Reims si Amiens,statuile nu numai ca se desprind de fundalul arhitectonic, dar iau forma de ronde-bosse cu 'personalitate' proprie.

         Secolul XII este considerat perioada de apogeu a sculpturii gotice atat din punct de vedere artistic cat si cantitativ. Ajuns la maturitate, arta statuara gotica se defineste prin simplitate expresiva, plastica robusta a formelor, eleganta si zveltete si o anume poza retinuta. 

         Secolele XIV-XV, aduc insa o serie de schimbari in ceea ce priveste modul de alegere si tratare a temelor, pe fondul calamitatilor (Ciuma Neagra), Razboiul de 100 de ani si al propagarii curentelor mistice: accentul cade acum pe descrierea spectacolelor suferintelor lumii, inmultindu-

se scenele care redau patimile Mantuitorului, sau a unor scene macabre. Pe de alta parte, aceste schimbari aduc o mai mare naturalete si o mai profunda coborare in aspectele mai direct sentimentale de umanitate. De asemena se inmultesc redarile de scene cotidiene, de obicei ca teme de zodiac si in mod interesant, legata de plastica funerara a statuilor culcate pe sarcofage (gisanti), se dezvolta si arta portretului.

     O contributie substantiala la arta statuara gotica a adus-o Germania. Desi primele modele sunt inspirate de la Catedralele de la Chartres, Reims si Paris, mai tarziu se manifesta si tendintele proprii caracterizate prin sublinierea caracterului individual al personajelor, cautarea unei expresivitati cat mai marcante. Primele reprezentari sunt cele din Catedrala de la Magdeburg, cu elegantele statui simbolice, urmate de celebrele cicluri sculpturale din Bamberg si Nauburg: prima cu statuile Mariei si Sf. Ecaterina de o exceptionala plasticitate, sau 'Calaretul din Bamberg', cea de-a doua catedrala fiind

16

reprezentata de statuile perechilor Hermann si Reghindis si in special Ekkehard si Uta una din cele mai fine, mai frumoase si mai enigmatice reprezentari feminine laice.

     Anglia si-a pastrat independenta si in cazul sculpturii. Desi in cazul statuilor-coloana de pe fatada Catedralei de la Wells pot fi observate asemanari cu statuile pariziene, se contureaza in acelasi timp, si trasaturile definitorii ale sculpturii gotice engleze: inclinatia spre relieful plat si solutia bidimensionala. Caracteristica este de asemenea accentul pus pe statuaria funerara, intr-o redare cat mai realista a figurii. Exceptionala este in acest sens statuia Printului -Negru realizata cu o acuratete aproape fotografica.

    Spania incepand cu sec. XIV - XV  va crea prin sculpturile giganticelor retabluri din Taragona si Palma de Mallorca una din cele mai remarcabile opere de sculptura gotica din Occident. Caracteristice sunt preferinta aproape exclusiva pentru tematica religioasa, exacerbarea individualismului, indiferenta fata de idealism.

    Peninsula italica, desi manifesta aceeasi lipsa de entuziasm ca si in cazul arhitecturii, reuseste sa dea culturii europene o triada de artisti care isi vor pune amprenta pe intreaga arta statuara gotica: Nicola Pisano- creatorul amvonului Baptisteriului din Pisa, Giovanno Pisano- care s-a inspirta atat din sculptura Antichitatii tarzii cat si din goticul francez, va crea uimitoareaInchinarea pastorilor, lucrare care pe langa realismul reprezentarii degaja o umanitate calda. Arnolfo di Cambio, arhitect principal al Domurilor din Sienna si Pisa, autorul amvoanelor din Pistoia si Pisa si al grupurilor Madona cu pruncul este considerat cel mai mare maestru al goticului italian.

      Arta statuara gotica cu zveltetea ei juvenila, cu poza retinuta si contururile fluente ale drapajului, oglindea o constiinta mai puternica a demnitatii umane si o mao fina caracterizare a sentimentelor si senzatiilor.      

     Cat priveste pictura, aceasta va ramane subordonata arhitecturii pana in sec XV. Avand in vedere faptul ca arhitectura gotica a redus suprafetele plane ale peretilor, pictura va fi eliminata cu desavarsire, locul ei fiind luat de vitralii. Totusi ansambluri picturale originale vor fi realizate de Simone Martini, Matteo Givanni da Viterbo, Cinabue, Cavalini si mai alesGiotto din Bondone (cu acel magnific ansamblu de fresce din Capella Scrovegni din Padova), care reprezinta tot atatea stadii in pictura gotica, ce va parcurge de la tema 'Dansului macabru' (tema predilecta pe fondul marilor epidemii de ciuma) la 'Madona cu pruncul pe tron' a lui Giotto a evolutie continua si armonioasa.

      Vitraliile 'creatia cea mai extraordinara a Evului Mediu' pe langa functia educativa (prin redarea de personaje sacre sau scene biblice), va avea o extraordinara valoare estetica prin explozia de culori si lumini, ce sublinia inca o data, daca mai era necesar, prezenta Luminii Divine.                                                                         

            In concluzie, goticul reprezinta treapta imediat urmatoare stilului romanic, caracterizandu-se printr-un aspect mai inchegat, o maiestrie mai inalta si ' printr-o experienta mai cuprinzatoare decat arta romanica. Tot ce apartine stilului gotic prezinta o maturitate mai mare, o constiinta mai puternica si adesea un grad mai inalt de desavarsire artistica. Dar odata cu atingerea acestei maiestrii, arta gotica si-a pierdut farmecul pe care il avea arta romanica care, era totusi mai apropriata de Renastere prin unele din formele sale de manifestare, decat stilul gotic'. Totusi, goticul a creat sentimente fara de care arta Renasterii ar fi de neconceput, maestrii goticului fiind primii care dupa secole au reusit sa (re)demonstreze in mod constient ca 'omul este masura tuturor lucrurilor' .    

 

17