arta إںi إںtiinإ£a lui solomon marcus - ƒ, ca filosof, aristotel أ®n cartea xii din...

Download Arta إںi إںtiinإ£a lui Solomon Marcus - ƒ, ca filosof, Aristotel أ®n Cartea XII din Metafizica face

Post on 04-Sep-2019

2 views

Category:

Documents

0 download

Embed Size (px)

TRANSCRIPT

  • 1

    Arta şi ştiinţa lui Solomon Marcus

    În dialogul platonician Phaidon (sau Despre suflet: dialog etic), Socrate porneşte de la ipoteza

    că există un Frumos în sine, un Bine în sine, un Mare în sine etc.; şi-i răspunde nerăbdării lui Cebes:

    „Eu sînt convins că, dacă în afară de Frumosul în sine există şi altceva frumos, singura cauză pentru

    care acel lucru e frumos este participarea lui la Frumosul în sine; şi la fel pentru rest”. Vorbind în

    continuare despre Mărimi şi Cantităţi, despre raporturile dintre ele, convins că Cebes îşi va însuşi

    viziunea proprie, este încrezător că, alături de el, va declara sus şi tare aşa: „După ştiinţa mea,

    singurul fel în care ceva, orişice, accede la existenţă este participarea lui la esenţa proprie a fiecărei

    realităţi la care participă; astfel, în exemplele date, nu vei putea găsi nici o altă cauză a producerii

    lui «doi» decît participarea lui la Dualitate. Nimic în lume nu va putea vreodată deveni «doi» fără

    această participare, nimic «unu» fără a participa la Unitate”.

    În marginea eide-lor platoniciene, aflăm în Metafizica Stagiritului, Cartea (XIII) M, între

    altele, care este cîmpul de aplicaţii al ştiinţelor matematice (Aristotel răspunzînd totodată aici unor

    obiecţii ridicate de Aristip – care considera că: dacă orice lucru răspunde Binelui şi Frumosului,

    apoi lucrul matematic, de vreme ce nu are în vedere nici Binele, nici Frumosul, nu există cu

    adevărat): „Deoarece însă Binele şi Frumosul se deosebesc, căci primul e întotdeauna în acţiune, iar

    celălalt se află şi în lucrurile imobile, filozofii care susţin că matematica nu se ocupă cu Frumosul,

    nici cu Binele se înşeală, căci asupra Frumosului se concentrează mai ales discuţiile şi

    demonstraţiile ei. Faptul că ea – matematica – nu-i pomeneşte numele nu ne îndrep-tăţeşte să

    spunem că nu vorbeşte de el – de Frumos – căci ea nu face doar altceva decît să-i arate efectele şi

    raporturile. Formele cele mai înalte ale Frumosului sînt ordinea, simetria şi definitul şi pe acestea

    mai ales le scot în evidenţă ştiinţele matematice. Şi, de vreme ce aceste forme – vorbesc de ordine şi

    definit – sînt cauzele a o mulţime de efecte, e limpede că matematicienii socotesc oarecum drept

    cauză şi pe aceea de care vorbim, adică Frumosul”.

    Totodată, ca filosof, Aristotel în Cartea XII din Metafizica face cîteva precizări necesare

    pentru o mai limpede aşezare a matematicii şi fizicii în raport cu filosofia: „Deoarece şi

    matematicianul se slujeşte de principiile generale, însă într-un fel propriu lui, şi principiile acestea

    au a fi considerate de filozofia primă. Axioma conform căreia dacă din lucruri egale scădem părţi

    egale resturile sînt egale, e valabilă pentru toate cantităţile, dar matematica o concepe într-un sens

    mai restrîns şi o raportează la acea parte din material ce-i e propriu, cum, de pildă, la linii sau la

    unghiuri sau la numere sau la celelalte cantităţi, considerate acestea nu întrucît există în sine, ci

    întrucît fiecare din ele este un continuu cu una, două sau trei dimensiuni. Filozofia, dimpotrivă, nu

    se ocupă de lucrurile particulare în măsura în care fiecare din ele prezintă un accident, ci Fiinţă, şi

    anume întrucît fiecare din aceste lucruri este existent. Cu fizica se întîmplă acelaşi lucru ca şi cu

    matematica: ea se îndeletniceşte cu studiul accidentelor şi al principiilor lucrurilor, întrucît acestea

    sînt puse în mişcare nu întrucît sînt existente, pe cînd ştiinţa primă, precum am spus, studiază aceste

    obiecte în măsura în care substraturile lor sînt lucruri existente, dar nu întrucît sînt altceva. De aceea

    fizica şi matematica trebuie considerate ca părţi ale filozofiei”.

    Integrala operei lui Solomon Marcus argumentează cu asupra de măsură în favoarea unui

    model de matematician, la care principiile prime au îndreptăţirea de a fi considerate ca părţi ale

    filosofiei.

    În volumul omagial editat cu prilejul acordării pe 7 martie 2013 a titlului de Doctor Honoris

    Causa de către Universitatea Apollonia din Iaşi, într-o amplă profesiune de credinţă ce încununează

    o viaţă de strălucit cercetător – Singurătatea matematicianului (ce are ca moto: Paşaportul meu

    spre universalitate a fost matematica) academicianul Solomon Marcus face trimitere la Rainer

    Maria Rilke şi sfatul dat în Scrisori către un tînăr poet aspirantului la gloria literară, să se

    cerceteze… pînă în locul cel mai adînc al inimii şi recunoaşteţi faţă de dumneavoastră de-ar trebui

    să muriţi dacă vi s-ar interzice să scrieţi – numai în aceste condiţii crede că ar putea continua întru

  • 2

    creaţie. Şi, raportîndu-se la sine notează: „Cercetarea matematică nu este cu nimic mai puţin

    exigentă şi selectivă, chiar dacă severitatea selecţiei este aici de o altă natură. Întrebarea lui Rilke

    devine inevitabilă: Să faci cercetare matematică numai dacă simţi că nu ai putea trăi altfel. În ceea

    ce mă priveşte, un singur lucru pot spune: că nu mi-aş fi putut imagina viaţa altfel decît într-o

    activitate de cercetare iar, în măsura în care aş fi fost împiedicat s-o fac, m-aş fi considerat de-a

    dreptul nenorocit”.

    Singurătatea matematicianului argumentează în favoarea matematicii şi depăşirea la nivel

    educaţional a instrumentării acesteia ca simplă unealtă şi trecerea la aplicarea ei ca un limbaj

    matematic care s-a afirmat şi confirmat în fizică, încă de la Newton şi Galilei, nu mai puţin în

    economie, cel puţin din a doua jumătate a secolului XX cînd limbajul matematic a devenit moda-

    litatea curentă în cuantificarea relaţiilor econo-mice; biologia beneficiază consistent de capa-cităţile

    limbajului matematic, inclusiv în studiul sistemului nervos şi al eredităţii, la ingineria energiei s-a

    adăugat în ultimele decenii ingineria informaţiei. „Semantica limbajului matematic, precizează

    Solomon Marcus, este, ca şi aceea a limbajului comun, de două feluri: aditivă (cînd semnificaţia

    întregii expresii se obţine prin concatenarea semnificaţiilor componentelor) şi integrativă (cînd

    semnificaţia întregii expresii este diferită de semnificaţia obţinută prin concatenarea semnificaţiilor

    componentelor).

    Limbajul matematic realizează de multe ori un proces de optimizare semiotică, asemănător

    celui poetic”.

    După publicarea în 1957 a lucrării lingvistului american Noam Chomsky, Syntactic

    structures, lingvistica matematică capătă o importanţă în constantă creştere, unde gramatica

    generativă îşi află susţinerea în logica matematică.

    Textualitatea, intertextualitatea şi hipertextualitatea teoretizate, între alţii de Jaques Derrida,

    Roland Barthes, Julia Kristeva, Tzvetan Todorov, Mihail Bahtin, sînt, cum spune Solomon Marcus,

    la ele acasă în matematică: „Într-adevăr, într-un text matematic se manifestă, mai mult decît în

    orice alt text, fenomenele de dependenţă la distanţă. Suprimaţi dintr-o carte de matematică primele

    zece pagini şi riscaţi să nu mai înţelegeţi aproape nimic din rest. O operaţie similară într-o carte de

    geografie sau de istorie are un efect neglijabil. Faptul se explică prin structura textelor matematice;

    prin construcţia în etape, în care fiecare etapă se bazează în mod riguros şi explicit pe etapele

    anterioare. În matematică, preluarea noţiunilor, convenţiilor şi rezultatelor anterioare are o

    asemenea amploare, încît reluarea lor, de fiecare dată cînd ele sînt invocate, ar pune la grea

    încercare atenţia şi memoria şi ar sabota funcţia euristică a limbajului”.

    Fenomenul dependenţei la distanţă, în matematică se manifestă în ambele direcţii, pe toată

    întinderea textului. „Limbajul matematic este deci, prin excelenţă, un teritoriu în defavoarea

    permanentă a relaţiilor anaforice şi cataforice” (Solomon Marcus).

    Acelaşi fenomen este prezent şi în poezie unde localul este în conexiune cu întregul şi, nu de

    puţine ori o aglomerare de metafore locale coagulează într-una globală. Este vizibil că sînt

    asemenea dar şi diferite, dependente la distanţă, nu are în poezie, caracterul precis şi explicit pe

    care îl are în matematică: „Legătura dintre local şi global este, în poezie, o operaţie ambiguă,

    interpretabilă într-o infinitate de feluri; ea ţine deci de actul lecturii şi al interpretării, aparţine

    cititorului. Semnificaţiile în matematică au un statut conceptual iar conceptele sînt susceptibile de

    definiţii. Acest fapt le distinge de semnificaţiile poetice, care manifestă o tendinţă anticonceptuală.

    Poezia încearcă să recupereze cu ajutorul contextului ceea ce pierde în materie de dicţionar. De

    aceea ea are nevoie de contexte practic infinite, regăsind astfel, pe o cale complet diferită, o situaţie

    valabilă şi în matematică”.

    Există o antipatie foarte răspîndită,