Mihai Lisei

Realismul socialist in exegeza romaneasca  Abstract: The article offers a closer look on the Socialist Realism in the Romanian literary area, emphasizing the contributions of important Romanian historical and literary critics such as Ion Istrate, Sanda Cordos, Marian Barbu.Keywords: Romania, Communism, Socialist Realism, the working-class ideology

In conditiile in care un capitol sumbru din literatura romana, cum este acela despre realismul socialist, intra in sfera reexaminarilor critice, o astfel de investigatie trebuie sa se realizeze intr-o maniera documentata, obiectiva si decomplexata. Scoaterea de sub pecetea tainei a bio-bibliografiei tuturor personajelor implicate contribuie si ea, in mod nemijlocit, la receptarea completa si corecta a ceea ce a insemnat realismul socialist in spatiul romanesc. Dupa 1989, cind dialogul a intrat intr-o conjunctie favorabila cu libertatea de expresie, la nivel interpretativ, s-au impus mai multe tipuri de exegeti ai realismului socialist. In mod transant, sint de mentionat doar aceia care, printr-o voce grava si asumata, au contribuit prin studii serioase la reconstituirea demistificata a "obsedantului deceniu" literar romanesc.          * * *       In 1995, doua carti de istorie literara au trecut aproape neobservate de catre marele public. In presa de specialitate ezbaterile pe marginea lor au avut mai degraba o tenta politica (si politizata), decit una literara. Sa fi fost vorba doar de ignoranta celor care s-au decretat adeptii revizuirilor axiologice si etice in planul sensibil al literaturii?... Cele doua importante lucrari, la care facem referinta, sint Romanul "obsedantului deceniu" (1945 - 1964). O radiografie alfabetica[1], de Ion Istrate, respectiv, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii[2], de M. Nitescu.              O introducere la realismul socialist   Prima dintre carti este conceputa ca un dictionar de opere literare, menit, pe de o parte, sa ilustreze (printr-o evidenta completa) romanul romanesc publicat in tara in perioada 1945-1964, iar, pe de alta parte, sa fie consultat, prin indicele comentatorilor, si "din perspectiva receptarii operelor analizate, in sensul promovarii valorice". Desigur ca autorul nu uita sa evidentieze insulele de lumina in oceanul puzderiei de romane cu un caracter  realist-socialist.       Ampla introducere[3] la climatul premergator instaurarii puterii comuniste[4], reface un traseu istoric pe care Romania a trebuit sa-l parcurga imediat dupa terminarea celui de-al doilea Razboi Mondial. Prin actul de la 23 august 1944, Romania a revenit in tabara aliatilor sai traditionali, Anglia, Franta si SUA, fiind insa nevoita sa accepte si prezenta URSS-ului, ca putere invingatoare. De la promisiunile lui Molotov, la 2 aprilie 1944, in cadrul unei conferinte de presa, la Moscova, si pina la conferinta de la Yalta, intre 4 - 12 februarie 1945, la care au participat puterile invingatoare si Guvernul provizoriu al Frantei, Romania parea sa-si regaseasca suflul necesar pentru a trece in rindul tarilor democratice. Dar, odata cu intrarea in Bucuresti, la 31 august 1944, a primelor tancuri rusesti, "o minoritate politica, insumind circa o mie de indivizi, va incepe un proces de acaparare a puterii prin care se va impune pe scena vietii de stat, intrerupind in chipul cel mai brutal traditia a peste saptezeci de ani de parlamentarism si interzicind insasi ideea de libertate." Pentru a explicita cit mai bine complotul acestei minoritati politice (comunistii din Romania), Ion Istrate se intoarce la momentul constituirii PCR. Datele oferite sint revelatorii pentru modul in care PCR a fost dirijat de la Moscova.

Format in 1921 si intrat in ilegalitate, in 1924, datorita pozitiei avute fata de chestiunea Basarabiei, PCR si-a tinut urmatoarele doua congrese (1924 si 1928) in URSS. Este semnificativ faptul ca intr-un an, intre octombrie 1944 si octombrie 1945, numarul membrilor PCR a crescut de la o mie la circa optsute mii de persoane. Incepind cu 6 martie 1945, data la care Visinski, reprezentantul lui Stalin la Bucuresti, a dat ultimatumul pentru numirea unui guvern romanesc, hotarit la Moscova, evenimentele din Romania incep sa se desfasoare cu o viteza uimitoare: 30 decembrie 1947, declararea Republicii Populare, abdicarea Regelui, schimbarea orientarii politice si instaurarea terorii rosii. Pe fondul acestor certitudini politice, tutela sovietica se resimte tot mai acut la nivelul intregii tari, iar lumea literara romaneasca incepe sa se reorganizeze odata cu moartea libertatii de expresie[5]. In aceste conditii, dupa cum mentioneaza Ion Istrate, "o adevarata "grupare de soc"[6] se constituie in jurul revistelor de stinga." De exemplu, revista "Contemporanul" se impune ca periodic de atitudine, cu o ideologie de stinga. In paginile lui semneaza articole doctrinare, poezie, proza sau critica literara nume emblematice: George Ivascu, Ion Vitner, Andrei Baleanu, Eugen Jebeleanu, Dan Desliu, Maria Banus, Victor Tulbure, Veronica Porumbacu, Petru Vintila, Ieronim Serbu, Ov. S. Crohmalniceanu, Radu Lupan, Al. I. Stefanescu, Paul Georgescu, Eugen Luca, Nicolae Tertulian, Savin Bratu, Dumitru Micu. In timp ce alti scriitori vor lua drumul "academiilor subterane", reprezentatii gruparii de soc vor ocupa, aproape doua decenii, prim-planul vietii literare. Multi dintre acesti obedienti vor ajunge demnitari de stat, ministri, ambasadori, secretari ai Uniunii Scriitorilor, si vor fi rasplatiti cu ordine,  medalii si premii substantiale.   Printre primii care dau tonul, in Romania, impunerii unui nou curent de sorginte proletara - proletcultismul, se afla si Mihail Novicov[7]: "Daca arta este ideologie, iar artistul isi proclama hotarirea de a se incadra in eforturile maselor populare conduse de clasa muncitoare si partidul ei, atunci este evident ca niciodata el nu va putea raspunde acestei sarcini, fara sa patrunda adinc in ideologia clasei muncitoare, fara sa-si insuseasca principiile teoretice care calauzesc clasa muncitoare in munca si activitatea ei de zi cu zi."Aparut in URSS dupa Revolutia din octombrie 1917, proletcultismul promova ideea formarii unei culturi pur proletare si respingea intreaga mostenire culturala a trecutului. In spiritul Internationalei comuniste, proletcultimul se sprijinea pe citeva teze derivate din gindirea lui Lenin, Gorki, Plehanov si Lunacearski. Plecind de la un faimos articol al lui Lenin, Organizatia de partid si literatura de partid (1905), ia nastere, in planul sensibil al literaturii, sintagma realismul socialist. Termenul ca atare a fost impus la Congresul scriitorilor din URSS (1934) de catre A. A. Jdanov. Ceea ce este interesant este faptul ca, la noi, realismul socialist patrunde prin sincretism: proletcult + realism socialist - granite nu intotdeauna limpezi. Discutia cu privire la textul din 1905 devine insa incitanta, in momentul in care Ion Istrate arata[8] ca ideile ulterioare ale lui Jdanov nu mai concorda cu cele ale lui Lenin. In textul din 1905, "Vladimir Ilici ataca problema partinitatii artei, obligatorie la artistii de partid, in virtutea acceptarii ideologiei de clasa de catre acestia." Lenin nu avea, la acea data, in vedere un partid unic, ci "un partid, la care se putea adera in virtutea dreptului de asociere, practicind acea libertate care < sfirseste acolo unde incepe libertatea celuilalt celuilalt >" (subl. Ion Istrate). Citatul din articolul lui Lenin este pilduitor pentru a intelege viziunea ulterioara a lui Jdanov. Iata ce spunea Lenin: "Linistiti-va, domnilor! In primul rind e vorba despre literatura de partid si punerea ei sub controlul partidului: fiecare e liber sa scrie si sa spuna tot ce vrea, fara cea mai mica ingradire. Dar fiecare uniune e libera (inclusiv partidul) este libera sa-i alunge pe acei membri care se folosesc de firma partidului pentru a provadui conceptii straine parti-dului".

Neconcordanta cu ideile lui Lenin, cel din 1905[9], este majora in cazul lui Jdanov. Acesta isi va promova, in 1934, teoria realismului socialist sub semnul principiului potrivit caruia orice scriitor devine constient de menirea sa atunci cind accepta ideologia clasei muncitoare, fapt pentru care capata o capacitate de a vedea viata pina la nivelul genialitatii. In acest caz, libertatea trebuie inteleasa ca necesitate, iar "violenta politica este mediul firesc in care activeaza membrii de partid"[10]: cine nu e cu noi e impotriva noastra! Devenita curent estetic, "demagogia politica a lui A. A. Jdanov" incepe sa-si dea roadele si in Romania[11]. Ion Istrate descrie amanuntit cum au loc schimbarile in literatura si ce mai ramine dupa aceste adevarate mutilari. Tabloul este pe masura: "cu un trecut desfigurat, din care lipsea traditia junimista, o buna parte din Eminescu, aproape intreaga poezie si proza interbelica [.], pentru a nu mai vorbi de critica literara, din care au fost < decupati > Mihail Dragomirescu, E. Lovinescu, aproape tot G. Calinescu, Nicolae Iorga si D. Caracostea, in locul lor fiind introdusa o singura figura, cea a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, scriitorul roman era silit sa devina, conform devizei din epoca, < inginer al sufletelor omenesti omenesti >". Survolind limitele jdanovismului[12], Ion Istrate observa ca "abandonarea tezelor jdanoviste s-a facut din mers, fara mare tam-tam", iar "realismul socialist n-a incetat sa fie singura ideologie literara acceptata." Solutiile de reevaluare a mostenirii literare au venit din partea unor critici literari, care incercau sa iasa din dogma, in conditiile in care ei insisi erau incarcerati de dogma. Raportul secret al lui Hrusciov asupra crimelor lui Stalin, din februarie 1956, are ecou si in Romania, dovada ca este urmat, in martie, de o plenara a comunistilor romani, la care se discuta documentele congresului moscovit. "Grupul jdanovist de presiune", reprezentat de Al. Jar, Ion Vitner si Mihai Davidoglu, trece la atac si incearca sa-l acuze pe Gheorghe Gheorghiu-Dej de crimele staliniste ale trecutului, nu prea indepartat! Pozitia lui Dej fiind consolidata, atacul celor trei se soldeaza cu un esec, cu urmari imediate. La 31 mai 1956, in sedinta de baza a scriitorilor din Bucuresti, Al. Jar este exclus din partid, iar Vitner si Davidoglu sint aspru sanctionati. "Peste nici o luna", noteaza Ion Istrate, "primul congres al scriitorilor din RPR, 18 - 23 iunie 1956, va debuta in atmosfera decisa de aceste evenimente, multi dintre reprezentantii liniei staliniste regrupindu-se in jurul noului secretar ales, Mihai Beniuc".Momentul coincide cu decizia lui Gheorghiu-Dej de a se orienta spre un comunism cu tenta nationalista. Asa se explica de ce au loc schimbari masive, regrupari in rindul tovarasilor de lupta si idei. Sansa literaturii?[13] Un posibil raspuns tine de dezghetul estetic, de dupa 1964, an in care puscariile comuniste isi deschid larg portile. Se constata un desert literar incomensurabil, marcat doar de citeva oaze de lumina. Ion Istrate mentioneaza si existenta unui exil interior, ca forma de rezistenta, in subterana caruia Lucian Blaga a scris romanul Luntrea lui Charon. Exemplul unei astfel de literaturi de sertar nu e singurul. De asemenea, este mentionata si ceea ce avea sa se consolideze in literatura exilului, fata de care istoria literara mai are inca datorii. Dictionarul lui Ion Istrate ramine unul de referinta pentru dezbaterea propusa. Orizontul de asteptare al celor interesati de acest Arhipelag bolnav - realismul socialist, isi gaseste in aceasta carte raspunsul. Dincolo de reconstituirea in mod admirabil a perioadei dintre anii 1945-1964, este de apreciat efortul autorului de a citi toate romanele scrise in epoca amintita si de a le rezuma intr-un mod profesionist. Cit despre utilitatea unui astfel de dictionar am vorbit in deschiderea comentariului nostru. Ar mai fi de spus ca informatia continuta in dictionar il transforma intr-un instrument de lucru incomod. De ce? Raspunsul l-ar putea da, sa zicem, domnii Eugen Simion si Nicolae Manolescu, ca sa-i numim pe doi dintre corifeii criticii romanesti, de ieri si de astazi. 

O zodie ignorata        Cea de-a doua carte[14], aparuta postum, este un adevarat ghid al perioadei proletcultiste, am spune o continuare necesara a expunerii in extenso a datelor continute in Dictionarul realizat de Ion Istrate. Nu intimplator, M. Nitescu si-a caracterizat cartea, asa cum reiese din Argumentul sau, ca pe "o sinteza asupra celor mai de seama manifestari ale fenomenului proletcultist, a caror consecinta a fost, intr-un cuvint, anticultura".        Tabloul vietii politice, sociale si culturale romanesti (1944-1947) este restituit memoriei, ca si in cazul lui Ion Istrate, prin analiza perioadei premergatoare instaurarii dictaturii comuniste in Romania. Fara intelegerea acestei perioade (pe muchie de cutit),  cu greu se poate face trecerea spre o analiza obiectiva a proletcultismului, ca fenomen generat de politic. In acest sens, M. Nitescu remarca faptul ca "a vorbi si a scrie despre literatura din anii proletcultismului inseamna a te situa, cu sau fara voie, aproape exclusiv pe teren politic". Dintr-un inceput, trebuie subliniat faptul ca M. Nitescu a lasat ca mostenire literara o carte extrem de incomoda. In primul rind, M. Nitescu remarca schimbarile de "optica si stil" survenite dupa 1964 la unii dintre scriitorii ce s-au afirmat in perioada de glorie a realismului socialist. Desi prestatia rasunatoare dinainte de 1964 a unor scriitori este astazi trecuta sub tacere sau chiar negata, textele lor constituie adevarate bumeranguri pentru cei ce le-au scris. Recuperata din subterana epocii comuniste, cartea lui M. Nitescu reprezinta un caz exceptional si izolat de contestare pe fata (manuscrisul a fost predat editurilor spre publicare!) a eforturilor comunistilor de a supune cultura romana unui efort de desfigurare. Din pacate, astazi, dupa cum spunea si prozatoarea Doina Jela, cultura romana inca nu este matura pentru a-si asuma un astfel de trecut, ceea ce dovedeste ca schimbarea de discurs nu modifica si mentalitatea celor care au platit ieri prin scrieri aservite puterii comuniste. Poate numai asa se explica de ce cartea lui M. Nitescu ramine in continuare intr-un con de umbra, ca un paradox al elogiului. Text si context pentru o criza a Estului Un debut remarcabil[15], semnalat deja de critica literara de intimpinare[16], o aduce pe Sanda Cordos direct in rindul exegetilor fenomenului proletcultist. Cind abordeaza tema proletcultismului in tara lui de origine, Sanda Cordos il surprinde sub forma unei crize, care apare pe masura ce discursul politic il inlocuieste in mod violent pe cel cultural. Este amintit aici articolul lui Lenin despre politica de partid si literatura de partid (1905), ale carui idei vor fi rastalmacite de Jdanov (1934) pentru dezvoltarea conceptului de realism socialist. Facind trimitere directa la cealalta criza, de tip occidental, care tocmai decretase deicidul, prin vocea inconfundabila a lui Nietzsche, si care, apoi, luase in discutie Declinul Occidentului (Spengler), autoarea constata ca disolutia "discursului cultural" a apelat la doua paliere existentiale, unul de tip sacral, iar celalalt de tip istorico-teologic, datator de sens. Sint admirabile paginile dedicate acestui tandem, construit pe baza unor lecturi solide, comparatiste, cu deschideri docte spre spatiul universal - Goethe, Nietzsche, Paul Valéry, Spengler, Kafka etc. Punerea in balanta a celor doua crize, este transata cu o fraza memorabila: "Daca in Occident Dumnezeu a murit, in Rasaritul comunist Dumnezeu a fost executat politic"[17].Si in spatiul romanesc, Sanda Cordos identifica urmele unei crize declansate de o disputa din presa vremii[18]. Dintre participantii la dezbateri ii remarcam pe Virgil Ierunca, Ion Caraion si Adrian Marino. Daca Virgil Ierunca intra in discutie doar din perspectiva primului care afirma ca exista o criza a culturii romanesti, ceilalti doi se situeaza pe pozitii diferite fata de receptarea si rezolvarea crizei. Ion Caraion are o interventie ferma[19], din perspectiva

politica, in timp ce Adrian Marino[20] polemizeaza cu acesta, aducind argumente din perspectiva culturala. Speculind tematica propusa de Sanda Cordos, se poate spune ca studiul universitarei clujene aduce in prim plan cele doua fete ale aceleiasi monede: criza. Mai ramine de vazut, in cazul spatiului autohton, in ce masura, "produsul crizei", acea "literatura pentru nelinistea noastra", este si astazi viabil?Referindu-se la perioada 1948-1964, Sanda Cordos ia in discutie[21] terminologia folosita de specialisti in cazul dat. Concluzia este ca in Romania "proletcultismul n-a existat", fapt demonstrat cu eleganta de autoare prin aducerea unor argumente de natura istorica. "In schimb", noteaza Sanda Cordos, "literatura romana a continuat sa dea in pirg multa vreme in lumina lucrarilor lui A. A. Jdanov, care au continuat sa o lumineze chiar si atunci cind numele ideologului sovietic nu mai era pomenit, dar ideile si retorica sa rudimentara ramasesera in uz, in discursul emulilor sai Leonte Rautu, I. Chisinevschi, N. Moraru, T. Selmaru, I. Vitner, M. Novicov, [Ov. S. Crohmalniceanu uitat?! de S. C.] sau, nu mult mai tirziu, Nicolae Ceausescu." Expozeul se incheie promt cu o intrebare de tip retoric: "Cind ii datoram atit [lui A. A. Jdanov, n.n. M. L.], cum sa numim epoca literara 1948 - 1964 altfel decit jdanovism?" Despre discursul oficial Adept al revizuirilor, un alt critic si istoric literar, l-am numit pe Marian Barbu[22], reuseste printr-un studiu asupra discursului oficial[23] sa demonstreze ca politicul corupe in mod inevitabil cultura, deci, implicit, literatura. Demersul intreprins de Marian Barbu in aceasta dezbatere, cu discursul pe masa[24], a imbracat asadar formula "lecturii fidele, impartiale si integrale", oferind cititorului note si impresii de lectura despre lucrarile Primului congres al scriitorilor din RPR, 18-23 iunie 1956. Ipostazele discursului ii au in prim plan pe actantii Congresului. Criticul delimiteaza printre participanti trei generatii. O generatie virstnica, mai putin atrasa de promisiunile momentului, insa din componenta careia istoria literara a retinut citeva exceptii notabile (Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Calinescu, G. Bacovia, T. Arghezi, L. Blaga, Al. Philippide, H. P. - Bengescu etc.). Tot aici sint amintiti cei mai radicali, care au luat drumul inchisorilor comuniste, altii care au ramas in expectativa supravegheata de putere, iar altii care, pur si simplu, s-au sinucis literar... Pentru generatia de mijloc (scriitori in crestere "valorica", dar si biologica) au raspuns prezent momentului si o parte dintre autorii care publicasera in perioada interbelica. Dupa cum spune Marian Barbu, apartenenta la aceasta "retea minata" s-a facut "cu o anumita prudenta, fie detonind sau sporind... minele." Aici, autorul ii consemneaza pe Marin Preda si Petru Dumitriu, colegi de breasla (nu se putea altfel!) cu Mihai Beniuc, Maria Banus, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu... Generatia tinara, spune cu ironie criticul, se afla sub semnul virstei creatoare. Dintre acestia, foarte putini s-au incumetat sa desconspire "fiara politica instaurata de mina omului", iar consecintele s-au dovedit nefaste dar si absurde: indraznetul era inlantuit de libertate!        Este cunoscut faptul ca dupa 1989 a luat nastere un curent asa-zis revizionist care, si in opinia lui Marian Barbu, a imbracat forma unui uragan nemilos dispus sa darime fara discernamint tot ce s-a creat "inainte". La concurenta cu acest curent s-a desfasurat si activitatea febrila a unor autori dornici de a-si recupera trecutul prin prisma unor biografii mai mult sau mai putin... deghizate[25]. Interesanta este si pozitia celor care se simt datori sa intervina in astfel de dezbateri, fie pentru a-i reabilita, fie pentru a-i incrimina pe cei in cauza. In afara putinilor critici avizati, cu greu se poate insa afirma ca revizuirea a fost obiectiva.Din fericire, Marian Barbu este acel cercetator profesionist care in mod obiectiv analizeaza tabloul unui timp revolut, dominat de politicul care a transformat literatura intr-un instrument de propaganda. Distantarea obiectiva si transanta ii permite sa nuanteze acele detalii care

scapa celui ce este subiectiv sau tezist, ambele pozitii constind intr-o eroare de perspectiva, ca atunci cind te afli prea aproape sau prea departe de o pictura. Unghiul de receptare este reglat de Marian Barbu in functie de ceea ce insusi autorul numeste "linia de mijloc din drumul spinos al intelegerii" - acesta fiind si sensul pe care il confera reexaminarilor.        Dintr-un inceput, comentatorul observa ca ipostazele (reactiile de manifestare in cadrul Congresului) contin in marea lor majoritate metastaze generate de momentul politic. Operatie chirurgicala extrem de complicata pentru autor, care trebuie sa localizeze tumoarea si sa elibereze de sub chingile ei ceea ce a mai ramas sanatos. In unele cazuri, chirurgul se multumeste doar sa consemneze cu umor ireversibilul. Este vorba de aceia care au platit tribut proletcultismului sau de cei care s-au inregimentat din convingere sub semnul lui. Nici in timpul Congresului acestia nu si-au dezmintit apartenenta... politica, in aceasta directie facind un adevarat exces de zel in utilizarea  limbajului de lemn. Poate ca niciodata, limba romana  n-a fost mai injosita decit cu acest prilej. Trist dar adevarat, prezinta Marian Barbu involutia, decadenta pe care a imbracat-o discursul oficial. Pentru exemplificare, negru / alb, comentatorul recurge la un text pilduitor, semnat de Mihai Beniuc[26]. Dupa lectura acestui text, cititorul poate singur depista metastazele existente. Aproape ametitor pentru cititorul de astazi, in special pentru cel tinar, discursul lui Beniuc nu este nimic altceva decit servilism politic.        Epilogul acestui studiu vine sa armonizeze tonul critic, care pe parcursul comentariilor, dupa cum marturiseste si Marian Barbu, a beneficiat de un limbaj divers, adesea colorat, doct sau popular, in functie de actant. Timpul nemilos a operat la nivelul sau , pastrind doar citeva nume. Unii dintre scriitorii prezentati, care au contribuit din plin la propagarea acestei literaturi sau au fost in pas cu vremea, abia dupa 1964 vor incerca sa se reabiliteze. Multi dintre ei vor ramine insa multa vreme sub "zodia proletcultismului" (M. Nitescu) sau chiar vor apune, dar vor exista si cazuri exceptionale, care vor reusi prin scrierile ulterioare sa-si spele pacatele. In ciuda aspectului contorsionat si confuz sub care se prezinta astazi literatura realist socialista, Marian Barbu are grija sa evidentieze, acolo unde este cazul, meritele incontenstabile ale unor scriitori care, din pacate, nu de putine ori au schimbat macazul (un exemplu notabil ar fi Ov. S. Crohmalniceanu).          La sfirsitul notelor, comentariilor si impresiilor pe marginea lucrarilor Primului Congres al Scriitorilor din RPR, se poate observa ca misiunea autorului n-a fost deloc usoara. Multiplele fatete ale discursului oficial au capatat consistenta in virtutea unei directii impuse de acei factori politici, "rezonanti de constiinte si mentalitati". Scurta trecere in revista a evolutiei discursului propune o imagine sintetica venind in intimpinarea cititorului care poate astfel urmari metamorfozele acestei realitati. Pentru perioada studiata, Marian Barbu a identificat in sfera discursului oficial nota dominanta a doua aspecte: unul politic si altul, in umbra primului, academic. Daca prima identificare, cea politica, a perturbat in mod vizibil coloana vertebrala a discursului, transformindu-l adesea intr-o "cuvintare tovaraseasca", a doua, respectiv cea academica, s-a dovedit lipsita de solaritate, ea constituind de fapt doar un simplu atribut al vorbitorului. Or aceasta demonstreaza, inca o data, ca discursul, pentru a deveni oficial, in acele vremuri, trebuia sa treaca prin furcile caudine ale cenzurii politice.       O data cu autorul Ipostazelor..., ne punem si noi intrebarea: Oare cum a fost cu putinta aparitia unor astfel de metastaze? Un punct de pornire spre aflarea raspunsului acestei intrebari, in mod inspirat, il gaseste Marian Barbu intr-o marturisire a lui Dostoievski: "De altfel, in romanul meu Demonii, am incercat sa infatisez acele multiple si variate cauze, datorita carora chiar si cei mai cinstiti oameni, cu inima cea mai pura, pot fi atrasi la savirsirea unei faradelegi atit de monstruoase. In aceasta consta grozavia ca la noi este posibil sa savirsesti o fapta reprobabila, o fapta odioasa, fara sa fii propriu-zis un nemernic! Si nu numai la noi, ci peste tot, in lumea intreaga - asa a fost la inceputul veacurilor, in vremuri de tranzitie, de mari zguduiri in destinul oamenilor, in vremuri dominate de indoieli si negari, de

scepticism si instabilitate a convingerilor sociale fundamentale (...). Faptul ca te poti considera, ba chiar sa fii cu adevarat un om de buna-credinta si nu un nemernic, si cu toate astea sa fii in stare a savirsi o evidenta si incontestabila fapta odioasa - iata in ce consta marea nefericire a timpurilor noastre moderne." (subl. Marian Barbu)* * *       Imaginea realismului socialist, ca orice panorama de tip mozaic sau vitraliu, asa cum a fost construita, gratie celor patru voci critice avizate, poate fi completata sau diminuata in functie de spatiile de cultura distincte, national si universal, in care situam conceptul. Este meritul incontestabil al celor patru autori de a-si aduce o contributie la scrierea unei pagini albe de istorie literara despre cea mai intunecata perioada a literaturii romane.         Note:

[1]  Ed. Diamondia, Cluj-Napoca, 1995.[2]  Editie ingrijita de M. Ciurdariu, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995.[3]  Ion Istrate, in Romanul., a se vedea Arhipeleagul bolnav: Realismul socialist, pg. 5.[4]  Ibidem, Complotul politic, pg. 5-10.[5]  Ibidem, pg. 10-14.[6]  Ibidem, pg. 14-17.[7]  Revista "Flacara", din 9 mai 1948, Mihail Novicov, O sarcina cu rezultate ce vor recom-pensa cu prisosinta eforturile facute, ap. Ibidem, pg. 10.[8]  Ibidem, pg. 19.[9]  Este cunoscut faptul ca Lenin si-a schimbat, ori de cite ori a fost necesar, ideile.[10]  Ibidem, pg. 19 si urm.[11]  Ibidem, pg. 24.[12]  Ibidem, pg. 25.[13]  Ibidem, Sansa literaturii, pg. 31.[14]  Facem referire numai la prima parte a cartii, Sub zodia proletcultismului. Cea de-a doua parte, intitulata Dialectica puterii, este un eseu politologic, pe tema cultului personalitatii si a partidului conducator.[15]  Sanda Cordos, Literatura intre revolutie si reactiune, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1999-2000, Editie a II-a, adaugita.[16]  Una dintre cele mai pertinente cronici este a universitarului clujean Stefan Borbély, O literatura pentru nelinistea noastra, pg. 61-66, in vol. Cercul de gratie, Ed. Paralela 45, 2003.[17]  Sanda Cordos, op. cit., pg. 172.[18]  Este vorba de articolele semnate de Virgil Ierunca, Aspecte de cultura si Exista o criza a culturii romanesti,   publicate in "Romania libera" (29 si, respectiv, 30 septembrie 1946), care vor declansa disputa propriu-zisa.[19]  Ion Caraion rapunde cu doua articole, publicate in "Jurnalul de dimineata", Criza culturii romanesti si Criza omului (17 octombrie si, respectiv, 19 decembrie 1946).[20]  Articolul lui Adrian Marino se intitula Criza omului si este publicat in "Natiunea", din ianuarie 1947.[21]  A se vedea Addenda, Proletcultimul n-a existat, Sanda Cordos, op. cit., pg 173 si urm.[22]  Dintre scrierile sale de critica si istorie literara exemplificative in acest sens sint: Aspecte ale romanului romanesc contemporan, vol. I-II, Ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 1993-1995; Reexaminari critice, Ed. Spirit Romanesc, Craiova, 1997.

[23]  Ipostaze si metastaze ale discursului oficial (Note si impresii de lectura despre lucrarile Primului Congres al Scriitorilor din RPR, 18-23 iunie 1956), Ed. Sitech, Craiova, 2000.[24]  Marian Barbu a urmarit, "pas cu pas", lectura propusa de Lucrarile Primului Congres al Scriitorilor din RPR, ESPLA, Bucuresti, 1956 - responsabil de carte, C. Regman.[25]  Expresia s-a impus dupa aparitia volumului Amintiri deghizate, de Ov. S. Croh-malniceanu, Ed. Nemira, 1994.[26]  A se vedea Addenda de la Ipostaze.