2. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea Constituţiei

Unii autori consideră că prima Constituţie a apărut în Anglia, alţi autori consideră că acestea au apărut odată cu ajungerea la putere a burgheziei, în timp ce alţii subliniază că, dacă din punct de vedere cronologic Constituţia americană a apărut înaintea celei franceze, sub aspectul importanţei istorice, al rolului şi influenţei pe care le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale în lume, întâietatea revine actelor cu caracter constituţional ale revoluţiei franceze.

În aprecierea momentului apariţiei Constituţiei în lume, nu trebuie considerat că, o dată cu instaurarea burgheziei la putere, apare şi Constituţia. Un asemenea punct de vedere face trimitere numai la Constituţia scrisă, rămânând în afara cercetării Constituţia cutumiară, precum şi Constituţia mixtă (reguli cutumiare şi reguli scrise).

În opinia autorilor de drept constituţional, apariţia Constituţiei este privită ca un proces desfăşurat în timp, început cu mult înainte de revoluţia burgheză, proces în care burghezia a jucat un rol hotărâtor, desăvârşit, prin adoptarea constituţiei scrise.

Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării printr-un ansamblu de norme cu putere juridică supremă, adoptate în forme solemne, a puterii instaurate. Ea marchează practic apariţia statului de drept, punând şi guvernanţii sub incidenţa regulilor juridice. Aşa cum am arătat prima Constituţie scrisă este Constituţia americană din anul 1787 (Constituţia de la Philadelphia), iar în 'Europa prima Constituţie scrisă este adoptată în Franţa în anul 1791. După adoptarea Constituţiei franceze, şi alte state europene şi-au elaborat constituţii precum Suedia (8 iunie 1809); Norvegia (17 mai 1814); Olanda (24 august 1815).

Adoptarea Constituţiei trebuie privită ca un proces complex, cu profunde semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează clar cel puţin trei elemente: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent (constituantul sau puterea constituantă), modurile de adoptare.

Cât priveşte iniţiativa adoptării Constituţiei, se pune problema de a şti ce organism sau forţă politică, obştească sau statală poate avea această iniţiativă. De principiu, iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal, politic, sau social ,care ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai înalt este cel mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii date, perspectivele sale. La întrebarea de a şti cine trebuie să aibă dreptul de a adopta o constituţie, adeseori s-a răspuns şi se răspunde prin teoria puterii constituante.

Prin putere constituantă se înţălege , de fapt , organul care beneficiează de o autoritate politică specială , are dreptul de a adopta constituţia. Puterea constituantă apare sub două forme:

Putere constituantă originară Putere constituantă instituită

Puterea constituantă originară intervine atunci când nu esxistă sau nu mai există constituţii în vigoare ( cazul revoluţiilor , state noi) , iar puterea constituantă instituită este prevăzută de Constituţia în vigoare ( sau anterioară) atât în ce priveşte organizarea, cât şi funcţionarea ei. Ea poate modifica ( se mai numeşte şi putere de revizuire) sau adopta o Constituţie.

În literatura juridică se arată că puterea constituantă originară ridică o serie de probleme: de a stii cui aparţiine puterea constituantă originară, de

a-justifica legitimitatea operei sale constituţionale. Organismul chemat să adopte o Constituţie se bucură şi trebuie să se bucure de o autoritate politică şi juridică aparte, deosebită, tocmai pentru că el adoptă legea fundamentală a Unui stat.

Adoptarea Constituţiei a canoscut şi cunoaşte diferite moduri. Modul de adoptare a unei Constituţii este specific fiecărei ţări işi este determinat de stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării Constituţiei, de raporturile sociale. Adoptarea Constituţiilor a cunoscut în general următoarele moduri:

Constituţia acordată;Statutul (constituţia plebiscitară); 'Pactul;Constituţia convenţie;Constituţia parlamentară.

Constituţia acordată. Constituţiile acordate, cunoscute şi sub numele de „charte concedate", sunt Constituţiile "adoptate de către monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa. Această formă de Constituie este considerată a fi cea mai rudimentară. Exemple de Constituţii acordate sunt: Constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814, Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848, Constituţia Japoneză din 11 februarie 1889.

Statutul sau (Constituţia plebiscitară), cum este denumit în literatura de specialitate, este o variantă a constituţiei acordate, o variantă mai dezvoltată. Statutul este iniţiat tot de către şeful statului (monarhul), dar este ratificat prin plebiscit. Plebiscitul a fost în practica constituţională modul „normal" de adoptare a constituţiilor autoritare. Cu ocazia plebiscitului corpul electoral poate spune da sau nu asupra textului constituţional în întregime, neputându-se propune amendamente.

În categoria statutelor sunt incluse: Statutul Albertin din 4 martie 1848, care devine Constituţia Italiei prin acceptare pe cale de plebiscit. Constituţia regală din România din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27 februarie 1938.

Pactul sau Constituţia pact este considerată a fi un contract între rege şi popor. Poporu este leprezentat prin Parlament. Este considerată mai potrivită pentru apărarea intereselor grupurilor conducătoare (guvernanţilor)., deoarece monarhul trebuie să ţină seama de pretenţiile acestora.Pactul poate fi urmarea unei mişcări revendicative sau, de asemenea, putea fi folosit şi a fost folosit ca um mod de acces al unui principe străin pe tronul unui nou stat ceea ce s-a produs în Belgia şi în ţările din Balcani. Exemplu de pact este Charta de la 14 august 1830 din Franţa, când Louis Philipe D Orleans este chemat la tronul Franţei rămas liber şi acceptă Constituţia propusa de Parlament, devenind astfel, în urma acordului său cu Parlamentul, rege al Franţei

Exemplele Constituţii pact: Constituţia română de la 1866, precum şi Constituţia română din 1923

Constituţia convenţie este opera unei adunări denumite convenţie. Această adunare era special aleasă pentru a adopta Constituţia; ea exprima convenţia intervenită între toţi membrii societăţii, era considerată deasupra parlamentului, avea dreptul de a stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituante.

Exemple de Constituţii adoptate: Constituţiile franceze din 1793 a

anului III (1795) şi din 1946, Constituia României, adoptată în anul 1991, poate fi fără rezervei Considerată o constituţie referendară.

Constituţia parlamentară. După cel de-al .doilea război mondial, adoptarea Constituţiilor s-a realizat, de regulă, de către parlamente, folosindu-se următoarea procedură: iniţierea, elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu o majoritate calificată de cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor parlamentului. Astfel au fost adoptate Constituţiile ţării noastre din anii 1948,1952;1965

Modificarea( revizuirea) ConstituţieiDin punct de vedere politic, este cunoscut că orice Constituţie exprimă,

realităţile politice existente în momentul adoptării sale. În cazul schimbării profunde a acestor realităţi, este firesc să se modifice şi Constituţia. Din punct de vedere juridic, fiind în esenţa sa o lege, Constituţia este supusă în mod firesc modificării. În articolul 28 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, ce figurează ca preambul al Constituţiei Franceze din 1793, se arată, de altfel, că „un popor are întotdeauna dreptul de a reexamina, corecta şi de a schimba propria Constituţie. O generaţie nu poate subjuga cu legile sale generaţiile viitoare".

Prin urmare, orice Constituţie este supusă modificării, indiferent care ar fi forma acesteia (reformularea ori abrogarea unul articol sau introducerea unei dispoziţii constituţionale noi). De obicei, posibilitatea, ca şi procedura de revizuire sunt expres prevăzute chiar în textul legii fundamentale.

Constituţia nu poate fi modificată oricând, o asemenea practică este posibilă, în special în regimuri politice nedemocratice, fiind iniţiată fie de un partid politic având o largă majoritate parlamentară, fie de un lider susţinut de anumite cercuri sau forţe politice în scopul de a-şi consolida hegemonia asupra opoziţiei sau de a realiza anumite interese de natură politici şi economică sau particulare.

Fără a ceda unor presiuni sau influenţe politice conjuncturale, în vederea revizuirii facile şi repetate a legii fundamentale, se poate conchide că soluţia optimă o constituie stabilirea unui echilibru între cele două tendinţe şi alegerea corectă în momentului revizuirii, precum şi stabilirea clară a conţinutului acestuia.

În orice situaţie, trebuie să primeze voinţa clară şi expres formulată a poporului sau a reprezentanţilor săi.

Conform Constituţiei României din 2003, în articolul 150 alineatul (1) este prevăzut că revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel putin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. .

în articolul 150 (alineatul 2) din Constituţie sunt stipulate următoarele:Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel

puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul .membrilor fiecărei Camere. Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi

senatorilor.Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum,

organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

Legiuitorul a stabilit in articolul 152 alineatul (1) limitele revizuirii, arătând astfel că nu fac obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială a statului român.

De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.

Constituţia ţării nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război..

Din punctul de vedere al procedurii de revizuire, Constituţiile sunt: Constituţii suple; Constituţii rigide.

Constiiuţia suplă este o Constituţie a cărei revizuire se înfăptuieşte, practic, prin votarea, fără o procedură specială, a unei legi ordinare. Prin aceasta, chiar principiul supremaţiei Constituţiei este compromis.

Se înţelege că o Constituţie cutumiară este suplă şi deci întotdeauna adaptabilă la schimbările din societate. în epoca modernă, exemple de asemenea Constituţii sunt puţine. In literatura de specialitate este menţionată, în acest sens, Constituţia Africii de Sud din 1961.

Constituţia României din 1965 a fost, în realitate, o Constituţie suplă, deşi votul cerut pentru a fi modificată era de 2/3 din numărul total al deputaţilor din Marea Adunare Naţională (M.A.N.)

Ea a fost modificată expres de 10 ori şi, implicit, o dată prin decretul-lege numărul2/1989.

Constituţia rigidă este o constituţie a cărei modificare se dovedeşte a fi mai dificilă decât cea a unei legi ordinare, datorită procedurii cerute, care implică, în general, colaborarea mai multor organisme constituţionale şi votul unei majorităţi calificate, adică 2/3 din numărul membrilor Parlamentului. În epoca contemporană, tendinţa constituanţilor este de a adopta Constituţii rigide.

Aprecierea unei Constituţii ca fiind rigidă impune analiza dispoziţiilor constituţionale, ci şi a vieţii politice în general. Profesorul C. Dissescu sublinia că americanul Bryce a stabilit cel dintâi împărţirea Constituţiilor în rigide şi flexibile.

Sunt Constituţii rigide, Constituţiile scrise, care conţin o reţea de principii, limitând puterile fiecăruia din organele sale. Constituţiile flexibile sunt Constituţiile nescrise, cutumiare, care se remarcă prin elasticitatea lor.

Motivele revizuirii unei Constituţii sunt foarte diferite, nu numai de la ţară la ţară, dar chiar în cadrul aceleiaşi ţări. Transformările profunde în viaţa socială, care afectează vreuna dintre instituţiile de guvernare sau diferite alte norme constituţionale, impun revizuirea legii fundamentale; o Constituţie poate fi revizuită şi în situaţii de criză politică, ca un mijloc de rezolvare a acesteia.

Doctrina constituţională s-a oprit la câteva cazuri mai des întâlnite: producerea unui eveniment politic marcant (constituţiile unor

foste ţări socialiste au fost modificate după 1989 prin abrogarea expresă a dispoziţiilor constituţionale referitoare la rolul

conducător al partidului comunist în societate); schimbări produse în structura organismelor guvernamentale

(exemplu, instituirea funcţiei prezidenţiale în sistemul constituţional român din 1947);

transformarea denumirii unor organisme prin care se exercită puterea publică (exemplu, transformarea în 1961 a Prezidiului Marii Adunări Naţionale în Consiliul de Stat)

producerea unor schimbări în organizarea şi funcţionarea unuia sau unora dintre organismele prin care se exercită guvernarea (reforma constituţională din Franţa din 1962 a schimbat procedura alegerii indirecte a Preşedintelui Republicii prin votul direct al tuturor alegătorilor).

Încetarea provizorie (suspendarea) Constituţiei înseamnă scoaterea din vigoare, în total sau în parte, pe o anumită perioadă de timp determinată, a dispoziţiilor constituţionale. Cercetarea acestei probleme se impune, deoarece în practica constituţională au fost cazuri în care Constituţiile au fost suspendate în total sau în parte.

Unele Constituţii interziceau posibilitatea suspendării lor. Exemplu; Constituţia română din 1866 prevedea în articolul 127 „Constituţiunea de faţă nu poate fi suspendată nici în tot, nici în parte".

Alte Constituţii nu prevăd nici un fel de dispoziţii cit privire la suspendare. în practica constituţională, Constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize politice, atunci când guvernanţii renunţau la formele democratici de conducere.

În general,'s-a suspendat Constituţia prin proclamarea stării de necesitate, prin proclamarea stării de asediu, prin guvernarea prin decrete-legi, prin lovituri de stat

În ce priveşte suspendarea Constituţiei, doctrina juridici a mers, de principiu, pe ideea ilegalităţii acestor acte, dar, în practică, ele au fost justificate prin teoria necesităţii.

În ce priveşte, abrogarea Constituţiei, ea se produce atunci când se adoptă o nouă Constituţie.