anne rice - cantecele serafimului 2 - dragostea si raul.pdf

ANNE

N E W Y O R K T I M E S BESTSELLER

SI RAUL,Q caiTe-boinbâ, o Ioviiurâ de maesiru.” — Ktrkus Reviews

ANNE RICE

ANNE

RICEDRAGOSTEA SI R ULĂ

CÂNTECELE SERAFIMULUI

-2-

Traducere din limba engleză şi note de IULIA ARSINTESCU

L E D AGRUPUL EDI TORI AL CORI NT

Redactor: MARIEVA CĂTĂLINA IONESCU Tehnoredactor: CORINA HuŢAN

Anne Rice, Of Love and Evil Copyright © 2010 by Anne O’Brien Rice All rights reserved.

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate Editurii LEDA, imprint al GRUPULUI EDITORIAL CORINT

ISBN 978-973-102-368-7

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ionale a Românieiţ RICE, ANNE Cântecele serafimului / Anne Rice; trad.: Iulia Arsintescu. - Bucureşti: Leda, 2011 ISBN 978-973-102-366-3 Voi. 2:

Dragostea şi râul. - 2011. - ISBN 978-973-102-368-7

I. Arsintescu, Iulia (trad.)

821.111 (73)-31 = 135.1

Pentru fiul meu, Christopher Rice, şi pentru prietenul meu,

Gary SwaffordDevino ajutorul meu. Devino instrumentul meu uman şi ajută-mă să îndeplinesc ce am de îndeplinit pe pământ.Renunţă la această viaţă goală pe care ţi-ai clădit-o şi încredinţează-mi mie inteligenţa ta, curajul, iscusinţa şi neobişnuita ta eleganţă fizică.Spune-mi că accepţi, iar viaţa ta va întoarce spatele răului şi se va cufunda în pericolul şi emoţia de a încerca să facă doar ceea ce este indiscutabil bine.

—îngerul Malchiah vorbindu-i lui Toby O’Dare

în Vremea îngerului

Dumnezeu apare şi este lumină Sufletelor triste rătăcite-n noapte;

Dar un trup de om tinde să devină Pentru ale zilei rătăcite fapte.

— William Blake, Vestirea inocenţei

Suntem, fiecare dintre noi, îngeri cu o singură aripă, şi putem zbura numai îmbrăţişându-ne unul cu altui

—Luciano de Crescenzo

Capitolul unu

AM avut un vis cu îngeri. I-am văzut şi i-am auzit într-o

superbă şi nesfârşită noapte galactică. Am văzut

luminile care erau aceşti îngeri, zburând ici şi colo, în

străfulgerări de irezistibilă strălucire, iar uneori

luminile erau mari cât nişte comete şi păreau atât de

aproape, încât flacăra lor m-ar fi putut mistui, dar cu

toate acestea nu am simţit căldură. Nu am simţit

pericol. Nu m-am simţit eu însumi.

Am simţit cum mă înconjoară dragostea, în acest

tărâm uriaş şi neasemuit al sunetului şi luminii. Am

simţit că sunt cunoscut profund şi complet. M-am

simţit iubit, ţinut în braţe, parte din tot ceea ce

vedeam şi auzeam. Cu toate acestea, ştiam că nu

merit nimic, absolut nimic. Şi m-a învăluit ceva

asemănător tristeţii, contopind însuşi miezul fiinţei

mele cu vocile care cântau, pentru că vocile cântau

despre mine.

12 A N N E R I C E

Am auzit vocea lui Malchiah cum se ridică înaltă,

strălucitoare şi imensă, spunându-mi că acum trebuia

să-i aparţin, că acum trebuia să-I urmez. Că mă

alesese drept tovarăş al lui şi că trebuia să îndeplinesc

ceea ce îmi cerea el să îndeplinesc. Strălucitoare şi

vibrantă, vocea lui se ridica sus, tot mai sus. Dar pe

lângă vocea lui se auzea o voce mai măruntă, voioasă,

luminoasă, cântecul vieţii mele pe pământ şi a ceea ce

aş fi avut de făcut acolo; cânta despre cei care aveau

nevoie de mine şi mă iubeau; cânta despre lucruri

obişnuite şi visuri obişnuite, şi nu se ferea deloc să le

compare cu lucrurile măreţe plănuite de Malchiah.

Ah, un asemenea amestec de teme putea fi absolut

magnific, iar muzica reuşea să mă înconjoare şi să mă

învăluie ca şi cum ar fi fost ceva palpabil şi plin de

iubire. M-am lăsat strâns la piept de acea muzică şi

am auzit triumful din vocea lui Malchiah în timp ce

mă revendica, în timp ce declara că îi aparţin.

Cealaltă voce scădea în intensitate, dar nu renunţa.

Cealaltă voce nu avea să renunţe niciodată. Cealaltă

voce avea frumuseţea ei unică şi urma să cânte mereu

aşa cum cânta acum.

S-au înălţat şi alte voci; sau poate că fuseseră

acolo tot timpul. Aceste alte voci cântau peste tot în

jurul meu şi despre mine, Iuându-se la întrecere cu

Dragostea fi răul 13

vocile angelice ca şi cum şi-ar fi răspuns pe deasupra

unui hău enigmatic. Urzeau o ţesătură, aceste voci,

cele angelice şi celelalte, şi mi-am dat seama dintr-

odată că erau vocile oamenilor care se rugau, se

rugau pentru mine. Existau oameni care se rugaseră

mai înainte şi aveau să se roage şi mai departe, în

vecii-vecilor, şi toate aveau legătură cu ceea ce aş fi

putut să devin, cu ceea ce aş fi putut să fiu. Ah, ce

suflet mărunt şi trist fusesem, şi cât de mare era

lumea aceasta incandescentă în care mă găseam, o

lume în stare să facă propriul ei nume să pară lipsit de

sens, iar toate limitele şi dimensiunile să dispară.

Apoi m-a năpădit binecuvântata înţelegere că

fiecare suflet trăitor era subiect al acestei celebrări, al

acestui cor nesfârşit şi neîntrerupt, că fiecare suflet

era iubit aşa cum eram eu iubit, şi era cunoscut la fel

cum eram eu cunoscut.

Cum să fi fost altfel? Cum aş fi putut eu, cu toate

căderile mele, cu toată pierzania mea amară, să fiu

singurul? Ah, nu, universul era plin de suflete

întreţesute în acest cântec triumfător şi glorios.

Şi toate se descopereau cunoscute şi iubite la fel

cum eram eu cunoscut şi iubit. Toate erau cunoscute

ca şi cum înseşi rugăciunile lor pentru mine ar fi

devenit parte din urzeala glorioasă a acestei ţesături


nesfârşite şi aurii.

— Nu mă îndepărta. Nu mă trimite înapoi. Dar,

dacă trebuie, lasă-mă să-Ţi împlinesc voia, lasă-mă să

Te slujesc din toată inima, m-am rugat, şi mi-am

auzit

Dragostea şi răul 15

cuvintele devenind la fel de fluide ca muzica care

mă înconjura şi mă susţinea.

Mi-am auzit vocea, clară şi sigură:

— Te iubesc. Te iubesc pe Tine, cel care faci toate

lucrurile şi ne dai nouă toate lucrurile, şi pentru Tine

voi face orice. Voi face tot ceea ce doreşti Tu să fac.

Ia-mă, Malchiah. Ia-mă pentru El. Lasă-mă să-i

împlinesc voia!

Niciun cuvânt nu s-a pierdut în acest mare pântece

de iubire care mă înconjura, în această noapte Ia fel

de strălucitoare ca ziua. Pentru că nici noaptea şi nici

ziua nu contau aici, amândouă se amestecau şi totul

era perfect, rugăciunile creşteau şi se ridicau,

suprapunân- du-se, iar îngerii care le înălţau se

adunau cu toţii într-un singur firmament căruia mă

supuneam cu desăvârşire, căruia îi aparţineam în

întregime.

Ceva s-a schimbat. încă mai auzeam vocea

îngerului care se ruga pentru mine, amintindu-i lui

Malchiah tot ce aveam de făcut. Şi îl auzeam pe

Malchiah dojenindu-1 încetişor şi insistând din nou,

apoi rugăciunile înteţin- du-se atât de magnific, încât

se părea că niciodată nu voi mai avea nevoie de un

trup ca să trăiesc, să iubesc, să gândesc şi să simt.

Dar ceva s-a schimbat. Decorul s-a modificat.

Am văzut Pământul crescând dedesubtul meu şi

16 A N N E R I C E

am alunecat în jos simţind încet, dar fară tăgadă, o

răceală înţepătoare. Lasă-mă să rămân, aş fi vrut să

mă rog, dar nu meritam să rămân. Nu venise pentru

mine momentul să rămân şi trebuia să simt această

inevitabilă despărţire. Dar ce se deschidea acum în

faţa mea nu era Pământul aşa cum îl aşteptam, ci

câmpuri mari de grâu unduind auriu sub un cer mai

strălucitor în lumina soarelui decât văzusem eu

vreodată. Oriîncotro mă uitam vedeam maci, „crinii

lanurilor”, şi Ie remarcam delicateţea, supleţea cu

care se plecau în bătaia vântului. Aceasta era bogăţia

pământului, bogăţia copacilor unduind, bogăţia

norilor adunaţi deasupra.

— Doamne, Dumnezeule, am murmurat, niciodată

nu mă voi îndepărta de tine, niciodată nu voi renunţa

la tine, niciodată nu te voi înşela, în credinţă şi în

sufletul meu. Pentru că mi-ai dat toate acestea, pentru

că ni le-ai dat nouă tuturor.

Iar după această şoaptă m-am simţit îmbrăţişat atât

de strâns, atât de total, încât am plâns din toată inima.

Câmpurile au devenit vagi, îndepărtate, şi un fel

de goliciune aurie a acoperit lumea, şi am simţit

dragostea îmbrăţişându-mă, ţinându-mă ca şi cum m-

ar fi legănat, iar florile s-au transformat în întinderi

de culori pe care n-aş putea să le descriu. Prezenţa


însăşi a unor culori necunoscute m-a tulburat

profund, facându-mă să mă simt neajutorat. Doamne,

Dumnezeule, care ne iubeşti atât de mult.

Formele au dispărut. Culorile s-au desprins de

forme fară efort, iar lumina însăşi a început să se

rostogolească aidoma unui fum subţire şi trecător.

Mi-a apărut în faţă un fel de culoar şi am avut

impresia clară că pătrund prin el. Apoi, la capătul

acestui culoar am văzut silueta înaltă şi subţire a Iui

Malchiah, îmbrăcat ca de obicei, un trup plin de

graţie, imaginea unui bărbat tânăr.

îi cunoşteam părul negru şi moale, faţa prelungă. îi

ştiam costumul simplu, de culoare închisă, cu

dunguliţe subţiri.

îi cunoşteam ochii plini de iubire, zâmbetul subţire

şi fluid. Cunoşteam felul în care deschidea braţele ca

să mă întâmpine.

— Iubitule, a şoptit. Am nevoie din nou de tine.

Voi avea nevoie de tine de nenumărate ori. Voi avea

nevoie de tine până la sfârşitul timpului.

Celelalte voci au început parcă să cânte mai din

inimă, protestând, rugându-se, n-aş fi putut spune

precis.

Aş fi vrut să-l îmbrăţişez. Aş fi vrut să-l implor să

18 A N N E R I C E

mă lase să mai stau puţin aici, cu el. Să mă ducă din

nou pe tărâmul luminilor cerului. Voiam să plâng.

Copil fiind, nu ştiusem deloc să plâng. Iar acum,

adult, plângeam adesea, treaz sau în vis.

Malchiah continua să înainteze către mine, ca şi

cum distanţa dintre noi ar fi fost mult mai mare decât

crezusem eu.

— Mai sunt doar câteva ore până vor sosi, a spus,

şi vei dori să fii pregătit.

M-am trezit.

Soarele dimineţii pătrundea prin ferestre.

Se auzea zgomotul traficului din stradă.

Mă aflam la Mission Inn, în apartamentul

Amistad, sprijinit de un maldăr de perne, iar

Malchiah şedea, stăpân pe sine şi liniştit, pe unul

dintre scaunele cu spătar înalt de lângă şemineul rece

din piatră, spunându-mi din nou că Liona şi fiul meu

aveau să ajungă în curând.

Capitolul doi

O MAŞINĂ TREBUIA SĂ-I IA de la aeroportul din Los

Angeles şi să-i aducă direct la Mission Inn. Lionei îi

spusesem că o voi aştepta sub campanario\ că

pregătisem un apartament pentru ea şi Toby — aşa îl


chema pe fiul meu — şi că urma să mă ocup eu de tot

ce era nevoie.

Dar tot nu credeam cu adevărat că va veni. Cum să

fi venit?

Dispărusem din viaţa ei, din New Orleans, cu zece

ani în urmă, lăsând-o, la şaptesprezece ani,

însărcinată, iar acum îi telefonasem tocmai de pe

coasta de vest, iar când aflasem că nu era măritată,

nici măcar logodită, nici măcar într-o relaţie cu

cineva, aproape că leşinasem.

Nu-i putusem mărturisi, desigur, că un înger pe

nume Malchiah îmi spusese că am un fiu. Nu-i

putusem

1 Nume dat unor pereţi cu mai multe clopote, în misiunile catolice

din California.

mărturisi cu ce mă îndeletnicisem nici înainte, nici

după ce îl cunoscusem pe înger, şi nu i-aş fi putut

spune când sau cum aş mai fi putut să o văd din nou.

Nu-i putusem explica nici faptul că acel înger îmi

acorda timp să o întâlnesc acum, înainte de a pleca

să-i duc la îndeplinire o altă misiune, iar atunci când

fusese de acord să se urce în avion ca să vină să ne

întâlnim, aducându-1 cu ea şi pe fiul meu, Toby, ei

bine, mă cuprinsese o neîntreruptă stare de jubilaţie şi

incertitudine.

— Ţinând cont de ceea ce crede tatăl meu despre

20 A N N E R I C E

tine, mi-a spus ea, îmi este mai uşor să vin să te

întâlnesc pe Coasta de Vest. Şi, desigur, îl voi aduce

şi pe fiul tău să te vadă. Crezi că nu-şi doreşte şi el

să-şi cunoască tatăl?

Părea să locuiască în continuare cu tatăl ei,

bătrânul dr. Carpenter, aşa cum îi spuneam pe

vremuri, şi nu mă mira că îmi atrăsesem dispreţul şi

respingerea doctorului. Mă furişasem cu fiica lui în

casa de oaspeţi a familiei şi nici nu-mi trecuse prin

cap, atâţia ani, că ea ar fi putut avea un copil.

Dar important este că urmau să sosească.

Malchiah a coborât cu mine pe aleea din faţă. Era

evident că şi ceilalţi oameni puteau să-l vadă, dar

părea cât se poate de normal şi de obişnuit, ca

întotdeauna, un bărbat de înălţimea mea, îmbrăcat

într-un costum cu vestă aproape ca al meu. Doar că

era din mătase gri. Al meu era kaki. Avea o cămaşă

lucioasă, în timp ce a mea era cămaşa albastră a unui

om care merge la serviciu, apretată, călcată şi

completată de o cravată bleumarin.

Mi se părea că arată mai degrabă ca un exemplar

uman perfect, cu ochii cercetând curios florile şi

palmierii îndreptaţi către cer, ca şi cum s-ar fi bucurat

de tot. Părea chiar să simtă adierea vântului şi să o

savureze.

— Mai ai de aşteptat o oră, a spus el.


— Ştiu. Dar nu pot sta locului. Mă simt mai bine

dacă aştept aici.

A încuviinţat din cap, ca şi cum aş fi avut perfectă

dreptate, deşi, de fapt, eram ridicol.

— Mă va întreba ce-am făcut în tot acest timp, am

spus. Ce să-i răspund?

— Trebuie să-i spui numai ceea ce este bine

pentru ea şi pentru fiul tău, mi-a răspuns. Eşti

conştient de asta?

— Da, sunt, am aprobat.

— Sus, în calculator, a adăugat el, ai un lung

document pe care l-ai intitulat „Vremea îngerului”.

— Da, l-am scris în timp ce te aşteptam să vii din

nou Ia mine. Am povestit tot ce s-a întâmplat în

timpul primei mele misiuni.

— Ai făcut bine, a spus, scrisul este o formă de

meditaţie şi a funcţionat cum trebuie. Dar, Toby,

nimeni nu trebuie să citească acel document, nu

acum, şi poate că niciodată.

Ar fi trebuit să ştiu asta; am simţit o uşoară

strângere de inimă, dar am înţeles. M-am gândit

stânjenit cât de mândru fusesem să relatez prima mea

misiune în slujba îngerilor. Mă lăudasem până şi faţă

de Justiţiar, fostul meu şef, că îmi schimbasem viaţa,

că scriam despre asta, că poate într-o zi avea să-mi

22 A N N E R I C E

vadă numele în librării. Ca şi cum i-ar fi păsat, lui,

omul care mă trimisese sub numele de Lucky

Vulpoiul să omor oameni, iar şi iar. Ah, câtă mândrie,

numai că în toată viaţa mea de adult nu făcusem

nimic altceva de care să fiu mândru. Iar Justiţiarul era

singura fiinţă de pe lumea asta cu care stăteam de

vorbă regulat. Asta până să-l fi întâlnit pe Malchiah.

— Copiii îngerilor vin şi pleacă la fel ca noi, a

spus Malchiah, văzuţi doar de câţiva, nevăzuţi şi

nebăgaţi în seamă de ceilalţi.

Am încuviinţat din cap.

— Asta sunt acum, un copil al îngerilor?

— Da, a răspuns el, zâmbind. Asta eşti acum. Să

ţii minte.

Şi apoi a dispărut.

Iar eu am rămas, calculând că mai trebuia să o

aştept pe Liona încă vreo cincizeci de minute.

Poate că trebuia să fac o plimbare, să beau ceva

răcoritor la bar, habar n-aveam. Dar mi-am dat seama

brusc că eram fericit, chiar eram.

în timp ce mă gândeam la asta, m-am întors şi m-

am uitat spre uşile din holul hotelului, fară vreun

motiv anume. într-o parte, am zărit o siluetă, silueta

unui bărbat tânăr, cu braţele încrucişate la piept,

rezemat de perete, care mă privea. Era la fel de viu ca


tot ce-1 înconjura, un bărbat de înălţimea lui

Malchiah, doar că avea părul blond roşcat, ochi

albaştri şi un costum kaki, la fel ca al meu. M-am

întors cu spatele ca să-i evit privirea fixă, apoi mi-am

dat seama cât era de neverosimil că purta un costum

identic cu al meu şi se uita ţintă la mine, cu o

expresie aproape furioasă. Dar nu, nu despre furie era

vorba.

M-am întors din nou către el. Continua să mă pri-

vească. Dar cu îngrijorare, nu cu furie.

Eşti îngerul meu păzitori A încuviinţat

din cap, abia perceptibil.

M-a cuprins un sentiment de bine. Toată

îngrijorarea mea s-a topit. Ţi-am auzit vocea! Te-am

auzit, laolaltă cu ceilalţi îngeri. Eram fascinat şi ciudat

de îmbărbătat, am simţit toate acestea într-o fracţiune

de secundă.

Un grup mic de oaspeţi a ieşit pe uşă, trecând prin

faţa lui şi ascunzându-1, iar când au luat-o spre

stânga, îndepărtându-se pe altă alee, mi-am dat seama

că el dispăruse.

Mi-a tresărit inima. Oare văzusem totul bine? Oare

chiar se uitase la mine, chiar încuviinţase din cap

către mine?

24 A N N E R I C E

Imaginea mea mentală despre el se estompa cu

rapiditate. Cineva stătuse acolo, da, desigur, dar de-

acum nu mai aveam nicio posibilitate să verific ce se

întâmplase, să analizez faptele în vreun fel.

Am încercat să mi-1 scot din minte. Dacă era

îngerul meu păzitor, ce altceva facea, decât să mă

păzească? Iar dacă nu era al meu, dacă era al altcuiva,

ei bine, atunci ce treabă avea cu mine? Amintirea Iui

se estompa din ce în ce mai mult. Oricum, aveam să

lămuresc totul mai târziu, cu Malchiah. Malchiah

trebuia să ştie cine era. Iar Malchiah mă însoţea. Ah,

suntem nişte fiinţe cu atât de puţină încredere.

M-am simţit brusc cuprins de o extraordinară

mulţumire. Eşti un copil al îngerilor, m-am gândit, iar

îngerii o aduc pe Liona şi pe fiul ei, fiul tău, Ia tine.

M-am plimbat îndelung în jurul hotelului Mission

Inn, gândindu-mă ce zi californiană senină şi perfectă

era, trecând pe lângă fântânile mele preferate şi pe

aleile mele preferate, prin curţi interioare, pe lângă

chilii şi alte locuri asemănătoare, până când s-a făcut

exact ora la care trebuia să vină ea.

M-am întors la celălalt capăt al aleii, aproape de

uşile din hol, şi am aşteptat să apară pe potecă două

persoane semănând una cu cealaltă şi să se oprească

sub arcada scundă a peretelui încărcat de clopoţei.

Nu am rămas mai mult de cinci minute, plimbân-


du-mă de colo până colo, uitându-mă la ceas, intrând

câteodată în holul hotelului şi ieşind din nou, până

când mi-am dat seama dintr-odată că, în mijlocul

fluxului constant de trecători de pe alee, două

persoane se opriseră şi stăteau chiar sub clopote, aşa

cum le cerusem eu oaspeţilor mei.

O clipă am crezut că o să-mi stea inima.

Mă aşteptam ca ea să fie frumoasă, pentru că

fusese frumoasă şi ca fată foarte tânără, dar cea de

atunci nu reprezenta decât bobocul celei de acum, o

floare radioasă, şi nu mi-am dorit să fac nimic altceva

decât să mă uit Ia ea, să sorb frumuseţea femeii în

care se transformase.

Nu avea decât douăzeci şi şapte de ani. Chiar şi

eu, la douăzeci şi opt, îmi dădeam seama că asta nu

înseamnă prea mult, dar acum avea o alură de femeie

şi se îmbrăcase cât se poate de potrivit şi de grijuliu.

Purta un costum roşu, strâns pe talie şi evazat pe

şoldurile înguste, cu o fustă scurtă evazată care abia îi

acoperea genunchii. Avea o bluză roz deschisă la gât

şi purta doar un şirag simplu de perle. Din buzunarul

de la piept i se iţea o batistuţă roz, iar poşeta din piele

lăcuită roz se asorta cu pantofii cu toc înalt.

Arăta ca un tablou îmbrăcată aşa!

Părul negru şi lung îi cădea liber pe umeri, cu doar

o şuviţă dată deoparte de pe frunte şi prinsă probabil

26 A N N E R I C E

într-o clamă, Ia fel cum facea când era tânără.

Mi-a trecut prin minte că aşa mi-o voi aminti toată

viaţa. Nu avea importanţă ce urma să se mai întâmple

de-acum înainte. Pur şi simplu nu aveam cum să uit

vreodată felul în care arăta acum, superbă în roşu, cu

părul ei negru şi bogat feciorelnic de liber.

Mi-am amintit imediat o secvenţă dintr-un film,

care le place multor oameni. Este din Cetăţeanul

Kane, atunci când un bătrân povesteşte întâmplările

aşa cum şi le aduce aminte, demonstrând în ce fel ne

pot marca lucruri zărite doar câteva clipe. în cazul lui,

este vorba despre o femeie observată pe un feribot.

„Purta o rochie albă”, spune el, „şi avea o umbrelă

albă. Am văzut-o numai o secundă şi ea nu s-a uitat

deloc la mine, dar pot să jur că n-a trecut nicio lună

fară să nu mă gândesc la fata aceea.”

Ei bine, eu am ştiut că mi-o voi aminti mereu pe

Liona exact în felul în care arăta acum. Se uita în jur,

la fel de plină de încredere şi de siguranţă de sine

cum mi-o aminteam, cu acelaşi curaj firesc pe care

mereu l-am asociat cu cele mai simple dintre gesturile

şi cuvintele ei.

Nu-mi venea să cred cât era de frumoasă. Nu-mi

venea să cred cât de simplu, inevitabil de frumoasă

devenise.

Şi chiar lângă ea se afla băiatul de zece ani care


îmi era fiu, iar când l-am zărit, parcă l-am văzut pe

fratele meu Jacob, mort la aceeaşi vârstă, şi am simţit

un nod în gât şi ochii umplându-mi-se de lacrimi.

Acesta este fiul meu.

Ei bine, m-am gândit, n-am să mă duc să-i

întâmpin cu lacrimi în ochi, dar chiar în timp ce-mi

scoteam batista, ea m-a văzut şi mi-a zâmbit, l-a luat

de mână pe băiat şi s-au îndreptat spre mine pe alee.

— Toby, a spus ea, cu voce însufleţită şi stăpână

pe sine, te-aş fi recunoscut oriunde. Arăţi exact la fel.

Avea un zâmbet atât de strălucitor şi de generos,

încât n-am putut să-i răspund nimic. Nu eram în stare

să vorbesc. Nu eram în stare să-i spun cât de mult

însemna să o văd, iar când m-am uitat la băieţelul

care se uita şi el în sus la mine, la această copie cu

păr negru şi ochi negri a de mult răposatului meu

frate Jacob, la acest băiat perfect cu ţinută dreaptă şi

umeri largi, la acest băiat care părea deştept şi

încrezător, pe care orice bărbat şi l-ar fi dorit fiu, la

acest băiat splendid şi zvelt, ei bine, am început să

plâng.

— Dacă nu te opreşti, ai să mă faci şi pe mine să

plâng, a spus ea.

A întins mâna şi m-a apucat de braţ.

Nu avea în ea nimic nesigur sau ezitant, şi când m-

am gândit la trecut mi-am dat seama că nu avusese

28 A N N E R I C E

niciodată. Era puternică, încrezătoare şi avea o voce

adâncă şi catifelată, menită să-i scoată în evidenţă

caracterul generos.

Generoasă, acesta era cuvântul care-mi venea în

minte în timp ce o priveam în ochi, iar ea îmi zâmbea.

Era generoasă. Era generoasă şi iubitoare şi bătuse tot

drumul până aici pentru că i-o cerusem eu. M-am

trezit spunându-i cu voce tare:

— Ai venit. Ai bătut atâta drum. Ai venit. M-am

gândit până în ultima clipă că n-ai să vii.

Băieţelul a scos un obiect din buzunarul de la piept

şi mi l-a întins.

M-am aplecat ca să-l privesc mai bine şi am luat

ce-mi întindea, dându-mi seama imediat că era o

fotografie cu mine. Fusese decupată din albumul de

absolvire al şcolii şi apoi laminată.

— Mulţumesc, Toby, am spus.

— Ah, o port tot timpul cu mine, a spus el repede.

Le spun tuturor „Asta-i tata”.

L-am sărutat pe frunte. Iar el m-a luat prin surprin-

dere. Şi-a petrecut braţele în jurul meu, de parcă el ar

fi fost adultul, iar eu, copilul. Şi-a petrecut braţele în

jurul meu şi m-a îmbrăţişat strâns. L-am sărutat din

nou pe obrăjorul catifelat. S-a uitat la mine cu cei mai

limpezi ochi, cu cea mai simplă privire.

— Am ştiut tot timpul că ai să vii, mi-a spus.


Adică am ştiut că într-o bună zi ai să apari. Am ştiut

sigur.

A spus aceste lucruri la fel de simplu cum spusese

şi restul.

M-am îndreptat, am înghiţit, i-am privit din nou pe

amândoi şi i-am cuprins în braţe. I-am tras lângă

mine, conştient de moliciunea lor, de dulceaţa lor

pură, o dulceaţă feminină atât de străină de mine şi de

viaţa pe care o dusesem, şi am simţit ridicându-se din

părul ei un superb parfum floral.

— Haideţi, camerele voastre sunt gata — m-am

bâlbâit vorbind, de parcă ar fi fost nişte cuvinte de

maximă importanţă. V-am înregistrat la recepţie, daţi-

mi voie să vă duc sus.

Mi-am dat seama pe urmă că băiatul de serviciu

stătuse tot timpul lângă noi, alături de stativul cu

bagaje, aşa că i-am întins o bancnotă de douăzeci de

dolari, i-am explicat că era vorba despre apartamentul

Patronului şi că ne întâlnim acolo, la ultimul etaj.

Abia dacă am privit-o din nou şi mi-a venit

imediat în minte ce-mi spusese Malchiah. Ai grijă să-

i povesteşti numai ceea ce este spre binele ei. Nu al

tău.

M-a mai izbit ceva, privind-o: cât era de serioasă.

Seriozitatea fiind un alt aspect al încrederii ei în sine.

O seriozitate care o determinase să vină aici fară să

30 A N N E R I C E

stea pe gânduri şi să-l aducă pe băiat ca să-şi

cunoască tatăl. Iar această seriozitate mi-a adus

aminte de cineva cunoscut şi îndrăgit în aventura mea

cu Malchiah, şi mi-am dat seama că persoana aceea

— o femeie care trăise cu multă, multă vreme în

urmă — îmi evocase atunci femeia minunată şi

strălucitoare aflată lângă mine acum, în propriul meu

timp.

Iată pe cineva demn de iubit. Iată pe cineva demn de

iubit din toată inima, aşa cum i-ai iubit pe oamenii aceia

de demult, când ai împlinit menirea îngerilor, când ai trăit

lângă oameni pe care nu aveai cum să-i iei cu tine. în

ultimii cinci ani ai trăit la distanţă de orice fiinţă, dar ai

acum lângă tine pe cineva la fel de adevărat precum

oamenii lui Malchiah, o persoană pe care să o poţi iubi

complet şi cu adevărat. Nu contează dacă o vei putea

determina sau nu să te iubească vreodată, poţi să o iubeşti

tu. La fel cum poţi să-l iubeşti pe acest băieţel.

în timp ce ne înghesuiam laolaltă în liftul strâmt,

Toby mi-a arătat altă fotografie cu mine din albumul

de absolvire. O purtase şi pe aceea la piept tot timpul.

— Aşadar, ai ştiut mereu cum mă cheamă, i-am

spus eu, fară să ştiu cu adevărat ce să spun,

accentuând evidenţa, iar el mi-a răspuns că da, toată

lumea ştia că tatăl lui era Toby O’Dare.


— îmi pare bine. Sunt bucuros că ai procedat aşa.

Nici nu-ţi închipui cât de mândru sunt de tine, am

spus.

— De ce? a întrebat el. Nici măcar nu ştii cum

sunt eu de fapt.

Era destul de mic încât să-i sune vocea ca un

clopoţel, iar rostind aceste cuvinte părea mai deştept,

mai mare şi mai trist.

— Poate că sunt un elev prost, n-ai de unde să ştii.

— Da, dar mama ta a fost o elevă eminentă, am

zis eu.

— Şi încă mai este. Merge la cursuri la Loyola.

Nu-i place să predea numai la şcoala primară. Şi are

numai zece.

— La fel ca tine, nu? l-am întrebat.

A dat din cap că da.

— Dacă m-ar lăsa, aş putea sări peste un an. Dar

ei consideră că n-ar fi bine pentru dezvoltarea mea

socială, iar bunicul crede şi el la fel.

Am ajuns la ultimul etaj şi i-am condus în jurul

balcoanelor, apoi prin veranda lungă cu dale roşii.

Apartamentul lor se afla la capătul verandei, vecin cu

al meu.

Apartamentul Patronului de la Mission Inn este

singurul cu adevărat modern şi somptuos, ca într-un

hotel de cinci stele. Este disponibil doar atunci când

32 A N N E R I C E

nu se află acolo proprietarii, aşa că m-am asigurat din

timp că-1 pot rezerva pentru această ocazie.

Au fost destul de impresionaţi de cele trei

şemineuri, de baia uriaşă din marmură, de minunata

verandă deschisă, şi încă mai impresionaţi să

descopere că rezervasem şi camera de alături pentru

ca Toby, în vârstă de zece ani, să poată avea propria

lui cameră, dacă şi-o dorea.

Pe urmă i-am condus în apartamentul Amistad,

preferatul meu, să le arăt cupola cea minunat pictată,

patul cu baldachin, căminul neobişnuit care nici nu

funcţiona, iar ei au remarcat că totul „seamănă cu

New Orleans”, şi mi s-au părut impresionaţi de

descoperirile luxoase pe care le faceau, iar asta

însemna că lucrurile mergeau aşa cum plănuisem.

Ne-am aşezat împreună la masa din fier şi sticlă;

eu am comandat vin pentru Liona şi Coca-cola pentru

Toby, întrucât recunoscuse că, oricât de nesănătoasă

ar fi fost, uneori bea câte o cola.

A scos din buzunar un iPhone Apple şi mi-a arătat

câte lucruri poate să facă. încărcase în telefon toate

fotografiile cu mine pe care le avea, iar acum, dacă

eram şi eu de acord, voia să-mi facă altele.

— Desigur, am spus eu, şi a început imediat să se

poarte ca un fotograf profesionist, trăgându-se în


spate, încadrând o fotografie cu degetele, la fel ca un

pictor din vechime, şi imortalizându-ne apoi din

numeroase unghiuri, în timp ce se învârtea în jurul

mesei.

în timp ce Toby trăgea fotografie după fotografie,

am avut o revelaţie care m-a îngheţat. Comisesem o

crimă în apartamentul Amistad. Comisesem o crimă

aici, la

Mission Inn, şi cu toate acestea îi adusesem tot aici

pe cei doi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat

vreodată.

Sigur, aici mi se înfăţişase şi Malchiah, un serafim

care mă întrebase în numele lui Dumnezeu dacă nu

mă căiesc pentru viaţa mea mizerabilă. Iar eu m-am

căit şi întreaga existenţă mi s-a schimbat pentru

vecie.

Serafimul mă scosese din secolul douăzeci şi unu

şi mă transportase înapoi în timp ca să previn un

dezastru menit să pună în pericol o întreagă

comunitate din Anglia medievală. Iar după ce

terminasem această primă misiune pentru noul meu

şef îngeresc, mă trezisem aici, la Mission Inn, şi aici

scrisesem acea relatare completă despre prima mea

călătorie în Vremea îngerului. Manuscrisul se găsea

în camera mea. Era pe biroul la care îmi omorâsem

34 A N N E R I C E

ultima victimă, înfigându-i o seringă în gât. Şi tot de

aici îi telefonasem fostului meu şef, Justiţiarul, ca să-i

comunic că nu voi mai ucide din nou pentru el.

Cu toate acestea, faptul că ucisesem aici era clar.

Fusese o crimă rece, calculată, genul pentru care

devenise faimos Lucky Vulpoiul. Am tresărit în sinea

mea, murmurând o rugăciune pentru ca nicio umbră

din răul acela să nu-i atingă vreodată pe Liona sau pe

Toby, pentru ca niciun fel de urmare a răului să nu se

răsfrângă asupra lor.

înainte de crimă, acest loc reprezentase alinarea

mea. Fusese singurul loc unde mă simţeam în largul

meu, de aceea îi adusesem aici pe Liona şi pe fiul

meu, chiar la masa la care stătusem de vorbă cu

Malchiah. Mi se părea firesc ca ei să se afle aici, ca

aici să pot încerca fiorul şi bucuria de fi împreună cu

amândoi, în acest loc unde muşcătoarele, sarcasticele

mele rugăciuni de iertare fuseseră în fapt ascultate.

Bine, iată că propriile mele motivaţii păreau să

aibă sens pentru mine. Iar pentru Lucky Vulpoiul, ce

loc ar fi fost mai sigur decât teatrul de acţiuni al

ultimei sale crime? Niciunul! Nu mă îndoiam de asta.

La urma urmei, fusesem zece ani ucigaş plătit şi

niciodată nu mă mai întorsesem la locul faptei, până

acum.


Trebuia să recunosc însă că le adusesem pe aceste

două fiinţe nevinovate pe care le iubeam într-un loc

cu

o semnificaţie deosebită.

Eram atât de nedemn de dragostea îndelungată pe

care mi-o purtaseră şi de proaspăt-regăsitul meu fiu,

atât de limpede nedemn, iar ei nici măcar nu aveau

habar.

Ar trebui mai degrabă să te asiguri că nu află, pentru că

dacă vor afla vreodată tot ceea ce ai făcut, dacă vor simţi

vreodată sângele de pe mâinile tale, le vei face un rău de

nedescris, ştii bine.

Mi s-a părut că aud o voce slabă, nu prea departe,

spunând clar: „Ai dreptate. Nu rosti nicio vorbă în

stare să le facă rău.”

Am ridicat privirea şi am văzut un tânăr alunecând

pe lângă perete, strecurându-se dincolo de uşa aparta-

mentului Amistad şi apoi facându-se nevăzut. Era

acelaşi tânăr pe care-1 zărisem lângă uşa din hol, cu

un costum identic cu al meu, cu aceeaşi claie de păr

blond-roşcat şi aceiaşi ochi atenţi şi captivanţi.

Nu le voi face rău!

— Ai spus ceva? a întrebat Liona.

— Nu, iartă-mă, am şoptit. Adică, vorbeam singur,

cred, îmi pare rău.

36 A N N E R I C E

M-am uitat fix la uşa apartamentului Amistad.

Voiam să-mi scot din minte crima aceea. Acul înfipt

în gât, bancherul mort ca şi cum ar fi suferit un atac

de cord, o execuţie atât de discretă, încât să nu-şi dea

nimeni seama că este păcălit.

Eşti un bărbat cu inimă de piatră, Toby O’Dare,

m-am gândit, şi eşti gata să o apuci imediat într-o

nouă direcţie profitabilă, la orice răscruce din viaţa ta,

de vreme ce poţi distruge viaţa altcuiva cu atâta

uşurinţă.

— Eşti cu gândurile în altă parte, mi-a spus încet

Liona, cu un zâmbet.

— Iartă-mă, i-am răspuns. Prea multe gânduri,

prea multe amintiri.

M-am uitat la ea şi a fost ca şi cum aş fi văzut-o

pentru prima oară. Chipul ei părea atât de proaspăt,

atât de încrezător.

Am fost întrerupţi înainte să apuce să spună ceva.

A apărut unul dintre ghizi, pe care-1 chemasem eu,

şi

i l-am încredinţat pe Toby pentru un tur al „catacom-

belor” şi al celorlalte minuni oferite de uriaşul hotel.

Băiatul părea deosebit de nerăbdător.

— Când te întorci, mergem la masă, l-am asigurat.

Deşi pentru ei, care luaseră prânzul în avion, masa

urma să fie o cină timpurie.


Iată că sosise în sfârşit momentul de care mă

temusem şi pe care îl aşteptasem cel mai tare, pentru

că Liona şi cu mine am rămas singuri. Ea îşi scosese

jacheta şi arăta grozav în bluza roz, iar eu am simţit o

dorinţă copleşitoare să pot fi singur cu ea, fară nimeni

în jur. Nici măcar un înger.

Deja eram gelos pe clipa când urma să se întoarcă

băiatul. Şi mă simţeam atât de conştient că îngerii se

uitau la noi, încât cred că am roşit.

— Cum m-ai putea ierta pentru că am dispărut aşa

cum am facut-o? am întrebat-o, fară altă introducere.

Niciun turist nu traversa veranda. Eram la fel de

singuri la masa de sticlă pe cât fusesem eu pe

vremuri. Stăteam printre ghivecele cu portocali şi cu

lavandă, iar ea era cea mai frumoasă dintre flori.

— Nu te-a acuzat nimeni pentru că ai plecat, a

spus ea. Toată lumea a înţeles ce s-a întâmplat.

— A înţeles? Cum aşa?

— Când nu ţi-ai făcut apariţia la petrecerea de

absolvire, şi-au imaginat că ai ieşit să cânţi pe stradă,

pentru bani. Au crezut că ai cântat toată noaptea, iar

apoi te-ai întors dimineaţa acasă şi i-ai găsit. Şi pe

urmă ai plecat pur şi simplu.

— Am plecat pur şi simplu, am spus. Nici măcar

nu am aşteptat să-i văd îngropaţi.

— Unchiul tău Patrick s-a ocupat de toate. Cred că

38 A N N E R I C E

pompierii au acoperit cheltuielile. Ba nu, tatăl tău a

fost poliţist. Cred că ei au plătit. Nu sunt sigură. Am

fost la înmormântare. Şi verişorii mei lucrează în

poliţie. Lumea se gândea că poate vei apărea, dar cu

toţii au înţeles de ce n-ai facut-o.

— Am luat un avion spre New York, am spus. Mi-

am luat lăuta, banii strânşi şi câteva cărţi, m-am urcat

în avion şi nici nu m-am uitat înapoi.

— Nu te învinovăţesc.

— Dar ce s-a întâmplat cu tine, Liona? Nu ţi-am

telefonat niciodată, nu te-am căutat niciodată. Nici

măcar n-am încercat să te anunţ unde m-am dus sau

ce fac.

— Toby, ştii, când o femeie îşi iese din minţi în

felul ăsta, aşa cum s-a întâmplat cu mama ta, când îşi

omoară copiii — vreau să spun că o femeie care-şi

iese aşa din minţi poate să-şi ucidă şi fiul cel mare.

La voi în casă exista un pistol. L-au găsit. Putea să te

împuşte, Toby.

Dragostea ţi răul 39

Pur şi simplu îşi ieşise din minţi. Nu m-am gândit la

mine, Toby. M-am gândit numai la tine.

Multă vreme n-am spus nimic. Pe urmă am

adăugat:

— Nu-mi mai pasă, Liona. Vreau doar să mă ierţi

că nu te-am căutat niciodată de-atunci. Am să-i trimit

nişte bani unchiului Patrick. Ca să plătesc eu

înmormântarea. Asta nu-i o problemă. îmi pasă

numai de tine. De tine, de Toby şi, eventual, de

bărbaţii din viaţa ta, indiferent ce poate să însemne

asta.

— Nu există bărbaţi în viaţa mea, a spus ea. Nu

exista niciunul, până când n-ai apărut tu. Şi să nu-ţi

imaginezi că vreau să te însori cu mine pentru că sunt

mama lui Toby. L-am adus pe Toby aici pentru el şi

pentru tine.

Să te însori cu mine pentru că sunt mama lui Toby.

Dacă ar fi fost cu putinţă, aş fi îngenuncheat chiar acolo,

pe verandă, şi aş fi cerut-o de nevastă.

Dar n-am facut-o. M-am uitat în jur şi m-am

gândit la cei zece ani din viaţa mea risipiţi în slujba

Justiţiarului. M-am gândit la toate acele vieţi pe care

le luasem în numele „agenţiei” şi al „băieţilor buni”,

sau oricum naiba s-or fi numit cei cărora le vândusem

atât de bucuros sufletul meu de optsprezece ani.

40 A N N E R I C E

— Toby, a spus ea dintr-odată, nu trebuie să-mi

povesteşti ce-ai făcut până acum. Nu trebuie să-mi

explici viaţa ta. Nu a existat niciun bărbat în viaţa

mea pentru că am vrut ca fiul meu să nu aibă un tată

vitreg, şi am fost al naibii de hotărâtă să nu-i prezint

câte un tată vitreg pe lună.

Am încuviinţat din cap. îi eram mai recunoscător

decât aş fi putut exprima în cuvinte.

— Nici pentru mine nu au existat alte femei,

Liona, am spus. Mă rog, din când în când, ca să

dovedesc că sunt bărbat, au existat nişte contacte...

Dar nu li se potriveşte alt nume decât acesta:

contacte. Plătite în bani. Niciodată... intime. Nimic de

genul ăsta.

— Ai fost întotdeauna un gentleman, Toby, a spus

ea. N-am mai cunoscut pe cineva ca tine. Nici măcar

pe cineva care să-mi aducă aminte de tine. De tine

mi-a fost dor.

Am roşit. îmi dădeam seama că Malchiah şi

îngerul mă priveau, indiferent dacă-i vedeam sau nu.

Dar nu avea oare şi Liona un înger? Doamne,

Dumnezeule! Pentru o fracţiune de secundă, mi-am

imaginat o creatură înaripată şi autoritară şezând în

spatele ei. Din fericire, nu s-a arătat nicio astfel de

creatură.


— încă arăţi inocent, mi-a spus ea. Ai în

continuare în privire expresia aceea, ca şi cum tot ce

vezi ar reprezenta un miracol.

Despre mine vorbea? Despre Lucky Vulpoiul, uci-

gaşul plătit?

— Nu vei şti niciodată, am murmurat eu.

Şi mi-am amintit că, în prima noapte când ne-am

întâlnit, Justiţiarul îmi spusese că am cei mai reci

ochi pe care i-a văzut vreodată.

— Eşti cumva mai voinic, a adăugat ea, ca şi cum

atunci şi-ar fi dat seama. Mai musculos. Dar bănuiesc

că aşa-i normal. Erai aşa de slab, când erai băiat.

Capul tău are aceeaşi formă şi părul îţi este la fel de

des. Dar bag mâna-n foc că eşti mai blond; probabil

datorită soarelui californian. Şi uneori ochii îţi par

aproape albaştri.

S-a uitat în altă parte şi a şoptit:

— Eşti tot băiatul meu de aur.

Am zâmbit. Mi-am amintit că aşa obişnuia să mă

numească: băiatul ei de aur. O spunea întotdeauna în

şoaptă.

Am mormăit ceva cum că nu ştiam să mă port

când îmi facea complimente o femeie frumoasă.

— Povesteşte-mi despre şcoala ta, am spus.

— Studiez literatura engleză. Vreau să devin

42 A N N E R I C E

profesor de liceu, sau poate profesor universitar. Mi-

ar plăcea să predau Chaucer sau Shakespeare, încă nu

m-am hotărât. Mi-a plăcut să predau la şcoala

primară, mai mult decât este gata să recunoască

Toby. El se uită de sus la copiii de vârsta lui.

Seamănă cu tine. Se crede om mare şi vorbeşte cu

oamenii mari mai mult decât cu cei mici. Seamănă

leit cu tine.

43 A N N E R I C E

Am râs amândoi, pentru că era adevărat. Cel mai

frumos când râzi încet este să râzi afirmativ, sau ca

un semn de punctuaţie, iar oamenii din Sud o fac

deseori, fară niciun efort.

— Ţii minte că, atunci când eram copii, amândoi

voiam să devenim profesori universitari? m-a întrebat

ea. îţi aduci aminte cum spuneai că, dacă ai preda la

colegiu şi ai avea o casă frumoasă pe Palmer Avenue,

ai fi cel mai fericit om din lume? Toby merge la

şcoală la Newman, apropo, iar dacă îl întrebi, îţi va

răspunde imediat că este cea mai bună şcoală din

oraş.

— Mereu a fost. Şi iezuiţii sunt o concurenţă

serioasă când vine vorba de liceu.

— Mă rog, multă lume e gata să te contrazică şi în

legătură cu acest subiect. Dar ideea e că Toby este

evreu şi merge la Newman. Viaţa mea de până acum

a fost fericită, Toby. Nu m-ai părăsit pe marginea

prăpastiei, ci mi-ai lăsat o comoară. Aşa am crezut

întotdeauna şi aşa cred şi acum.

Şi-a încrucişat braţele la piept şi s-a aplecat peste

masă. Vorbea serios şi în acelaşi timp realist.

— Când am urcat în avion să vin încoace, mi-a

spus, m-am gândit că îţi voi arăta ce comoară mi-ai

lăsat. Şi ce comoară ar trebui să descoperi tu însuţi.

S-a oprit. Eu n-am spus nimic. N-aş fi fost în stare.

Iar ea ştia. Şi-a dat seama din lacrimile mele. N-aş fi

reuşit să-i arăt prin vorbe cât de fericit eram.

Malchiah, pot să mă însor cu ea,? Sunt liber să o fac? Şi

care-i treaba cu celălalt înger, mă veghează pe mine? Iar

ea se aşteaptă să mă aplec peste masă şi să o iau în braţe?

Capitolul trei

ÎN ACEEAŞI DUPĂ-AMIAZĂ AM PLECAT cu maşina către

misiunea San Juan Capistrano.

Mi-am imaginat că pentru un băiat de vârsta lui

Toby ar fi existat multe alte lucruri minunate de

vizitat pe Coasta de Vest. Disneyland, de exemplu,

sau parcul Universal Studios, plus o mulţime de

locuri cărora nici măcar nu le ştiam numele.

Dar eu voiam să-l duc la misiune, iar pe el ideea

părea să-l încânte de-a dreptul şi, chiar dacă a trebuit

să fac rost de tichii pentru amândoi, şi Lionei, şi lui

Toby le-a plăcut mult maşina mea Bentley

decapotabilă.

După ce am ajuns la misiune, i-am luat la


plimbare, mai întâi printre aleile grădinii atât de dragi

mie, apoi în jurul iazului cu peşti roşii, care l-a

încântat pe Toby. Ne-am uitat la câteva expoziţii cu

dovezi despre cum făceau oamenii anumite lucruri în

vremurile de demult,


dar cel mai mult l-a fascinat pe Toby povestea

cutremurului care distrusese biserica pe vremuri.

Era complet absorbit şi de iPhone-ul lui, aşa că ne-

a făcut zeci de fotografii, în toate decorurile cu

putinţă.

La un moment dat, în timp ce răscoleam

magazinul de suveniruri, cotrobăind printre rozarii şi

bijuterii indiene, am întrebat-o dacă l-aş putea lua pe

Toby cu mine în capelă ca să ne rugăm.

— Ştiu că este evreu, am adăugat.

— Nu-i nimic, mi-a răspuns ea. N-ai decât să-l iei

şi să-i povesteşti orice vrei.

Am intrat în vârful picioarelor, pentru că era întu-

neric şi linişte; cei câţiva oameni care se rugau în

stranele de lemn păreau foarte serioşi, iar lumânările

aruncau lumini pioase.

L-am dus cu mine în partea din faţă a bisericii şi

am îngenuncheat acolo, pe pernele gemene pregătite

pentru nunţi, ca să se aşeze pe ele mirele şi mireasa.

Mi-am dat seama câte mi se întâmplaseră,

împreună cu Malchiah, de când intrasem pentru

ultima dată în această capelă, iar când m-am uitat la

iconostas, când m-am uitat la căsuţa lui Dumnezeu

din altar, la lumina sfântă de alături, m-am simţit

copleşit de recunoştinţă pentru simplul fapt că


existam, ca să nu mai vorbim de faptul că mi se

dăduse şansa la o nouă viaţă, sau despre darul pe care

îl reprezenta Toby pentru mine.

M-am aplecat mai aproape de el. îngenunchease cu

braţele împreunate, la fel ca mine, şi nu părea să îl

deranjeze faptul că se afla într-un loc destinat

venerării credinţei catolice.

— Vreau să-ţi spun ceva, ceva ce aş dori să ţii

minte pentru totdeauna, am zis.

A încuviinţat.

— Eu cred în Dumnezeul acestei biserici, am spus.

Dar mai cred şi că el se află peste tot. El se află în

fiecare moleculă din orice există pe lume. Totul face

parte din el, din creaţia lui, iar eu cred în el şi în tot

ceea ce a făcut vreodată.

M-a ascultat fară să mă privească. Se uita în jos.

Doar a încuviinţat din cap atunci când m-am oprit.

— Nu mă aştept să crezi şi tu în el pentru că eu

cred, am spus. Dar vreau să ştii că eu cred cu adevărat

în el, şi dacă nu m-aş gândi că m-a iertat pentru că v-

am părăsit, pe tine şi pe mama ta, nu ştiu dacă aş fi

avut vreodată curajul să pun mâna pe telefon şi să

spun unde sunt. Dar cred cu adevărat că el m-a iertat,

iar acum am datoria să mă lupt să mă ierţi şi tu, să mă

lupt să mă ierte şi ea, şi exact asta intenţionez să fac.

— Eu te iert, a spus el încet. Chiar te iert.

48 A N N E R I C E

Am zâmbit. L-am sărutat pe creştet.

— Ştiam că ai să mă ierţi. Mi-am dat seama din

prima clipă când te-am văzut. Dar iertarea nu este

ceva care se petrece chiar într-o clipă, uneori este

nevoie să fie hrănită şi îngrijită, iar eu sunt pregătit

să-i port de grijă cât de mult va fi nevoie. Dar... nu

numai asta am vrut să-ţi spun. Vreau să-ţi mai spun

ceva.

— Te ascult, a zis.

— Ţine mine un lucru, am zis eu, apoi am ezitat,

nu ştiam cum să încep. Vorbeşte cu Dumnezeu, am

spus. Indiferent cum te simţi, indiferent cu ce te

confrunţi, indiferent dacă se întâmplă ceva care te

răneşte, te dezamăgeşte sau te nedumereşte. Vorbeşte

cu Dumnezeu. Şi nu înceta niciodată să vorbeşti cu el.

Mă înţelegi? Vorbeşte cu el. înţelege că, indiferent

dacă lucrurile merg bine pe lumea asta sau merg rău,

indiferent dacă se petrec cu uşurinţă sau cu

dificultate, asta nu înseamnă că el nu este aici. Şi

când spun aici nu mă refer la această biserică. Vreau

să spun aici, peste tot. Vorbeşte cu el. Nu contează

câţi ani trec, nu contează ce se întâmplă, vorbeşte

mereu cu el. Vei încerca să ţii minte acest lucru?

A încuviinţat.

— Când să încep? a întrebat.


Am râs în barbă.

— Oricând doreşti. Poţi să începi acum, cu sau

fară cuvinte, apoi să continui mereu, să nu laşi

niciodată nimic să se amestece în discuţia dintre tine

şi Dumnezeu.

S-a gândit foarte serios, apoi a încuviinţat din nou.

— Am să vorbesc cu el chiar acum, a spus. Poate

că vrei să aştepţi afară.

Am rămas uluit. M-am ridicat, l-am sărutat din nou

pe frunte şi l-am anunţat că mă va găsi afară oricând

vrea să mi se alăture.

A ieşit peste vreun sfert de oră şi am început să ne

plimbăm împreună pe alei, iar el s-a apucat din nou să

facă fotografii, fară să vorbească mare lucru. Dar

mergea foarte aproape de mine, ca şi cum nu exista

îndoială că era cu mine, iar când am văzut-o pe Liona

pe o bancă, zâmbindu-ne pentru că ne vedea

împreună, m-am simţit mai fericit decât aş fi putut-o

exprima în cuvinte. Şi mi-am dat seama că n-aş fi

găsit cuvintele potrivite niciodată.

Ne-am întors, Toby şi cu mine, la ruinele uriaşe

ale vechii biserici, la ce mai rămăsese după

cutremurul de demult.

Pentru prima oară l-am văzut şi pe Malchiah, într-

o parte, rezemându-se neglijent de un zid de

cărămidă, fară să ţină cont că purta hainele acelea

50 A N N E R I C E

scumpe.

— Ia uite-1 din nou, a spus Toby.

— Vrei să zici că l-ai mai văzut? l-am întrebat.

— Da, ne supraveghează. Era în capelă când am

fost şi noi acolo. L-am văzut la ieşire.

— Aş putea spune că lucrez pentru el, să ştii, am

zis. Şi stă cu ochii pe mine.

— E prea tânăr ca să fie şeful cuiva, a spus Toby.

— Nu te lăsa păcălit, am replicat. Aşteaptă-mă

aici o clipă. Cred că vrea să stea de vorbă cu mine

chiar acum, dar nu doreşte să ne întrerupă.

Am traversat pământul răscolit până am ajuns la

Malchiah şi m-am apropiat de el cât am putut de tare,

pentru ca niciun turist să nu audă ce vorbeam.

— O iubesc, i-am spus. Este oare cu putinţă? Să o

iubesc? îl iubesc şi pe el, da, dar el este fiul meu şi

aşa trebuie, să-l iubesc, şi mulţumesc cerului pentru

el. Dar ea? Există destul spaţiu şi destul timp ca s-o

iubesc pe ea?

— Destul spaţiu şi destul timp, a repetat el,

zâmbind. Ce cuvinte minunate, şi cum mă fac ele

atent la ce vreau de la tine. Destul spaţiu şi destul

timp este ceea ce trebuie să-mi dai tu mie, a spus.

— Dar cum rămâne cu ea? am insistat.

— Doar tu cunoşti răspunsul la această întrebare,

Toby, a spus. Sau poate ar trebui să subliniez că


amândoi îl cunoaşteţi. Cred că şi ea îl ştie.

Mă pregăteam să-l întreb despre celălalt înger, dar

a dispărut. Habar nu aveam ce părere aveau despre

asta ceilalţi trecători.

Mi-am găsit fiul la iazul cu peşti roşii, preocupat

de aparatul de fotografiat, încercând să surprindă un

exemplar care nu intenţiona să se lase surprins.

După-amiaza a trecut repede.

Am făcut cumpărături în San Juan Capistrano, apoi

am mers cu maşina de-a lungul coastei. Nu mai

văzuseră Pacificul şi am descoperit câteva puncte de

observaţie care-ţi tăiau respiraţia, iar Toby voia să

facă oricât de multe fotografii.

Am luat cina în intimul şi cochetul restaurant

Duane’s de la Mission Inn, iar mama şi fiul au rămas

destul de impresionaţi. Când nu se uita nimeni, Liona

i-a dat lui Toby o înghiţitură din vinul ei roşu.

Am vorbit despre New Orleans, despre cum se

transformase după uraganul Katrina şi despre cât de

devastatoare fusese furtuna. Mi-am dat seama că

pentru Toby reprezentase o mare aventură, chiar dacă

bunicul îl pusese să-şi facă temele în camera de motel

unde se refugiaseră, în timp ce pentru Liona ceva din

vechiul New Orleans dispăruse.

— Crezi că te vei întoarce vreodată să locuieşti

acolo? m-a întrebat Toby.

52 A N N E R I C E

— Nu ştiu, am răspuns. Am devenit un locuitor al

Coastei acum, aşa cred, dar există motive diferite

pentru care oamenii se duc să locuiască în diverse

locuri.

— Eu aş putea foarte bine să locuiesc aici, a spus

el pe neaşteptate, făcând să mi se taie respiraţia.

Am surprins pe chipul Fionei o tresărire de durere.

S-a uitat într-o parte, apoi la mine. îmi venea greu să

Dragostea fi râul 53

ascund ceea ce simţeam. Impulsuri, speranţe, un

şuvoi de visuri pătimaşe mi-au întunecat gândurile.

M-a cuprins un pesimism sinistru. Nu ai dreptul la ea,

nu ţi se cuvin toate astea.

în penumbra din restaurant, mi s-a părut că nu mai

văd nimic. Apoi mi-am dat seama că mă uitam la doi

bărbaţi aşezaţi la masa de lângă noi, Malchiah şi

îngerul meu păzitor. Stăteau nemişcaţi ca într-un

tablou, privindu-mă aşa cum te privesc adesea

personajele pictate, senin şi cu coada ochiului.

Am înghiţit. Mă simţeam cuprins de dorinţă. N-aş

fi vrut ca ei să ştie asta.

La uşa apartamentului, ea a zăbovit. Toby a dat

fuga, mândru, în camera lui, unde voia să facă un duş

în baia lui.

Cei doi bărbaţi se aflau şi ei acolo, undeva în

întunericul verandei. Eram sigur. îi văzusem când ne

apropiam, pe alee. Ea nu ştia. Poate că nu-i putea

vedea.

Am rămas tăcut, neîndrăznind să mă apropii mai

mult de ea, să îi ating mâna sau să mă aplec pentru un

sărut inofensiv. Dorinţa mă omora. Agonizam de-a

dreptul.

Oare voi doi puteţi înţelege că, dacă o iau în braţe pe

54 A N N E R I C E

această femeie, ea se aşteaptă de la mine la mai mult decât

la o îmbrăţişare frăţească? La dracu, e de datoria unui

domn să încerce, chiar dacă numai pentru a-i da ei §ansa

să spună nu!

Linişte.

N-aş putea oare să vă conving cumva să vă duceţi să

aveţi grijă de altcineva, o vreme?

Am auzit clar un hohot de râs. Nu era batjocoritor

sau răutăcios, dar era un hohot de râs.

Am sărutat-o iute, pe obraz, şi m-am îndreptat

spre camera mea. Ştiam că o dezamăgisem. Şi eu mă

simţeam dezamăgit. La naiba, eram de-a dreptul

furios. M-am întors şi m-am rezemat de uşa

apartamentului Amistad. I-am găsit, desigur, aşezaţi

la masa rotundă. Malchiah avea aceeaşi expresie

senină şi iubitoare ca de obicei, dar îngerul meu

păzitor părea îngrijorat, dacă ăsta o fi cuvântul

potrivit, şi mă privea ca şi cum i-ar fi fost puţin frică

de mine.

Mi-a venit pe buze un şuvoi de vorbe furioase, dar

cei doi au dispărut cât ai clipi.

Pe la ora unsprezece noaptea m-am dat jos din pat

şi am ieşit pe verandă. Nu puteam deloc să dorm.

Era frig şi umezeală, cum este adesea noaptea în

California, chiar dacă ziua fusese destul de frumoasă.

M-am lăsat cu bună ştiinţă cuprins de frig. M-am


gândit cum ar fi să bat la uşa ei. M-am rugat. Mi-am

făcut griji. Am aşteptat. Nu-mi puteam aminti să fi

dorit vreodată ceva mai mult decât o doream acum pe

ea. Pur şi simplu o voiam. Nimic pe lume nu mi se

părea mai real decât trupul ei, în apartament, întins pe

pat.

Mi s-a făcut brusc ruşine. încă din prima clipă

când vorbisem cu ea la telefon mi-o imaginasem în

braţele mele, ştiam prea bine. Pe cine încercam să

păcălesc, cu aşa-zisele ei aşteptări şi cu datoria mea

de gentleman, cu nobleţea iubirii şi graţia care ne

readusese laolaltă? Voiam să o sărut şi voiam să fie a

mea. De ce nu? De ce-aş fi meritat să mă chinui în

halul ăsta? La naiba, o iubeam! în adâncul sufletului

nu aveam nicio îndoială că o iubeam. Eram în stare să

o iubesc până la moarte. Nu conta ce însemna asta,

eram gata, gata pentru orice.

Mă pregăteam să mă întorc în cameră, însă l-am

văzut pe Malchiah stând lângă mine.

— Da, ce vrei? l-am întrebat furios.

Tonul meu l-a făcut să tresară, dar şi-a revenit

imediat. Mi s-a părut că-i citesc pe chip un licăr de

dezamăgire. Dar când a vorbit, mi-a zâmbit. Avea

aceeaşi voce mângâietoare ca de obicei, plină de grijă

şi căldură, aşa că vorbele lui au contat şi mai mult.

56 A N N E R I C E

— Alţi oameni ar fi dat aproape orice să vadă

dovada existenţei Providenţei aşa cum ai văzut-o tu, a

spus. Dar tu rămâi totuşi un om.

— Ce ştii tu despre asta? l-am întrebat. Şi ce te

face să crezi că eu nu ştiu?

— Nu-ţi dai seama ce vorbeşti, a spus el domol —

părea foarte convingător.

— Poate că ai vegheat asupra oamenilor încă de la

facerea lumii, am zis, dar asta nu înseamnă că ştii

cum este să fii om.

N-a răspuns nimic. Expresia lui plină de iubire şi

răbdătoare mă scotea din sărite.

— Ai de gând să stai lângă mine mereu, până în

ziua când o să-mi dau sufletul? l-am întrebat. Nu voi

mai fi niciodată singur cu o femeie, fară ca voi doi să

fiţi de faţă, tu şi celălalt înger păzitor? Asta este el,

nu? îngerul meu păzitor. Cum îl cheamă? Vă veţi

învârti mereu în jurul meu, amândoi? — m-am întors

şi am întins arătătorul către el, ca şi cum ar fi fost

ţeava unui pistol. Sunt bărbat, am spus. Sunt om, sunt

bărbat! Nu sunt călugăr, nici preot.

— Dar în mod cert ai trăit ca ei, pe vremea când

erai ucigaş plătit.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Ţi-ai refuzat căldura dragostei unei femei an

după an. Credeai că nu o meriţi. Nu puteai suporta să


ai alături de tine nevinovăţia unei femei, sau căldura

unei femei dornice să te accepte. Acum crezi că o

meriţi? Eşti pregătit pentru ea?

— Nu ştiu, am murmurat.

— Vrei să plec? m-a întrebat.


Eram lac de transpiraţie şi inima mi-o luase razna.

— Dorinţa pur şi simplu mă înnebuneşte, am

şoptit, ca şi cum l-aş fi implorat. Nu, nu vreau să

pleci, am murmurat. Nu vreau câtuşi de puţin.

Am clătinat din cap, învins.

— Toby, îngerii au fost mereu lângă tine. Au

văzut mereu tot ceea ce ai făcut. Nu există secrete,

pentru cei din ceruri. Singura diferenţă este că acum

ne poţi vedea şi tu pe noi. Acest lucru ar trebui să

reprezinte pentru tine o sursă de putere, ştii bine. Iar

pe îngerul tău păzitor îl cheamă Shmarya.

— Ascultă, aş vrea să fiu plin de veneraţie, de

recunoştinţă, de umilinţă şi de sentimente alese! La

naiba, aş vrea să fiu un sfânt, am bolborosit. Dar nu

pot. Nu pot... Cum ai zis că-1 cheamă?

— Ce nu poţi? m-a întrebat. Nu poţi să-ţi impui

restricţii? Nu poţi să-ţi refuzi răsplata imediată a

pasiunii pentru această femeie, deşi eşti lângă ea de

mai puţin de douăzeci şi patru de ore? Nu te poţi

abţine să nu dai buzna peste vulnerabilitatea ei? Nu

poţi să fii bărbatul onorabil la care se aşteaptă fiul

tău?

Nici dacă ar fi fost rostite cu mânie, cuvintele lui

nu m-ar fi putut atinge mai mult. Vocea caldă şi


convingătoare dobora toate minciunile pe care mi le

spusesem mie însumi.

— Tu crezi că eu nu înţeleg? m-a întrebat el calm.

Să-ţi spun ce cred eu. Dacă te arunci acum asupra

acestei femei, ea se va urî pentru că te-a acceptat, iar

când va avea timp să se gândească, te va urî şi pe

tine. Timp de zece ani, această femeie a rămas

singură, pentru binele ei şi al fiului ei. Respect-o.

Câştigă-i încrederea. Pentru asta este nevoie de timp,

nu-i aşa?

— Dar vreau să ştie că o iubesc.

— Am spus eu că nu i-o poţi mărturisi? Am spus

eu că nu-i poţi arăta o mică parte din pasiunea pe care

o ţii în aşteptare?

— O, discursuri de înger! am zis.

Mă înfuriasem iarăşi.

El a râs, din nou.

Am rămas multă vreme tăcuţi. îmi era ruşine

pentru că mă înfuriasem.

— Nu pot să fiu cu ea acum, nu-i aşa? am întrebat.

Nu mă refer la dorinţă. Vorbesc despre dragoste

curată, despre tovărăşie, despre cum ar fi să învăţ să

iubesc tot ce are legătură cu ea, să mă las în fiecare zi

salvat de ea. Ai vrut ca eu să-mi cunosc fiul, pentru

binele lui şi pentru binele ei. Dar nu pot face parte din

60 A N N E R I C E

viaţa mea, amândoi, nu acum, aşa-i?

— Ai mers pe un drum periculos şi întunecat,

Toby.

— Nu am fost iertat?

— Ba da, ai fost iertat. Dar crezi că este înţelept,

atunci când te desparţi de acest drum, să nu te

gândeşti şi la consecinţele faptelor tale?

— Nu. Mă gândesc mereu.

— Ţi se pare corect să nu încerci să le repari?

— Nu. Trebuie să le repar.

— Ţi se pare corect să renunţi la legământul pe

care l-ai făcut, că vei lucra alături de mine de partea

binelui, în loc de a răului?

— Nu, am spus. Şi nu am vrut niciodată să rup

acel legământ, niciodată. Sunt dator în faţa lumii să-

mi răscumpăr greşelile. Slavă Domnului, tu mi-ai

arătat calea prin care să-mi pot plăti această datorie.

— Şi ţi-o voi arăta şi în continuare, a spus. Iar

între timp trebuie să fii puternic pentru ea, pentru

mama fiului tău, să fii puternic pentru el şi pentru

bărbatul care poate deveni. Şi nu te minţi în legătură

cu lucrurile teribile pe care le-ai făcut în trecut.

Aminteşte-ţi că această femeie frumoasă are şi ea

propriul înger păzitor. Nu trebuie să înceapă să

bănuiască cine ai fost în toţi acei ani. Pentru că, dacă


se întâmplă asta, s-ar putea să nu te mai lase în

apropierea copilului. îngerul ei păzitor mi-a atras

atenţia.

Am încuviinţat. Mă durea să mă gândesc la aşa

ceva şi era un lucru prea evident ca să-l pot nega.

— Dă-mi voie să-ţi mai spun ceva, a adăugat.

Chiar dacă te părăsesc acum, dacă nu mă vei mai

vedea niciodată şi vei începe să crezi că vizitele mele

n-au fost decât un vis, nu vei putea începe o viaţă

casnică obişnuită fară ca propria ta conştiinţă să nu te

distrugă. Faptele extraordinare cer îndreptări

extraordinare. Conştiinţa le poate pretinde oamenilor

lucruri pe care Creatorul nu le pretinde şi pe care

îngerii nu le propun, pentru că nu au nevoie.

Conştiinţa face parte din fiinţa umană. Iar conştiinţa

ta te distrugea încă dinainte ca eu să vin la tine. Nu ai

fost niciodată lipsit de conştiinţă, Toby. îngerul tău

păzitor, Shmarya, poate să-ţi confirme.

— îmi pare rău, am şoptit. îmi pare rău pentru tot.

Te-am dezamăgit. Malchiah, nu mă abandona.

A râs. Un râs cald, liniştitor.

— Nu m-ai dezamăgit! a spus el, mărinimos.

Pentru oameni, minunile se petrec în timp. Şi nu

există nici spaţiu şi nici timp destul ca să se

obişnuiască cu ele. Nu se obişnuiesc niciodată. îţi

spun eu, care îi urmăresc de la facerea lumii. Iar

62 A N N E R I C E

oamenii mă surprind mereu.

Am zâmbit. Eram departe de seninătatea lui, dar

ştiam că spune adevărul cel mai adevărat. Mânia îmi

dispăruse.

— încă ceva, a spus el cald — avea chipul luminat

de o incontestabilă compasiune. Shmarya mi-a cerut

să-ţi spun asta, mi-a mărturisit, ridicând din

sprâncene. El zice că, dacă nu poţi fi sfânt, călugăr

sau preot, să te gândeşti că poţi deveni erou.

Am râs.

— Bine, am zis. Sună foarte bine. Shmarya ştie pe

ce butoane să apese, nu-i aşa?

Am râs din nou. Nu mă puteam abţine.

— Când simt nevoia, pot vorbi cu el?

— Vorbeşti cu el de ani de zile, a spus Malchiah.

Iar acum vorbeşte şi el cu tine. Cine sunt eu, să stau

în calea unei atât de frumoase conversaţii?

M-am trezit singur pe verandă.

Chiar aşa. Singur.

Noaptea era pustie. Stăteam desculţ şi îmi

îngheţaseră picioarele.

în dimineaţa următoare m-am dus la ei în

apartament pentru micul-dejun.

Toby se sculase şi se îmbrăcase, purta o jachetă

albastră şi pantaloni kaki; m-a anunţat că dormise în


camera lui, în propriul său pat.

Am încuviinţat serios, ca şi cum exact la asta se

aştepta lumea de la un băiat de zece ani, chiar dacă

mama lui avea un pat uriaş într-un apartament luxos

de hotel.

Am comandat micul-dejun în cameră şi am mâncat

la o masă impecabil aranjată, cu argintăria hotelului şi

cu recipiente acoperite cum trebuie pentru ca totul să

rămână delicios de fierbinte.

Simţeam că nu pot să pierd toate aceste lucruri.

Simţeam că pur şi simplu nu sunt în stare, dar

ştiam cât se poate de bine că exact asta trebuia să fac.

îmi adusesem cu mine geanta de piele şi, după ce

s-au strâns resturile micului-dejun, am scos din ea

două dosare şi i le-am înmânat Lionei.

— Ce-s astea? a întrebat ea cât se poate de natural,

iar când am încercat să-i explic că le poate citi în

avion, a insistat să-i explic pe loc.

— Participări la fonduri de investiţii, printre

altele, atât pentru tine, cât şi pentru el, plus o rentă

plătibilă lunar, o sumă care nu reprezintă o problemă

pentru mine şi care vă va acoperi toate cheltuielile.

Mai sunt şi alţi bani, acolo de unde vin aceştia.

— Nu ţi-am cerut nimic, mi-a reamintit ea simplu.

— Nu trebuie să-mi ceri. Vreau eu să-i aveţi. Sunt

64 A N N E R I C E

destui bani ca Toby să poată merge la orice şcoală

doreşti. în Anglia, în Elveţia, oriunde poate să

primească cea mai bună educaţie. Poate să meargă

numai vara, dacă vrei, şi să urmeze cursurile

obişnuite acasă. Nu mă pricep la astfel de lucruri, nu

le-am ştiut niciodată. Dar tu te pricepi. Iar cei de la

şcoala Newman te pot îndruma. La fel şi tatăl tău.

A rămas cu dosarele în mână, fără să le deschidă,

iar pe obraji au început să i se prelingă lacrimi.

Am sărutat-o. Am îmbrăţişat-o cât de tandru m-am

priceput.

— Tot ce am este de-acum pus deoparte pentru

tine şi pentru el, am spus. îţi voi transmite şi restul

informaţiilor, când le voi avea. Avocaţii au mereu o

sumedenie de întrebări de pus şi durează.

Am şovăit o clipă.

— Uite, am adăugat, există multe lucruri care te

vor nedumeri. Nu vei găsi numele meu în hârtii, dar

te asigur că pe cel înscris acolo îl folosesc mereu

pentru afaceri. Justin Booth. L-am folosit şi ca să

plătesc biletele voastre de avion şi camerele de hotel.

Şi asigură-i pe avocaţii voştri că impozitele au fost

plătite integral pentru tot ce primiţi, tu şi micuţul

Toby.

— Toby, nu m-am aşteptat la aşa ceva, a spus ea.


— Uite încă ceva. Un telefon mobil cu o cartelă

pre- plătită. Ţine-1 cu tine. „Numele” şi codul pin

sunt scrise pe spate. Asta-i tot ce-ţi trebuie ca să

reînnoieşti cartela. O poţi plăti într-o mulţime de

locuri, toate la îndemână. Te voi suna pe el.

A încuviinţat din cap, cu gravitate. Era ceva

profund curtenitor în felul în care accepta toate aceste

lucruri, fără să pună întrebări, fără să se mire de

numele inventat.

Am sărutat-o din nou, pe pleoape, pe obraji, pe

buze. Era la fel de moale şi de îmbietoare ca pe

vremuri. Părul împrăştia acelaşi parfum ca în urmă cu

atâţia ani. Aş fi vrut să o ridic în braţe, să o duc în

dormitor, să o iau şi să o leg de mine pentru vecie.

Era târziu. Maşina îi aştepta deja jos. Micul Toby

tocmai intra ca să ne anunţe că împachetase şi era

gata pentru avion. Nu cred că îi plăcea să mă vadă

sărutând-o pe mama lui. S-a aşezat în picioare lângă

ea şi m-a privit hotărât. Când l-am sărutat şi pe el, m-

a întrebat bănuitor:

— Când mai venim să te vizităm?

— De îndată ce pot aranja totul, i-am răspuns.

Numai Dumnezeu putea şti când avea să se

întâmple

asta.

66 A N N E R I C E

Drumul până jos mi s-a părut cel mai lung pe care-

1 făcusem vreodată, deşi pe Toby îl încânta să sară în

sus şi în jos câte cinci trepte odată în rotondă,

ascultând ecoul vocii sale reverberat de pereţi.

In acele clipe părea să-şi fi pierdut puţin din aerul

de domn politicos.

Mult prea repede, am ajuns în faţa hotelului, unde

ne aştepta maşina.

Era o nouă zi californiană răcoroasă şi

strălucitoare, iar florile din curtea hotelului păreau în

cel mai bun


moment al lor, în timp ce păsările cântau încetişor

în copaci.

— Te sun imediat ce pot, i-am spus ei.

— Te rog să faci ceva pentru mine, mi-a răspuns,

în şoaptă.

— Orice.

— Nu-mi spune că vei suna, dacă n-ai de gând s-o

faci.

— Nu, draga mea, am zis. Am să te sun. Am să te

sun chiar dacă se prăvăleşte iadul pe pământ. Doar că

nu ştiu exact când.

M-am gândit o clipă, apoi am adăugat:

— Lasă-mi destul spaţiu şi destul timp. Ţine minte

cuvintele astea. Dacă nu primeşti veşti de la mine,

gândeşte-te la ele. Destul spaţiu şi destul timp.

Am cuprins-o în braţe şi de data aceasta am

sărutat-o cum se cuvine, fără să-mi pese cine se uita

la noi, nici măcar de micul Toby, iar când i-am dat

drumul, a făcut un pas în spate, ca şi cum şi-ar fi

pierdut echilibrul. La fel ca şi mine.

L-am ridicat şi pe el în braţe, l-am privit îndelung,

apoi l-am sărutat pe frunte şi pe amândoi obrajii.

— Am ştiut că aşa ai să fii, a spus el.

— Dacă i-aş fi cerut lui Dumnezeu însuşi un fiu

perfect, şi dacă aş fi avut tupeul să-i cer cum să-l

68 A N N E R I C E

creeze, ei bine, nici chiar lui Dumnezeu nu i-ar fi

reuşit mai bine altul în afară de tine, am spus. Cel

puţin asta-i părerea mea.

Pe urmă maşina a dispărut, şi au dispărut şi ei, iar

minunatul Mission Inn mi s-a părut mai părăsit de

lume ca niciodată.

Capitolul patru

Am ajuns în apartamentul meu şi l-am găsit pe

Malchiah aşteptându-mă. Stătea la masa neagră din

fier şi plângea. îşi rezemase coatele de tăblia mesei şi

îşi ţinea faţa în palme.

— Ce-ai păţit? l-am întrebat. Ce s-a întâmplat? —

m-am aşezat lângă el. E vina mea? Ce-am făcut?

Şi-a ridicat capul şi a zâmbit, cel mai cald şi mai

trist zâmbet din lume.

— Chiar îţi pasă de mine? m-a întrebat.

— Păi, da, fiindcă plângi. Cred că ai inima frântă.

— Nu am inima frântă. Dar cred că aş putea să o

am. E vina mea, dacă ar fi să-i ascult pe învăţaţi.

Se referea la teologii din universităţi, la oameni

precum Toma D’Aquino.

— Te referi la cei care afirmă că n-ai inimă.

— Voi m-aţi făcut să plâng, voi trei, a spus.

— De ce?

A ridicat din umeri.

— în dragostea voastră unul pentru celălalt am

simţit atingerea cerului.

— Acum mă faci pe mine să plâng, am spus.

Nu mă puteam împiedica să mă uit ţintă la el, la

cât de profundă era tristeţea lui. îmi venea să-l iau în

braţe.

— Nu-i nevoie să mă consolezi, a zâmbit el. Dar

sunt mişcat că ai vrut să o faci. Habar nu ai cât de

misterios este pentru noi felul în care se iubesc

oamenii, felul în care se caută ca să se completeze.

Fiecare înger este el însuşi complet. Bărbaţii şi

femeile de pe pământ nu sunt niciodată compleţi, dar

când reuşesc să se întregească prin iubire, atunci

capătă dimensiuni cereşti.

— Hai să vorbim despre mistere, am spus. Arăţi ca

un bărbat, vorbeşti ca un bărbat, dar nu eşti bărbat

câtuşi de puţin.

— Nu, cu siguranţă nu sunt.

— Cum arăţi când te înfăţişezi înaintea tronului

Domnului? l-am întrebat.

A râs din nou, cu râsul lui dojenitor.

— în faţa tronului Creatorului sunt doar un spirit,

a spus încet. Iar acum sunt un spirit care locuieşte

într-un trup potrivit pentru această lume. Ştii prea

70 A N N E R I C E

bine.

— Te simţi vreodată singur?

— Tu ce crezi? m-a întrebat. Crezi că aş putea să

mă simt singur?


— Nu, am răspuns. Numai îngerii din filmele de la

Hollywood sunt singuri.

— într-adevăr, a zâmbit el larg. Chiar îmi pare rău

pentru ei. Va veni o vreme când vei înţelege cum

sunt, pentru că vei fi ca mine, dar eu nu voi şti

niciodată cum este să fiu ca tine. Nu pot decât să mă

minunez.

— Nu vreau să mai fiu niciodată despărţit de ei,

am spus. Mintea mea nu se gândeşte decât la asta.

Dacă nu pot fi alături de ei, trebuie măcar să-mi audă

vocea în mod regulat şi des. Şi trebuie să se bucure de

tot ce pot să câştig pentru ei.

M-a oprit brusc panica. Banii pe care îi adunasem

în ultimii ani erau bani plini de sânge. Dar

reprezentau tot ce aveam şi puteam să-i folosesc spre

binele lor, puteam să-i curăţ în acest fel. Nu-i aşa? Nu

puteam să le iau înapoi participările la fondurile de

investiţii create special pentru ei. M-am rugat ca

Malchiah să nu deschidă acest subiect.

— Vă aparţineţi unii altora, a spus el.

— Ce vrei să sugerezi? l-am întrebat. Că într-o zi

aş putea trăi sub acelaşi acoperiş cu Liona şi Toby?

A părut să se gândească un moment, apoi a spus:

— Gândeşte-te la câte s-au întâmplat deja.

Dragostea de-acum împărtăşită te-a transformat. Uită-

72 A N N E R I C E

te la tine. Iar această scurtă vizită a schimbat pentru

totdeauna cursul vieţilor Lionei şi a lui Toby. Nu va

mai trece nicio zi din viaţa ta fară să fii conştient că

îţi aparţin, că au nevoie de tine, că nu trebuie să-i

dezamăgeşti. Iar ei nu vor mai uita nicio clipă că îi

iubeşti şi că sunt ai tăi. Nu observi că deja s-a

schimbat ceva? Să trăiţi sub acelaşi acoperiş ar fi doar

un aspect al întregii poveşti.

— Numai cineva fară trup poate să privească

lucrurile aşa, am spus, fară să mă pot abţine. Tu nu

ştii ce înseamnă pentru oameni să trăiască sub acelaşi

acoperiş.

— Ba da, ştiu, a spus el.

N-am răspuns nimic.

Aştepta. îmi dădeam seama cât de copleşitor era

tot ceea ce se petrecuse cu Liona şi cu micul Toby,

dar gândul la infinitele posibilităţi îmi vâjâia prin

minte, iar faptul că petrecusem asemenea clipe

împreună nu mă putea împiedica să-mi doresc mai

mult, trebuie să mărturisesc.

— Ştii să iubeşti, a spus el. Aceasta este cheia.

Poţi să iubeşti şi pe altcineva decât pe cei întâlniţi în

iluminata Vreme a îngerilor. Poţi să-i iubeşti pe cei

din vremea ta. Femeia şi băiatul nu te-au speriat.

Inima ta simte o dragoste nouă, concretă, care acum

două zile ţi s-ar fi părut imposibilă.

Dragostea şi râul 73

Mă simţeam prea copleşit de vorbele lui ca să-i pot

răspunde. Mi i-am imaginat din nou, pe Liona şi pe

micul Toby, aşa cum arătau în prima clipă când i-am

văzut.

— Aşa este, nu ştiam că pot să iubesc aşa, am

spus. Dar fii îngăduitor, Malchiah. Spune-mi că într-o

zi aş putea ajunge să locuiesc sub acelaşi acoperiş cu

ei. Spune-mi măcar că este cu putinţă, nu contează

dacă merit sau nu. Spune-mi că aş putea să mă port în

aşa fel încât să o merit. încurajează-mă.

A rămas tăcut o vreme. Nu mai avea lacrimi pe

obraji. Arăta liniştit şi curios. Mă privea ca şi cum m-

ar fi studiat. Apoi s-a uitat direct în ochii mei.

— Poate, a spus. Poate că există destul timp şi

destul spaţiu ca să ajungem acolo. în cele din urmă.

Dar nu trebuie să te gândeşti acum la asta. Pentru că

deocamdată mai degrabă nu se poate.

S-a oprit ca şi cum s-ar fi gândit să mai adauge

ceva, apoi s-a răzgândit.

— Nu există nicio şansă să te înşeli? l-am întrebat.

Nu vreau să zic că te îndemn s-o faci, te întreb numai.

Nu-i cu putinţă să te înşeli în legătură cu nimic?

— Ba da, a răspuns el. Numai Creatorul deţine

toate răspunsurile.

— Dar nu poţi păcătui, din greşeală.

— Nu, a răspuns el simplu. Cu multă vreme în

74 A N N E R I C E

urmă, am ales să fiu de partea Creatorului.

— O, Doamne, poţi să-mi povesteşti cum...?

— Nu acum, poate că niciodată, mi-a răspuns. Nu

mă aflu aici ca să-ţi relatez istoria Creatorului şi a

îngerilor săi tineri şi frumoşi. Sunt aici ca să te

înţeleg pe tine, ca să te ghidez şi ca să te întreb dacă

eşti gata să mă slujeşti din nou cu devotament. Lasă

deoparte întrebările cosmice despre ceruri şi hai să

vorbim despre ce ai de Scut.

— Ah, acordă-mi destul spaţiu şi destul timp ca

să-mi răscumpăr faptele, şi destul spaţiu şi timp ca

să...

— Da, ţine minte aceste cuvinte, a spus, îţi vor

folosi acolo unde te trimit, pentru că vei avea de

îndeplinit mai multe sarcini complicate. Nu vei mai

merge în Anglia şi nici în epoca aceea, ci într-un loc

şi într-un timp unde lucrurile sunt deopotrivă mai

bune şi mai rele pentru copiii evrei ai lui Dumnezeu.

— Aşadar, vom răspunde tot rugăciunilor

evreieşti.

— Da, a spus, iar de data asta este vorba despre un

tânăr pe nume Vitale, care se roagă pentru ajutor cu

disperare, dar şi cu credinţă, şi vei merge acolo ca să

îl ajuţi să descâlcească un ghem de mistere pe care

numai tu eşti în stare să îl înţelegi. Vino. E momentul


să plecăm în călătorie.

în mai puţin de o clipă, veranda a rămas departe în

spatele nostru.

Habar nu aveam ce putea vedea restul lumii, în caz

că vedea ceva.


Ştiu doar că am părăsit lumea concretă a hotelului

Mission Inn, lumea concretă a Lionei şi a lui Toby, ca

să ne ridicăm din nou sus în nori. Dacă aveam o

formă oarecare, nu o puteam vedea, nici simţi. Nu

vedeam decât ceaţa albă şi umedă răsucindu-se în

jurul meu, iar când şi când, strălucirea palidă a unei

stele.

Tânjeam după muzica celestă, dar nu puteam auzi

mai nimic, din cauza vântului iute şi proaspăt, menit

să mă cureţe, după cum se părea, de toate gândurile

din trecutul apropiat.

Am văzut dintr-odată apărând dedesubtul meu un

oraş imens, aparent fară sfârşit, un oraş plin de

domuri şi de grădini pe acoperişuri, de turnuri înalte

şi de cruci ivindu-se de după fiecare strat mişcător de

nori.

Malchiah mă însoţea, dar nu-1 puteam vedea, aşa

cum nu mă puteam vedea nici pe mine. Zăream, în

schimb, colinele familiare şi pinii înalţi ai Italiei, şi

mi-am dat seama că într-acolo ne îndreptam şi că în

curând aveam să aflu şi spre ce oraş.

— Ceea ce vezi acolo jos este Roma, a spus

Malchiah. Pe tronul papal stă Leon al X-lea, iar

Michelangelo, istovit după terminarea muncii la

minunatul tavan al Capelei Sixtine, munceşte acum la

alte zece comenzi şi în curând se va apuca de

restaurarea bisericii San Pietro. Rafael pictează în

toată splendoarea apartamentele pe care milioane de

oameni le vor vizita în secolele viitoare.

Dar niciunul dintre ei nu este important pentru tine,

pentru că nu-ţi voi acorda nici măcar o clipă ca să-l

vezi pe papă, ori pe cineva din suita lui, pentru că tu

eşti trimis aici pentru un suflet anume. Este vorba

despre un tânăr, Vitale de Leone, care se roagă

fervent şi plin de credinţă, şi atâţia alţii se roagă

pentru el, încât tremură porţile cerului.

Coboram mereu, din ce în ce mai aproape de

grădinile de pe acoperişuri, de domuri şi de turle, iar

în curând am zărit labirintul de alei şerpuitoare şi de

scări care formează străzile Romei.

— în această lume tu eşti evreu, te cheamă Toby,

eşti muzician şi cânţi la lăută, iar astfel vei înţelege

cât de multe dintre talentele tale sunt necesare pentru

a duce la capăt această aventură. Eşti cunoscut ca un

om stăpân pe sine, în stare să aducă prin muzica lui o

fărâmă de consolare celor în suferinţă, aşa că vei fi

binevenit, atunci când vei ajunge. Fii curajos, fii

iubitor şi fii deschis pentru toţi cei care au nevoie de

tine, în special pentru disperatul şi descurajatul

Vitale, care este prin firea lui încrezător şi care se

roagă acum cu atâta insistenţă pentru ajutor. Contez,

ca de obicei, pe inteligenţa, pe dârzenia şi pe viclenia

78 A N N E R I C E

ta. Dar cel mai mult mă bazez pe inima ta generoasă

şi cultivată.

Capitolul cinci

Mi-am făcut apariţia în piaţeta din faţa unui palazzo uriaş de

piatră şi mulţimea m-a întâmpinat de parcă m-ar fi aşteptat.

Nu era vorba despre o adunare ca aceea pe care o

găsisem în Anglia, la ultima escapadă întreprinsă

împreună cu Malchiah, dar cu siguranţă se întâmpla

ceva aici, iar eu ajunsesem chiar în mijlocul faptelor.

Cei prezenţi erau aproape toţi evrei, sau cel puţin

aşa păreau, pentru că mulţi purtau un cerc galben

cusut pe haine, iar alţii aveau ciucuri albaştri pe

marginea tunicilor lungi de catifea. Erau oameni

bogaţi, oameni cu influenţă, comportamentul lor

indica acest lucru la fel ca şi hainele.

Cât despre mine, eram îmbrăcat într-o tunică de

catifea încreţită, cu mâneci crestate căptuşite cu

mătase argintie, pantaloni colanţi care păreau scumpi

şi cizme înalte de piele vopsite în verde strălucitor.

Purtam

mănuşi fine de piele, tivite cu blană. în spate duceam,

prinsă cu legături subţiri de piele, o lăută! Aveam în

piept acelaşi semn galben, rotund. Când mi-am dat

seama, m-am simţit mai vulnerabil ca niciodată.

Părul îmi ajungea până la umeri, blond şi

cârlionţat, şi am fost mai uluit să mă recunosc sub

această înfăţişare decât reuşise să mă uimească

mulţimea.

S-au apropiat cu toţii de mine, gesticulând către

porţile palatului, prin care puteam întrezări luminile

din curtea interioară.

Ştiam că palatul reprezenta destinaţia mea, fară

îndoială, dar înainte să apuc să trag de sfoara

clopotului de la poartă sau să strig vreun nume, unul

dintre bătrânii din mulţime mi-a tăiat calea.

— Dacă intri în această casă, te expui primejdiei, a

spus. Este bântuită de un dibbuk*. I-am chemat de trei

ori pe înţelepţi să exorcizeze demonul, dar n-au

reuşit. Iar tânărul încăpăţânat care locuieşte aici nu

vrea să plece. Şi lumea, care mai înainte avea

încredere în el şi îl respecta, a început acum să-l

privească plină de frică şi îngrijorare.

— Nu contează, am spus. Sunt aici ca să mă

întâlnesc cu el.

1 în tradiţia evreiască, un spirit malefic care ia în posesie o

persoană, considerat a fi sufletul unui mort neacceptat în lumea de

dincolo.


— Nu-i bine pentru niciunul dintre noi, a spus un

alt bărbat. Să cânţi la lăută pentru liniştea pacientului

tău nu poate schimba ce se întâmplă sub acest

acoperiş.

— Şi atunci, ce credeţi că ar trebui să fac? am

întrebat.

Un murmur neliniştit a străbătut mulţimea.

— Stai departe de această casă şi stai departe de

Vitale de Leone, până când se va hotărî să plece şi

proprietarul ei ne va lăsa să o dărâmăm.

Casa era uriaşă, avea patru etaje şi ferestre boltite,

iar acţiunea pomenită părea un gest disperat.

— Ceva malefic i-a luat în posesie pe locuitorii de

aici, a spus alt bărbat. Nu auzi? Nu auzi zgomotele

dinăuntru?

De fapt, auzeam zgomotele dinăuntru. Sunau de

parcă o mulţime de lucruri ar fi fost aruncate de colo-

colo. Şi de parcă s-ar fi spart obiecte din sticlă.

Am bătut în poartă. Pe urmă am văzut funia clopo-

tului de la intrare şi am tras de ea cu putere. Dacă a

sunat, probabil că s-a auzit doar undeva prin străfun-

durile casei.

Atunci când în cele din urmă porţile s-au deschis,

toţi cei din jurul meu s-au îndepărtat, iar în prag a

apărut un tânăr cam de vârsta mea. Avea părul negru


şi cârlionţat, lung până la umeri, şi ochi negri adânciţi

în orbite. Era bine îmbrăcat, la fel ca şi mine, în

tunică încreţită şi pantaloni mulaţi, şi în picioare avea

nişte papuci marocani.

— A, bine-ai venit, mi-a spus, şi, fără să le

adreseze o vorbă celorlalţi, m-a tras în curte.

— Vitale, părăseşte locul ăsta înainte să te

distrugi, i-a spus un bărbat din mulţime.

— Refuz să dau bir cu fugiţii, a răspuns el. Nu voi

accepta să fiu alungat. în plus, proprietarul acestei

case este signor Antonio, protectorul meu, iar eu fac

ceea ce spune el. Niccol6 e fiul lui, nu-i aşa?

A trântit poarta, iar lemnul greu s-a închis cu o

bubuitură.

Ne aştepta un servitor bătrân, cu o lumânare pe

care

o apăra de vânt cu degetele lui scheletice.

Dar curtea era luminată bine de la ferestrele de

deasupra şi abia când am început să urcăm scara largă

am avut nevoie de ceva lumină, ca să vedem drumul.

Ca multe alte case italiene, şi aceasta arăta străzii

doar ziduri cenuşii cu ferestre, dar înăuntru îşi merita

numele de palazzo, şi pe măsură ce ne croiam drum

prin încăperile largi şi elegante, am rămas fermecat

de mărimea şi soliditatea ei. Am zărit pereţi cu fresce

minunate, pardoseli pavate cu dale de marmură şi o

82 A N N E R I C E

mulţime de tapiserii întunecate.

M-a trezit din admiraţie un zgomot puternic.

Servitorul bătrân a murmurat o rugăciune în latină

şi şi-a făcut semnul crucii, ceea ce m-a surprins, dar

tânărul de lângă mine părea neînfricat şi sfidător.

— Nu mă voi lăsa alungat, a spus. Voi afla ce

doreşte. Şi voi găsi o cale să-l lecuiesc pe Niccolo.

Nu sunt blestemat şi nici nu am otrăvit pe nimeni.

— De asta eşti acuzat? Că ţi-ai otrăvit pacientul?

— Din cauza spiritului. Dacă nu ar exista acest

spirit, nu m-ar acuza nimeni de nimic. Şi tot din

cauza spiritului nu mă pot apropia de Niccolo, ceea

ce ar trebui să fac. Te-am chemat să-i cânţi lui

Niccolo la lăută.

— Atunci, să mergem la el şi să-i cânt la lăută, aşa

cum mi-ai cerut.

S-a uitat la mine nehotărât, apoi a tresărit din nou,

din cauza unui zgomot înfricoşător care părea să vină

din pivniţă.

— Crezi că e un dibbuk acolo? l-am întrebat.

— Nu ştiu.

— Vino la mine în birou, a spus. Hai să stăm de

vorbă câteva minute, înainte să mergem la Niccol6.

Acum se auzeau zgomote de peste tot, scârţâit de

uşi şi tropăitul cuiva la unul dintre etajele de jos.


în cele din urmă am intrat pe uşile duble ale

biroului, iar servitorul a mai aprins câteva lumânări

pentru noi, căci ferestrele erau oblonite. încăperea era

înţesată de cărţi şi de hârtii, şi am văzut mai multe

vitrine cu uşi de sticlă pline cu volume legate în piele.

Unele dintre aceste volume erau tipărite, altele nu. Pe

câteva măsuţe stăteau deschise codice scrise de mână,

pe altele, manuscrise, iar în mijlocul camerei se afla

biroul bărbatului.

Mi-a făcut semn să mă aşez pe scaunul roman din

faţă, apoi s-a prăbuşit într-al lui, şi-a sprijinit coatele

de tăblia biroului şi şi-a îngropat faţa în palme.

— N-am crezut că vei veni, a spus. Nu ştiam pe

cine să găsesc în Roma ca să-i cânte la lăută

pacientului meu, acum, că mă aflu într-o asemenea

dizgraţie. Doar tatăl pacientului, bunul meu prieten

signor Antonio, mai crede că, orice măsură aş lua,

poate fi de ajutor.

— Voi face tot ce doreşti să fac, am răspuns. Mă

întreb dacă lăuta nu ar putea reuşi să liniştească şi un

spirit atât de tulburat.

— E un gând interesant, a admis el, dar în aceste

zile ale Sfintei Inchiziţii, crezi că ar îndrăzni cineva

să încerce să farmece un demon? Dacă am face-o, am

fi imediat consideraţi vrăjitori. în plus, am nevoie de

84 A N N E R I C E

tine la căpătâiul pacientului meu.

— Gândeşte-te la mine ca la un răspuns primit

pentru rugăciunile tale. Voi cânta pentru pacientul tău

şi voi face orice este cu putinţă ca să te ajut şi în

legătură cu spiritul.

M-a privit îndelung, gânditor, apoi a spus:

— Pot avea încredere în tine. Ştiu că pot.

— Bine. Atunci lasă-mă să te slujesc.


— Ascultă-mi mai întâi povestea. E scurtă, şi apoi

vom trece la treabă, dar lasă-mă întâi să-ţi spun cum a

început totul.

— Da, povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat.

— Signor Antonio m-a adus aici din Padova îm-

preună cu fiul său, Niccol6, care îmi devenise cel mai

apropiat prieten din lume, chiar dacă eu sunt evreu şi

ei sunt creştini. Am studiat medicina la Montpellier şi

acolo i-am întâlnit pentru prima oară pe amândoi, tată

şi fiu. Am început imediat să traduc în latină texte

medicale evreieşti pentru signor Antonio, el are o

bibliotecă de cinci ori mai mare decât cea de aici,

care înseamnă totul pentru el. Niccolo şi cu mine nu

eram doar colegi de învăţătură, ci şi tovarăşi de pahar,

aşa că ne-am dus împreună la Padova, la sfârşitul

şcolii, apoi în cele din urmă am ajuns acasă la Roma,

unde signor Antonio m-a desemnat să aranjez acest

palat pentru Niccolo. Era menit să devină locuinţa lui

Niccolo şi a miresei lui, dar imediat a apărut acest

dibbuk, chiar din prima seară în care am îngenuncheat

aici ca să-mi spun rugăciunile.

De deasupra s-a auzit din nou izbindu-se ceva,

tare, apoi zgomot limpede de paşi, deşi, mi se părea

86 A N N E R I C E

mie, într-o astfel de casă nimeni n-ar fi avut cum să

audă mersul unui om obişnuit.

Servitorul rămăsese cu noi, ghemuit lângă uşă, cu

lumânarea în mână. Avea un cap chel şi roz, cu

numai câteva fire de păr negru, şi ne privea nesigur

pe amândoi.

— Du-te, Pico, pleacă de-aici, a spus Vitale. Dă

fuga la «¿»or Antonio şi spune-i că vin direct la el.

Omul a şters-o imediat, recunoscător. Vitale s-a

uitat la mine.

— Ţi-aş oferi de mâncare şi de băut, dar n-am

nimic aici. Servitorii au fugit, au fugit cu toţii, în

afară de Pico. El şi-ar da şi viaţa pentru mine.

Probabil se gândeşte că exact asta va urma.

— Spiritul, i-am amintit eu unde rămăsese. Ai

spus că a apărut în noaptea în care te-ai rugat. Cred că

asta înseamnă ceva pentru tine.

M-a fixat cu privirea, foarte serios.

— Ştii, mi se pare că te cunosc de-o viaţă, a spus.

Simt că îţi pot împărtăşi cele mai adânci secrete.

— Poţi, am răspuns. Dar dacă vrei să-l vedem

repede pe Niccol6 trebuie să fii scurt.

A rămas nemişcat, privindu-mă, iar în ochii lui

negri am simţit un foc mocnit care mă fascina. Avea

o figură foarte însufleţită, ca şi cum n-ar fi fost în

stare să-şi ascundă emoţia chiar dacă ar fi vrut, şi


părea gata în orice clipă să izbucnească în strigăte

sălbatice. A rămas însă liniştit şi a început să

vorbească, pe o voce joasă, curgătoare.

— Spaima mea este că spiritul a fost mereu aici. A

fost aici şi va rămâne aici, dacă ne va alunga. Casa a

stat închisă timp de douăzeci de ani. Signor Antonio

mi-a mărturisit că acum multă vreme l-a lăsat să

locuiască în palat pe unul dintre primii lui profesori

evrei. Nu spune nimic altceva despre acest om decât

că a locuit aici pe vremuri. Acum vrea palatul pentru

Niccolo şi soţia lui, iar eu ar urma să rămân cu ei, să

fiu secretarul lui Niccol6 şi medic, la nevoie, şi poate

profesorul copiilor lui, atunci când se vor naşte. Mi s-

a părut un aranjament cât se poate de fericit.

— Niccolo nu se îmbolnăvise încă atunci când l-

aţi făcut.

— O, nu, nici pe departe. Niccolo era bine. Abia

aştepta să se însoare cu Leticia. Niccolo şi Lodovico,

fratele lui, faceau tot felul de planuri. Nu, nimic rău

nu

i se întâmplase lui Niccolo.

— Apoi, în prima noapte, tu ţi-ai spus rugăciunile

şi spiritul a început să-ţi facă necazuri.

— Da. Ştii, am găsit sus o cameră care a fost

folosită drept sinagogă. Am găsit chivotul şi sulurile

Torei. I-au aparţinut acelui învăţat evreu pe care

88 A N N E R I C E

Antonio l-a lăsat să locuiască aici pe vremuri. Am

îngenuncheat acolo şi m-am rugat, şi mă tem că m-

am rugat pentru lucruri care nu se rostesc în

rugăciuni.

— Spune-mi-le.

— M-am rugat pentru faimă, a mărturisit el în

şoaptă. M-am rugat pentru bogăţie. M-am rugat

pentru recunoaştere. M-am rugat să se întâmple astfel

încât să ajung mare doctor la Roma, să devin un

discipol excepţional al lui signor Antonio, să ajung să

traduc pentru el texte pe care nimeni nu le-a

descoperit încă.

— Mi se pare o rugăciune cât se poate de

omenească, am spus, şi, ţinând cont de calităţile tale,

absolut de înţeles.

S-a uitat la mine cu atâta recunoştinţă, încât inima

mi-a tresărit.

— Ştii, am o mulţime de calităţi, a spus el cu umi-

linţă. Am darul scrisului şi plăcerea cititului, care,

numai ele, ar putea să mă ţină ocupat până la sfârşitul

zilelor. Dar sunt şi un doctor talentat, e de ajuns să

ating mâna unui om ca să ştiu ce nu-i în regulă cu el.

— Şi atunci, de ce-ar fi rău să te rogi ca toate

aceste calităţi să rodească?

A zâmbit şi a clătinat din cap.

— Poate că ai venit să-i cânţi la lăută prietenului


meu, a zis, dar acum îmi oferi mie mai multă alinare

decât mi-ar putea aduce orice muzică. Dar, exact din

noaptea aceea, spiritul a început cu bubuiturile,

izbiturile, trântitul obiectelor. După ce mă rog şi după

ce-mi întoarce pe dos biroul — şi, crede-mă, poate

face călimările să zboare —, abia atunci se retrage în

pivniţă.

Se retrage şi începe să izbească furios cu pumnii în

butoaiele de acolo.

— Prietene, poate că spiritul nu are nicio legătură

cu rugăciunea ta. Dar continuă. Ce s-a întâmplat cu

Niccolo?

— Cu puţină vreme în urmă, Niccol6 a căzut de pe

cal. Nimic grav, iar rana a început să se vindece

imediat. Niccolo e mai puternic decât mine. Dar din

clipa când a apărut spiritul, a început să-i meargă rău.

A devenit palid. Tremură şi fiecare zi devine din ce în

ce mai rea, boala, suferinţa îi devoră minţile, zace în

pat şi îşi priveşte mâinile tremurând.

— E o rană urâtă? Eşti sigur că nu-i din cauza ei?

— Cât se poate de sigur. Nu are febră provocată

de vreo rană. Nu are febră deloc. Iar acum au început

să circule zvonuri, cum se întâmplă, şi s-a dus vestea

că eu, medicul lui evreu, îl otrăvesc! Ah, slavă

Domnului că signor Antonio crede în mine!

— Să fii acuzat de otrăvire este deosebit de

90 A N N E R I C E

periculos, am spus.

O aflasem din istorie. Nu era nevoie să mi-o

confirme nimeni.

— Trebuie să ştii că am un acord semnat cu signor

Antonio cum că-1 voi trata pe pacient şi voi fi plătit,

indiferent dacă trăieşte sau moare, fară să mi se poată

aduce vreo acuzaţie formală. E un lucru obişnuit la

Roma. Şi am dispensa Papei că pot trata creştini. O

am de ani de zile. Sunt chiar scutit să port semnul

galben. Toate aceste lucruri sunt în ordine. Nu-mi fac

griji în ce mă priveşte pe mine. Mă îngrijorează ce se

va întâmpla cu Niccolo. îl iubesc pe Niccolo! Dacă n-

ar fi vorba despre spirit, n-aş fi acuzat de nimic. Şi

nici nu m-ar fi părăsit ceilalţi pacienţi. Dar pot să mă

descurc şi iară ei. Pot să mă descurc fară nimic.

Numai de s-ar face bine Niccolo! Să se pună pe

picioare. Trebuie să aflu de ce mă urmăreşte acest

spirit şi de ce nu-1 pot vindeca pe Niccolo, care zace

la nici cincizeci de metri depărtare, acasă la el, şi se

simte din ce în ce mai rău.

— Ar trebui să mergem la Niccolo. Putem să

vorbim despre spirit mai târziu.

— încă ceva. M-am rugat cu trufie în acea primă

noapte. Ştiu că aşa am făcut.

— Cu toţii facem aşa, prietene. Oare nu-i trufie să-


i ceri ceva lui Dumnezeu? Şi totuşi, el ne spune să-i

cerem. Ne spune să-i cerem ceea ce dorim la fel cum

i-a cerut Solomon înţelepciune.

S-a îndreptat în scaun; părea să se mai fi liniştit.

— La fel cum i-a cerut Solomon, a şoptit. Da, aşa

am Scut. I-am spus că voiam răsplată pentru toate

darurile spiritului, minţii şi inimii mele. Dar am avut,

oare, dreptul să o fac?

— Haide, am spus. Să mergem la prietenul tău

Niccol6.

S-a oprit ca şi cum ar fi ascultat un zgomot înde-

părtat. Ne-am dat amândoi seama că acum era linişte

în casă, că se făcuse linişte de ceva vreme.

— Crezi că dibbuk-\A a stat să ne asculte? a

întrebat el.

— Posibil, am răspuns. Dacă poate să facă

zgomot, înseamnă că poate şi să audă, nu ţi se pare

firesc?

— O, Dumnezeu să te binecuvânteze. Sunt atât de

bucuros că ai venit, a spus. Hai să mergem.

Mi-a luat mâna într-ale lui. Era un om pătimaş, un

om cu dispoziţie schimbătoare, şi mi-am dat seama

cât de diferit reacţiona faţă de cei pe care îi

întâlnisem în ultima mea aventură, cărora nu le

curgea prin vene sânge fierbinte, mediteraneean.

— îţi dai seama că nici nu ştiu cum te cheamă? m-

92 A N N E R I C E

a întrebat.

— Toby, am răspuns. Acum hai să-l vedem pe

pacientul tău. Cât timp voi cânta la lăută, îl voi

asculta, îl voi urmări şi îmi voi da seama dacă a fost

cu adevărat otrăvit.

— Ah, dar nu-i cu putinţă.

— Nu de tine, Vitale, poate că de altcineva.

— Dar îţi spun, nu există nimeni care să nu-1 iu-

bească pe Niccol6, nimeni care n-ar suferi dacă l-ar

pierde. Aici se ascunde groaznicul mister.

Am găsit aceeaşi mulţime în stradă, dar de data

asta li se alăturaseră câţiva gură-cască şi câteva dintre

acele brute pe care nu-mi plăcea să le văd.

— Lucrurile merg bine aici pentru evrei, în

vremurile noastre. Papa are un medic evreu, care mi-e

prieten, iar evreii învăţaţi au căutare peste tot. Cred că

fiecare cardinal are măcar unul în echipa lui. Dar

totul se poate schimba într-o clipă. Dacă Niccolo

moare, Dumnezeu să mă aibă în pază. Având în

vedere prezenţa acestui dibbuk, voi fi acuzat nu numai

de otrăvire, ci şi de vrăjitorie.

Am încuviinţat din cap, dar eram mai degrabă

preocupat să-mi croiesc drum prin mulţimea de trecă-

tori, negustori ambulanţi şi cerşetori. Tarabele cu

mâncare şi tavernele îşi amestecau mirosurile cu cele

ale străduţelor înguste.


în câteva minute am ajuns la casa lui signor

Antonio şi am fost lăsaţi de îndată să intrăm prin

poarta mare de fier.

Capitolul şase

AM PĂTRUNS APOI ÎNTR-O CURTE uriaşă, plină de arbuşti în

ghivece aranjaţi neregulat în jurul unei fântâni sclipitoare.

Bătrânul gârbov şi albit care ne-a deschis poarta a

clătinat din cap cu tristeţe.

— îi merge şi mai rău astăzi tânărului stăpân, mă

tem pentru el, iar tatăl lui a coborât şi nu se mai

desprinde de patul de suferinţă. Te aşteaptă.

— Foarte bine, signor Antonio s-a dat jos din pat,

asta-i foarte bine, a spus imediat Vitale. Când

Niccolo suferă, signor Antonio suferă şi el, mi-a

mărturisit. Omul trăieşte pentru fiii lui. Are cărţi,

manuscrise, îmi dă mereu de lucru, dar iară fiii lui,

nimic nu mai contează pentru el.

Am urcat împreună o scară largă, impresionantă,

cu trepte înguste din piatră lustruită. Am pornit apoi

printr-o galerie lungă. Peste tot atârnau lucruri

extraordinare, tapiserii cu prinţese şi tineri galanţi la

vânătoare, iar unii dintre pereţi erau acoperiţi cu

94 A N N E R I C E

fresce pastorale pictate în culori strălucitoare. Mi se

păreau minunate, ca şi cum le-ar fi pictat chiar

Michelangelo sau Rafael, iar despre unele ştiam că

fuseseră făcute de studenţi sau ucenici de-ai lor.

Am pătruns pe urmă într-un şir de anticamere,

toate pardosite cu marmură acoperită de covoare

persane sau turceşti. Scene clasice cu nimfe dansând

în grădini paradiziace înfrumuseţau pereţii. în unele

camere trona în mijloc o masă lungă din lemn

lustruit. Nu exista altă mobilă.

în cele din urmă s-au deschis în faţa noastră două

uşi, descoperind un dormitor larg şi decorat cu grijă,

întunecos, cu excepţia luminii aduse de noi, unde

Niccol6, palid şi cu ochii strălucitori, zăcea sprijinit

de un morman de perne albe sub un baldachin roşu

cu auriu.

Avea părul blond, bogat, lipit de fruntea udă.

Arăta, de fapt, atât de febril şi agitat, încât mi-a venit

imediat să chem pe cineva să-i spele faţa.

La fel de repede mi-am dat seama că fusese

otrăvit. Avea privirea înceţoşată şi îi tremurau

mâinile. S-a uitat o clipă la noi, dar părea să nu ne

poată vedea.

Am avut sentimentul descurajam că otrava din

sângele lui ajunsese deja să fie letală şi am simţit un

ghimpe de panică.


Oare Malchiah mă trimisese aici numai ca să simt

amărăciunea eşecului?

Alături stătea un gentilom venerabil, într-un halat

lung de catifea de culoare roşu burgund, cu ciorapi

albi şi papuci de piele bătuţi cu nestemate. Avea părul

bogat, aproape strălucitor de alb, deschis în formă de

V pe frunte, fapt care îi dădea multă distincţie. S-a

luminat la vederea lui Vitale, dar n-a rostit nicio

vorbă.

De cealaltă parte a patului şedea în picioare un

bărbat atât de mişcat de toate acestea, încât avea ochii

scăldaţi în lacrimi, iar mâinile îi tremurau aproape la

fel de tare ca ale pacientului.

Mi-am dat seama că semăna atât cu bătrânul, cât şi

cu tânărul din pat, însă ceva foarte diferit îi marca

înfăţişarea. Avea o altă linie a frunţii şi ochi albaştri

mai mari şi mai întunecaţi decât ai celor doi, iar în

timp ce bătrânul îşi manifesta îngrijorarea plin de

tristeţe, tânărul părea pe punctul să izbucnească de

furie.

îmbrăcat într-o minunată tunică ţesută cu fir de aur

şi cu mânecile despicate căptuşite cu mătase, avea o

sabie la şold, era bărbierit proaspăt şi-şi purta părul

cârlionţat tuns scurt.

96 A N N E R I C E

Am observat toate acestea într-o clipă. Vitale a

sărutat inelul nobilului aşezat pe pat şi a rostit cu

voce gravă:

— Signor Antonio, sunt bucuros să văd că aţi

coborât, dar sunt trist să-l văd pe fiul Domniei

Voastre în această stare.

— Spune-mi, Vitale, a întrebat bătrânul, ce se

întâmplă cu el? Cum poate o simplă căzătură de pe

cal să îl aducă într-un asemenea hal?

— Asta intenţionez şi eu să descopăr, signore, a

spus Vitale. Vă asigur din toată inima.

— M-ai vindecat o dată când toţi ceilalţi doctori

din Italia m-au considerat mort, a spus signor

Antonio. Ştiu că poţi să-l însănătoşeşti şi pe fiul meu.

Tânărul de pe partea cealaltă a patului a devenit şi

mai agitat.

— Tată, îmi pare rău că sunt nevoit să-ţi spun asta,

dar trebuie să ascultăm şi sfaturile celorlalţi doctori.

Mă tem de moarte. Fratele meu, aşa cum zace aici, nu

e fratele meu.

A început să lăcrimeze.

— Da, Lodovico, accept regimul cu caviar, i s-a

adresat pacientul tânărului. Dar, tată, am deplină

încredere în Vitale, la fel cum şi tu ai deplină

încredere în Vitale, iar dacă nu mă însănătoşesc,


înseamnă că aceasta este voia Domnului.

A făcut ochii mici şi s-a uitat la mine. îl

nedumeream şi facea efort ca să rostească fiecare

vorbă.

— Un regim pe bază de caviar? a întrebat tatăl. Nu

înţeleg.

— Fratele meu trebuie să mănânce caviar, ca să se

purifice, a spus tânărul Lodovico, şi trebuie să

mănânce asta de trei ori pe zi, fară altă hrană. I-am

cerut sfatul doctorului Papei şi el m-a învăţat aşa. Fac

doar ceea ce mi-a spus el să fac. Niccolo a început

acest regim imediat după ce a căzut.

— Mie de ce nu mi s-a spus? a întrebat Vitale, tră-

gând cu coada ochiului spre mine. Caviar şi nimic alt-

ceva? a insistat el către Lodovico. Nu eşti mulţumit

de alimentaţia recomandată de mine?

Am văzut furia fulgerând în ochii lui Lodovico,

apoi stingându-se. Părea prea obosit ca să se mai

simtă insultat.

— Fratele meu nu s-a simţit bine cu alimentaţia

aceea, a spus, cu o urmă de zâmbet care a dispărut

imediat. Sfântul Părinte însuşi i-a trimis caviarul, a

continuat el să-i explice răbdător tatălui, cu o grijă

aproape tandră. Predecesorul lui a urmat acest regim.

Şi a trăit mult, s-a simţit bine şi a avut putere.

98 A N N E R I C E

— Nu vreau să-l insult pe Preasfinţia Sa, a spus

repede Vitale, şi e mărinimos din partea lui să trimită

caviar, desigur. Dar n-am mai auzit niciodată ceva

atât de ciudat.

M-a privit cu subînţeles, dar mă îndoiesc că

altcineva a remarcat.

Niccol6 a încercat să se ridice în coate, apoi a re-

nunţat, prea slăbit ca să reuşească, dar încă hotărât să

vorbească.

— Nu contează, Vitale. Nu are gust rău şi oricum

se pare că nu pot simţi gusturile.

Mai degrabă ofta decât vorbea, apoi a murmurat:

— în plus, îmi ard ochii de la el. Dar probabil că

ar fi la fel orice aş mânca.

îmi ard ochii.

Măcinam fraza în minte, foarte îngrijorat. Nimeni

nu bănuia, desigur, că eram un om priceput la

otrăvuri şi la felul cum puteau fi ele deghizate. Dar

ştiam că nimic nu masca mai bine o otravă decât

caviarul, în care puteai strecura aproape orice.

— Vitale, a întrebat pacientul. Cine este acest om

care a venit cu tine? — m-a privit. De ce te afli aici?

Făcea un mare efort să-şi desprindă cuvintele de

pe buze.


Spre marea mea uşurare, a apărut o servitoare cu

un vas de apă şi i-a pus pe frunte o compresă rece. I-a

şters sudoarea de pe obraji. El se simţea stânjenit şi a

dat să o oprească, dar bătrânul i-a făcut semn să

continue.


— L-am adus pe acest bărbat să cânte la lăută

pentru tine, i-a explicat Vitale. Ştii că muzica te-a

alinat întotdeauna. Va cânta încet, ca să nu te agite.

— O, da, a spus Niccolo, destinzându-se pe perne.

Iată un gând frumos.

— Pe stradă se zvoneşte că l-ai angajat să-i cânte

diavolului din casa ta, a spus brusc Lodovico —

părea din nou pe punctul să izbucnească în lacrimi.

Aşa ai făcut? Iar acum ne minţi şi te foloseşti de

şiretlicul ăsta?

Vitale a rămas şocat.

— Lodovico, încetează, a spus bătrânul. Nu există

niciun diavol în casa aceea. Nu te-am mai auzit

niciodată vorbindu-i astfel lui Vitale. El este cel care

m-a însănătoşit când toţi doctorii din Padova, şi

nicăieri în Italia nu există mai mulţi doctori decât

acolo, mă considerau deja mort.

— Ah, tată, dar există un spirit malefic în casa

aceea, a spus Lodovico. Toţi evreii o ştiu. Au şi un

nume pentru el.

— Dibbuk, a spus Vitale, obosit, puţin cam sigur

de el pentru un om a cărui casă e bântuită de un spirit.

— Omul acesta era posedat de spirit încă de când

i-ai dat cheile, a continuat Lodovico. Iar după ce

spiritul a ocupat casa şi a început să spargă noaptea


ferestrele, priceperea de medic a lui Vitale s-a

spulberat sub ochii

— S-a spulberat? — Vitale părea uluit. Cine spune

că priceperea mea s-a spulberat? Lodovico, asta-i o

minciună!

Era rănit, derutat.

— Pacienţii evrei nu mai vin la tine, nu-i aşa? l-a

întrebat Lodovico, iar apoi a schimbat brusc tonul:

Vitale, prietene, de dragul fratelui meu, mărturiseşte

adevărul.

Vitale amuţise. Dar Niccolo îl privea în continuare

plin de încredere şi de dragoste, iar bătrânul era

gânditor şi nu se grăbea să rostească nicio vorbă.

— Chiar evreii ne-au mărturisit lucrurile astea, a

spus Lodovico. De trei ori au încercat să-l alunge pe

dibbuk din casa ta. Acest dibbuk se ascunde în biroul

tău, în locul unde îţi ţii leacurile, în fiecare colţ al

casei şi probabil în fiecare colţ al minţii tale!

Tânărul a început să se agite.

— Nu, nu trebuie să rosteşti asemenea cuvinte, a

spus Niccolo tare, încercând din nou, fără succes, să

se ridice în coate. El nu are nicio legătură cu boala

mea. Crezi că oamenii se îmbolnăvesc şi mor pentru

că există diavoli în vreo casă din apropiere? încetează

să mai spui astfel de lucruri.

— Linişteşte-te, fiule, linişteşte-te, a spus bătrânul

102 A N N E R I C E

— a întins mâna către Niccolo, încercând să-l

împingă înapoi pe perne. Şi adu-ţi aminte, băiete, că

acea casă este a mea. Ceea ce înseamnă că diavolul,

sau acel dibbuk, cum îl numesc evreii, îmi aparţine

mie. Trebuie să mă duc acolo şi să-l înfrunt pe acest

duh înspăimântător care le-a ţinut piept exorciştilor,

şi evrei, şi catolici. Trebuie să văd spiritul cu ochii

mei.

— Tată, te implor, nu face asta! a strigat

Lodovico. Vitale nu-ţi povesteşte cât de violent e

spiritul. Dar toţi doctorii evrei care au fost acolo ne-

au spus. Aruncă şi distruge tot felul de lucruri.

Tropăie din picioare.

— Aiurea, a răspuns tatăl. Cred în boală şi cred că

există leacuri pentru ea. Dar vrei să cred în spirite?

Spirite care aruncă lucruri? Aşa ceva trebuie să văd

cu ochii mei. Pentru mine este de ajuns că Vitale se

află aici, cu Niccolo.

— Da, tată, a spus Niccolo. Şi pentru mine e de

ajuns. Lodovico, întotdeauna ţi-a fost drag Vitale, i-a

spus fratelui său, la fel de mult ca mie. Ne-am împrie-

tenit toţi trei la Montpellier. Tată, nu pleca urechea la

aşa ceva.

— Nu plec urechea, fiule, a spus tatăl, privindu-1

acum cu îngrijorare, căci cu cât protesta mai mult, cu


atât tânărul părea mai bolnav.

Lodovico a îngenuncheat lângă pat şi şi-a sprijinit

fruntea de braţ.

— Niccolo, aş face orice îmi stă în puteri ca să te

văd vindecat, a spus el, deşi era dificil de înţeles

printre suspine. îl iubesc pe Vitale. L-am iubit

întotdeauna. Dar ceilalţi doctori spun că i s-au făcut

vrăji.

— Opreşte-te, Lodovico, a spus tatăl. îl tulburi pe

fratele tău. Vitale, uită-te la fiul meu. Examinează-1

din nou. Pentru asta ai venit.

Vitale îi urmărea pe toţi cu blândeţe, la fel ca şi

mine. Nu puteam detecta otrava în vreun miros din

cameră, dar asta nu însemna nimic. Ştiam nenumărate

otrăvuri care, strecurate în caviar, nu s-ar fi simţit. Un

lucru însă îmi devenise clar: pacientul mai avea încă

destulă putere.

— Vitale, aşază-te lângă mine, a spus el. Stai cu

mine astăzi. M-au năpădit cele mai groaznice

gânduri. M-am văzut mort şi îngropat.

— Nu vorbi despre aşa ceva, băiete, a spus tatăl.

Lodovico părea de neconsolat.

— Frate, nu ştiu ce-ar însemna viaţa fără tine, a

spus el încetişor. Nu mă face să mă gândesc la asta.

Prima mea amintire este cu tine stând la picioarele

leagănului meu. Pentru mine, ca şi pentru tata,

104 A N N E R I C E

însănătoşeşte-te!

— Plecaţi amândoi, vă rog, le-a spus Vitale.

Signore, trebuie să ai încredere în mine, aşa cum ai

avut întotdeauna. Vreau să-l examinez pe pacient, iar

tu, Toby, ia loc acolo — mi-a indicat colţul cel mai

îndepărtat — şi cântă încetişor, ca să-i linişteşti nervii

lui Niccol6.

— Da, aşa e cel mai bine, a spus tatăl, şi s-a

ridicat, fâcându-i semn celui mai tânăr să-l urmeze.

Dar tânărul nu voia să-l asculte.

— Uite, abia dacă s-a atins de ultima porţie de

caviar, a spus Lodovico.

A arătat spre o tavă de argint de la capătul patului.

Caviarul era pus într-un vas mic de sticlă, cu o

linguriţă delicată de argint în el. Lodovico a umplut

linguriţa şi a dus-o spre buzele lui Niccolo.

— Nu, nu mai vreau. Ţi-am spus, îmi ard ochii de

la el.

Dar apoi, ca să-şi liniştească fratele, a luat

linguriţa şi a înghiţit caviarul. Imediat, ochii i s-au

înroşit şi au început să lăcrimeze.

Vitale le-a cerut din nou tuturor să plece. Mi-a

făcut semn să mă aşez în colţ, unde un scaun negru,

uriaş şi sculptat extraordinar de frumos parcă aştepta

să mă devoreze.

— Vreau să rămân aici, a spus Lodovico. Ar


trebui chiar tu să-mi ceri să rămân, Vitale. Dacă eşti

acuzat...

— Prostii, a spus tatăl şi, luându-şi fiul de mână, l-

a condus afară din încăpere.

M-am aşezat confortabil pe scaunul uriaş, un fel

de monstru cu gheare negre, imense, împodobit cu

perne roşii pentru şezut şi pentru spătar. Mi-am scos

mănuşile şi le-am strecurat sub cingătoare, apoi am

început să-mi acordez lăuta cât mai încet cu putinţă.

Era o frumuseţe de instrument. Dar alte gânduri îmi

umblau prin minte.

Pacientul nu fusese otrăvit decât după ce îşi făcuse

apariţia dibbuk-\A. Cel care îl otrăvea se afla cu

siguranţă aici, în această casă, şi eram aproape sigur

că era vorba de fratele lui Niccol6, care profitase de

apariţia spiritului. Mă îndoiam că cel care îl otrăvea

ar fi fost suficient de deştept încât să invoce un spirit.

De fapt, eram sigur şi că nu el provocase apariţia

malefică. Dar se dovedise suficient de deştept încât

să-şi pornească lucrarea răuvoitoare profitând de

apariţia lui.

Am început să cânt una dintre cele mai vechi

melodii pe care le ştiam, un dans bazat doar pe câteva

acorduri simple, şi am pus în el cât de multă blândeţe

am putut.

Mi-a trecut prin minte, inevitabil, că tocmai

106 A N N E R I C E

cântam la o lăută minunată chiar în perioada în care

instrumentul devenise popular. Mă aflam exact în

timpul când se compusese cel mai mult pentru lăută,

când muzica ei avea putere. Dar nu aveam timp să mă

las în voia acestei reverii, la fel cum nu aveam timp

să mă duc să văd cu ochii mei refacerea bisericii San

Pietro.

Mă gândeam la omul cu otrava şi la cât de

norocoşi eram că se hotărâse să-şi ducă la îndeplinire

crima pe îndelete.

Cât priveşte misterul dibbuk-uhii, acesta trebuia să

aştepte, căci era limpede că omul cu otrava, deşi

răbdător, nu mai avea nevoie de prea mult timp ca să-

şi ducă la capăt fapta.

Ciupeam corzile încet, însă Vitale mi-a făcut semn

să mă opresc.

îl ţinea de mână pe pacient şi îi lua pulsul, apoi s-a

aplecat uşor spre el, punând o ureche pe pieptul lui.

Apoi i-a apucat capul cu amândouă mâinile şi l-a

privit în ochi. îl vedeam pe Niccol6 cum tremură. Nu

se putea controla.

— Vitale, a şoptit el, gândindu-se probabil că nu-1

voi auzi, nu vreau să mor.

— Nu te voi lăsa să mori, dragul meu prieten, a

spus disperat Vitale.


Ridicase cearşafurile şi îi examina picioarele şi

gleznele. Avea într-adevăr o vânătaie decolorată pe

una dintre glezne, dar nu atât de gravă încât să

provoace îngrijorare. Pacientul îşi putea mişca destul

de bine membrele, dar tremura. Tremuratul putea fi

semnul multor otrăvuri în stare să-i afecteze sistemul

nervos central. Dar despre care dintre ele era vorba, şi

în ce fel aş fi putut dovedi cine anume o făcea şi

cum?

Am auzit un sunet în anticameră. Un bărbat care

plângea. Mi-am dat seama, după cum suna, că era

Lodovico. M-am ridicat.

— Voi încerca să vorbesc cu fratele tău, dacă îmi

dai voie, i-am spus încet lui Niccolo.

— îmbărbătează-1, a spus el. Convinge-1 că el nu

are nicio vină. Caviarul mi-a ajutat. Şi-a pus atâta

speranţă în el... Nu-1 lăsa să creadă că a greşit în

vreun fel.

L-am găsit într-adevăr pe Lodovico în anticameră,

părea pierdut şi confuz.

— Putem să vorbim puţin? l-am întrebat cu

blândeţe, în timp ce el se odihneşte sau este

examinat? Crezi că aş putea să-ţi aduc alinare?

Simţisem nevoia presantă să rostesc aceste vorbe,

deşi, după cum decurgeau lucrurile, nu păreau deloc

108 A N N E R I C E

potrivite.

Dar în clipa aceea m-a privit şi mi s-a părut cel

mai singur om pe care l-am văzut vreodată. Plângea

ca şi cum ar fi fost complet izolat, uitându-se ţintă la

uşa de la camera fratelui său.

— Datorită lui m-a acceptat tatăl meu, a şoptit el.

Oare de ce-ţi spun asta? Poate pentru că trebuie să-i

spun cuiva. Trebuie să-i spun cuiva cât de răvăşit

sunt.

— Vino, nu putem găsi un loc unde să stăm de

vorbă în linişte? E atât de greu când cei pe care-i

iubim suferă.

L-am urmat pe scările largi ale palatului până în

curtea mare, apoi am trecut printr-o poartă în altă

curte, care nu semăna deloc cu prima, plină de flori

tropicale.

Am simţit cum mi se ridică părul pe ceafa.

Asupra acelui loc se revărsa foarte multă lumină,

chiar dacăpalazzo-ul adăpostea curticica între cele

patru etaje ale sale. Şi era extrem de cald.

Am văzut portocali şi lămâi, flori purpurii şi

boboci albi ceroşi. Unele plante le cunoşteam, altele

nu. Dar dacă nu mi-aş fi dat seama că printre ele

existau şi plante otrăvitoare, ar fi însemnat că mama

născuse un prost.

în mijlocul curţii, acolo unde razele soarelui


desenau un luminiş, se afla o masă de scris

improvizată dintr-o tăblie sprijinită pe capre de lemn,

cu două scaune simple alături. Pe masă se aflau o

carafă de vin şi două cupe.

Mişcându-se ca în vis, tânărul abătut a luat carafa,

şi-a umplut o cupă şi a dat-o peste cap.

Abia pe urmă i-a trecut prin minte să-mi ofere şi

mie vin, dar l-am refuzat.

Părea că plânsul îl istovise şi îl golise. Nu exista

nicio îndoială că se simţea într-adevăr mizerabil.

Suferea cu adevărat şi m-am întrebat dacă nu cumva

durerea se datora faptului că în mintea lui fratele său

era deja mort.

— Stai jos, te rog, a spus, şi s-a prăbuşit lângă

masa de scris, dărâmând un maldăr întreg de hârtii.

Lângă el creştea într-un ghiveci un copăcel cu

frunze mari şi ceruite, unul dintre cei pe care nu-i

cunoşteam. Am simţit din nou cum mi se ridică părul

pe ceafă şi pe braţe. Florile purpurii ale copacului le

cunoşteam. La fel şi seminţele mărunte, negre,

împrăştiate în jurul florilor căzute, pentru că unele

dintre ele ajunseseră deja în pământul umed din

ghiveci.

110 A N N E R I C E

Am ridicat foile de hârtie de pe jos şi le-am aranjat

la loc pe masă. Mi-am rezemat lăuta de scaun.

Bărbatul părea să mă urmărească absent, apoi şi-a

sprijinit coatele de tăblie şi a început să plângă cu

lacrimi cât se poate de sincere.

— Nu am cine ştie ce talent pentru poezie, şi

totuşi sunt poet, pentru că nu am vrut să fiu nimic

altceva, mi-a spus. Am călătorit prin lume şi m-am

bucurat de ea — nu, probabil că bucuria a fost, de

fapt, să-i scriu lui Niccol6, să-l întâlnesc, să-l fac să

vină cu mine. Iar acum trebuie să mă gândesc că

lumea largă, lumea prin care am călătorit, există fară

el. E de-ajuns să mă gândesc la asta şi întreaga lume

dispare.

M-am uitat în spatele lui, la pământul din ghiveci.

Era presărat cu seminţe negre. Una singură ar fi fost

de ajuns ca să omori un copil. Câteva, tocate cu grijă,

puteau omorî un bărbat. O porţie mică amestecată

regulat în caviar — nici nu exista potrivire mai

fericită — putea îmbolnăvi un bărbat încetul cu

încetul, apropiindu-1 tot mai mult de moarte.

Seminţele aveau un gust oribil, ca mai toate otră-

vurile. Dar nimic nu-1 putea masca mai bine decât

caviarul.

— Nu ştiu de ce-ţi mărturisesc toate lucrurile

astea, a spus Lodovico, poate pentru că eşti blând şi


pari un om în stare să se uite în sufletul altui om — a

oftat.

înţelegi că un bărbat îşi poate iubi fratele insuportabil

de mult? Că un bărbat se poate simţi laş când trebuie

să înfrunte slăbiciunea şi boala fratelui său?

— Vreau să înţeleg, am spus. Câţi fii are tatăl tău?

— Suntem singurii lui fii, şi nici nu ştii cât de

mult mă va dispreţui dacă dispare Niccolo. O, acum

mă iubeşte, dar dacă îi supravieţuiesc, mă va

dispreţui. Numai datorită lui Niccolo m-a luat din

casa mamei. Nu trebuie să vorbim despre mama. Nu

vorbesc niciodată despre ea. Vei înţelege de ce. Am

fost doar rodul dorinţei tatălui meu. Dar Niccol6 m-a

iubit, m-a iubit încă din clipa când ne-am jucat prima

dată împreună, copii fiind, şi într-o bună zi am fost

făcut pachet cu tot ce aveam, scos din bordelul unde

locuiam şi adus încoace, chiar în această casă. Mama

a primit pentru mine un pumn de aur şi de pietre

preţioase. A plâns. Atât pot să spun despre ea. A

lăcrimat. „Dar e spre binele tău”, mi-a zis. „Micul

meu prinţ, acum vei merge la castelul din visurile

tale.”

— Sunt sigur că a vorbit din inimă. Iar tatăl tău

pare să te fi iubit la fel de mult ca şi pe fratele tău.

— O, da, uneori m-a iubit chiar mai mult. Niccolo

şi Vitale, nici nu ştii ce pungaşi pot fi când sunt

112 A N N E R I C E

împreună. Să ştii că nu-i nicio diferenţă între un evreu

şi un creştin, atunci când vine vorba de băut şi de

umblat după femei, cel puţin nu întotdeauna.

— Aşadar, tu eşti băiatul cel cuminte? l-am

întrebat.

— Am încercat să fiu. Am plecat cu tatăl meu în

călătorii. Nu se îndura să-l smulgă pe Niccol6 de la

Universitate. O, aş putea să-ţi povestesc atâtea despre

sălbatica Americă, despre sălbăticia porturilor portu-

gheze şi despre alţi sălbatici, nici nu-ţi poţi închipui.

— Dar te-ai întors la Padova.

— Tata a vrut să-mi ofere o educaţie. M-am dus la

Universitate, dar n-am reuşit niciodată să-i ajung din

urmă pe Niccolo sau pe Vitale. Chiar dacă ei m-au

ajutat. M-au luat mereu sub aripa lor.

— Aşadar, în toţi acei ani l-ai avut pe tatăl tău

numai pentru tine.

— Da, mi-a răspuns — lacrimile i se sleiseră, nu-i

mai curgeau pe faţă. Da, şi ar fi trebuit să vezi cât de

repede s-a ataşat apoi de iubitul meu frate. Ai fi zis că

pe mine mă uitase în jungla din Brazilia.

— Planta aceea, am spus, este din jungla

braziliană.

M-a privit fix, apoi s-a întors şi s-a uitat la plantă,

ca

şi cum n-ar mai fi văzut-o niciodată.


— Se poate, a spus. Am adus multe plante, mulţi

arbuşti. Multe flori, ştii, tata le iubeşte nemăsurat. Şi

iubeşte pomii fructiferi pe care îi vezi acolo. El

numeşte grădina aceasta oranjerie. Este grădina lui,

de fapt. Eu vin aici doar ca să-mi scriu poemele, după

cum vezi.

Lacrimile îi dispăruseră de-acum cu desăvârşire.

— De unde cunoşti tu o astfel de plantă? m-a

întrebat.

— Hmm, am mai văzut-o şi în alte părţi, am riscat

eu. Am văzut-o chiar în Brazilia.

S-a schimbat la faţă şi acum părea să mă privească

plin de o blândeţe calculată.

— îţi înţeleg îngrijorarea pentru fratele tău, am

spus, dar poate că îşi va reveni. încă e destul de

puternic.

— Da, şi poate că atunci planurile tatei în ce-1 pri-

veşte se vor îndeplini. Numai dacă nu se aşază vreun

diavol între el şi aceste planuri.

— Nu înţeleg. Doar nu crezi că fratele tău...

— O, nu... m-a întrerupt el rece, cu lacrimile

uscate. Câtuşi de puţin.

Părea din nou tulburat şi îngrijorat, şi a ridicat o

sprânceană, de parcă s-ar fi cufundat în gândurile cele

mai tainice.

— Diavolul stă în calea planurilor tatălui meu, a

114 A N N E R I C E

spus, într-un fel pe care tu nu ai cum să-l cunoşti. Dă-

mi voie să-ţi spun o istorioară despre tata.

— Te rog din suflet.

— Este un om mărinimos, iar în toţi anii aceia m-a

ţinut alături ca pe o maimuţă dresată, trecând de pe un

vas pe altul, eu fiind iubitul lui animal de companie.

— Au fost vremuri fericite?

— Da, foarte.

— Dar băieţii devin bărbaţi, am intervenit.

— Da, exact, iar bărbaţii au dorinţe, şi bărbaţii pot

simţi dragostea la fel de adânc ca şi când li s-ar înfige

un pumnal în inimă.

— Ai simţit o astfel de dragoste?

— O, da, pentru o femeie perfectă, o femeie care

nu trebuia să se uite de sus la mine din pricina originii

mele, pentru că şi ea era fiica secretă a unui preot

bogat. Nu-i nevoie să-ţi spun numele lui, ca să

înţelegi povestea. Atunci când mă uitam la ea, nu mai

exista pentru mine altă lume decât lumea ei, nu mai

exista niciun loc unde să vreau să mă duc, dacă nu

eram în preajma ei — m-a privit iarăşi fix, cuprins de

tulburare. Ţi se pare un vis atât de fantastic?

— O iubeai şi o doreai, i-am dat eu apă la moară.

— Da, şi mă simţeam în acelaşi timp copleşit de

generozitatea şi afecţiunea tatălui meu, pe care şi-o


manifesta şi în particular, şi în prezenţa altora.

— Aşa se pare.

— Cu toate acestea, când am pomenit numele ei în

faţa lui, cum crezi că s-au schimbat lucrurile, dintr-

odată? O, mă întreb cum de nu mi-am dat seama că

aşa se va întâmpla. Mă întreb de ce n-am înţeles.

Fiica unui preot, da, dar ce preot, un cardinal cu

poziţie înaltă şi cu atâtea fiice bogate. Cum de nu mi-

am dat seama că o considera deja o bijuterie potrivită

pentru primul lui născut?

S-a oprit. S-a uitat la mine insistent.

— Nici nu ştiu cine eşti, a murmurat. Oare de ce-ţi

povestesc cel mai urât eşec din viaţa mea?

— Pentru că înţeleg, am răspuns. Aşadar, ţi-a spus

că femeia este potrivită pentru Niccolo, nu pentru

tine.

Figura i-a devenit dură, aproape răutăcioasă.

Fiecare linie care păruse mai devreme încărcată de

durere şi îngrijorată acum înţepenise într-o mască a

răcelii, înspăimântătoare pentru mine,

înspăimântătoare pentru oricine l-ar fi văzut astfel.

A ridicat din sprâncene şi a privit rece pe deasupra

mea.

— Da, iubita mea Leticia îi era menită lui Niccolo.

Oare cum de nu mi-am dat seama că discuţiile începu-

seră deja? De ce nu m-am dus la el mai repede,

116 A N N E R I C E

înainte să-mi pun sufletul zălog? O, a fost bun cu

mine — a zâmbit, un zâmbet de oţel. M-a luat în

braţe. Mi-a cuprins faţa în palme. Mi-a spus că sunt

copilaşul lui, băieţelul lui. „Micuţul meu Lodovico.

Sunt o sumedenie de femei frumoase pe lume.” Aşa

mi-a spus.

— Asta ţi-a retezat aripile imediat, am spus încet.

— Mi-a retezat aripile? Mi-a retezat aripile? Mi-a

sfâşiat inima ca ciocul unui vultur! Asta mi-a făcut.

Iar dintre toate casele şi vilele pe care le are la Roma,

ce casă crezi că a plănuit să le dea fericiţilor miri,

după înfăptuirea căsătoriei? — a râs, mai întâi

îngheţat, apoi ca şi cum nu s-ar fi putut opri, ca şi

cum era vorba despre cea mai grozavă glumă. Chiar

casa unde îl trimisese pe Vitale ca să o pregătească

pentru ei, să o aerisească, să o mobileze, cea bântuită

acum de un zgomotos şi malefic dibbuk.

Se schimbase atât de mult, încât nu-1 mai recunoş-

team în el pe cel care plângea mai devreme pe

coridor. Dar buimăceala de mai devreme a părut să-l

cuprindă din nou, lăsându-1 la fel de ţeapăn ca

trăsăturile feţei lui. Se uita în spatele meu, Ia

amestecul de arbori şi de flori din grădină. Chiar a

deschis ochii mari, ca şi cum s-ar fi minunat de

strălucirea razelor de soare.

— Tatăl tău a înţeles, cu siguranţă, durerea pe care


ţi-a produs-o.

— O, da, a spus el. Şi există încă o femeie enorm

de bogată şi de distinsă, care aşteaptă să se ridice

cortina şi să apară în scenă. Una care va fi o minunată

soţie pentru mine, deşi n-am schimbat cu ea nici două

vorbe. Iar iubita mea Leticia va deveni devotata mea

soră, atunci când fratele meu se va ridica din pat.

— Nu-i de mirare că plângi, am zis.

— De ce spui asta? m-a întrebat.

— Pentru că ţi-e sufletul sfâşiat, am spus, ridicând

din umeri. Cum te-ai putea uita la suferinţa fratelui

tău fară să te gândeşti...

— Niciodată nu i-aş dori moartea! a declarat el

solemn.

Apoi a lovit cu pumnul în tăblia mesei. Am crezut

că va crăpa şi se va rupe, dar nu s-a întâmplat aşa.

— Nimeni nu s-a străduit mai mult decât mine să-l

salveze. Am adus toţi doctorii să-l vadă, unul câte

unul. Am trimis după caviar, singurul lucru pe care-1

poate mânca.

Brusc i-au reapărut în ochi lacrimile, iar împreună

cu ele, o durere sinceră, copleşitoare.

— îl iubesc pe fratele meu, a şoptit. îl iubesc mai

mult decât am iubit vreodată pe cineva, mai mult

chiar decât pe femeia aceea. Dar într-o zi tata m-a

dus în acel palazzo, pe când Vitale şi Niccol6 erau

118 A N N E R I C E

încă la Padova şi se îmbătau, fară îndoială, şi am

trecut prin fiecare cameră, iar el mi-a povestit ce

frumos va fi, da, chiar şi în dormitor, cât de minunat

va fi totul pentru ei, cât de, cât de, cât de!

S-a oprit.

— încă nu ştiai, atunci.

— Nu. Păstrase secret numele femeii alese de el

cu atâta grijă. Eu am fost primul care i-am pomenit

numele, în aceste poeme scrise pentru ea pe care am

fost atât de nebun încât să i le arăt şi tatei!

— Câtă cruzime, teribilă cruzime!

— Da, a spus, iar lucrurile crude îi fac pe oameni

cruzi.

S-a afundat în scaun, uitându-se în faţă ca şi cum

n-ar fi ştiut nici el înţelesul acestei istorii, sau ce ar fi

putut însemna pentru mine.

— Iartă-mă că ţi-am provocat această durere, am

spus.

— Nu, nu trebuie să-ţi ceri iertare, a răspuns el.

Durerea era în mine şi trebuia să răbufnească. Mă tem

de moartea lui Niccolo. Mă îngrozeşte. Lumea fară el

mă îngrozeşte. Tatăl meu fară el mă îngrozeşte. Până

şi Leticia mă îngrozeşte, fară el, pentru că niciodată,

absolut niciodată nu-mi va fi hărăzită mie.

Nu ştiam cum să înţeleg toate lucrurile pe care mi


le spusese, dar eram sigur că el le credea.

— Trebuie să mă întorc la Vitale, i-am spus. M-a

adus aici ca să cânt pentru fratele tău.

— Da, sigur că da. Dar mai întâi, încă ceva.

Copacul acesta...

S-a întors cu tot cu scaun şi s-a uitat în sus, la

frunzele verzi mari şi grele, apoi la florile purpurii.

— Ştii cum se numeşte, în junglele din Brazilia?

M-am gândit o clipă, apoi i-am răspuns:

— Nu. îmi amintesc numai că l-am văzut acolo şi

îmi amintesc florile lui, cât de parfumate şi de

frumoase sunt. Mă gândesc că din aceste flori

purpurii ar trebui să se poată face o vopsea.

Ceva i s-a schimbat pe chip. Mi s-a părut prudent,

aproape rece. Puteam să jur că gura îi împietrise într-

un rictus.

Am continuat să vorbesc ca şi cum nu aş fi

observat nimic, dar bărbatul începea să-mi displacă

profund.

— Florile mă duc cu gândul la ametiste, există

atâtea ametiste minunate în Brazilia.

A rămas tăcut, iar ochii i s-au îngustat şi mai tare.

Dispreţul şi neîncrederea pe care le simţeam

crescând în mine erau insuportabile. Cu siguranţă nu

fusesem trimis aici ca să judec ori să urăsc, ci ca să

120 A N N E R I C E

împiedic otrăvirea unui om. M-am ridicat.

— Trebuie să mă întorc la Vitale, am spus.

— Ai fost binevoitor cu mine, a zis el, dar când a

zâmbit nu i s-au mişcat decât buzele, într-un mod

hidos. Păcat că eşti evreu.

M-a străbătut un fior şi i-am susţinut privirea. Am

simţit din nou vulnerabilitatea care mă încercase

atunci când îmi dădusem seama că hainele mele erau

însemnate cu cercul galben. Nu ne priveam cu

adevărat unul pe celălalt.

— într-adevăr? l-am întrebat, făcând o plecăciune

ca şi cum i-aş fi spus că sunt fericit să-l slujesc.

A zâmbit din nou, atât de rece, încât nu i-a ieşit

decât

o grimasă.

Am simţit sângele bubuindu-mi în urechi şi m-am

străduit din răsputeri să rămân calm.

— Ai iubit vreodată o femeie pe care n-ai putut s-

o ai? m-a întrebat.

M-am gândit o clipă, fără să mă pot hotărî ce ar fi

trebuit să-i răspund sau de ce ar fi trebuit să-i

răspund. M-am gândit la Liona. Dar n-avea rost să mă

gândesc la ea acum, aici, alături de acest tânăr ciudat.

— Mă rog ca fratele tău să se însănătoşească, am

spus brusc, nesigur, în ciuda voinţei mele. Mă rog să

înceapă chiar de astăzi. La urma urmei, este cu


putinţă. Oricât de bolnav ar fi, poate să înceapă să se

însănătoşească dintr-odată.

A scos un sunet dispreţuitor, scurt, urât. Zâmbetul

îi dispăruse. Acum mă privea cu cea mai curată ură.

Mă tem că şi eu îl priveam în acelaşi fel.

Ştia. Ştia că îl urmăream, ştia ce făcuse.

— Poate să se însănătoşească dintr-odată, am

insistat, apoi am continuat, cu efort: cu ajutorul lui

Dumnezeu, orice este cu putinţă.

M-a studiat din nou, cu o adevărată imagine a

ameninţării pe chip.

— Eu n-aş spera atât, a spus, cu voce joasă, de

oţel, ridicându-se în picioare ca şi cum tocmai

prinsese noi puteri, şi a adăugat: Eu cred că va muri.

Iar dacă aş fi în locul tău, aş pleca înainte ca voi,

evreii, să fiţi acuzaţi de moartea Iui. Ah, nu protesta.

Nu te bănuiesc pe tine personal de nimic, desigur, dar

dacă eşti deştept, îl vei lăsa pe Vitale cu treburile Iui.

Vei pleca de aici chiar acum şi-ţi vei vedea de drum.

Trăisem multe momente urâte şi violente în viaţa

mea. Dar niciodată nu simţisem atâta ameninţare

emanând din partea unui om, cum simţeam acum

venind dinspre el.

Oare ce aştepta Malchiah de la mine aici? Ce

trebuia să fac pentru acest bărbat? Am încercat

degeaba să-mi amintesc sfaturile lui Malchiah în

122 A N N E R I C E

legătură cu dificultăţile pe care le voi întâlni, în

legătură cu natura specifică a acestei misiuni, dar nu-

mi venea în minte nicio vorbă.

Aş fi vrut, de fapt, să-l omor pe acest bărbat.

Oripilat de propriile mele gânduri, am încercat să le

ascund. însă aş fi vrut să-l ucid. Aş fi vrut să iau un

pumn din acele seminţe mortale şi să i le îndes în

gură înainte să mă poată opri. Dar probabil că aş fi

murit de ruşine, atât de departe era această dorinţă de

a fi un răspuns la rugăciunile cuiva. Parcă gândeam şi

eu ca un dibbuk. Am tras adânc aer în piept şi am spus

cât de calm am putut.

— Nu-i prea târziu pentru fratele tău. S-ar putea să

înceapă să se însănătoşească chiar de astăzi.

în ochii lui a fulgerat ceva greu de numit, apoi

figura

i s-a împietrit din nou, a căpătat acel chip ostil greu de

ascuns.

— Eşti nebun dacă mai rămâi aici chiar şi-o clipă,

a şoptit el.

M-am uitat în jos un moment, rostind o rugăciune

scurtă fară cuvinte, apoi am vorbit cât mai blând şi

mai cald cu putinţă:

— Mă rog pentru însănătoşirea fratelui tău.

Şi am plecat.


Capitolul şapte

L-AM TRAS PE VITALE AFARĂ din dormitorul bolnavului, în

anticameră.

— Prietenul tău este cu adevărat otrăvit, iar otrava

este mortală. Dă-i caviarul unui câine vagabond şi vei

vedea că va muri sub ochii tăi.

— Dar cine ar face una ca asta?

— Mi-e şi frică să-ţi spun: chiar fratele lui. Dar

nu-1 poţi demasca. Nu te vor crede. Uite ce trebuie să

faci. Anunţă imediat că pacientul trebuie să

primească lapte şi dă-i să bea din belşug. Insistă că

numai alimentele albe pot să-i însănătoşească spiritul.

Numai mâncare albă, în care nu s-a amestecat nimic

negru.

— Crezi că va fi de folos?

— Ştiu sigur că va fi de folos. Otrava provine de

la o floare din oranjerie. Este neagră. Pătează tot ce

atinge. Trebuie să fii atent Ia seminţele negre ale unei

flori purpurii.

— Ooo, am auzit de această otravă! a spus el.

Vine din Brazilia. Se numeşte Moartea purpurie. Am

aflat de ea numai din cărţi, din cele scrise în ebraică.

124 A N N E R I C E

Nu cred că doctorii creştini o cunosc. Nu am văzut-o

niciodată.

— Ei bine, eu am văzut-o şi te asigur că creşte din

abundenţă într-un copac din grădina palatului. Semin-

ţele sunt atât de otrăvitoare, încât nu le pot culege fară

mănuşi, şi am nevoie de o punguţă de piele în care să

Ie pun.

A scos repede o pungă dintr-unul din buzunarele

tunicii, a răsturnat monedele de aur, le-a pus în geanta

lui de doctor şi mi-a dat punguţa.

— Poftim, acum poţi să Ie strângi în siguranţă? Iar

vinovatul va afla când o vei face?

— Nu şi dacă îl ţii foarte ocupat. Cheamă-1 pe

signor Antonio. Cheamă-1 pe Lodovico. Insistă că

trebuie să te asculte amândoi. Spune-le că ţi se pare

că icrele negre nu i-au făcut bine pacientului. Spune-

le că trebuie să bea lapte. Spune-le că laptele îi va

căptuşi stomacul şi va absorbi acele elemente rele

care îi provoacă suferinţă lui Niccolo. Spune-le că cel

mai bun ar fi laptele de mamă. Dar merge şi laptele

de vacă sau de capră, şi brânza, brânza albă de cea

mai bună calitate. Cu cât pacientul mănâncă mai mult

din acestea, cu atât mai bine. Iar între timp, eu mă voi

ocupa de otravă.

— Dar cum să le explic cum am ajuns Ia


concluzia asta?

— Spune-le că te-ai rugat, ai cugetat şi ai ajuns la

concluzia că lucrurile s-au înrăutăţit de când i s-a dat

prima dată caviar.

— Asta chiar nu-i o minciună.

— Insistă ca bolnavul să încerce laptele. Iubitorul

său tată nu va vedea nimic rău în legătură cu laptele.

Nimeni nu va vedea nimic rău. între timp, eu mă voi

întoarce în oranjerie şi voi culege cât mai mult din

otravă. Dar nu avem de unde să ştim cât anume a

cules el deja pentru a-şi atinge scopul. Bănuiesc că nu

prea mult. E prea mortală. Cred că a luat numai

dozele mici pe care trebuia să i le administreze

bolnavului.

Chipul Iui Vitale s-a întunecat. A clătinat din cap.

— Şi susţii că Lodovico a făcut asta?

— Pe el îl bănuiesc. Dar acum este important să-i

dai lapte pacientului.

M-am grăbit spre curticică. Porţile erau încuiate.

Am încercat uşor să le forţez, dar s-a dovedit cu

neputinţă. N-aş fi reuşit să intru decât smulgând

zăvorul, iar asta nu puteam în nici un caz să-mi

permit.

S-a apropiat de mine unul dintre nenumăraţii

servitori, un bătrân albit ale cărui veşminte păreau

mai degrabă învelitori decât haine. M-a întrebat încet

126 A N N E R I C E

dacă mă poate ajuta cu ceva.

— Unde este signor Lodovico? l-am întrebat, ca

să-i dau de-nţeles că pe el îl căutam.

— Cu tatăl lui şi cu preoţii.

— Cu preoţii?

— Lasă-mă să-ţi dau un sfat, a şoptit omuleţul

firav şi fară dinţi. Pleacă din această casă cât încă mai

poţi.

L-am privit cercetător, dar el s-a îndepărtat

murmurând ceva în barbă, lăsându-mă în faţa porţilor

încuiate, în fundul grădinii zăream florile purpurii şi

strălucitoare pe care intenţionasem să Ie culeg. Mi-am

dat seama că nu era timp pentru un asemenea plan.

Probabil că nici nu fusese cel mai bun plan cu putinţă.

Pe când mă întorceam spre dormitorul lui Niccol6,

s-au apropiat de mine signor Antonio, doi preoţi

bătrâni cu sutane lungi, negre şi crucifixe

strălucitoare pe piept, şi Lodovico, susţinând braţul

tatălui său. Plângea din nou, dar când m-a văzut, mi-a

aruncat o privire ascuţită ca o lamă de pumnal.

Nu se mai prefacea prietenos. Mai degrabă avea pe

chip o expresie triumfătoare. Ceilalţi mă priveau şi ei

cu evidentă suspiciune, chiar dacă signor Antonio

părea profund tulburat.

De unde mă aflam, l-am văzut pe Vitale ordonând

cuiva să ia de acolo caviarul. Persoana respectivă se


împotrivea, la fel şi Niccol6, dar nu puteam să-nţeleg

ce-şi spuneau.

— Tinere, mi s-a adresat signor Antonio, vino cu

mine.

în spatele lui se aflau doi bărbaţi, şi mi-am dat

seama că erau gărzi înarmate. Aveau pumnale Ia

cingătoare, iar unul dintre ei purta sabie.

Am intrat primul în încăpere. Cel care se

contrazicea cu Vitale era Pico, iar caviarul rămăsese

la locul lui.

Niccol6 zăcea cu ochii pe jumătate închişi, cu

buzele uscate şi crăpate. Respira cu greutate.

M-am rugat să nu fie prea târziu.

Gărzile s-au strecurat lângă perete, în spatele

scaunului unde mai devreme cântasem la lăută. Ne-

am adunat cu toţii în jurul patului.

Signor Antonio m-a măsurat îndelung din priviri,

apoi s-a uitat ţintă la Vitale. Lodovico începuse din

nou să plângă, la fel de convingător ca mai înainte.

— Trezeşte-te, fiule, a spus signor Antonio,

trezeşte-te şi ascultă adevărul din gura fratelui tău.

Cred că nu mai poate să treacă nebăgat în seamă, şi

numai rostindu-1 putem înlătura dezastrul.

— Ce este, tată? a întrebat pacientul.

Arăta mai slăbit ca oricând, deşi caviarul nu părea

atins.

128 A N N E R I C E

— Vorbeşte, i-a spus signor Antonio lui Lodovico.

Tânărul a şovăit, şi-a şters lacrimile cu o batistă de

mătase şi a spus:

— Nu am de ales, trebuie să dezvălui faptul că

Vitale, prietenul nostru de încredere, confidentul şi

tovarăşul nostru, i-a făcut vrăji fratelui meu!

Niccol6 s-a ridicat cu mai multă forţă decât

văzusem la el până atunci.

— Cum îndrăzneşti să afirmi una ca asta? Ştii bine

că prietenul meu nu e în stare de aşa ceva. Să-mi facă

vrăji? Cum şi în ce scop?

Lodovico a dat drumul altui şuvoi de lacrimi şi s-a

năpustit spre tatăl său cu braţele deschise.

— Fără ştirea mea, fiule, a spus signor Antonio,

acest om a intenţionat să păstreze pentru sine casa în

care locuieşte acum, casa în care i-am îngăduit să stea

cât timp tu erai bolnav, casa pe care am ales să v-o

dăruiesc ţie şi miresei tale. A invocat un spirit malefic

ca să-l ajute să-şi împlinească lucrarea şi cu ajutorul

acestui spirit te-a făcut să te îmbolnăveşti grav,

sperând că vei muri şi casa îi va rămâne lui. S-a rugat

pentru toate acestea la Dumnezeul Iui. S-a rugat, iar

Lodovico i-a auzit rugăciunile.

— Este o minciună. Nu m-am rugat pentru aşa

ceva, a izbucnit Vitale. Locuiesc în acea casă prin

voia Domniei Voastre, cu datoria de a pune biblioteca


în ordine, prin voia Domniei Voastre, şi cu

rugămintea de a găsi acele manuscrise evreieşti care

au rămas acolo de la cel care v-a locuit casa. Dar nu

am invocat niciodată vreun spirit al răului care să mă

ajute în vreun fel şi nici nu aş arunca răul asupra celui

mai apropiat prieten.

S-a uitat neîncrezător la signor Antonio.

— Cum mă puteţi acuza de aşa ceva? Credeţi că,

din dorinţa de a avea un palazzo pe care aş putea la fel

de bine să mi-1 cumpăr, aş sacrifica viaţa celui mai

iubit dintre prietenii mei? Signore, m-aţi rănit mai tare

decât dacă m-aţi fi înjunghiat.

Signor Antonio l-a ascultat, ca şi cum în sinea lui

n-ar fi fost hotărât pe cine să creadă.

— Nu există oare o sinagogă în acea casă? a

întrebat cel mai înalt dintre preoţi, în mod evident şi

cel mai în vârstă — era un bărbat cărunt, cu trăsături

ascuţite, dar nu avea un chip crud. Nu aveţi în acea

sinagogă un chivot şi sulurile Torei?

— Da, există acolo aceste lucruri, a răspuns

Vitale. Existau de când am intrat în casă. Toată lumea

ştie că acolo a trăit un evreu şi că a lăsat înăuntru

lucrurile pomenite, care s-au acoperit de praf vreme

de douăzeci de ani.

Signor Antonio a părut foarte afectat de cuvintele

130 A N N E R I C E

lui, dar n-a spus nimic.

— Nu ai folosit lucrurile acelea în rugăciunile tale

necurate? a întrebat cel de-al doilea preot, un bărbat

mai timid, dar care acum tremura, groaznic de agitat.

— Pot afirma cu toată sinceritatea că nu m-am

folosit de ele în rugăciunile mele, a răspuns Vitale.

Trebuie să mărturisesc că sunt mai degrabă umanist,

poet şi doctor, decât evreu practicant. Pentru

rugăciunile de sabat m-am dus la sinagoga prietenilor

mei, pe care îi cunoaşteţi şi îi respectaţi cu toţii.

— Ah, a spus preotul cel înalt. Aşadar, recunoşti

că nu te-ai rugat la acele cărţi, dar în acelaşi timp

trebuie să admitem că sunt cărţile voastre sfinte, şi nu

cine ştie ce tomuri străine cu secrete şi descântece?

— Negi că ai avea astfel de cărţi? a întrebat şi

preotul mai tânăr.

— De ce mă acuzaţi de asta? Signor Antonio, vă

iubesc. îl iubesc pe Niccolo. O iubesc pe viitoarea lui

mireasă de parcă mi-ar fi soră. încă de Ia Padova, aţi

devenit adevărata mea familie.

Signor Antonio era în mod sigur mişcat, dar

rămânea drept, ca şi cum acuzaţiile ar fi avut nevoie

de toată fermitatea Iui.

— Vitale, spune-mi adevărul, a zis el. I-ai făcut

vrăji fiului meu? Ai aruncat asupra Iui descântece


ciudate? I-ai jurat Celui Rău că îi vei oferi sufletul Iui

de creştin ca să te ajute în vreo întreprindere

murdară?

— Niciodată, absolut niciodată nu m-am închinat

Celui Rău, a răspuns Vitale.

— Atunci de ce este fiul meu atât de bolnav? De

ce se stinge pe zi ce trece? De ce se întâmplă acest

lucru exact în timp ce un diavol bântuie casa, ca şi

cum ar vrea să vadă cât de bine poate să răsplătească

rugile tale păcătoase către el?

— Lodovico, tu ai făcut asta? a întrebat Vitale. Tu

le-ai vârât în minte aceste lucruri celor de faţă?

— Daţi-mi voie să vorbesc, am spus eu. Vă sunt

străin, dar nu mi-e străină dorinţa de a-I vedea

sănătos pe fiul Domniei Voastre.

— Cine eşti şi de ce ar trebui să te ascultăm? a

întrebat preotul mai în vârstă.

— Un călător prin lume, un om care studiază

natura, plantele, florile necunoscute şi chiar

otrăvurile, din dorinţa de a afla cum se poate lupta

împotriva lor.

— Linişte! a strigat Lodovico. Cum îndrăzneşti să

te amesteci în treburile unei familii? Tată, ordonă-i

acestui muzicant să iasă din încăpere. Nu-i decât

complicele lui Vitale.

— Nu-i adevărat, signore, a spus Vitale. Acest

132 A N N E R I C E

bărbat m-a învăţat multe.

S-a întors către mine şi i-am citit pe faţă frica,

bănuiala că poate ceea ce îi spusesem nu era adevărat,

iar acum totul depindea de vorbele mele.

— Signore, m-am adresat eu bătrânului. Aţi văzut

caviarul de colo.

— Primit de la palatul Papei! a declarat Lodovico,

izbucnind apoi într-un şuvoi de vorbe, ca să-mi

închidă mie gura. Dar am insistat:

— ÎI vedeţi! am spus. Este negru, potrivit de sărat.

Ştiţi foarte bine ce este. Ei bine, signore, vă asigur că,

dacă mâncaţi patru sau cinci linguriţe, veţi deveni

palid, veţi transpira Ia fel ca fiul Domniei Voastre şi

vă veţi albi Ia fel ca el. De fapt, un om de vârsta

Domniei Voastre ar putea chiar muri dintr-o

asemenea cantitate.

Preoţii s-au uitat amândoi Ia vasul mic de argint cu

caviar şi s-au dat instinctiv înapoi.

— Signore, am continuat, în oranj eria Domniei

Voastre din curtea de jos există o plantă cunoscută în

Brazilia sub numele de Moartea purpurie. O singură

sămânţă a acestei plante ajunge ca să îmbolnăvească

un om. Pisată şi administrată constant, amestecată

într-un aliment picant ca acesta, va sfârşi cu siguranţă

prin a-I ucide pe cel care o mănâncă.

— Nu te cred, a şoptit bătrânul. Cine ar face una


ca asta?

— Minţi, a strigat Lodovico, spui minciuni ca să-ţi

aperi tovarăşul şi ca să ascunzi păcatele comise

împreună cu el.

— Atunci mănâncă din caviar, am spus. Nu doar o

linguriţă, aşa cum încercai să-i dai fratelui tău,

mănâncă-1 pe tot, şi vom vedea adevărul ieşind la

iveală. Iar dacă nu va fi suficient, vă voi duce jos şi

vă voi arăta planta, vă voi demonstra puterile ei.

Găsiţi un câine vagabond pe străzile Romei, hrăniţi-1

cu seminţele acestei plante şi veţi vedea că începe să

tremure şi moare imediat.

Lodovico şi-a tras pumnalul de sub mânecă.

Preoţii i-au strigat de îndată să stea liniştit, să se

stăpânească, să nu facă prostii.

— Ai nevoie de pumnal ca să mănânci? l-am

întrebat. Foloseşte linguriţa de argint. îţi va fi mai

uşor.

— Bărbatul acesta minte, a strigat Lodovico. Cine

de sub acest acoperiş, cine ar încerca să-i facă una ca

asta fratelui meu? Cine ar îndrăzni? Iar caviarul

provine tocmai din cămările Sfântului Părinte. Omul

este un nelegiuit, vă asigur!

S-a lăsat brusc liniştea, ca şi cum cineva tocmai ar

fi sunat dintr-un clopoţel.

Signor Antonio s-a uitat la fiul său natural, care

134 A N N E R I C E

continua să mă ameninţe cu pumnalul. Am rămas aşa

cum mă găseam, cu lăuta atârnată în spate, abia

privindu-1. Vitale era alb şi tremura, pe punctul să

izbucnească în lacrimi.

— De ce ai pus la cale totul? a întrebat cu voce

blândă signor Antonio, adresându-i-se în mod

limpede lui Lodovico.

— Nu am pus nimic la cale. Şi nu există o

asemenea plantă.

— O, ba există, a spus signor Antonio. Şi tu ai

adus-o în această casă. Mi-o amintesc. Florile ei

purpurii sunt greu de uitat.

— Un dar pentru noi din partea celor dragi din

Brazilia, a spus Lodovico — părea rănit, trist. O

floare minunată pentru o grădină cu flori minunate.

N-am făcut nimic ca să te determin să o accepţi. N-am

ştiut ce putere are. Cine ştia ce putere are? — s-a uitat

la mine. Tu! a spus, şi tovarăşul tău, Vitale,

complicele tău în intriga asta. ÎI veneraţi împreună pe

diavol! Oare nu chiar diavolul ţi-a destăinuit puterile

plantei? Dacă acest caviar este otrăvit, voi amândoi

aţi pus otrava în el — îi şiroiau din nou pe faţă

lacrimile lui impresionante. Ce nemernicie din partea

voastră să-l otrăviţi pe fratele meu!

Signor Antonio a clătinat din cap. îl ţintuia cu

privirea pe Lodovico.


— Nu, a şoptit. Nimeni altcineva nu putea să o

facă. Tu ai adus planta. Tu ai adus caviarul aici în

casă.

— Tată, aceşti oameni sunt vrăjitori. Ei sunt răul.

— Ei sunt? a întrebat signor Antonio. Şi care dintre

prietenii noştri din Brazilia ne-a trimis această floare

neobişnuită? Cred mai degrabă că ai cumpărat-o chiar

de aici, din oraş, ai adus-o acasă şi ai plasat-o exact

lângă masa unde scrii poezii, unde traduci.

— Nu, este un dar, te asigur. Nu-mi aduc aminte

acum când l-am primit.

— Eu îmi aduc aminte. S-a întâmplat cu puţină

vreme în urmă, exact în acelaşi moment în care ţi-a

venit şi ideea că numai caviarul poate vindeca boala

fratelui tău.

în tot acest timp, pacientul urmărise îngrozit

desfăşurarea evenimentelor. Se uitase la stânga spre

tatăl său, apoi la dreapta, spre fratele său, îi studiase

pe preoţi când vorbiseră. Mă privise cu ochi îngroziţi

atunci când vorbisem eu.

Iar acum se întinsese şi apucase cu mâna

tremurândă vasul cu caviar.

— Nu, nu-l atinge! am strigat. Nu-1 apropia de

ochi. Ţi-i va arde. Nu-ţi aduci aminte?

— îmi aduc eu aminte, a spus tatăl.

Unul dintre preoţi s-a întins după vas, dar

136 A N N E R I C E

pacientul îl aşezase pe mormanul de cuverturi de

brocart şi se uita la el ca şi cum ar fi avut viaţă

proprie, ca şi cum ar fi fost o flacără sau o lumânare.

Apoi a ridicat linguriţa.

Tatăl său s-a năpustit pe neaşteptate şi a tras bolul

spre marginea patului, unde s-a răsturnat, pătând

cuvertura cu negru.

Fără să se poată controla, Lodovico s-a îndepărtat

de locul unde se împrăştiase caviarul. S-a dat

instinctiv înapoi. Abia pe urmă şi-a dat seama ce

făcuse. A ridicat privirea către tatăl său.

încă strângea pumnalul în mână.

— Crezi că eu sunt vinovat? a întrebat. Nu-i

niciun fel de otravă aici, te asigur. Nu-i decât o pată

pe care spălătoresele vor încerca degeaba să o scoată.

Dar niciun pic de otravă.

— Veniţi cu mine în oranjerie, am spus. Vă voi

arăta copacul. Găsiţi un animal flămând. Vă voi arăta

ce poate face această otravă. Vă voi arăta cât de

perfect de negre sunt seminţele şi cât de bine pot fi

ascunse în caviar.

Brusc, Lodovico s-a năpustit la mine cu pumnalul.

Ştiam foarte bine să mă apăr şi i-am lovit încheietura

mâinii cu muchia palmei, facându-1 să scape

pumnalul din mână, dar apoi s-a năpustit cu mâinile

goale să mă strângă de gât. Am încrucişat braţele în


sus şi am împins, fâcându-1 să desfacă strânsoarea,

cu un singur gest puternic.

A căzut pe spate, uluit de aceste mişcări simple. în

timpurile noastre, când şi copiii învaţă arte marţiale,

nimeni n-ar fi fost uimit. îmi era ruşine cât de mult

mă bucurasem de această confruntare.

Una dintre gărzi a ridicat pumnalul de pe jos.

Lodovico privea zguduit în jur, apoi, disperat, şi-a

trecut degetele peste pata de pe cuvertură, adunând

câteva bobiţe de caviar şi punându-le pe limbă.

— Uitaţi-vă, vă spun, sunt otrăvit. Otrăvit de nişte

evrei malefici care au complotat să mă distrugă

pentru simplul motiv că le-am înţeles intrigile şi mi-

am dat seama ce au vrut să-i facă lui Niccol6.

Şi-a lins buzele. Nu luase decât o cantitate infimă

de otravă, putea uşor să-i ascundă efectele.

S-a lăsat din nou o linişte profundă. Doar

tremuratul lui Niccol6 rupea tăcerea.

— Frate, a şoptit. Toate astea din cauza Leticiei...

— Minciună! a ripostat Lodovico, cu voce groasă.

Cum îndrăzneşti?

— O, dacă aş fi ştiut, a spus Niccol6. Ce-i ea

altceva decât una dintre multele tinere fermecătoare

potrivite să-mi devină neveste? Dacă aş fi ştiut...

Signor Antonio i-a aruncat lui Lodovico o privire

furioasă.

138 A N N E R I C E

— Despre Leticia este vorba? a şoptit el.

— Repet, evreii aceştia i-au făcut vrăji fratelui

meu. Ei sunt cei care i-au pus otravă în caviar, eu

sunt nevinovat!

Plângea, devenise furios, bombănea şi murmura,

apoi a vorbit din nou:

— Acest om, Vitale, a adus floarea în casa

noastră. Acum mi-am amintit. Cum altfel i-ar fi

cunoscut puterea, el şi prietenul lui? Vă spun, pe

acesta, pe Toby, îl acuză chiar propria lui ştiinţă.

Bătrânul a clătinat din cap, privindu-1 cu milă.

— Veniţi, a spus signor Antonio, făcând semn

celor două gărzi înarmate să-l ia în primire pe

Lodovico.

Apoi s-a uitat la mine.

— Du-mă în oranjerie şi arată-mi otrava.

Capitolul opt

CHIPUL TÂNĂRULUI ERA SCHIMONOSIT de răutate. Aceeaşi

expresivitate care îi îngăduise mai înainte să arate atât

de îndurerat îl transforma acum într-o mască a furiei.

I-a împins cât colo pe cei doi paznici înarmaţi şi a

mers cu capul sus în timp ce am coborât treptele

pentru a ne aduna cu toţii — cu excepţia lui Niccol6,

fireşte — în oranjerie.

Le-am arătat planta şi numeroasele seminţe căzute

deja pe pământ. Le-am arătat florile pe jumătate

deschise în care se cocea otrava.

Un servitor a fost trimis să caute vreun biet câine

vagabond rătăcit prin preajmă şi curând schelălăielile

bietului animal au umplut străduţa.

Vitale se uita îngrozit la florile purpurii. Signor

Antonio abia dacă le aruncase o căutătură încruntată,

iar cei doi preoţi ne priveau în continuare cu răceală

pe mine şi pe Vitale, ca şi cum am fi fost cumva

vinovaţi de tot ceea ce se petrecea.

O femeie mai în vârstă, năucă şi speriată, a adus

140 A N N E R I C E

un vas pentru sărmanul câine speriat şi l-a umplut cu

apă.

Mi-am pus din nou mănuşile, pe care mi le

scosesem când cântasem la lăută şi, cerând pumnalul

lui Lodovico, am strâns o grămăjoară de seminţe,

uitându-mă în jur după ceva potrivit ca să le

zdrobesc. Nu aveam la îndemână decât mânerul

pumnalului. Aşa ca l-am folosit ca să pisez seminţele,

punând un vârf de cuţit din ele în apa câinelui. Pe

urmă am mai pus un vârf şi încă unul.

Animalul a băut apa însetat şi demn de milă, a lins

vasul gol şi a început imediat să aibă spasme. A căzut

pe-o parte, apoi s-a întors pe spate, contorsionându-se

şi agonizând. Peste o clipă a devenit ţeapăn,

holbându-se cu ochii larg deschişi la nimeni şi la

nimic.

Toată lumea privise acest mic spectacol cu

repulsie şi groază, inclusiv eu.

Dar Lodovico se arăta indignat şi se uita la preoţi,

la tatăl lui, apoi la câine.

— Jur că sunt nevinovat! a afirmat el. Evreii

cunosc otrava. Ei au adus-o aici. De ce oare chiar

acest evreu, Vitale, care a adus planta în casă...

— Te contrazici, i-a spus Antonio. Minţi. Te

bâlbâi. Te rogi să fii crezut, ca un laş!


— Te asigur că nu am nicio legătură cu

complotul! a strigat disperat tânărul. Evreii aceştia

mi-au făcut vrăji, la fel cum i-au făcut şi fratelui meu.

Dacă eu am înfăptuit toate astea, atunci le-am

înfăptuit în somn şi nu-mi aduc aminte de nimic.

Probabil că am umblat în somn, îndeplinind ceea ce

mi-au cerut ei să îndeplinesc. Ce ştiţi despre ei?

Vorbiţi despre cărţile lor sfinte, dar de unde ştiţi că

nu sunt cărţi pline de farmece, care m-au adus în

această stare? Oare nu se dezlănţuie un diavol în casa

nelegiuitului chiar în clipa asta?

— Signor Antonio, a spus preotul mai în vârstă,

cel cu trăsături ascuţite, dar blânde. Trebuie să luăm

în considerare şi acest diavol. Oamenii de pe stradă îl

aud urlând. Oare sunt toate aceste fapte mai presus de

puterea unui demon? Eu cred că nu!

Lodovico a început imediat să protesteze — că da,

diavolul fusese, că îşi aruncase asupra lui vraja

malefică, că nimeni nu-şi imagina cât de rău era acest

diavol şi aşa mai departe.

Dar signor Antonio, care luase o postură solemnă,

nu-1 mai asculta. Se uita la fiul său cu un chip trist,

aproape gata să izbucnească în lacrimi, dar fară să

verse vreuna.

— Cum ai putut să faci aşa ceva? a şoptit el.

Dintr-odată, Lodovico s-a smuls de lângă cei doi

142 A N N E R I C E

bărbaţi din spatele lui, care abia îl ţineau. S-a năpustit

asupra copacului cu flori purpurii şi a adunat

seminţele negre risipite pe pământul din ghiveci. A

apucat câte i-au încăput în palmă.

— Opriţi-1, am strigat.

Aproape că am zburat către el, împingându-1 în

spate, dar a dus mâna la gură înainte să-l pot

împiedica. Am reuşit să-i trag mâna, dar prea târziu.

Gărzile s-au apropiat şi ele, la fel şi tatăl său.

— Faceţi-1 să vomite, a strigat disperat Vitale.

Lăsaţi-mă lângă el, daţi-vă la o parte.

Dar eu ştiam că era inutil.

M-am îndepărtat, complet istovit. Ce permisesem

să se întâmple? Un lucru îngrozitor. Exact ceea ce aş

fi dorit eu să i se întâmple, ceea ce îmi imaginasem

eu, că adun seminţele şi i le bag pe gât. Dar iată că o

făcuse el singur, ca şi cum relele mele intenţii l-ar fi

condus. Cum îngă- duisem să se petreacă o asemenea

grozăvie? Cum de nu reuşisem să găsesc o cale de a-1

împiedica?

Lodovico se uita la tatăl lui. Se sufoca şi tremura.

Gărzile s-au îndepărtat şi numai signor Antonio a

rămas să-l ţină în braţe, în timp ce el începea să aibă

convulsii şi aluneca la pământ.

— Dumnezeule milostiv, a şoptit «¿«or Antonio,


iar eu l-am urmat.

Dumnezeule milostiv, fie-ţi milă de sufletul lui nepie-

ritor. Dumnezeule din ceruri, iartă-i lui nesocotinţa.

— Vrăjitorie! a rostit muribundul, cu gura mânjită

de salivă şi de noroi, şi acesta a fost ultimul lui

cuvânt.

în genunchi, s-a aplecat în faţă, cu chipul

contorsionat, iar convulsiile i-au scuturat întreaga

fiinţă.

Pe urmă s-a rostogolit pe-o parte, cu picioarele

zvâcnind, cu faţa împietrită într-o grimasă, aidoma

sărmanului animal mort înaintea lui.

Iar eu, care într-o viaţă trăită cu sute de ani mai

târziu şi într-o ţară îndepărtată folosisem chiar

această otravă ca să asasinez victime necunoscute, nu

puteam acum decât să stau şi să mă uit neajutorat la

el. O, ce greşeală grosolană că tocmai eu, trimis să

răspund unor rugăciuni, provocasem o asemenea

sinucidere.

S-a lăsat tăcerea peste noi toţi.

— Era prietenul meu, a şoptit Vitale.

Bătrânul încerca să se ridice; Vitale l-a apucat de

braţ.

în poartă îşi făcuse apariţia Niccolo. Stătea acolo

144 A N N E R I C E

fară să scoată un sunet, îmbrăcat în cămaşa lungă de

noapte, desculţ, tremurând, şi se uita la fratele său

mort.

— Plecaţi cu toţii, a spus signor Antonio. Lăsaţi-

mă aici cu fiul meu. Lăsaţi-mă.

Preotul mai bătrân a zăbovit. Părea mai zguduit

decât noi toţi, dar a găsit puterea să rostească, grav şi

dispreţuitor:

— Să nu credeţi niciun moment că nu a fost vorba

aici şi de vrăjitorie. Că fiii voştri nu s-au contaminat

prin contactul cu aceşti evrei.

— Frate Piero, taci, a spus bătrânul. Nu a fost

vorba de vrăjitorie, ci de gelozie! Iar eu nu am văzut

ceea ce n-am vrut să văd. Lăsaţi-mă, acum, cu toţii.

Lăsaţi-mă singur, să-mi jelesc fiul luat din braţele

mamei sale. Vitale, du-ţi pacientul înapoi în pat. De-

acum se va reface.

— Şi diavolul, el nu-i în continuare furios? a

întrebat preotul, dar nimeni nu-1 asculta.

M-am uitat în jos, la tânărul mort. Nu puteam

vorbi. Nu puteam gândi. înţelegeam că pleacă toţi,

mai puţin bătrânul, şi că trebuia şi eu să-i urmez. Dar

nu-mi puteam desprinde privirea de la trupul lipsit

acum de viaţă. M-am gândit la îngeri, fară cuvinte.


Am invocat un tărâm nevăzut, conectat cu al nostru,

nişte fiinţe înţelepte şi pline de compasiune care ar fi

putut să înconjoare sufletul celui mort, dar niciun fel

de imagine liniştitoare nu mi-a venit în minte, niciun

cuvânt blând. De data aceasta eşuasem. Eşuasem,

chiar dacă poate că salvasem pe altcineva. Ce

intenţionasem să fac? Să salvez un frate împingându-

1 pe celălalt să se distrugă singur? Era de neconceput.

Şi eu îl împinsesem la această faptă, nu încăpea nicio

îndoială.

Am ridicat privirea şi l-am văzut pe Pico în poartă,

facându-mi semn să mă grăbesc. Ceilalţi plecaseră.

M-am înclinat, am trecut prin spatele lui signor

Antonio şi am ieşit din oranjerie, intrând în curtea

mare.

Eram buimac. M-am gândit că poate îl voi vedea

acolo pe fratele Piero, dar nu puteam să mă uit cu

adevărat la cei de faţă.

Am văzut poarta deschisă spre stradă, păzită de

siluetele întunecate a doi servitori, am luat-o într-

acolo şi am ieşit.

Nimeni nu m-a întrebat nimic. Nimeni nu păruse

să mă bage în seamă.

M-am învârtit buimac prin piaţa aglomerată şi

pentru o clipă mi-am ridicat privirea spre cerul

146 A N N E R I C E

cenuşiu, tot mai întunecat. Cât de solidă şi de reală

era această lume în care plonjasem, plină de case

zdravene de piatră, construite aproape una-ntr-alta, cu

turnuri răspândite peste tot. Cât de reali erau pereţii

palazzo-urilor de peste drum, sumbri şi cafenii, şi cât

de reale zgomotele mulţimii pestriţe, cu discuţiile ei

lipsite de griji, cu hohotele ei de râs.

încotro mă îndreptam? Ce trebuia să fac? Voiam

să mă rog, să intru într-o biserică, să cad în genunchi

şi să mă rog, dar cum aş fi putut, cu semnul acela

galben pe care-1 aveam cusut pe haină? Cum să fi

îndrăznit să fac semnul crucii, iară ca altcineva să

creadă că-mi bat joc de credinţa lui?

Mă simţeam pierdut şi nu ştiam decât că mă

îndepărtez de casele unde fusesem trimis. Iar când m-

am gândit la sufletul celui mort, la cum se îndrepta

acum spre un tărâm complet necunoscut, m-am simţit

disperat.

Capitolul nouă

M-AM OPRIT. M-AM TREZIT pe o străduţă plină de noroi,

copleşit de putoarea zoaielor care curgeau prin

jgheabul canalului. M-am gândit din nou să caut o


biserică, un loc unde să pot îngenunchea în penumbră

ca să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute cu tot ce

aveam de făcut, dar apoi m-am gândit din nou la

cercul galben cusut pe pieptul hainei pe care o

purtam, în partea stângă.

Oamenii treceau pe lângă mine în amândouă păr-

ţile, unii făcându-mi loc politicos, alţii izbindu-mă cu

umărul, iar mulţi se foiau prin faţa prăvăliilor cu mân-

care sau a brutăriilor. Mirosul de carne prăjită şi de

pâine proaspăt scoasă din cuptor se amesteca din plin

cu putoarea.

M-am simţit dintr-odată prea slăbit ca să pot merge

mai departe şi, găsind o margine îngustă de zid între

prăvălia unui negustor de stofe şi o librărie, mi-am

luat lăuta în braţe, legănând-o ca pe un copil, apoi m-

am sprijinit cu spatele de perete şi m-ara odihnit,

încercând să descopăr fâşia îngustă de cer de

deasupra.

Lumina murea repede. Se făcea răcoare. în

magazine ardeau lămpi. Un purtător de torţă îşi croia

drum pe stradă, urmat de doi tineri elegant îmbrăcaţi.

Mi-am dat seama că habar n-aveam ce lună din an

era aici, dacă nu cumva corespundea primăverii târzii

pe care o lăsasem în urmă. Dar hotelul Mission Inn şi

iubita mea Liona păreau peste măsură de departe, de

parcă aş fi visat. Să fi fost din nou Lucky Vulpoiul,

148 A N N E R I C E

asasin plătit, mi se părea la fel de imposibil.

M-am rugat din nou pentru sufletul lui Lodovico.

Dar cuvintele mi s-au părut dintr-odată fără sens, în

faţa propriului meu eşec, şi pe urmă am auzit o voce

foarte aproape de mine.

— Nu trebuie să porţi semnul evreiesc.

înainte să apuc să ridic privirea, am simţit că

semnul galben îmi este rupt de pe tunica de catifea.

Am văzut în faţa mea un bărbat înalt, îmbrăcat foarte

bine, în catifea strălucitoare de culoare roşu burgund,

cu pantaloni negri şi cizme negre. Purta spadă, într-o

teacă bogat ornamentată cu pietre preţioase, şi o

manta scurtă aruncată pe umeri, de catifea gri, la fel

de fină ca cea din care era făcută tunica.

Avea părul lung, asemănător cu al meu, dar

castaniu deschis în lumină, lucios şi cârlionţat acolo

unde îi ajungea până pe umeri. Faţa îi era remarcabil

de simetrică şi gura, cu buze pline, foarte frumoasă.

Avea ochi căprui-închis.

Ţinea între degetele înmănuşate ale mâinii drepte

semnul galben pe care îl rupsese din cusături cu atâta

uşurinţă şi pe care acum îl mototolea cât mai mărunt,

îndesându-1 sub cingătoare.

— Nu ai nevoie de el, mi-a spus, discret şi cu

căldură. Eşti slujitorul lui Vitale, iar el, curtea şi

familia lui sunt exceptaţi de la portul semnului. Ar fi


trebuit să se gândească să-ţi spună să-l dai jos.

— De ce, ce importanţă are? am întrebat.

A desfăcut o capă scurtă de catifea roşie pe care o

purta pe braţ şi mi-a pus-o pe umeri. Apoi mi-a dat o

spadă, prinzându-mi-o la cingătoare. M-am uitat la

ea, la mânerul ei cu nestemate.

— Ce înseamnă toate astea? am întrebat. Cine

eşti?

— E vremea să te odihneşti puţin şi să te gândeşti,

a spus el cu aceeaşi voce prietenoasă şi caldă. Te voi

duce departe de aici pentru o vreme, ca să ai timp să

reflectezi.

M-a luat de braţ. Mi-am atârnat din nou lăuta în

spate şi l-am lăsat să mă conducă pe străduţă.

De-acum se întunecase aproape de tot. Treceau o

mulţime de torţe pe lângă noi, sfârâind încet în timp

ce ardeau, iar lumina din câteva prăvălii înghesuite se

revărsa pe aleea îngustă. Strălucirea luminilor mă

împiedica să văd cum trebuie.

— Cine te-a trimis la mine? am întrebat.

— Tu cine crezi? mi-a răspuns.

îşi petrecuse un braţ în jurul umerilor mei, sub

lăută, şi mă împingea uşurel înainte. Părea imaculat

de curat şi împrăştia uşor mirosul unui parfum greu şi

dulce.

150 A N N E R I C E

Nimeni dintre cei pe care îi întâlnisem aici nu mi

se păruse câtuşi de puţin murdar, dar arătau cu toţii

cumva prăfuiţi şi degajau întrucâtva mirosul natural

al trupului şi al părului.

Acest bărbat nu le semăna.

— Dar cum rămâne cu Vitale? am întrebat. Este în

regulă să-l las singur acum?

— Nu se va întâmpla nimic în noaptea aceasta, m-

a asigurat bărbatul, aplecându-se puţin către mine şi

privindu-mă direct în ochi. îl vor îngropa pe

Lodovico, nu în pământ sfinţit, desigur, dar tatăl său

îi va însoţi trupul până la mormânt. Toată casa lui va

fi în doliu, indiferent dacă este sau nu permis să ţii

doliu după un sinucigaş.

— Dar preotul acela, fratele Piero, cum rămâne cu

acuzaţiile lui? Nici măcar nu ştiu dacă dibbuk-\A mai

este sau nu furios.

— De ce nu te laşi în seama mea, a spus, cu

blândeţea unui doctor, şi nu-mi dai voie să alin

durerea pe care o simţi? Permite-mi să-ţi amintesc că

în acest moment nu eşti în stare să ajuţi pe nimeni.

Trebuie să te refaci.

Am trecut prin altă piaţă uriaşă. La porţile

imenselor case cu patru etaje ardeau torţe, iar

numeroasele turnuri ridicau lumini către cerul

întunecat. Se vedeau puzderie de stele.


Am observat că bărbaţii din jurul meu purtau

haine cu foarte multe ornamente, aveau inele

strălucitoare pe degete, mănuşi colorate, şi mulţi se

duceau undeva în grupuri, ca spre o destinaţie

importantă.

Femei în mătăsuri somptuoase şi brocart îşi croiau

drum cu delicateţe prin colbul drumului, în timp ce

servitoare îmbrăcate în culori închise se străduiau să

ţină pasul cu ele. Treceau şi litiere bogat împodobite,

cu purtătorii lor tropăind sub greutatea poverii şi cu

pasagerii ascunşi după perdele viu colorate. Undeva

departe se auzea muzică, dar zgomotul vocilor o

acoperea.

Aş fi vrut să mă opresc şi să mă bucur de acest

spectacol în continuă mişcare, dar nu părea cu

putinţă.

— De ce nu a venit Malchiah? am întrebat. De ce

te-a trimis pe tine?

Bărbatul cu păr şaten a zâmbit şi, privindu-mă

afectuos, de parcă aş fi fost copilul lui, a spus:

— Nu-ţi face griji în ce-1 priveşte pe Malchiah. Şi

iartă-mi tonul oarecum batjocoritor atunci când

vorbim despre el, bine? Cei puternici sunt mereu luaţi

peste picior de cei mai puţin puternici — ochii îi

străluceau de voie bună. Vino, acesta este palazzo-w\

cardinalului. Banchetul a început încă de după-

152 A N N E R I C E

amiază.

— Care cardinal? am şoptit. Cine este?

— Are importanţă? Suntem la Roma, în epoca

splendorii, şi ce-ai văzut tu din ea, până acum? Nimic

altceva decât întâmplările triste dintr-o anume casă.

— Stai puţin, eu nu...

— Haide, a sosit timpul să înveţi, a spus.

Din nou vorbea de parcă s-ar fi adresat unui

copilaş. Mi se părea deopotrivă atrăgător şi extrem de

detestabil.

— Ştii că ai tânjit mereu să vezi aceste lucruri, a

continuat el, şi trebuie să le vezi, pentru că sunt o

parte glorioasă a acestei lumi.

Vocea lui avea o rezonanţă bogată şi părea că se

gândeşte firesc la ce spune în timp ce vorbea. Nici

măcar zâmbetul lui Malchiah nu avea atâta gingăşie.

Sau cel puţin aşa părea, în strălucirea făcliilor.

Am pătruns în mijlocul unui adevărat şuvoi de

invitaţi eleganţi şi am intrat, pe sub o somptuoasă

arcadă poleită, în ceva ce reprezenta o curte interioară

sau o sală uriaşă, nu-mi dădeam seama exact. Sute de

oameni se amestecau acolo.

Pe marginile acestui spaţiu se aflau plante perene

înalte şi maiestuoase, împodobite cu lumânări, şi

chiar în faţa noastră, spre stânga şi spre dreapta, se


întindea un şir nesfârşit de mese îmbelşugate.

Unii oaspeţi se aşezaseră deja, inclusiv un grup cu

robe bogate şi pălării, întorşi către spaţiul larg deschis

de unde nenumăraţi servitori veneau şi plecau cu

pocale de vin, tăvi încărcate de cupe şi platouri cu

ceea ce păreau a fi fructe poleite cu aur.

Sus, deasupra noastră, se vedeau arcade enorme

din lemn pictat, împodobite cu ghirlande de flori de

care atârnau nenumărate baldachine strălucitoare din

pânză ţesută cu fir de argint.

Peste tot pe margini ardeau torţe. Iar de-a lungul

meselor, la mică distanţă, fuseseră aranjate sfeşnice

grele din aur şi din argint. Oamenii se aşezau pe

bănci tapiţate cu perne.

Am fost condus către capătul din dreapta, unde

câţiva bărbaţi se aşezaseră deja, şi ne-am ocupat

repede locurile. Sabia mă stânjenea. Mi-am pus lăuta

în siguranţă, la picioare.

Locul forfotea de-acum de oaspeţi.

Trebuie să fi fost mai mult de o mie. Femeile erau

peste tot o sărbătoare pentru ochi, cu umerii albi şi

goi şi cu pieptul abia acoperit, în rochii colorate cu

mâneci bufante, cu şiraguri de perle şi de pietre

preţioase prinse în coafurile complicate. Dar şi tinerii

bărbaţi păreau la fel de interesanţi, toţi cu păr lung şi

lucios, în pantaloni mulaţi viu coloraţi. Aveau haine

154 A N N E R I C E

cu mâneci bufante la fel de bogat decorate ca şi cele

ale femeilor şi purtau, la fel ca ele, nenumărate culori.

Bărbaţii se găteau chiar mai îndrăzneţ decât femeile,

iar o veselie contagioasă părea să-i unească pe toţi.

Dintr-odată a apărut o trupă de băieţi îmbrăcaţi în

tunici subţiri prinse în cingători, cu intenţia evidentă

de a evoca Grecia sau Roma antică. Aveau braţele şi

picioarele goale, purtau doar sandale aurii şi cununi

de frunze şi flori în păr.

Obrajii le fuseseră în mod cert fardaţi cu roşu, şi

probabil că şi ochii le erau pictaţi. Râdeau, zâmbeau

şi murmurau voios, umplând cupele şi întinzând

tuturor tăvi cu bomboane, ca şi cum în toată frageda

lor viaţă s-ar fi ocupat numai cu asta.

Unul dintre aceşti GanymedeI mlădioşi a umplut

cupele de argint din faţa noastră dintr-un burduf cu

vin pe care-1 mânuia cu îndemânare, de parcă ar fi

făcut asta de mii de ori.

Undeva departe, în dreapta noastră, a început să

cânte un grup de muzicanţi, iar vocile din jurul meu

au crescut în intensitate, ca şi cum muzica le-ar fi

aţâţat. Muzica însăşi era neasemuit de frumoasă, cu o

melodie bogată, o melodie care îmi părea cunoscută,

fără să-mi fie cu adevărat, interpretată de viole, lăute

şi instrumente de suflat. Existau în mod cert şi alte

I Erou din mitologia greacă, prinţ al Troiei, descris de Homer

drept cel mai frumos dintre muritori.


instrumente, dar nu ştiam ce sunt. Alt grup de

muzicanţi, din stânga, s-a alăturat primilor în aceeaşi

melodie. Un soi de bătaie ritmică de tobe o susţinea

şi, încet, au început să se amestece şi alte melodii,

până când am pierdut complet structura muzicii. Dar

simţeam în urechi bătaia tobelor.

Toate acestea mă fascinau, dar mă şi răscoleau.

îmi lăcrimau ochii, de la parfum şi de la fumul

lumânărilor.

— Malchiah vrea cu adevărat să fac asta? am

insistat.

M-am întins şi i-am atins tânărului încheietura

mâinii.

— Vrea el să particip la acest banchet?

— Crezi că ar fi permis-o, dacă n-ar fi dorit-o? mi-

a răspuns bărbatul, cu cea mai inocentă expresie.

Uite, bea. Eşti aici de aproape o zi întreagă şi încă n-

ai gustat deliciosul vin italian.

Mi-a zâmbit din nou, la fel de dulce şi de afectuos,

şi mi-a întins cupa.

Mă pregăteam să protestez că nu beau niciodată,

că nu pot suporta nici măcar mirosul băuturii, dar mi-

am dat seama că nu era în întregime adevărat, doar o

chestiune de tactică, iar aroma delicioasă a vinului se

ridica izbitor de seducătoare. Am ridicat cupa şi am

gustat. Era exact aşa cum îmi plăcea, sec şi cu o

156 A N N E R I C E

uşoară aromă de fum, un vin bun, ca acela pe care

obişnuiam să-l aleg eu însumi. Am mai luat o

înghiţitură şi m-am simţit străbătut de o căldură

liniştitoare. Cine eram eu, să pun la îndoială dorinţa

îngerilor? Peste tot în jurul meu oamenii se ospătau

din farfurii de aur şi discutau plăcut unii cu alţii, ca şi

cum un al treilea grup s-ar fi adăugat ansamblului

muzical. Am simţit cum încep să cedez tuturor

acestora, ca într-un vis.

— Poftim, mai ia, a spus însoţitorul meu.

Mi-a arătat o femeie blondă şi subţire care tocmai

trecea în compania câtorva persoane mai în vârstă,

părul blond împletit cu flori şi cu bijuterii făcând-o să

arate ca o viziune.

— Ea este femeia care a provocat toată

nenorocirea, a adăugat el, tânăra Leticia, cea râvnită

de Lodovico şi făgăduită lui Niccolo, care aproape că

şi-a pierdut viaţa din cauza ei.

Avea un ton reverenţios, dar ceva din felul cum îşi

alesese cuvintele mă nedumerea. Intenţionam chiar

să-i atrag atenţia, dar mi-a întins altă cupă de vin.

Am băut. Şi iar am băut.

Mi se învârtea capul. Am închis ochii şi i-am

deschis din nou, la început nevăzând decât milioane

de lumânări strălucind peste tot, iar apoi mi-am dat


seama că acum pe amândouă laturile spaţiului acela

uriaş era plin de mese întinse. Toate erau la fel de

aglomerate ca a noastră.

Unul dintre băieţi mi-a umplut iarăşi cupa şi mi-a

zâmbit călduros în timp ce se îndepărta. Am băut din

nou. încet, mintea mi se limpezea. Oriîncotro mă

uitam, vedeam culoare şi mişcare. Oamenii treceau

prin spaţiul gol din faţa noastră, muzica parcă

crescuse în intensitate, brusc au început să sune

trompetele, iar lumea a izbucnit în aplauze.

în spaţiul liber din faţa noastră a apărut un grup de

dansatori, costumaţi strălucitor astfel încât să

sugereze zei şi zeiţe, cu pieptare şi coifuri aurite, cu

scuturi şi suliţe, care au început un balet lent, graţios

şi elaborat. Oamenii aplaudau cu ardoare, iar zarva

vocilor a crescut din nou în intensitate.

Aş fi putut să mă uit o eternitate la aceşti

dansatori, la cercurile şi piruetele lor executate atent,

la formaţiile pe care le alcătuiau. Dar muzica s-a oprit

şi balerinii au plecat. în mijlocul spaţiului şi-a făcut

apariţia un cântăreţ la lăută şi, sprijinindu-şi un picior

pe un scăunel de argint, a început să cânte tare, dar

plin de graţie, un cântec în latină despre chipurile

dragostei.

M-a cuprins un soi de ameţeală, dar mă simţeam

cald, extrem de confortabil şi uimit de ce vedeam în

158 A N N E R I C E

faţa mea. Cântăreţul la lăută a dispărut şi el. Au intrat

din nou actori, unii dintre ei costumaţi ca nişte cai, şi

au început reprezentaţia unei scene zgomotoase de

bătălie, însoţită de runde frecvente de aplauze.

în faţa mea, pe o farfurie de aur, aveam de

mâncare, şi mi-am dat seama că mă ospătasem cu

lăcomie, atunci când servitorii au venit să strângă

vesela şi feţele de masă, descoperind dedesubt alte

feţe de masă, roşii cu auriu.

Ni s-au adus boluri cu apă parfumată, ca să ne

spălăm pe mâini.

Primul fel de mâncare se terminase şi eu abia dacă

îl băgasem în seamă, iar acum servitorii veneau cu

platouri cu păsări fripte şi legume aburinde. Ne-am

umplut din nou farfuriile cu mâncare. Nu existau

furculiţe, dar asta nu m-a surprins. Mâneam cu

degetele şi ajutându-ne cu nişte cuţite de aur. Băiatul

mi-a tot umplut cupa şi eu am tot băut. Atenţia mi-a

fost din nou atrasă de spaţiul deschis din faţa mea,

când a fost adus un decor pictat cu străzi şi clădiri,

transformând locul într-o scenă mult mai elaborată.

N-am putut urmări subiectul piesei de teatru care a

urmat. Mă distrăgea subtilitatea muzicii şi mă

simţeam mult prea somnoros ca să pot acorda atenţie

mai multor frumuseţi deodată.

O altă rundă de aplauze m-a trezit din zăpăceală.


Ni se aduceau purcei de lapte, care miroseau straşnic,

deşi eu n-aş fi vrut să mai mănânc.

M-am trezit de-a binelea, alarmat de o întrebare.

Ce făceam? Ce căutam acolo? Ar fi trebuit să sufăr,

să-l jelesc pe Lodovico şi eşecul meu de a-1 salva, dar

în loc de asta petreceam cu străini şi râdeam împreună

cu ei la reprezentaţii artistice fară niciun sens pentru

mine.

Aş fi vrut să vorbesc, dar bărbatul de lângă mine

stătea de vorbă cu cel de lângă el, spunându-i cu cea

mai sinceră voce:

— Fă-o. Fă ce vrei să faci. Oricum o vei face, nu?

Atunci de ce să te laşi torturat de remuşcări, pentru

asta sau pentru orice altceva?

A privit în faţă şi a sorbit din cupă.

— Nu mi-ai spus cum te cheamă, am zis,

atingându-i mâneca.

S-a întors către mine şi mi-a aruncat unul dintre

acele zâmbete afectuoase.

— Am un nume cu prea multe silabe, mi-a

răspuns, nu-i nevoie să-ţi încarci mintea cu el.

Ni s-a adus carnea. A tăiat o bucată mare de pe

platou şi mi-a pus-o în farfurie. Cu o lingură uriaşă

din aur a răscolit orezul şi varza din jur, adăugând

lângă carne o porţie bună.

— Nu, nu mai vreau, am spus. De fapt, trebuie să

160 A N N E R I C E

plec. Trebuie să mă întorc.

— Prostii, nu trebuie. Curând se va dansa, va

dansa toată lumea. Vor mai exista şi alte distracţii.

Seara de-abia a început. Petrecerea va ţine toată

noaptea.

Mi-a arătat un grup aşezat la mesele îndepărtate

din partea dreaptă a sălii.

— Uite, acolo sunt oaspeţii din Veneţia ai cardina-

lului. încearcă din răsputeri să-i impresioneze.

— Totul este bine şi frumos, am spus. Dar trebuie

să văd ce se întâmplă cu Vitale. Cred că am stat aici

prea multă vreme.

Am auzit lângă mine un râs uşor şi adorabil şi m-

am întors, văzând-o pe incredibil de frumoasa Leticia

înclinând capul către bărbatul de lângă ea.

— Nu ştie, cu siguranţă, că Niccolo tocmai şi-a

pierdut fratele, am spus.

— Nu, sigur că nu ştie, a spus însoţitorul meu.

Crezi că familia va face publică această ruşine, faptul

că prostul şi-a luat singur viaţa? îl îngroapă şi îşi văd

de treabă. Lasă-i să-şi croiască singuri minciunile.

Am simţit cum mă cuprinde o furie rece.

— De ce vorbeşti în acest fel despre ei? l-am

întrebat. Suferă cu toţii, iar eu mă aflu aici ca să-i ajut

în suferinţa lor. Mă aflu aici ca răspuns la rugăciunile

lor. Tu pari să nu fii de acord nici cu ei, nici cu


rugăciunile lor!

Mi-am dat seama că ridicasem vocea. Părea aspră.

Mă simţeam nedumerit. Oare chiar vorbeam cu un

înger?

S-a uitat fix la mine şi brusc m-am trezit

studiindu-i faţa. Avea sprâncene înalte, drepte şi

închise la culoare, ochii foarte mari şi limpezi. Gura

îi era moale, plină şi zâmbitoare, ca şi când i-aş fi

părut caraghios, deşi nu părea câtuşi de puţin

dispreţuitor sau arogant.

— Crezi că eşti răspunsul la rugăciunile lor? m-a

întrebat încet — arăta foarte preocupat. Asta eşti?

Chiar crezi că de aceea te afli aici?

Vorbea foarte încet, prea încet pentru acel loc

imens şi prea încet ca să se facă auzit peste muzica

stăruitoare şi minunată venită din ambele laturi ale

sălii. Dar eu auzisem fiecare cuvânt.

— Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că nu reprezinţi

răspunsul la rugăciunile nimănui, că ai fost păcălit de

nişte spirite care au avut propriile lor motive să te

determine să crezi aşa ceva?

Părea îngrijorat; şi-a lăsat palma caldă peste

încheietura mâinii mele stângi.

Eram stupefiat. N-am spus nimic. M-am uitat

numai la el, la buclele moi ale pletelor sale lungi, la

ochii lui hotărâţi. Nu mă îngrozea el, ci doar ceea ce

162 A N N E R I C E

spusese. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci lumea nu

avea niciun înţeles şi eram pierdut. Am simţit-o acut

şi imediat.

— Ce vrei să spui? l-am întrebat.

— Că ai fost minţit, a răspuns el, cu aceeaşi

solicitudine afectuoasă. Nu există îngeri, Toby, există

numai spirite, spirite fară trup şi spirite ale celor

trăitori în carne al căror trup nu mai este în viaţă. Nu

ai fost trimis aici ca să ajuţi pe nimeni. Spiritele care

te manipulează ţi-au hrănit emoţiile, la fel cum cei

din această sală se hrănesc din farfurii.

Părea că vrea cu disperare să mă facă să înţeleg.

Puteam să jur că îi apăruseră lacrimi în ochi.

— Nu te-a trimis Malchiah la mine, nu-i aşa? N-ai

nimic de-a face cu el, am spus.

— Desigur, nu el m-a trimis, dar ar trebui să te

întrebi de ce nu mă poate împiedica să-ţi dezvălui

adevărul.

— Nu te cred, am spus. Am încercat să mă ridic,

dar m-a apucat repede de braţ.

— Toby, nu pleca. Nu întoarce spatele adevărului.

Timpul meu alături de tine s-ar putea să fie mai scurt

decât am sperat. Dă-mi voie să te conving că eşti

prizonierul unui sistem de credinţe care nu reprezintă

decât un mecanism de înscenat minciuni.


— Nu, am răspuns. Nu ştiu cine eşti, dar nu voi

asculta aşa ceva.

— De ce? De ce îţi este atât de frică? Am venit

aici din afara timpului ca să te avertizez asupra

superstiţiei reprezentate de credinţa în îngeri, zei şi

diavoli. Dă-mi voie să încerc să ajung la inima ta.

— De ce? l-am întrebat.

— Există în univers mai multe entităţi fără trup, ca

mine, a răspuns. încercăm să călăuzim suflete ca al

tău, suflete rătăcite în mecanismele credinţei. Vrem

să te aducem înapoi pe calea adevăratei dezvoltări

spirituale.

Toby, sufletul tău poate rămâne întemniţat în

mecanismele credinţei timp de secole, nu-ţi dai

seama?

— Cum am ajuns aici, cum am călătorit cinci

veacuri înapoi în timp, dacă totul nu-i decât o

minciună? am insistat. Dă-mi drumul. Am de gând să

plec.

— Cinci veacuri înapoi în timp? — a râs încet, cel

mai trist râs din lume. Toby, tu n-ai călătorit în timp,

ci în altă dimensiune, pe care unul dintre cei care îţi

controlează sufletul au construit-o pentru tine, pentru

că în felul acesta îţi poate manevra emoţiile, nu

numai ţie, ci şi celor din jur, după bunul lui plac.

164 A N N E R I C E

— încetează, am spus. Ce idee înspăimântătoare!

Crezi că nu am auzit şi mai înainte asemenea teorii?

Eram speriat. Şocat şi speriat. Mintea mea se

opunea fiecărui cuvânt rostit de el, dar eram zguduit.

O groază îngheţată mă putea apuca în ghearele ei în

orice moment.

— Termenii pe care-i foloseşti nu-mi sunt

necunoscuţi, am continuat. Crezi că nu am citit teorii

despre lumi paralele, poveşti despre suflete care

călătoresc în afara trupului, sau despre spirite

pământene care se descoperă prizoniere ale unor

realităţi din care vor să evadeze?

— Ei bine, dacă tot ai citit astfel de lucruri, pentru

binele tău şi al celor dragi ţie, pune-ţi întrebări despre

creaturile îngrozitoare care te manipulează! a insistat

el.

Eliberează-te de ele. Poţi să scapi din această

capcană, din această elaborată bulă de spaţiu şi timp,

prin propria ta voinţă.

— în ce fel? l-am zeflemisit eu. Bătând din călcâie

şi rostind „Nicăieri nu-i ca acasă”? Uite, nu ştiu cine

eşti, dar îmi dau seama ce încerci să faci, încerci să

mă împiedici să mă întorc la Vitale şi să duc la

îndeplinire misiunea pentru care am venit aici. Iar

graba ta, prietene, îţi subminează teoriile subţirele

mai mult chiar decât o poate face logica mea.


Parcă i-aş fi frânt inima.

— Ai dreptate, a recunoscut, cu ochii în lacrimi,

încerc să te deturnez, să te întorc cu faţa la adevărata

ta evoluţie spirituală şi să-ţi stârnesc capacitatea de a

înţelege adevărul. Toby, nu vrei să ştii adevărul? Eşti

conştient şi tu că tot ce ţi-a spus aşa-zisul înger nu

reprezintă altceva decât minciuni. Nu există o Fiinţă

Supremă care să asculte rugăciunile tuturor. Nu există

îngeri cu aripi trimişi să-i împlinească voia.

Gura părea să i se lăţească în rânjet, dar apoi

chipul său s-a recompus în aceeaşi expresie de

profundă înţelegere.

— De ce ţi-aş da crezare? l-am întrebat. Universul

tău este un univers gol, un univers neplauzibil, şi l-

am respins cu multă vreme în urmă. L-am respins

încă de când aveam mâinile pline de sânge şi sufletul

întunecat.

L-am respins pentru că nu avea înţeles pentru mine, şi

nu are înţeles pentru mine nici acum. De ce ar fi

sistemul tău de credinţe mai plauzibil decât al meu?

— Credinţă, credinţă, credinţă. Eu îţi cer să-ţi

foloseşti raţiunea, a argumentat el. Ascultă,

manipulatorii spiritului tău se pot întoarce în orice

clipă ca să te ia în primire. Te rog, te implor, crede

ceea ce-ţi spun. Eşti o fiinţă cu un spirit puternic,

Toby, şi nu ai nevoie de un Dumnezeu invidios care

166 A N N E R I C E

se doreşte venerat, şi nici de complicii lui, îngerii

care te trimit să împlineşti rugăciunile altora!

— Şi atunci în numele cui ai venit tu aici, cu atâta

pasiune şi cu atâta efort?

— Am să-ţi răspund. Sunt una dintre nenumăratele

entităţi fără trup trimise să te ajute în drumul tău.

Toby, religia ta mizerabilă reprezintă cel mai de jos şi

mai păgubos sistem de credinţe. Dacă vrei să

evoluezi, trebuie să te desprinzi de ea.

— Ai fost trimis. Cine te-a trimis?

— Cum să te fac să înţelegi? — părea sincer trist.

Ai trăit mai multe vieţi, dar de fiecare dată cu acelaşi

suflet.

— Am auzit asta de un milion de ori.

— Toby, uită-te în ochii mei. Sunt personificarea

unei vieţi pe care ai trăit-o cu multă vreme în urmă.

— Mă faci să râd, am zis.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Toby, sunt bărbatul care ai fost tu în aceste

vremuri, nu-ţi dai seama? Şi am venit să te avertizez

în legătură cu ceea ce reprezintă universul cu

adevărat. Nu are nimic de-a face cu raiul şi cu iadul.

Nu există dumnezei dornici să fie idolatrizaţi. Nu

există bine şi rău. Acestea sunt închipuiri. Ai căzut

într-o capcană care te împiedică în dezvoltarea


spirituală. înfruntă închipuirile. Refuză să li te supui.

— Nu, am răspuns.

Ceva se schimbase în mine. Spaima dispăruse, la

fel şi mânia. Mă simţeam copleşit de linişte şi am

devenit din nou conştient de muzică, de melodia

aceea pe care o auzisem când începuseră să cânte

muzicanţii. în muzică se simţeau atât de clar

dreptatea şi frumuseţea, o virtute atât de bine

exprimată, încât simţeai că ţi se rupe inima.

M-am întors şi m-am uitat la adunare. Lumea

dansa, bărbaţi şi femei, în cercuri, ţinându-se de

mâini, un cerc intersectându-se cu altul, cu următorul

şi aşa mai departe.

Mi-a ajuns la ureche vocea lui:

— începi să te gândeşti la ce ţi-am spus, nu-i aşa?

— M-am gândit mai demult la ideile pe care mi

le-ai expus. Aşa cum te-am informat deja, le-am auzit

şi altă dată — m-am întors şi l-am privit. Nu am

descoperit nimic convingător în argumentaţia ta. Aşa

cum ţi-am spus, îţi descrii propriul sistem de credinţe.

Ce dovezi ai că există alte dimensiuni, sau că nu

există Dumnezeu?

— Nu trebuie să dovedesc ceea ce nu există, mi-a

răspuns. Părea epuizat. Fac apel la bunul tău simţ. Ai

trăit multe vieţi, Toby, a insistat, şi de multe ori au

168 A N N E R I C E

venit să te ajute spirite de felul meu, iar uneori ai

acceptat ajutorul lor, alteori nu. Te reîncarnezi, iar şi

iar, cu intenţia de a învăţa anumite lucruri, numai că

învăţătura ta nu poate progresa, atâta timp cât nu-ţi

dai seama că am dreptate.

— Nu. Tot ce spui este doar un alt sistem de cre-

dinţe, destul de coerent şi cu destulă frumuseţe, dar l-

am respins cu mult timp în urmă. Aşa cum ţi-am spus

deja, l-am considerat găunos şi l-am refuzat.

— Cum poţi spune aşa ceva?

— Chiar vrei să ştii? Vrei cu adevărat să ştii?

— Te iubesc. Eu sunt tu. Sunt aici ca să te ajut să

faci un pas înainte.

— Ştiu ce spun, pentru că în adâncul sufletului

meu ştiu că există Dumnezeu. Există cineva pe care

eu îl numesc Dumnezeu. Acest cineva are sentimente.

Acest cineva reprezintă Iubirea. Simt prezenţa acestui

Dumnezeu în toată substanţa lumii în care trăiesc.

Sunt convins că Dumnezeu există. Faptul că trimite

îngeri copiilor săi denotă o grijă pe care nu o pot

nega. Am studiat ideile pe care le prezinţi tu, sistemul

tău şi l-am găsit în cele din urmă sec, neconvingător

şi rece. înspăimântător de rece. Nu-1 luminează

personalitatea lui Dumnezeu, şi este rece.

— Nu, a protestat el, clătinând din cap. Nu este

rece. Te contrazic. Te înşeli. Pui în centrul sistemului


tău un Dumnezeu care nu a existat niciodată. Numai

copilul din tine insistă să-l păstreze pe acest

Dumnezeu. Dar acel copil ar trebui să se supună

bărbatului.

M-am ridicat de la masă şi mi-am luat lăuta. M-am

oprit, am desfăcut spada de la cingătoare şi am lăsat-o

să cadă pe pardoseală. Am lăsat să cadă şi capa pe

care mi-o dăduse când ne întâlniserăm.

Brusc a început să mi se învârtă capul.

— Nu pleca, Toby, a spus el.

Stătea în picioare lângă mine. Ba nu. Traversam

împreună mulţimea forfotitoare. Eram ameţit. Cineva

mi-a întins o cupă cu vin, dar am refuzat-o.

însoţitorul meu m-a înlănţuit cu braţele şi a

încercat să mă oprească.

— Lasă-mă să plec, am spus. Nu mă interesează

ce ai să-mi oferi. Nu ştiu dacă eşti rău sau pur şi

simplu rătăcit în propria ta călătorie. Dar ştiu ce am

eu de făcut. Trebuie să mă întorc la Vitale şi să îl ajut

în orice mod îmi stă în putinţă.

— Poţi să fii liber, mi-a şoptit, cu faţa foarte

aproape de a mea. înfruntă-i, nu le da crezare.

Denunţă-i şi alungă-i. Nu au niciun drept să se

folosească de tine.

Şoptea ca şi cum ar fi şuierat. S-a uitat în dreapta

şi-n stânga. Mi-a dat drumul, dar şi-a trecut braţul

170 A N N E R I C E

peste umerii mei şi simţeam cum mă strânge tot mai

tare cu degetele.

Nu-mi plăcea deloc. Abia mă stăpâneam să nu-1

lovesc şi să nu-1 împing.

— Dacă fac toate astea să dispară, m-a întrebat, ai

să mă crezi? Dacă te trezeşti înapoi în patul tău de la

Mission Inn? Sau ar trebui să te las pe strada plină de

verdeaţă din New Orleans unde locuieşte prietena ta?

Am simţit sângele urcându-mi în obraji.

— Pleacă de lângă mine, am zis. Dacă eşti ceea ce

susţii că eşti, atunci ştii că nu fac niciun rău întor-

cându-mă la Vitale. Nici ajutând un alt om aflat la

ananghie.

— La naiba cu Vitale! şi-a arătat el colţii. La naiba

cu el şi cu încurcăturile lui murdare! Nu te voi lăsa să

te rătăceşti.

Degetele lui mi se înfipseseră în carne şi acum mă

durea. Zgomotul mulţimii şi sunetul muzicii

deveniseră din ce în ce mai sonore, aproape

asurzindu-mă, iar luminile căpătaseră o strălucire

orbitoare.

Un val de aplauze şi de strigăte venite din mulţime

m-au luat prin surprindere. In acel moment, el m-a

apucat cu amândouă braţele şi a început să mă tragă

de-a curmezişul pardoselii.

M-am împotrivit.


— Piei, Satană! am şoptit, apoi am strâns pumnul

şi l-am lovit puternic în faţă, facându-1 să zboare de

lângă mine, de parcă ar fi fost făcut numai din aer.

I-am văzut silueta îndepărtându-se, ca suptă de un

tunel uriaş de lumină. Substanţa însăşi a lumii din

jurul meu se făcuse ţăndări, iar trupul lui exploda în

această învălmăşeală în pete uriaşe de foc orbitor.

Am închis ochii. Nu m-am putut abţine. Am căzut în

genunchi. Lumina era vulcanică şi devoratoare. Un

ţipăt enorm mi-a sfâşiat auzul, transformându-se apoi

într-un urlet.

S-a auzit o voce:

— Spune-mi cum te cheamă!

Am încercat să văd, dar lumina încă mă orbea. Mi-

am acoperit faţa cu palmele, încercând să zăresc ceva

printre degete, dar nu puteam vedea decât rotocoale

de foc.

— Spune-mi cum te cheamă! s-a auzit din nou

vocea, apoi a venit şi răspunsul, ca un şuierat.

— Ankanoc! Lasă-mă să plec.

Vocea a vorbit din nou, inconfundabilă, şi am

înţeles, chiar dacă nu am auzit cuvintele: Ankanoc,

întoarce-te în iad. Fusese pedepsit, iar forţa care îl

făcuse să-şi ia zborul se afla încă aproape.

S-a auzit un vuiet bubuitor, din ce în ce mai

puternic şi, deşi ţineam ochii închişi, am ştiut că

172 A N N E R I C E

lumina dispăruse. Ankanoc. Numele îmi reverbera în

minte şi aveam senzaţia că nu-1 voi uita niciodată. Mi

se părea că recunoscusem vocea care rostise acest

nume, cerându-i să plece, că fusese vocea lui

Malchiah, dar nu eram sigur. Tremuram până-n

măduva oaselor.

Am deschis ochii.

M-am trezit îngenuncheat pe dalele de piatră.

Mulţimea se adunase în jurul meu, se auzeau strigăte,

voci şi un vag fundal muzical. Capul îmi bubuia.

Umerii mă dureau.

Malchiah îngenunchease şi el lângă mine şi mă

susţinea, dar nu-1 puteam vedea cu adevărat. îi

simţeam doar mâinile sprijinindu-mă. Mi-a spus, cu o

voce fără sunet:

— Acum îi cunoşti numele. Strigă-1 pe nume,

indiferent sub ce înfăţişare ţi se arată, şi va fi nevoit

să răspundă! Ţine-1 minte, pentru acum, pentru mai

târziu şi pentru totdeauna. Ankanoc. Te las acum să

faci ce ai de făcut.

— Nu mă părăsi! am şoptit.

Dar deja dispăruse.

Lângă mine stătea altcineva, un bărbat simpatic,

cu faţa rotundă, îmbrăcat într-o robă roşie, lungă şi

largă. Mi-a întins mâna.

— Haide, tinere, a spus, dă-mi voie să te ajut.


Abia a trecut de miezul nopţii, e prea devreme să te

împleticeşti.

Alte mâini m-au ajutat să mă ridic în picioare.

Apoi, bătându-mă pe umăr, bărbatul mi-a zâmbit

şi s-a întors în sala banchetului.

Am descoperit că mă aflam în afara porţilor

palatului. Şi că ploua.

Bătuse miezul nopţii. Fusesem pierdut multă

vreme.

Cum de îngăduisem să mi se întâmple aşa ceva, şi

ce credeam de fapt că mi se întâmplase? M-a cuprins

din nou frica, acumulându-se treptat până nu am mai

putut gândi sau simţi. Oare Malchiah se arătase cu

adevărat? El îl alungase pe diavol? Ankanoc. Brusc,

tot ce-mi mai aminteam era doar chipul lui plăcut,

comportamentul plin de prefăcută solicitudine şi

farmecul incontestabil.

Mi-am dat seama că stăteam în ploaie. Uram

ploaia. Nu-mi plăcea să fiu ud. Nu voiam să mi se

ude lăuta. Iar acum stăteam nemişcat în întuneric,

turna cu găleata peste mine şi mi-era frig.

Am închis ochii şi m-am rugat acelui Dumnezeu

în care credeam, Dumnezeul din centrul sistemului

meu de credinţe, m-am rugat amarnic, cerându-i să

mă ajute acum.

Cred în tine. Cred că eşti aici, indiferent dacă te pot

174 A N N E R I C E

simţi sau nu, chiar dacă nu ştiu cu siguranţă adevărul.

Cred în universul creat de tine, imaginat de dragostea ta şi

de puterea ta. Cred că vezi şi cunoşti toate lucrurile.

Apoi m-am gândit, în tăcere: cred în lumea ta, în

dreptatea ta, în coerenţa ta. Cred în muzica pe care

am auzit-o acum câteva clipe. Cred în tot ce nu pot

nega. în tot ce este clădit pe focul dragostei. Lasă-mă

să mă dăruiesc trup şi suflet acestui foc.

îmi dădeam seama vag că tocmai făceam o

alegere, dar era singura alegere posibilă pentru mine.

Mintea mi s-a limpezit.

Am auzit melodia aceea venind dinspre palazzo,

melodia cu care îşi începuseră programul muzicanţii.

Nu eram sigur dacă o recompuneam eu din

crâmpeiele îndepărtate de muzică sau chiar o cântau

din nou, atât de incert era sunetul. Dar de-acum o

ştiam deja şi am început să o fredonez de unul singur.

îmi venea să plâng.

N-am plâns. Am rămas acolo până m-am liniştit,

până când m-am recompus şi până când întunericul

nu mi s-a mai părut o beznă fatală care înghite

pământul. O, dacă s-ar întoarce Malchiah, m-am

gândit, dacă mi-ar mai vorbi. De ce permisese să se

apropie de mine acel demon, acel dibbuki Cum de


lăsase să se întâmple una ca asta? Dar cine eram eu

să-i pun lui întrebări? Nu stabileam eu regulile acestei

lumi, nu stabileam eu regulile acestei misiuni.

Trebuia acum să mă întorc la Vitale.

Malchiah îmi dădea ocazia să o fac, să-mi duc

misiunea la capăt, şi exact asta intenţionam.

Am văzut în stânga aleea pe care ajunsesem în

acest loc şi m-am apropiat grăbit, urmând-o apoi până

în piaţa din faţa casei lui Vitale.

Alergam cu capul în pământ când, chiar în faţa

casei, Pico m-a văzut şi mi-a aruncat o mantie peste

cap şi umeri. M-a condus pe poartă înăuntru, departe

de ploaie, şi mi-a şters repede faţa cu o bucată uscată

de pânză.

O torţă singuratică ardea în suportul ei de fier şi pe

o măsuţă se afla un sfeşnic simplu cu trei lumânări

aprinse.

Dârdâiam, nu-mi pria frigul. Nu era cine ştie ce

căldură înăuntru, dar curând frisoanele au început să

mă lase.

în minte, vedeam în continuare chipul lui Ankanoc

şi îi auzeam cuvintele, „un sistem de credinţe”, apoi

lungile fraze pe care le rostise, toate acele fraze

binecunoscute desprinzându-se de pe buzele lui. îi

vedeam pasiunea din privire. Apoi am auzit din nou

176 A N N E R I C E

şuieratul cu care îşi rostise numele.

Am revăzut focul şi am auzit vuietul asurzitor

venit dinspre el. M-am sprijinit cu toată greutatea de

peretele umed de piatră.

începeam să fiu tot mai conştient de un lucru: nu

ştii niciodată nimic sigur, chiar dacă credinţa îţi este

uriaşă. Pur şi simplu nu ştii. Ezitările, supliciul pot fi

fără sfârşit. Nici chiar aici, în această casă stranie din

alt secol, cu toate dovezile pe care mi le oferise cerul,

nu ştiam tot ceea ce tânjeam să ştiu. Nu puteam scăpa

de frică. Doar cu o clipă în urmă îmi vorbise un înger,

iar acum eram din nou singur. Şi dorinţa de a şti

însemna durere, pentru că doream, pe de altă parte, să

pun capăt tensiunii şi suferinţelor. Dar ele nu se

terminau cu adevărat niciodată.

— Stăpânul meu îţi transmite să pleci, a spus cu

disperare Pico. Uite, mi-a dat bani pentru dumneata.

îţi mulţumeşte.

— N-am nevoie de bani.

Asta a părut să-i placă şi a pus punguţa deoparte.

— Dar, stăpâne, a continuat el, eu te implor să nu

pleci. Stăpânul meu este ferecat acum în casa lui

signor Antonio. Fratele Piero a cerut să fie închis

până când va aduce mai mulţi preoţi. Vor să-l

cerceteze în legătură cu diavolul.


— Nu-1 voi părăsi, am spus.

— Slavă Domnului, a zis Pico şi a început să

plângă. Slavă Domnului, a spus el din nou, apoi a

repetat-o iar şi iar. Dacă stăpânul meu va fi judecat

pentru vrăjitorie, nu poate să existe decât un singur

verdict. Şi va muri.

— Voi face tot ce-mi stă în puteri ca să nu se

întâmple una ca asta!

M-am întors, pregătindu-mă să intru în casă.

— Nu, stăpâne, te rog, nu te duce acolo. De câteva

ore, demonul s-a liniştit. Dacă urcăm pe scări, va auzi

şi se va porni din nou.

— Atunci rămâi aici, i-am spus, dar eu trebuie să

mă duc să vorbesc cu acest diavol. Am luat sfeşnicul

de fier. Tocmai am stat de vorbă cu altul, iar cel de

aici nu mă poate speria mai mult.

Capitolul zece

IMEDIAT CE AM PĂŞIT PE TREPTELE DE PIATRĂ, l-am auzit pe dibbuk.

Era undeva deasupra mea. Mi-am amintit că Vitale

îmi spusese că găsise sinagoga „sus”, împreună cu

cărţile sfinte. Am continuat să urc, ferind cu mâna

luminile tremurânde ale lumânărilor, trecând pe lângă

178 A N N E R I C E

uşile biroului lui Vitale şi îndreptându-mă spre etajul

de sus al casei.

Zgomotele au devenit mai puternice şi mai înspăi-

mântătoare. Ceva se făcea ţăndări. Se auzeau izbituri

şi lovituri, ca şi cum nişte obiecte ar fi fost aruncate

de pereţi.

în cele din urmă am ajuns la uşa larg deschisă a

unei încăperi mari. Linişte. Avea tavanul mai jos

decât camerele de dedesubt, dar nu cu mult.

Lumina a dat la iveală dintr-odată, undeva la

distanţă, uşile de argint ale chivotului, care adăpostea

iară îndoială cărţile sfinte ale lui Moise. Chivotul se

afla pe peretele dinspre Răsărit. într-o parte, un fel de

podium domina încăperea, cu câteva bănci prăfuite în

faţa lui, iar departe, în dreapta, se afla un paravan

pictat şi poleit cu aur. în spatele lui se afla o bancă

lungă, destinată probabil femeilor care veneau pe

vremuri să urmărească slujba sau să asculte predica.

Pereţii erau acoperiţi cu panouri din lemn închis la

culoare, scump, dar nu atât de întunecat încât să nu se

poată distinge inscripţiile pictate pe el cu litere

ebraice negre. într-o parte a podiumului se afla o

masă, iar pe ea, un maldăr de suluri.

Candelabre elegante de argint atârnau din tavan.

Ferestrele fuseseră oblonite. Sfeşnicul meu reprezenta

singura sursă de lumină.


Dintr-odată, băncile din faţa mea au început să

tremure, apoi să se izbească una de alta, iar

candelabrele să se zgâlţâie în lanţurile lor de argint.

O cărticică legată în piele s-a ridicat de pe una

dintre bănci şi a zburat spre mine, încât a trebuit să

mă feresc. A aterizat în spatele meu, pe pardoseală.

— Cine eşti? I-am întrebat. Dacă eşti un dibbuk, îţi

cer să-mi spui numele tău!

Băncile s-au mişcat toate, lovindu-se între ele, iar

paravanul pictat s-a răsturnat şi a căzut cu o bubuitură

uriaşă. Alte obiecte au fost iarăşi aruncate înspre

mine şi a trebuit să mă adăpostesc sub tocul uşii,

ferindu-mă instinctiv cu mâna dreaptă. Se auzea un

sunet cavernos, un vuiet asemănător mai degrabă

aceluia din momentul când auzisem că Ankanoc

fusese pedepsit, numai că de data aceasta părea

produs de o voce omenească. Era atât de puternic,

încât a trebuit să-mi acopăr urechile.

— în numele lui Dumnezeu, am rostit, îţi cer să-

mi spui cum te cheamă.

Vorbele mele n-au făcut decât să sporească furia

creaturii. Un candelabru a început să fie tras cu

violenţă în toate părţile, până când s-a desprins din

lanţuri şi s-a prăbuşit peste băncile de dedesubt.

M-am ghemuit la pământ, ca şi cum aş fi fost

înspăimântat, dar nu eram. Am urmărit un alt

180 A N N E R I C E

candelabru zdrobindu-se de bănci, încercând să nu

clipesc, nici să tresar la zgomotul violent.

Am aranjat candelabrul pe pardoseală şi apoi am

rămas nemişcat. Nu m-aş fi simţit deloc confortabil

dacă toate acestea ar fi stins lumânările, dar

deocamdată nu se întâmplase asta. Stând în

continuare nemişcat şi fară să vorbesc, s-a făcut din

nou linişte.

Am întins mâna încet după lăută şi mi-am pus-o în

poală. Nu eram sigur ce aveam de gând să fac, dar am

întins coardele, ciupindu-le foarte uşor, ca să Ie

acordez. Am închis ochii şi am început să cânt din

memorie melodia auzită în palatul cardinalului. M-

am gândit, fară cuvinte, ce însemnase muzica aceea

pentru mine în timpul înfruntării cu Ankanoc. M-am

gândit la coerenţa, la elocvenţa ei, la felul cum îmi

vorbea despre o lume în care armonia reprezintă

infinit mai mult decât un vis, în care frumuseţea

atinge divinul. Aproape că mi-a venit să plâng atunci

când am început să cânt, încrezător în mine că voi

reuşi să reconstitui şi acele pasaje pe care memoria nu

le înregistrase.

Pereţii au împrăştiat ecoul notelor blânde ale

lăutei. Am prins ceva mai mult curaj, începând să

cânt mai repede şi cu mai multe variaţiuni,

transformând pe nesimţite melodia într-un fel de


comentariu melancolic al ei. Notele mai joase m-am

apucat să le şi fredonez, cântând încet şi monosilabic,

na nah, na nah nah, na, lăsând degetele şi vocea să mă

conducă încotro doreau. Ochii mi s-au umplut de

lacrimi. Le-am lăsat să curgă în voie pe obraji. Am

început să cânt încet cuvintele unui psalm.

„Sfinte Dumnezeule, salvarea mea, când plâng în

întuneric înaintea Ta, lasă-mi rugăciunile să ajungă la

Tine.” Nu îmi aduceam aminte mai departe, aşa că

am continuat parafrazând: „Sunt aproape de marginea

îndurării lui Sheol. Pleacă-ţi urechea la durerea mea.”

Am cântat mai departe, rostind cuvintele, când îmi

veneau în minte, fredonând, când nu mi le aminteam.

Cercetam din ochi întunericul dinaintea mea şi mi-am

dat seama că nu eram singur.

în picioare în faţa chivotului, nu departe de mine,

stătea un bătrân pipernicit.

Ne-am uitat unul la altul; pe chipul lui se citea o

mare uimire şi nu era greu de înţeles din ce motiv.

Era uluit că-lpot vedea, la fel cum eram şi eu.

M-am oprit din cântat. Abia l-am privit, hotărât să

nu dau niciun semn de frică, pentru că într-adevăr nu

simţeam frică. Simţeam doar mirare şi o emoţie cres-

cândă. Aş fi vrut cu disperare să ştiu ce am de făcut.

— Nu eşti un dibbuk, i-am şoptit.

182 A N N E R I C E

El n-a părut să mă audă. Mă cerceta în detaliu. Am

făcut şi eu la fel, memorând tot ce vedeam cu precizia

antrenată a unui asasin, hotărât să nu scap din vedere

nimic din ceea ce mi se înfăţişă.

Era micuţ, uşor gârbovit şi foarte bătrân, cu un cap

chel şi un mănunchi de păr rămas la ceafa care îi

ajungea până la umeri. Avea mustaţă şi barbă albe.

Veşmintele lui de catifea neagră, cândva elegante,

ajunseseră acum uzate, prăfuite şi rupte pe ici, pe

colo. Pe marginea mantiei erau cusuţi ciucuri albaştri,

iar în dreptul inimii, cercul galben pe care eu îl

detestam, semn că era evreu. Părea stăpân pe sine şi

mă examina necruţător, cu ochişori aprinşi, printr-o

pereche de ochelari lucioşi.

Ochelari. Nu ştiusem că oamenii din acea epocă

aveau aşa ceva. Dar purta ochelari, în mod limpede,

iar lumina lumânărilor mele se reflecta din când în

când în lentilele lor.

Malckiak, binecuvântează-mă cu puterea de a vorbi cu

el.

— îţi dai seama că te pot vedea, i-am spus. Nu vin

ca duşman. Vin doar ca să descopăr de ce anume

bântui această casă. Ce anume te-a lăsat atât de

neliniştit? Ce anume te-a lipsit de dorinţa de a păşi în

lumină?


O clipă a rămas tăcut, nemişcat şi gânditor. Apoi a

pornit înspre mine.

Am crezut că-mi stă inima. S-a apropiat fară grabă

până când a ajuns exact în faţa mea. Mi-am ţinut

răsuflarea. Părea concret, uman, respira şi se uita la

mine pe sub sprâncenele albe.

Nu simţeam nicio consolare în faptul că eram eu

însumi un spirit pe acest tărâm, că minunea existenţei

Iui nu era mai mare decât a existenţei mele. îmi era

frică, dar eram hotărât să n-o arăt.

A trecut pe lângă mine şi a ieşit pe coridor.

Am apucat candelabrul şi, uitând de lăută, am

pornit după el. S-a îndreptat spre scară şi a început să

coboare treptele repede.

L-am urmat.

Nu s-a uitat înapoi nici măcar o dată. Cocoşat şi

mărunt, s-a mişcat repede, probabil cu dexteritatea

unei stafii, până când a ajuns în uşa boltită a pivniţei.

A trecut prin ea, iar eu m-am grăbit să o deschid ca să

mă pot lua după el, şi am reuşit să-l prind la capătul

scărilor, în timp ce lumânările dădeau la iveală treptat

vechiturile adunate în pivniţă.

Peste tot pe pardoseală zăceau rămăşiţe de mese şi

scaune rupte. Lângă pereţi se înşirau butoaie prăfuite

cu vin. Deasupra lor, legate cu sfoară, fuseseră

stivuite mobile vechi, unele dintre ele sfâşiate,

184 A N N E R I C E

împrăştiindu-şi măruntaiele pe podea. Sute de cărţi

mucegăite zăceau adunate în teancuri, cu cotoarele

rupte şi paginile împrăştiate.

Suporturi de lămpi şi sfeşnice fuseseră răsturnate,

iar câteva coşuri erau rupte şi întoarse pe dos. Haine

vechi făcute ferfeniţe se împrăştiaseră peste tot.

Bătrânul cel mărunţel stătea acum în mijlocul

pivniţei şi se uita la mine.

— Ce anume vrei să-mi arăţi? l-am întrebat.

Aş fi vrut să-mi fac semnul crucii, dar ar fi fost o

jignire pentru el.

— în numele lui Dumnezeu din cer, ce-mi stă mie

în puteri să fac?

L-a cuprins furia.

A început să urle la mine, izbind cu picioarele în

pereţi iar şi iar, întinzându-se apoi după acele lucruri

deja împrăştiate în jur. A apucat gâtul unei sticle şi a

spart-o de zid. A aruncat cărţile de pereţi. A smuls

paginile de pergament şi le-a aruncat în aer, furios

apoi pentru că zburau şi se învârteau în jurul lui. A

început să izbească şi să arunce orice, urlând de parcă

ar fi fost un animal sălbatic.

— încetează, te implor! am strigat. Nu eşti un

dibbuk. Sunt sigur de asta. Ţi-am auzit strigătele.

Acum spune-mi ce ai pe suflet.

Nu puteam să-mi dau seama dacă, printre urletele


sale, mă auzise şi pe mine.

A început apoi să arunce cu obiecte în mine.

Picioare de scaun, farfurii şi sticle sparte, orice obiect

pe care reuşea să pună mâna îl arunca în mine.

De-acum părea că tremură toată pivniţa: bucăţi de

mobilă cădeau pe butoaie de parcă ar fi fost cutremur.

O sticlă de vin m-a izbit tare în partea laterală a

capului şi apoi am simţit lichidul oţetit curgându-mi

pe umăr. M-am tras înapoi împleticindu-mă, ameţit.

Dar am ţinut sfeşnicul strâns, ca şi cum de el

depindea viaţa mea.

Mă simţeam tentat să-l condamn pentru toate

acestea şi să mă cert cu el, să-i cer recunoştinţă

pentru că acceptasem să-l urmez aici, dar mi-am dat

seama repede că n-ar fi fost decât o fanfaronadă, o

mândrie deşartă, o tâmpenie. Bătrânul era demn de

milă. Ce aveam de gând cu el?

Am plecat capul şi m-am rugat încetişor. Doamne,

ajută-mă să nu dau greş, aşa cum am dat greş cu

Lodovico.

Am ales din nou un psalm pe care mi-1 aminteam cât

de cât şi, pe măsură ce mi se iveau pe buze cuvintele

străvechi, el a început să se potolească.

A rămas nemişcat, arătând în jos. Da, chiar arăta

cu degetul.

Dintr-odată l-am auzit pe Pico, din vârful scărilor:

186 A N N E R I C E

— Stăpâne, în numele cerului, ieşi de-aici! a stri-

gat el.

Nu, nu acum, m-am gândit eu disperat.

Fantoma dispăruse.

Toate obiectele suficient de uşoare încât să poată

fi mişcate păreau dintr-odată să zboare prin aer.

Lumânările s-au stins.

Fără speranţă în întuneric, am aruncat sfeşnicul şi

am luat-o la fugă spre geana de lumină din capul

scărilor. Eram sigur că simţeam mâini care mă

trăgeau, degete apucându-mă de păr şi pe cineva

respirându-mi direct în faţă.

Am alergat cuprins de panică până când am reuşit

să-l apuc pe Pico, să-l împing afară şi să trântesc uşa

pivniţei în urma noastră. Am tras zăvorul.

M-am sprijinit apoi cu spatele de ea ca să-mi trag

sufletul.

— Stăpâne, ai sânge pe faţă, a strigat Pico.

De după uşă se auzeau urlete pline de jale şi

imediat după aceea a urmat un bubuit tunător, ca şi

cum unul dintre butoaiele uriaşe de vin s-ar fi

rostogolit pe pardoseala pivniţei.

— Nu contează sângele, i-am spus lui Pico. Du-

mă la signor Antonio, trebuie să vorbesc cu el chiar

acum.

Am ieşit din casă.


— La ora asta? a protestat Pico, dar eu nu m-am

lăsat întors din drum.

— El ştie cine este stafia, trebuie să ştie, am spus.

Am încercat să-mi amintesc ce aflasem. Un învăţat

evreu locuise în această casă, da, cu douăzeci de ani

în urmă. Acest învăţat evreu aranjase sinagoga de la

ultimul etaj. Oare signor Antonio nu bănuise

niciodată că învăţatul cu pricina ar putea fi cel care

bântuia casa?

Am bătut la uşa casei lui signor Antonio până când

a apărut paznicul de noapte, ne-a recunoscut şi ne-a

poftit somnoros să intrăm.

— Trebuie să-l văd imediat pe stăpânul tău, i-am

spus bătrânului paznic, dar el a clătinat doar din cap,

ca şi cum ar fi fost surd. Uimitor, m-am gândit, cât de

mulţi servitori bătrâni şi infirmi s-au adunat în

această casă. Pico a aprins o lumânare şi m-a condus

în sus pe scări.

Dormitorul lui signor Antonio era plin de lumina

lămpilor. Uşile erau deschise şi l-am zărit

îngenuncheat în roba lui lungă pe pardoseala goală de

lângă pat. Avea capul descoperit şi năduşit în lumină

şi braţele


împreunate în formă de cruce. Cu siguranţă se

ruga pentru fiul lui.

Când am apărut în cadrul uşii, a tresărit. Apoi m-a

privit cu o indignare mută.

— De ce-ai venit aici? m-a întrebat. Credeam că ai

fugit ca să-ţi salvezi viaţa.

— Am văzut stafia care bântuie cealaltă casă, am

răspuns. Am văzut-o bine şi cred că ştiţi cine este.

Am intrat în încăpere şi i-am oferit mâna,

ajutându-I să se ridice. A acceptat, pentru că îi venea

greu, la vârsta lui, dar apoi s-a îndepărtat către unul

dintre numeroasele jilţuri bogat sculptate. S-a afundat

în pernele lui şi, frecându-şi nasul ca şi cum ar fi

suferit, s-a uitat din nou la mine.

— Nu cred în stafii, a spus el. în dibbuk, da, în

diavoli, da, dar nu în stafii.

— Mai gândiţi-vă o dată. Este vorba despre un

bătrân mărunţel. Poartă o tunică de catifea, lungă, ca

de învăţat, dar are ciucuri albaştri la poalele mantiei.

Are pe piept „semnul ruşinii” şi se uită la lume prin

ochelari — am făcut un gest cu degetele, încercând

să-i arăt cum stau ochelarii la ochi. Este chel în

creştet şi cu părul lung la ceafa, alb, la fel ca barba.


Signor Antonio a rămas fară cuvinte.

— Aşa arăta savantul evreu care a locuit în acea

casă în urmă cu douăzeci de ani? am întrebat.

Cunoaşteţi numele acelui om?

Nu mi-a răspuns, dar părea puternic impresionat de

relatarea mea. Se uita uimit în gol şi arăta demn de

milă.

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, spu-

neţi-mi numele acestui bărbat, am zis. Vitale este

închis aici, sub acoperişul dumneavoastră. Va fi

acuzat de Inchiziţie că a...

— Da, da, am încercat să împiedic asta, a strigat,

ridicând mâna.

Şi-a tras sufletul şi, după un moment de tăcere, a

părut să accepte, oftând, ce trebuia să facă.

— Da, ştiu cine este stafia aceasta.

— Ştiţi de ce bântuie? Ştiţi ce doreşte?

A clătinat din cap. Se vedea că se chinuieşte.

— Pivniţa, ce legătură are cu pivniţa? M-a condus

în pivniţă. A arătat spre pardoseala de piatră.

A gemut lung, ca şi cum şi-ar fi dat duhul. Şi-a

ascuns capul în palme, apoi m-a privit peste degete.

— Chiar ai văzut asta? m-a întrebat.

— Da. Este furios, suferă, strigă de durere. Şi arată

spre pardoseală.

— Ah, nu spune mai mult, a intervenit bătrânul.

190 A N N E R I C E

Cum de am fost atât de nebun încât să mă gândesc că

n-ar fi adevărat?

Şi-a întors faţa de la mine, ca şi cum nu mi-ar fi

putut suporta privirea scrutătoare, sau privirea oricui,

de fapt, şi a plecat capul.

— Nu puteţi să împărtăşiţi tuturor ceea ce ştiţi? l-

am întrebat. Nu puteţi să depuneţi mărturie că ceea ce

se petrece în casă nu are nicio legătură cu Vitale, cu

sărmanul Lodovico sau cu Niccol6? Signor Antonio,

trebuie să spuneţi ce ştiţi.

— Trage frânghia clopoţelului, a spus.

Am făcut cum mi-a cerut.

Când a apărut servitorul, o altă relicvă omenească,

l-a înştiinţat că în zori dorea să-i adune pe toţi

membrii casei sale la casa vecină, cea unde facea

ravagii spiritul. Adunarea trebuia să-i includă

neapărat pe fratele Piero, pe Niccolo şi pe Vitale.

Aveau să se întâlnească toţi la masa din salonul cel

mare, care trebuia curăţată şi pregătită cu scaune şi

lămpi. Apoi trebuia aranjată şi aprovizionată cu

pâine, fructe şi vin, întrucât era o istorie întreagă de

povestit.

Mi-am luat rămas-bun de la el.

Pico, care se învârtea pe coridor, m-a condus la

uşa lui Vitale. I-am strigat numele şi mi-a răspuns cu

voce slabă, descurajat. I-am cerut să nu-i fie frică.


Văzusem stafia şi misterul ei urma să fie dezlegat

curând.

M-am lăsat apoi condus într-un dormitor mic cu

pereţi pictaţi şi, oricât aş fi fost de curios, m-am

cufundat în patul închis aproape ca un dulap şi am

adormit imediat.

M-am trezit odată cu prima rază de lumină. îl

visasem pe Ankanoc. Se facea că stăteam de vorbă,

într-un loc confortabil, iar el îmi zicea, cu farmecul

lui cald: „Nu ţi-am spus eu? Există milioane de

suflete pierdute în acest mecanism al durerii, tristeţii

şi ataşamentului fară sens. Nu există dreptate, nu

există milă, nu există Dumnezeu. Nu există alţi

martori ai suferinţei noastre, în afară de noi înşine.”

Spirite care te folosesc, care îţi alimentează emoţiile, fără

Dumnezeu, fără diavol.

Din dormitorul mic, i-am răspuns, sau mi-am

răspuns mie.

— Există milă, am şoptit. Şi există dreptate, şi

există cineva care este martor la toate. Şi, mai presus

de orice, există dragoste.

Capitolul unsprezece

CÂND AM AJUNS, FAMILIA SE ADUNASE deja la masa din salonul

192 A N N E R I C E

nefericitei case. Stafia facea ravagii în pivniţă şi din

când în când scotea urlete straşnice, în stare să

străbată toate încăperile.

Am remarcat imediat că patru gărzi înarmate îl

însoţeau de această dată pe signor Antonio, aşezate în

jurul scaunului său din capul mesei. Bătrânul părea

odihnit şi ferm, îmbrăcat solemn în catifea neagră.

Stătea cu capul plecat şi cu palmele împreunate ca

pentru rugăciune.

Niccol6 părea să-şi revină miraculos şi îl vedeam

pentru prima dată în haine obişnuite, dacă ceea ce

purta acum se putea numi obişnuit. Era înveşmântat

în negru, ca şi tatăl său, sau la fel ca Vitale, aşezat

alături, şi mă privea cu ochi timizi.

Fratele Piero stătea la celălalt capăt al mesei,

însoţit în dreapta de încă doi clerici şi de un bărbat cu

un teanc de hârtii, o călimară şi o pană ascuţită, care

arăta, bineînţeles, ca un funcţionar. Pe tăblia imensă a

mesei fusese întinsă mâncare din abundenţă, şi o liotă

de servitori, printre care şi Pico, rezemau pereţii.

— Stai aici, a spus signor Antonio, indicându-mi

locul din dreapta lui.

M-am supus.

— Vă avertizez din nou că sunt împotriva acestui

lucru, a spus fratele Piero, împotriva acestei înfrăţiri

cu spiritele, sau ce-o fi ea! Această casă trebuie


exorcizată chiar acum! Sunt gata să încep.

— Destul! a spus signor Antonio. Ştiu acum cine

bântuie această casă şi vă voi spune cine este şi de ce

o bântuie. Vă avertizez, nicio vorbă nu trebuie să

părăsească încăperea în care ne aflăm.

Preoţii au acceptat în silă, dar vedeam că mor de

ciudă că nu se vor putea împăuna cu povestea. Poate

că nu conta.

Din pivniţă se auzeau în continuare zgomote şi am

fost convins din nou că stafia rostogolea pe jos

butoiul cel mare de vin.

La un semn al lui signor Antonio, gărzile au închis

uşile şi s-a lăsat liniştea, aşteptându-1 să înceapă să

vorbească.

— Daţi-mi voie să încep povestea cu mulţi ani în

urmă, pe când eram tânăr student la Florenţa, mă

bucuram de o oarecare trecere la curtea familiei de

Medici şi nu-mi plăcea deloc să-l văd pe fiorosul

Savonarola apărând în oraş. Ştiţi cine a fost

Savonarola?

— Spune-ne tu, tată, a zis Niccolo. Am auzit

mereu acest nume, dar nu ştim cu adevărat ce s-a

întâmplat în vremurile acelea.

— Ei bine, aveam o mulţime de prieteni printre

evreii din Florenţa, şi mai am şi acum. Aveam colegi

194 A N N E R I C E

de şcoală şi un foarte serios profesor particular, care

mă ajuta să traduc texte medicale din arabă, pe care

el, profesor de ebraică, o cunoştea foarte bine. L-am

venerat pe acest om mult mai mult decât v-aţi venerat

voi, băieţi, profesorii de ebraică de la Padova sau de

la Montpellier. Se numea Giovanni şi i-am rămas

profund îndatorat pentru cât a muncit cu mine, iar

uneori chiar am simţit că nu l-am răsplătit îndeajuns,

căci de fiecare dată când îmi aducea un manuscris

îngrijit, eu fugeam cu el la un tipograf şi îl

transformam într-o carte, pentru ca toţi prietenii să se

poată bucura de înţelepciunea lui. Aş putea spune că

manuscrisele şi notele pregătite de Giovanni au

circulat prin toată Italia, pentru că lucra foarte îngrijit

şi de fiecare dată fară nici cea mai mică greşeală.

Ei bine, Giovanni, care îmi era de asemenea

prieten şi tovarăş de băutură, se baza pe protecţia

mea, atunci când călugării apăreau în oraş şi se

apucau să predice lumii împotriva evreilor. La fel şi

preaiubitul său fiu,

Lionello, unul dintre cei mai buni prieteni şi colegi pe

care i-am avut. L-am iubit pe Lionello, ca şi pe tatăl

lui, din toată inima.

După cum ştiţi, în Săptămâna Mare, în toate

oraşele noastre se procedează la fel. Uşile tuturor

evreilor se închid din Joia Mare până în Duminica


Paştelui, mai mult pentru a-i proteja pe ei decât din

alt motiv. Iar în timp ce se ţin predici în care sunt

acuzaţi că l-au răstignit pe Hristos, huligani tineri

aleargă pe străzi şi aruncă cu pietre în toate casele

evreieşti întâlnite în cale. Evreii rămân înăuntru, la

adăpost de aceste atacuri, şi rareori se întâmplă ceva

mai grav decât să se spargă o fereastră sau două.

După ce trece Duminica Paştelui, iar mulţimea se

linişteşte şi oamenii încep să-şi vadă de treabă, evreii

ies din case, îşi repară ferestrele şi totul e dat uitării.

— Ştim cu toţii aceste lucruri şi ştim că primesc

ceea ce merită, a spus fratele Piero, pentru că sunt cu

adevărat cei care l-au omorât pe binecuvântatul

nostru Stăpân.

— Ei, hai să nu-i acuzăm de asta pe evreii de

acum, a răspuns signor Antonio. Sunt sigur că Vitale,

aici de faţă, este respectat de doctorii Papei şi că

mulţi evrei din familia lui sunt angajaţi de către

cetăţeni bogaţi ai Romei, bucuroşi să-i aibă în slujba

lor.

— Vreţi să ne spuneţi ce legătură are Săptămâna

Mare cu delirul acestui spirit? i-a întors-o fratele

Piero.


Este el cumva duhul unui evreu care se imaginează

acuzat pe nedrept de uciderea lui Hristos?

Signor Antonio l-a privit pe preot dispreţuitor. Şi

imediat s-a auzit din pivniţă un tărăboi cum niciunul

dintre noi nu mai auzise înainte.

Figura lui signor Antonio a rămas foarte gravă. S-a

uitat plin de dispreţ la fratele Piero, dar nu i-a răspuns

imediat. Fratele Piero părea tulburat şi înfuriat de

zgomot, la fel şi preoţii care-1 însoţeau. De fapt, toată

lumea era tulburată, chiar şi eu. Vitale tresărea la

fiecare nou asalt al pivniţei. Iar uşile casei au început

să se trântească de parcă ar fi fost furtună.

Ridicând vocea ca să acopere vacarmul, signor

Antonio a început din nou să vorbească.

— Un lucru teribil i s-a întâmplat prietenului meu

Giovanni, la Florenţa, a spus. Ceva în care a fost

implicat şi Lionello, cel atât de drag mie.

A pălit şi s-a întors o clipă, ca şi cum şi-ar fi ferit

ochii de ceea ce urma să povestească.

— Ştiu acum că numai un tată care a pierdut un

fiu poate înţelege ce a însemnat totul pentru

Giovanni, a continuat el. La vremea aceea am fost

mult prea preocupat de propria mea suferinţă. Dar

ceea ce i s-a întâmplat unicului fiu al lui Giovanni

depăşeşte cu mult tot ce i s-a întâmplat lui Lodovico


sub acoperişul meu.

A înghiţit şi a continuat cu voce încordată.

— Trebuie să ţineţi minte că zilele acelea nu

semănau cu cele de care ne bucurăm acum la Roma, a

spus el, când Sfântul Părinte veghează ca niciun

călugăr să nu poată stârni furia populaţiei împotriva

evreilor.

— Niciodată călugării nu au intenţionat aşa ceva, a

intervenit fratele Piero, cu vocea cât de răbdătoare şi

de calmă era în stare. Atunci când predică în

Săptămâna Mare nu doresc decât să ne aducă aminte

păcatele. Cu toţii l-am răstignit pe Domnul nostru

Iisus. Cu toţii suntem răspunzători pentru moartea lui

pe cruce. Şi, aşa cum aţi spus, totul nu-i decât o

reprezentaţie, pietrele acelea aruncate în casele

evreilor, şi după câteva zile toată lumea se întoarce la

treburile sale.

— Ascultaţi-mă pe mine. La Florenţa, în ultimul

meu an acolo, în timp ce petreceam minunat cu

prietenii mei de la curtea marelui Lorenzo, o acuzaţie

înspăimântătoare i-a fost adusă lui Lionello,

preaiubitul fiu al lui Giovanni, o acuzaţie care nu

conţinea nici măcar o fărâmă de adevăr.

Savonarola îşi începuse predicile şi începuse să

insiste că populaţia trebuia să se cureţe de păcat.

începuse să ceară arderea tuturor obiectelor care

198 A N N E R I C E

aveau legătură cu o viaţă de plăceri. Şi o ceată de

tineri fioroşi încercau, la porunca lui, să-i împlinească

voinţa cu forţa. întotdeauna au existat astfel de tineri

pe lângă călugări. Li se spune „băieţii călugărilor”.

— Nimeni nu aprobă aşa ceva, a spus fratele

Piero.

— Şi totuşi ei se adună laolaltă, a spus signor

Antonio. O astfel de bandă de derbedei l-au acuzat pe

Lionello că ar fi profanat public imaginea Sfintei

Fecioare, şi anume în trei locuri diferite. De parcă un

evreu ar fi fost atât de nebun încât să facă asta chiar şi

o singură dată. Aşa că i-au adus trei capete de

acuzare. Şi la porunca preacu- vioşilor călugări şi a

susţinătorilor fanatici ai acestora, tânărul a primit o

pedeapsă triplă.

Ascultaţi-mă bine, tânărul era complet nevinovat.

îl cunoşteam bine pe Lionello. îl iubeam, aşa cum v-

am mai spus. Ce l-ar fi putut determina pe un tânăr

intelectual rafinat, iubitor de poezie şi muzică, să-şi

bată joc de Sfânta Fecioară în faţa altora, şi încă în

trei locuri diferite? Şi ca să vă daţi seama de ridicolul

acuzaţiilor, imaginaţi-vă că ar fi comis această

blasfemie într-un loc. Credeţi că ar mai fi ajuns să

comită aceeaşi crimă a doua şi a treia oară?

Dar acelea erau timpuri nebuneşti, la Florenţa.

Puterea lui Savonarola creştea. Puterea familiei de


Medici îşi pierdea întinderea.

Astfel că sentinţa împotriva lui Lionello a fost

proclamată, Lionello, pe care îl cunoşteam şi îl

iubeam, înţelegeţi, la fel cum îl cunoşteam şi îl

iubeam pe Giovanni, profesorul meu, la fel cum l-am

cunoscut şi l-am iubit pe prietenul fiului meu, Vitale,

aici de faţă.

S-a oprit, ca şi cum nu ar mai fi avut niciun chef să

continue. Nimeni nu a rostit o vorbă. Şi abia atunci

mi-am dat seama că stafia se liniştise. Nu mai scotea

niciun sunet.

Nu ştiam dacă şi ceilalţi îşi dăduseră seama, pentru

că ne uitam cu toţii la signor Antonio.

— Şi care a fost această sentinţă? a întrebat fratele

Piero.

Liniştea a continuat. Nimeni nu mai spărgea, nu

mai rostogolea, nu mai urla. Dar nu voiam să le atrag

şi celorlalţi atenţia asupra acestui lucru.

— S-a hotărât, a spus signor Antonio, ca Lionello

să fie dus în colţul spitalului Santa Maria Nuova, la

San Nofri, unde se afla o Fecioară de care se

presupunea că-şi bătuse jos, şi să i se taie o mână,

ceea ce s-a şi întâmplat.

Vitale avea chipul împietrit şi buzele albe. Niccolo

arăta pur şi simplu îngrozit.

— De acolo, a continuat signor Antonio, tânărul a

200 A N N E R I C E

fost târât de mulţime până la o Pietâ pictată de la

Santa Maria din Campo, unde i-a fost tăiată cealaltă

mână. Intenţia mulţimii era să-l târască apoi până la

cea de-a treia scenă a inventatei sale nelegiuiri, la

Madona din Or San Micele, unde să i se scoată ochii.

Dar derbedeii, vreo două mii de voinici de această

dată, în iureşul tinereţii, n-au mai avut răbdare să

înfăptuiască această parte a sentinţei, ci l-au mutilat

pe bietul băiat chiar acolo.

Cei doi preoţi păreau abătuţi. Fratele Piero a

clătinat din cap.

— Dumnezeu să-i aibă în pază sufletul, a spus.

Derbedeii din Florenţa sunt mai răi decât cei din

Roma.

— Aşa crezi? l-a întrebat signor Antonio. Tânărul,

cu cioturi în loc de mâini, cu ochii scoşi şi mutilat, a

mai trăit câteva zile. în casa mea!

Niccol6 a făcut ochii mari şi a clătinat din cap.

— Am îngenuncheat lângă el alături de îndureratul

lui tată, a continuat signor Antonio, iar după aceea,

după ce frumosul tânăr care fusese Lionello s-a

prăpădit, am insistat ca Giovanni să mă însoţească la

Roma.

Savonarola părea de neoprit. Evreii din Florenţa

urmau să se împrăştie curând în alte părţi. Iar eu

aveam aici proprietăţi din belşug, şi legături la curtea


Papei, care n-ar fi permis niciodată asemenea barbarii

în cetatea Sfântă, sau cel puţin aşa speram şi mă

rugam. Aşa că profesorul meu Giovanni, zguduit,

zdrobit de durere, abia în stare să vorbească şi să bea

o înghiţitură de apă, a venit cu mine şi a găsit refugiu

aici.

— Acestui om, a întrebat fratele Piero, i-ai dat

casa în care ne aflăm?

— Da, acestui om i-am dat biblioteca, un birou

unde să lucreze, un lux care credeam că îi va aduce

alinare şi promisiunea că vor apărea studenţi să-i

caute înţelepciunea imediat ce sufletul avea să i se

vindece. Bătrânii comunităţii evreieşti au venit să

aranjeze sinagoga de la ultimul etaj al casei pentru ca

să se roage aici alături de Giovanni, prea rănit ca să

fie în stare să mai iasă din casă.

— Dar cum, am întrebat eu, se poate vindeca un

tată care a văzut comiţându-se o asemenea barbarie

împotriva fiului său?

Signor Antonio s-a uitat la preoţi. Apoi s-a uitat la

Vitale şi la mine. Şi apoi la fiul lui, Niccolo.

— Nu uita nici sufletul meu rănit, a şoptit. Pentru

că şi eu l-am iubit foarte mult pe tânărul Lionello.

Era tovarăşul sufletului meu, Niccolo, aşa cum a fost

mereu Vitale pentru tine. Mă meditase atunci când

tatăl lui nu avea răbdare cu mine. Scrisese versuri cu

202 A N N E R I C E

mine pe o mulţime de mese de tavernă. Cânta la

lăută, Toby, la fel ca tine, iar eu i-am văzut mâinile

ciopârţite şi aruncate la câini, ca nişte resturi, şi

trupul batjocorit înainte să i se scoată ochii.

— Mai bine că a murit, sărmanul suflet, a spus

fratele Piero. Dumnezeu să-i ierte pe cei care i-au

făcut rău.

— Da, Dumnezeu să-i ierte. Pentru că nu ştiu dacă

Giovanni ar fi putut să-i ierte, sau dacă eu aş fi putut

să-i iert. Iar Giovanni a trăit în această casă ca o

stafie. Nu una care zvârle cu sticle şi trânteşte uşile,

face călimările să zboare prin aer sau izbeşte lucruri

de pereţii pivniţei. A trăit ca şi cum nu i-ar mai fi

rămas nimic în inimă. Ca şi cum nu ar mai fi avut

nimic pe dinăuntru, în timp ce eu vorbeam zi şi

noapte despre vremuri mai bune, despre lucruri mai

bune, despre faptul că ar fi trebuit să se

recăsătorească, întrucât îşi pierduse soţia cu mulţi ani

în urmă, sau că ar fi trebuit, poate, să aibă încă un fiu.

S-a oprit şi a clătinat din cap.

— Poate că nu a fost bine să-i sugerez aşa ceva.

Poate că l-am rănit mai adânc decât îmi dau seama.

Tot ce ştiu este că şi-a păstrat câteva lucruri ale lui,

câteva cărţi, şi nu a acceptat niciodată să se

stabilească în bibliotecă, sau să stea cu mine la masă


şi să se simtă bine. în cele din urmă am renunţat la

ideea de a-1 convinge să trăiască şi să se bucure de

această casă ca şi cum ar fi fost stăpânul ei de drept,

şi m-am întors la mine, venind să-l văd cât de des

puteam, numai ca să-l găsesc retras, la fel de des, în

pivniţă, de unde nu ieşea decât după ce se asigura că

sunt singur. Servitorii îmi povesteau că ascunde în

pivniţă o comoară şi cărţi preţioase.

Era, de fapt, un om distrus. învăţatul nu mai exista.

Amintirile erau prea dureroase. Prezentul nu exista

nici el.

Ca în fiecare an, a venit Săptămâna Mare, şi evreii

de pe strada noastră au tras obloanele şi s-au închis în

casă după obicei, aşa cum cerea legea. Iar golanii din

cartier, neciopliţii, nebunii s-au adunat ca în fiecare

an, după predica însufleţită din post, ca să arunce cu

pietre în casele evreilor şi să îi acuze că l-au ucis pe

Domnul nostru Iisus Hristos.

M-am gândit că aceste lucruri n-aveau legătură cu

Giovanni, pentru că locuia în casa mea şi nu mă

aşteptam să i se facă nici cel mai mic rău, dar în

noaptea de Vinerea Mare, servitorii m-au chemat să

vin de îndată. Derbedeii atacaseră casa, iar Giovanni

ieşise să-i înfrunte, plângând, urlând de furie,

aruncând cu pietre în ei, la fel cum aruncau ei cu

204 A N N E R I C E

pietre în el.

Gărzile mele s-au străduit să pună capăt

încăierării. Eu l-am târât pe Giovanni înapoi înăuntru.

Dar declanşase deja o răzmeriţă. Sute de oameni

băteau acum cu pumnii în uşi şi în pereţi, ameninţând

să dărâme totul.

Existau în casă mai multe ascunzători, în spatele

unor pereţi falşi, sub scări, pe care oamenii nu le-ar fi

putut descoperi ani în şir. Dar cea mai sigură era în

pivniţă, în mijlocul pardoselii, sub pietre.

Mi-am adunat toate puterile şi l-am târât pe

Giovanni acolo. „Trebuie să te ascunzi”, i-am spus,

„până când voi reuşi să îndepărtez gloata”.

Era rănit şi plin de sânge, tăiat rău la cap şi la faţă.

Nu cred că m-a înţeles. Am ridicat dalele false şi l-am

împins în spaţiul ascunzătorii, l-am forţat să intre

acolo, insistând să rămână până când va trece

pericolul. Nu cred că înţelegea ce se petrece. S-a

împotrivit nebuneşte, în cele din urmă l-am lovit tare

şi s-a liniştit. S-a aşezat în ascunzătoare ca un copil,

s-a întors pe o parte şi şi-a acoperit faţa cu mâna.

Atunci i-am zărit comoara şi cărţile ascunse acolo

şi m-am gândit bine că le-a ascuns, pentru că

derbedeii de afară aveau probabil să reuşească să

intre în casă.

L-am acoperit cu lespezile pardoselii, în timp ce el


tremura şi gemea. Ferestrele casei fuseseră sparte, iar

uşile lovite iar şi iar.

în cele din urmă, înarmat până în dinţi şi

înconjurat de servitori, am deschis uşa şi le-am spus

celor din mulţime că evreul pe care îl căutau nu era

acolo. I-am lăsat pe şefii bandei să intre şi să vadă cu

ochii lor.

I-am ameninţat că, dacă strică fie şi cel mai

mărunt bun care îmi aparţine, mă voi răzbuna crunt.

Iar gărzile şi servitorii mei i-au urmărit trecând prin

încăperile principale, coborând în pivniţă şi cercetând

dormitoarele, pentru ca în cele din urmă să plece,

mult mai liniştiţi decât veniseră. Niciunul dintre ei

nu-şi bătuse capul să urce la ultimul etaj. Nu văzuseră

sinagoga, nici scrierile sfinte. Nu voiau decât sânge.

îl voiau pe evreul care îi înfruntase şi îi lovise, iar pe

acesta nu-1 putuseră găsi.

După ce casa a devenit din nou sigură, m-am dus

în pivniţă. Am ridicat lespezile de piatră, nerăbdător

să-mi eliberez prietenul, iar când am ajuns la el, ce

credeţi că am descoperit?

— Era mort, a spus grav fratele Piero.

Signor Antonio a încuviinţat. Apoi s-a uitat din

nou într-o parte, ca şi cum, în ciuda oamenilor

adunaţi, şi-ar fi depănat povestea de unul singur.

— Eu l-am omorât? a întrebat el. Sau a murit din

206 A N N E R I C E

cauza loviturilor primite de la ceilalţi? De unde să

ştiu? Nu ştiam decât că murise. Suferinţa lui luase

sfârşit. Iar pentru moment am aşezat pur şi simplu

lespezile la loc.

în noaptea aceea a venit altă mulţime şi iarăşi au

încercat să intre în casă. Dar o lăsasem încuiată şi

păzită, iar când au văzut că nu există niciun fel de

lumină, au plecat.

Luni după Paşte m-au căutat soldaţii. Era adevărat

că un evreu pe care-1 cunoşteam atacase creştini în

Săptămâna Mare, când se ştia că evreilor le era

interzis să iasă pe străzi? Am dat un răspuns care nu

mă implica în niciun fel. „De unde să ştiu, nu există

niciun evreu aici. Nu mai există, cercetaţi casa, dacă

vreţi.” Şi au cercetat-o. „A plecat, a dispărut”, am

insistat eu. Curând au plecat şi ei. Dar s-au întors de

mai multe ori cu aceeaşi întrebare.

Mă simţeam peste măsură de îndurerat şi de

vinovat. Cu cât cugetam mai mult, cu atât mă

blestemam pentru asprimea cu care mă purtasem cu

Giovanni, pentru felul cum îl târâsem în pivniţă,

pentru că îl lovisem ca să se liniştească. Nu puteam

îndura ceea ce făcusem şi nu puteam îndura nici

durerea pe care o simţeam când îmi aduceam aminte

tot ce se petrecuse. Şi, cumva, în nimicnicia mea, am

îndrăznit să-l învinovăţesc pe el. Am îndrăznit să-l


învinovăţesc pe el pentru că nu fusesem în stare să-l

apăr, să-l vindec. Am ajuns să-l blestem pentru

durerea pe care mi-o lăsase.

S-a oprit din nou şi s-a uitat aiurea. A trecut un

lung moment.

— L-ai lăsat aici, îngropat în pivniţă, a spus fratele

Piero.

Signor Antonio a încuviinţat, întorcând încet faţa

către călugăr.

— Mi-am spus, bineînţeles, că îl voi înmormânta

curând. Urma să aştept numai până când toată lumea

avea să uite de răzmeriţa din Săptămâna Mare, apoi

să mă duc la bătrânii comunităţii lui ca să mă înveţe

ce să fac cu rămăşiţele.

— Dar n-ai mai făcut-o niciodată, a spus încet

fratele Piero.

— Nu, a spus signor Antonio. N-am mai facut-o

niciodată. Am închis casa şi am abandonat-o. Din

când în când am mai depozitat în ea lucruri, mobilă

veche, cărţi, vin, tot ce trebuia mutat din cealaltă

casă. Dar eu însumi n-am mai intrat aici niciodată.

Este prima oară, pentru prima oară de atunci, când

intru în această casă.

Când m-am convins că se întrerupsese iarăşi, am

spus încet:

— Stafia s-a liniştit. Stafia s-a liniştit când aţi

208 A N N E R I C E

început să povestiţi.

Signor Antonio a plecat capul şi şi-a acoperit ochii

cu mâinile. Am crezut că va izbucni în lacrimi, dar a

respirat adânc, apoi a continuat.

— M-am gândit mereu, a spus, că mă voi ocupa de

asta într-o zi. Că vor fi spuse pentru el rugăciunile

potrivite. Dar n-am facut-o niciodată.

Până la sfârşitul anului mă însurasem şi am început

să călătoresc. Soţia mea şi cu mine am îngropat de-a

lungul anilor mai mulţi copii, dar preaiubitul meu fiu

Niccolo, aici de faţă, a învins moartea, şi nu numai o

dată. Ehei, nu numai o dată. Şi au existat mereu

motive să nu mă mai apropii de casa părăsită, ca să

nu tulbur praful din pivniţă, ca să nu trebuiască să

răspund la întrebările celorlalţi evrei despre vechiul

lor prieten şi profesor Giovanni, ca să nu explic ceea

ce făcusem.

— Dar nu Domnia Voastră l-aţi omorât, a spus

fratele Piero. Nu a fost fapta Domniei Voastre.

— Nu, a spus signor Antonio, dar, cu toate

acestea, a fost omorât.

Călugărul a oftat şi a încuviinţat.

Signor Antonio s-a uitat lung la Vitale.

— Când te-am cunoscut, te-am îndrăgit imediat.

Nu-ţi poţi imagina cu câtă plăcere te-am trimis în


casa cea veche, să descoperi sinagoga şi biblioteca şi

să te aşezi în faţa cărţilor lui Giovanni.

Vitale a încuviinţat grav, dând din cap. Avea

lacrimi în ochi.

Signor Antonio a tăcut o vreme. Pe urmă a vorbit

din nou.

— M-am întrebat dacă vechiul meu prieten ar fi

fost încântat să locuieşti în această casă, să-i foloseşti

cărţile. Şi chiar m-am întrebat, de mai multe ori, dacă

aş putea să-ţi cer să te rogi pentru sufletul învăţatului

care a trăit aici înaintea ta.

— Mă voi ruga pentru el, a şoptit Vitale.

Signor Antonio s-a uitat apoi la fratele Piero.

— Continui să insişti că un demon bântuie această

casă, un dibbukî Sau ai înţeles acum că este stafia

fostului meu prieten, căruia i-am condamnat memoria

la uitare pentru că nu mi-am putut îndura durerea?

Călugărul nu a răspuns.

Signor Antonio s-a uitat la mine. Am văzut că ar fi

vrut să-mi ceară să povestesc cum arăta stafia pe care

o văzusem, dar nu a facut-o. Nu intenţiona să mă dea

de gol ca pe unul care vedea spirite şi vorbea cu ele.

N-am spus nimic.

— Oare de ce nu m-am gândit la semnificaţia

acestor lucruri de la început? a întrebat el, privindu-1

210 A N N E R I C E

iarăşi pe fratele Piero. Şi cine este vinovat, în cele din

urmă, că rămăşiţele prietenului meu nu se pot odihni

în pace?

Am rămas tăcuţi îndelung. Fratele Piero a făcut

semnul crucii şi a rostit o rugăciune.

în cele din urmă, signor Antonio s-a ridicat în

picioare, apoi am făcut şi noi, toţi ceilalţi, acelaşi

lucru.

— Aduceţi lumină, le-a cerut el servitorilor, şi am

ieşit cu toţii din salon, urmându-1 până la intrarea în

pivniţă.

Acolo a luat un sfeşnic de la Pico, a tras zăvorul

uşii şi a deschis drumul pe scări în jos.

Locul arăta mult mai rău decât îl văzusem eu cu

numai câteva ore în urmă. Fiecare piesă de mobilier

fusese zdrobită în bucăţi, în fragmente mai mari şi

mai mici. Fiecare carte fusese sfâşiată şi împrăştiată.

Câteva butoaie, aparent goale, fuseseră desfăcute în

doage, iar sticla spartă acoperea aproape toată

pardoseala.

Dar nu se mai auzea nimic neobişnuit. De fapt, nu

se auzea chiar nimic, cu excepţia răsuflărilor noastre

şi a paşilor moi ai lui signor Antonio apropiindu-se

exact de locul unde văzusem stând stafia.

Signor Antonio a ordonat să fie curăţată


pardoseala. Servitorii şi gărzile au măturat de îndată

cioburile şi resturile. La picioarele lor s-au ivit câteva

lespezi.

Repede, cu nişte răngi, lespezile au fost ridicate şi

s-a ivit spaţiul gol de dedesubt.

Acolo, la lumina candelabrului, am zărit scheletul

mărunt al unui om, o mână de oase ţinute laolaltă de

resturile putrezite ale veşmintelor.

Peste tot în jurul lui erau adunate teancuri de cărţi,

iar lângă acestea, sacii comorii sale. Dar el, sărmanul,

cât trebuie să fi suferit în acest loc strâmt, plângând,

rănit, fară nimeni care să se îngrijească de el.

Osemintele explicau totul, de la mâna îndoită ca să-şi

acopere mai bine capul, până la cealaltă, care încerca

să atingă pentru vecie preţioasele cărţi din jur.

Cât de mărunt şi de fragil arăta craniul! Şi cum îi

străluceau în lumină ochelarii...

Capitolul doisprezece

ÎN ACEEAŞI DUPĂ-AMIAZĂ, bătrânii comunităţii evreieşti au

fost invitaţi în casă. Signor Antonio i-a primit în

particular, lăsându-ne pe Niccol6, pe Vitale şi pe

mine să ne vedem de ale noastre.

212 A N N E R I C E

Seara a fost adus un coşciug pentru rămăşiţele lui

Giovanni şi i-am însoţit cu torţe pe învăţaţii evrei în

drumul istovitor până la cimitirul evreiesc, unde a fost

încredinţat pământului. Toate rugăciunile au fost

rostite aşa cum trebuiau să fie rostite.

Niciunui gură-cască nu i s-a îngăduit să tulbure

procesiunea. Când ne-am întors în casa întunecată, se

făcuse târziu. Părea că stafia nu bântuise niciodată

acel loc. Servitorii încă viermuiau pe coridoare şi pe

scări, în ciuda orei târzii, iar în numeroase încăperi

ardeau lumânări.

Signor Antonio i-a cerut lui Vitale să se întâlnească

în bibliotecă, unde i-a spus, aşa cum ne-a mărturisit el

mai târziu, că averea lui Giovanni fusese împărţită în

două, jumătate pentru stâlpii comunităţii evreieşti, iar

cealaltă, destinată lui Vitale, care nu numai că trebuia

să se roage pentru sufletul lui Giovanni şi să-i

comemoreze moartea în toate felurile acceptabile, ci

şi să înceapă colectarea şi restaurarea nenumăratelor

sale opere literare. Signor Antonio deţinea copii după

majoritatea acestor manuscrise, iar Vitale avea datoria

să le descopere pe cele pierdute. Aceasta era

principala însărcinare pe care signor Antonio i-o

dădea lui Vitale pentru perioada următoare.

în acelaşi timp, Niccol6 urma să se mute în acea

casă, aşa cum fusese stabilit, iar Vitale trebuia să


înceapă să-i slujească drept secretar.

Cu alte cuvinte, rugăciunile lui Vitale se

împliniseră, într-un fel chiar şi acelea rostite de el în

prima seară în sinagogă, întrucât era pe cale să

devină, datorită moştenirii lui Giovanni, un om bogat.

Ştiam că perioada vizitei mele în acel timp se

apropia de sfârşit. De fapt, nu înţelegeam cum de

Malchiah nu venise încă după mine.

L-am vizitat pe signor Antonio tocmai când era pe

punctul să se bage în pat, aducându-i la cunoştinţă că

voi pleca în curând, deoarece misiunea mea se

terminase.

M-a privit lung şi cu înţeles. Ştiam că voia să mă

întrebe cum sau de ce reuşisem să văd spiritul lui

Giovanni, dar nu m-a întrebat, pentru că era un

subiect periculos în Roma acelor vremuri, şi se arăta

dispus, în mod limpede, să lase lucrurile aşa cum

erau. Aş fi vrut să-i spun cât de rău îmi părea că

Lodovico îşi curmase viaţa, dar n-am fost în stare. în

cele din urmă am desfăcut braţele, iar el m-a

îmbrăţişat cu putere, mulţumin- du-mi pentru tot ce

făcusem.

— Poţi rămâne cu noi oricât doreşti, ştii bine, a

spus el. Sunt încântat să am în casă un cântăreţ la

lăută. Aş dori să ascult toate cântecele pe care le ştii.

Dacă nu aş fi în doliu după Lodovico, te-aş ruga să-

214 A N N E R I C E

mi cânţi ceva chiar acum. în orice caz, ţine minte că

poţi să stai la noi. De ce nu rămâi?

Vorbise cu desăvârşită sinceritate şi pentru o clipă

m-am gândit să-i răspund în acelaşi fel. L-am privit,

m-am gândit la tot ce se întâmplase în ultimele două

zile şi m-am simţit de parcă l-aş fi cunoscut de-o

viaţă. Am simţit aceeaşi suferinţă pe care o

încercasem în prima mea misiune pentru Malchiah,

când devenisem atât de apropiat acelor oameni din

Anglia pe care fusesem trimis să-i ajut.

M-am gândit la Liona şi la micul Toby, la cum mă

asigurase Malchiah că voi şti să iubesc. Dacă era

adevărat, tocmai învăţasem ceva, chiar dacă eram un

stângaci începător în ale dragostei şi aveam nevoie să

recuperez cumva zece ani de amărăciune şi de eşec în

ceea ce priveşte dragostea. în orice caz, îl iubeam pe

acest bărbat şi n-aş fi vrut să plec. Oricât îmi doream

să mă întorc la Liona şi la Toby, n-aş fi vrut să plec.

Niccolo dormea, atunci când am ajuns în camera

lui, şi mi-am luat rămas-bun doar sărutându-1 pe

frunte. îşi recăpătase culoarea şi dormea bine, adânc.

M-am întors la „cealaltă” casă şi l-am găsit pe

Vitale în biblioteca unde stătusem de vorbă prima

oară. Citea deja una dintre traducerile lui Giovanni şi

avea alături un maldăr de cărţi care aşteptau să fie


studiate.

Volumele acelea, rămase atâta timp în

ascunzătoarea din pivniţă, păreau deteriorate rău de

mucegai şi de umezeală, dar le putea descifra titlurile

şi subiectul, pentru ca apoi să le caute în lumea largă.

Era acum cu desăvârşire absorbit de viaţa lui

Giovanni, de opera lui Giovanni şi vorbea despre

intenţia de a-i căuta şi de a-i întâlni pe discipolii lui

Giovanni.

S-a dovedit că Pico îi relatase precedenta mea

vizită în casă, că acelaşi Pico auzise discuţia mea cu

spiritul, apoi auzise şi discuţia mea cu signor Antonio,

în care îi descrisesem stafia în detaliu. Aşa că Vitale

era la curent cu totul.

Mi-a spus că, dacă n-aş fi fost eu, Inchiziţia l-ar fi

distrus, lucru de care nu se îndoia.

— Niciuna dintre faptele vinovate nu a fost fapta

ta, i-am reamintit.

Tot mai tremura, ca şi cum recentul pericol încă nu

i-ar fi ieşit din minte.

— Dar rugăciunea mea, rugăciunea mea pentru

faimă şi putere, nu crezi că ea a deşteptat spiritul?

— Deschiderea casei a deşteptat spiritul, am spus

eu. Iar acum spiritul şi-a redobândit pacea.

Când ne-am îmbrăţişat, aproape că am plâns.

216 A N N E R I C E

Aproape de miezul nopţii, când cu toţii dormeau,

am urcat până în sinagogă, am luat lăuta de unde o

lăsasem şi m-am aşezat pe una dintre bănci,

gândindu-mă ce ar trebui să fac.

Servitorii măturaseră locul, strânseseră

candelabrele sfărâmate şi şterseseră praful. îmi

dădeam seama de asta prin lumina difuză împrăştiată

de o torţă aprinsă pe scară.

Am zăbovit acolo, întrebându-mă: De ce sunt încă

aici? îmi luasem rămas-bun de la toată lumea pentru

că simţisem dorinţa copleşitoare să o fac, pentru că

ştiam ce trebuie să spun fiecăruia, dar mai departe nu

ştiam cum să acţionez.

în cele din urmă, am decis să părăsesc casa.

La poartă nu era de pază decât Pico. I-am dat

aproape toate monedele de aur din buzunare. N-a vrut

să le ia, dar am insistat.

Mi-am oprit doar atât cât am considerat că-mi

trebuia pentru un loc cald într-o tavernă din apropiere,

unde aş fi putut să ascult muzică şi să aştept, sperând

că Malchiah avea să vină să mă ia curând. Simţeam

cu putere că va veni.

Curând hoinăream pe străzi, departe de zona

cunoscută a oraşului, străzi negre ca cerneala, unde

rareori lătra un câine sau trecea zorită o siluetă cu

gluga trasă peste cap. Mă munceau gânduri negre.


Eşecul de a-1 salva pe Lodovico cântărea greu pentru

mine, oricât de des încercam să-mi reamintesc că de

fapt Creatorul cunoaşte minţile şi inimile noastre, ale

tuturor, şi că El şi numai El putea judeca durerea,

confuzia sau poate otrava care îl îndemnaseră pe

Lodovico să aleagă această cale tenebroasă. Mi-am

dat seama pentru a nu ştiu câta oară că ceea ce ştim

despre salvarea altui suflet nu înseamnă nimic. Ne

gândim mereu la sufletele noastre şi vorbim numai

despre ele, dar nici despre sufletele noastre nu ştim

ceea ce ştie Creatorul.

Mă miram în continuare că nu prevăzusem

încercarea lui de a se sinucide. M-am gândit de câte

ori, în tinereţea mea, fusesem şi eu ispitit să-mi iau

zilele. Fuseseră luni, poate chiar ani, când trăisem

obsedat de posibilitatea sinuciderii, timpuri când îmi

plănuiam moartea în funcţie de ce s-ar fi întâmplat cu

rămăşiţele mele. De absolut fiecare dată când duceam

la îndeplinire unul dintre asasinatele comandate de

Justiţiar, trimiţând cu multă pricepere încă un suflet

în necunoscut, eram atât de tentat să-mi iau viaţa,

încât era o minune că supravieţuisem. Ce s-ar fi ales

oare din toată viaţa mea dacă aş fi făcut acest pas?

Aproape că am început să plâng de recunoştinţă

pentru că mi se dăduse ocazia să întreprind ceva bun.

Ceva, orice, numai să fie bun, am şoptit mergând. Şi

218 A N N E R I C E

iată că Niccol6 şi Vitale erau vii şi în siguranţă. Iar

sufletul lui Giovanni părea să-şi fi găsit liniştea. Eram

cât se poate de recunoscător să ştiu că jucasem un rol

în toate acestea. Aşadar, de ce plângeam? De ce eram

atât de trist? De ce continuam să-l văd în minte pe

Lodovico, murind cu seminţele otrăvii în gură? Nu,

nu părea să fi fost o victorie perfectă, departe de aşa

ceva.

Şi apoi exista Ankanoc, adevăratul dibbuk al

acestei aventuri, iar cuvintele lui încă îmi răsunau în

minte. Când şi cum urma să mai am de-a face cu

Ankanoc, de-acum înainte? Desigur, fusese o nebunie

din partea mea să-mi imaginez că pot vedea îngeri,

dar nu şi demoni, că unii îi excludeau pe ceilalţi, că

un personaj sinistru al lumii de dincolo se putea

manifesta doar ca o voce negativă în mintea mea. Cu

toate acestea, nu mă aşteptasem. Câtuşi de puţin. Şi

încă nu ştiam cum să mă comport. Fapt este că toată

viaţa mea crezusem în Dumnezeu, dar nu ştiu dacă

crezusem vreodată în diavol.

Nu mi-1 puteam scoate din minte pe Ankanoc şi

expresia lui fermecătoare, dulce-amăruie. înainte de

cădere fusese, cu siguranţă, un înger la fel de frumos

ca

Malchiah, aşa părea. Era şocant să mă gândesc la

asta, la firmamentul nesfârşit plin de îngeri şi demoni,


la faptul că lumea căreia îi aparţineam nu-mi

aparţinea mai mult decât oricare alta.

Mă simţeam obosit. Oare de ce nu venise

Malchiah să mă ia de acolo? Poate din cauză că în

inima mea mai simţeam nevoia unei mici experienţe,

adică să găsesc o tavernă veselă, plină de lumină şi

râsete, unde nimeni să nu cânte pentru moment la

lăută.

Am ajuns în cele din urmă la un astfel de loc, cu

uşile larg deschise către întunericul de afară. într-un

cămin grosolan — aproape doar o gaură — ardea

focul, iar mesele şi băncile neşlefuite de lemn erau

înţesate de bărbaţi tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci,

cei mai mulţi cu feţe unsuroase, lucioase, unii cu

capetele plecate, aţipiţi în penumbră. Nu-ţi venea să

crezi, dar erau acolo şi copii, adormiţi în poala taţilor

sau pe zdrenţe întinse pe pardoseala murdară.

Când am apărut în faţa lor cu lăuta în mână, din

mulţime s-au auzit strigăte puternice. Cupele s-au

ridicat să mă salute. M-am înclinat şi m-am îndreptat

către o masă din colţ, unde imediat mi s-au pus în faţă

două halbe.

— Cântă, cântă, cântă, se striga din toate părţile.

Am închis ochii şi am tras adânc aer în piept. Cât

de dulce mirosea vinul, cât de delicios mirosea berea!

Şi cât de cald era aerul, plin de zgomotul discuţiilor şi

220 A N N E R I C E

al râsetelor. Am deschis ochii. în cealaltă parte a

tavernei şedea Ankanoc, arătând exact la fel ca la

banchetul cardinalului, şi se uita la mine, cu ochii în

lacrimi.

Am clătinat din cap, ca şi cum aş fi refuzat tot ce

ar fi avut să-mi ofere, şi m-am pregătit să-i răspund în

cel mai bun mod în care mă pricepeam, prin cântec.

Mi-am acordat lăuta, apoi am început să cânt, şi

imediat tot locul a început să cânte cu mine, deşi

melodia era grea şi habar n-aveam de unde o ştiau.

Mi-a fost foarte uşor să parcurg toate cântecele din

acea perioadă pe care le aveam în minte şi mi s-a

părut în acele clipe, înconjurat de corul de oameni

simpli şi îndrăzneţi, că sunt mai fericit decât fusesem

în oricare altă clipă a vieţii mele ciudate din acea

vreme, sau poate chiar a vieţii mele din oricare

vreme. Ah, ce creaturi frânte suntem, şi cât putem

îndura!

M-au năpădit curând amintiri tenebroase, nu din acea

vreme, ci din timpul copilăriei mele, pe când cântam

aceste cântece renascentiste la colţul străzii pentru ca

lumea să-mi arunce la picioare nişte bani. Mă

simţeam atât de trist pentru băiatul care fusesem, trist

pentru amărăciunea lui, pentru greşelile pe care urma

să le facă. Mă simţeam trist pentru că trăise atâta

vreme cu inima ferecată şi conştiinţa scindată,


alimentându-şi amărăciunea vieţii şi, în momentele

vesele, amintindu-şi mereu durerea pe care o purta cu

el zi după zi. Apoi m-am simţit fericit că seminţele

binelui rezistaseră adormite în el atâta vreme,

aşteptând să fie trezite la viaţă de răsuflarea unui

înger.

Din câte am putut să văd şi să-mi dau seama,

Ankanoc dispăruse. Rămăseseră în jurul meu numai

petrecăreţi. Oamenii îşi ciocneau cupele şi halbele în

ritmul muzicii mele. Am fredonat mai întâi versurile

pe care mi le puteam aminti, apoi am acompaniat ce

cântau ei, cu melodii pe care le scoteam din lăută iară

să fi avut habar că le ştiam.

Am cântat iar şi iar, până când sufletul mi s-a

umplut de căldura şi dragostea din jurul meu, de

căldura focului, de lumina feţelor, de sunetul corzilor

lăutei, iar cuvintele s-au transformat în muzică, până

când am simţit, chiar în mijlocul celui mai îndrăzneţ

cântec — al celui mai dulce, al celui mai ritmic şi mai

melodic — că aerul se schimbă, că lumina străluceşte

mai tare, şi atunci am ştiut, mi-am dat seama că toate

feţele lucioase din jurul meu se transformaseră în

ceva deloc corporal, mai degrabă în note muzicale, şi

că era vorba despre o muzică în care eu interpretam

partea cea mai modestă, în timp ce ea creştea, creştea

tot mai mult.

222 A N N E R I C E

— Malchiah, plâng, am şoptit. Nu vreau să-i pă-

răsesc.

Un şir lung de râsete blânde au izbucnit în întune-

ricul din jur, şi fiecare silabă de-a mea a fost repetată

de parcă era tema unei melodii, plină şi întreagă,

destinată acum să se amestece cu alta.

— Malchiah, am şoptit.

L-am simţit cuprinzându-mă cu braţul. L-am simţit

legănându-mă, în timp ce mă ridica. Muzica era

făcută atât din spaţiu, cât şi din timp, iar fiecare notă

părea o gură din care se adăpa încă o gură, pe urmă

alta şi alta.

Mă legăna şi mă purta în sus.

— întotdeauna îi voi iubi atât de mult? întotdeauna

voi urî faptul că îi părăsesc? Face parte din plan, nu-i

aşa, din ceea ce trebuie să îndur?

Dar cuvântul „îndur” era greşit, pentru că totul

fusese prea măreţ, prea strălucitor, prea aurit. îl

auzeam şop- tindu-mi la ureche exact asta, apoi

adăugând, cu cel mai dulce ton:

— Te-ai descurcat bine, iar acum ştii că mai există

şi alţii care te aşteaptă.

— Aceasta este şcoala dragostei, am spus, şi

fiecare lecţie este mai profundă, mai bogată, mai

rafinată.

Am văzut o viziune a dragostei; am văzut că nu


înseamnă un singur lucru, ci un nemaipomenit

amestec de lucruri, deopotrivă luminoase, întunecate,

sălbatice şi blânde, iar inima mi s-a frânt, la fel cum

mi s-a frânt şi întrebarea de pe buze.

Şi n-am primit alt răspuns decât imnurile din

ceruri.

Capitolul treisprezece

CINEVA Mă ZGÂLŢÂIA. M-am trezit dintr-un coşmar.

L-am zărit în întuneric pe Shmarya, cu spatele către

lumina palidă care venea dinspre ferestre. Era noapte

pe străzile de jos.

— Dormi de douăzeci şi patru de ore, mi-a spus el.

Ne aflam în camera mea de la Mission Inn, iar eu

zăceam peste cuvertura boţită de pe pat, cu hainele

răvăşite şi umede, şi simţeam că mă dor toţi muşchii.

în încăpere era frig.

Coşmarul încă se mai agăţa de mine, plin de toate

semnele visului: schimbări incoerente, chipuri

distorsionate, decoruri absurde şi incomplete. Nu

semăna deloc cu limpezimea de după Vremea

îngerului.

Am încercat din nou să-i aud pe îngeri cântând, dar

nu răzbăteau până la mine decât vagi ecouri, iar un

fragment de coşmar s-a năpustit să le înăbuşe.

Ankanoc mă contrazicea pe tema sinuciderii lui


Lodovico.

— Conform sistemului tău de credinţe, repeta el

pentru a nu ştiu câta oară, acest sărman suflet se va

duce într-un iad încins. Dar un asemenea loc nu

există. Sufletul lui se va reîncarna şi va fi nevoit să

înveţe ceea ce nu a reuşit să înveţe prima oară.

Eu puteam vedea iadul încins şi puteam auzi

urletele condamnaţilor, dar Ankanoc continua să

râdă.

— Crezi că eu sunt diavolul? Atunci de ce mi-aş

dori să trăiesc într-un asemenea loc?

Urma un zâmbet batjocoritor şi o expresie

înlemnită.

— Crezi că ai fost vizitat de îngeri ai Domnului?

Atunci de ce eşti atât de chinuit de atâtea lucruri?

Dacă Dumnezeul tău te-a iertat, dacă te-ai întors cu

adevărat la el, n-ar trebui oare ca Sfântul Duh să

reverse asupra ta mângâiere şi lumină? Nu, nu ştii

nimic despre Sfântul Duh. Dar nu lăsa asta să te

sperie. Bun venit în rasa umană!

M-am ridicat, am plecat capul şi m-am rugat.

— Eliberează-mă, Doamne, de aceste lucruri!

Mă simţeam ameţit şi îmi era teribil de sete. Senti-

mentul că eşuasem, că-1 lăsasem pe Lodovico să

moară mă încerca la fel de puternic ca şi la Roma. Şi

eram furios, furios pentru că Ankanoc pătrunsese în

226 A N N E R I C E

lumea mea, în visele mele, în gândurile mele.

Dacă Dumnezeul tău te-a iertat, dacă te-ai întors cu

adevărat la el, n-ar trebui oare ca Sfântul Duh să reverse

asupra ta mângâiere şi lumină?

— Gata, s-a terminat, a spus Shmarya.

Avea o voce liniştită şi domoală, sonoră, dar

tânără, şi era îmbrăcat la fel ca mine, cu o cămaşă

albastră de bumbac şi cu pantaloni kaki.

M-a ajutat să mă dau jos din pat. M-am apropiat

de fereastră şi m-am uitat la ceas. Era ora 2.00, după

miezul nopţii. Singura lumină venea de la felinarele

de pe strada de dedesubt.

Amintirile de la Roma îmi reveneau de-a valma în

minte, alungând coşmarul.

— Te rog, îndepărtează de la mine acest vis, am

şoptit.

Spre surpriza mea, am simţit mâna lui Shmarya pe

umăr. Ne uitam ochi în ochi. L-am pierdut pe

Lodovico. A plecat dintre noi.

— Nu te mai zbate, mi-a spus.

Avea o expresie inocentă, cercetătoare, şi pentru o

clipă şi-a îmbinat sprâncenele, ca şi cum ar fi vrut să

fie mai convingător.

— Sufletul acestui bărbat nu se află în mâinile

noastre.


— Creatorul trebuie să le ştie pe toate, am spus.

Apoi vocea mi s-a frânt. îl auzeam pe Ankanoc

râzând, dar s-a dovedit doar o amintire. Aici se afla

Shmarya.

— Iar Creatorul este singurul care poate judeca,

am adăugat.

A încuviinţat.

— Unde-i şeful? am întrebat — mă refeream la

Malchiah.

— Va veni curând, a spus Shmarya. Până atunci

trebuie să te dezmeticeşti.

— Oare de ce mi se pare că nu-ţi place de el?

— îl iubesc, mi-a răspuns el simplu. Ştii bine. Dar

nu suntem de acord întotdeauna. La urma urmei, eu

sunt îngerul tău păzitor. Am o misiune simplă. Să am

grijă de tine.

— Şi Malchiah?

— Trebuie să-ţi amintesc din nou că ştii răspunsul

la aceste întrebări. El este un serafim. E trimis să

răspundă la rugăciunile celor mulţi. El cunoaşte

lucruri la care eu nu am acces. El înfăptuieşte lucruri

pe care eu nu sunt trimis să le fac.

— Am crezut că toţi le ştiţi pe toate, am zis eu, şi

mi-am dat seama că spusesem o prostie.

A clătinat din cap.

— Poţi măcar să-mi spui dacă Lodovico a ajuns

228 A N N E R I C E

sau nu în iad? am insistat.

A clătinat din cap.

Eu am încuviinţat. Am tras jaluzelele peste

ferestre şi am aprins veioza de pe noptieră.

Era cât se poate de impresionant să-l văd atât de

concret în lumină. Părea la fel de concret ca orice

altceva exista în încăpere. Aş fi vrut să-l ating, dar n-

am facut-o, şi imediat mi-am adus aminte că tocmai

mă atinsese el pe mine.

Nu se putea citi nimic în ochii lui, nici în felul

liniştit în care mă studia. A ridicat uşor din

sprâncene, apoi a şoptit:

— încrede-te în Creator. Ceea ce gândeşti tu sau

ceea ce gândesc eu nu poate trimite un om în iad.

— Ştii de ce sunt mânios?

A încuviinţat. Iar eu am continuat:

— Pentru că, înainte de a-1 vedea pe bărbatul

acela luându-şi viaţa, n-am crezut în iad, n-am crezut

în diavol şi în demoni, iar în faţa Domnului nu mi-a

fost niciodată frică de Infern.

A încuviinţat din nou.

— Iar acum a apărut Ankanoc, şi el reprezintă

iadul însuşi.

A cumpănit vorbele mele, apoi a ridicat din umeri.

— Ai auzit vocea răului şi în trecut, a spus. Ai


ştiut întotdeauna că răul există. Nu te-ai minţit

niciodată.

— Am ştiut, dar am crezut că vocea lui vine

dinăuntrul meu. Am crezut că tot răul pe care l-am

văzut înseamnă oameni răi, că diavolii şi iadul nu

reprezintă decât o închipuire. M-am simţit eu însumi

devenind rău atunci când am luat prima oară o viaţă

omenească. M-am simţit şi mai rău după ce am

continuat să ucid. Pot trăi cu un rău ascuns în mine

însumi, poate din cauză că pentru acesta mă pot căi.

Dar acum există Ankanoc, un dibbuk, şi nu sunt

dispus să cred în existenţa unor astfel de lucruri.

— Crezi că asta schimbă chiar atât de mult

lucrurile?

— N-ar trebui?

— Cum măsurăm răul? m-a întrebat. Prin cât rău

s-a înfăptuit, nu-i aşa?

A aşteptat. Apoi a continuat:

— Nu s-a schimbat nimic. Ai părăsit calea lui

Lucky Vulpoiul, asta contează. Ai devenit un copil al

îngerilor. O filozofie a răului nu schimbă aceste

lucruri.

Am încuviinţat. Dar argumentaţia lui, oricât de

adevărată, nu mă liniştea. M-a apucat din nou

ameţeala, iar setea a devenit curată arşiţă.

M-am dus la frigiderul din mica sufragerie, am

230 A N N E R I C E

găsit o sticlă de cola rece şi am golit-o din câteva

înghiţituri. Plăcerea ei limpede, senzuală m-a liniştit

şi m-a făcut să mă simt puţin ruşinat. Gândurile

abstracte reuşesc atât de uşor să te neliniştească fizic,

m-am gândit.

— Nu ţi se întâmplă uneori să ne urăşti? l-am

întrebat.

— Niciodată, şi iarăşi ştii deja răspunsul la

întrebare.

— încerci să mă determini să pun întrebări

deschise, în locul întrebărilor retorice?

A râs. Un râs mărunt, plăcut.

Cofeina din băutura răcoritoare mi se urca la cap.

M-am dus pe rând la celelalte ferestre, una câte

una, şi am tras draperiile, aprinzând în acelaşi timp şi

veiozele — de pe birou şi de lângă pat. încăperea

părea ceva mai sigură acum, fară vreun motiv anume.

Pe urmă am dat drumul la căldură.

— Nu mă vei părăsi, nu-i aşa? l-am întrebat.

— Nu te voi părăsi niciodată, a spus.

Ţinea braţele încrucişate la piept şi se rezema de

peretele de lângă fereastră, uitându-se la mine de pe

cealaltă latură a camerei. Deşi avea părul roşcat,

sprâncenele îi erau mai degrabă aurii, destul de

închise, însă, ca să-i confere personalitate chipului.


Purta pantofi identici cu ai mei, dar nu avea ceas la

mână.

— N-o să te faci nevăzut, vreau să spun! am

insistat eu, gesticulând cu amândouă mâinile. Te

găsesc aici şi după ce fac un duş si mă schimb.

— Ai multe de făcut, a răspuns. Dacă te încurc,

poate că-i mai bine să plec.

— Nu pot să-i telefonez Lionei la ora asta, am

spus. Doarme.

— Data trecută când te-ai întors, cu ce te-ai

ocupat?

— Am făcut cercetări, am scris... Am povestit în

scris tot ce s-a întâmplat. Am încercat să înţeleg

detalii pe care le scăpasem din vedere. Dar ştii prea

bine că şeful tău nu-mi va permite să arăt nimănui ce

scriu. Visul să scriu, să devin autor de cărţi s-a

terminat.

Mi-am amintit din nou cum mă lăudasem în faţa

fostului meu şef, Justiţiarul, că voi scrie despre „ceva

grozav” care mi se întâmplase şi care era menit să-mi

schimbe viaţa. îi spusesem să se uite mereu în librării,

pentru că într-o zi îmi va descoperi numele pe coperta

unei cărţi. Ce nebunie, ce nechibzuinţă mi se părea

acum! Mi-am adus aminte şi că îi dezvăluisem

numele meu adevărat, acum aş fi vrut să n-o fi făcut.

232 A N N E R I C E

De ce trebuise oare să-i spun că asasinul lui de

încredere, Lucky Vulpoiul, era de fapt Toby O’Dare?

Mi-au venit în minte imaginile Lionei şi a lui

Toby.

Apoi mi-am reamintit îngrozitoarele vorbe ale lui

Ankanoc: N-ar trebui oare ca Sfântul Duh sâ reverse

asupra ta mângâiere şi lumină?

Ei bine, atunci când îi făcusem Justiţiarului acele

mărturisiri mă simţisem plin de mângâiere şi lumină.

Nu-mi mai păsa acum că nu puteam povesti nimănui

ce misiuni îndeplineam pentru Malchiah. Un copil al

îngerilor trebuie să păstreze secret ceea ce face,

aidoma unui asasin plătit de către Justiţiar. Cum ar fi

fost cu putinţă să le dăruiesc îngerilor mai puţin decât

îi dărui- sem Justiţiarului? Numai că mai existau şi

alte lucruri, de exemplu neliniştea şi confuzia pe care

le simţeam. îmi era frică. Mă aflam în prezenţa unui

înger vizibil şi îmi era frică. Nu copleşitor de frică,

dar destul cât să sufăr, ca şi cum cineva m-ar fi legat

la un curent electric doar atât de puternic încât să mă

usture.

Am luat încă o sticlă de cola, savurându-i răceala,

deşi eram şi eu îngheţat, şi am băut din ea.

M-am aşezat pe scaunul de lângă birou.

— Am înţeles, nu ne urâţi, desigur, am spus. Dar

cu siguranţă că nu prea mai aveţi răbdare în ce ne


priveşte, ţinând cont de strădania voastră de a ajunge

la o rezolvare simplă.

A zâmbit, ca şi cum felul în care mă exprimasem i-

ar fi plăcut, apoi mi-a răspuns.

— Din ce motiv aş putea eu să-mi pierd răbdarea?

m-a întrebat cu blândeţe. De fapt, de ce-mi pui

întrebări despre gândurile şi sentimentele noastre?

A ridicat din nou din umeri.

— Nu înţeleg când interveniţi şi când nu, am spus.

— Aha, iată o întrebare pertinentă. Pot să-ţi

răspund la ea, a zis el calm.

Vocea lui părea la fel de blândă ca a lui Malchiah,

dar mai tânără, aproape de băiat. Părea un băiat care

vorbeşte cu stăpânirea unui bărbat matur.

— Liberul vostru arbitru este cel care contează, şi

nu ne vom împotrivi niciodată, mi-a explicat. Aşadar,

tot ceea ce spunem sau facem, felul în care apărem,

totul are legătură cu acest fapt, că decizia vă aparţine.

Am încuviinţat din cap. Am terminat a doua

băutură răcoritoare. îmi simţeam trupul ca pe un

burete.

— Am înţeles, am spus, numai că Malchiah a fost

în stare să-mi arate toată viaţa mea.

— Ţi-a arătat trecutul, a spus el. Ce te preocupă

acum pe tine este viitorul. Stai de vorbă cu mine, dar

234 A N N E R I C E

în acelaşi timp te gândeşti la nenumărate lucruri, şi

toate se leagă de viitor. Te întrebi cum o vei mai

putea întâlni din nou pe Liona şi ce se va întâmpla

când o vei întâlni. Te gândeşti ce ar trebui să faci în

această viaţă ca să ştergi orice dovadă din trecutul tău

ca Lucky Vulpoiul. Nu vrei ca trecutul tău să-i poată

tulbura vreodată pe Liona şi pe Toby. Te întrebi de ce

ultima misiune primită de la Malchiah a fost atât de

diferită de cealaltă şi cum ar putea arăta următoarea.

Avea dreptate. în mintea mea clocoteau toate

aceste întrebări.

— De unde să încep? am spus.

Dar ştiam de unde.

M-am dus în baie şi am făcut cel mai lung duş din

istoria mea personală. Oricum părea că istoria mea

conta suficient cât să-mi ocupe gândurile. Liona şi

Toby. Oare ce anume îmi cerea prezenţa lor în viaţa

mea să fac mai departe? Nu mă gândeam la telefoane,

grija pentru ei ori vizite. Mă gândeam ce trebuia să

întreprind ca să-mi răscumpăr oribilul trecut. Ce

trebuia să facă Lucky Vulpoiul în legătură cu trecutul

lui.

M-am bărbierit şi m-am îmbrăcat cu blugi călcaţi

şi cu o cămaşă albastră. Nutream dorinţa răutăcioasă

să-l văd pe îngerul meu păzitor schimbându-şi

hainele în funcţie de mine.


N-a facut-o. Am intrat şi l-am găsit aşezat pe

scaunul cu spătar înalt de lângă şemineu, privind fix

în vatra goală.

— Ai dreptate, i-am spus, de parcă nu ne-am fi

întrerupt discuţia. Vreau să cunosc toate răspunsurile

legate de viitor, mai ales despre viitorul meu. Şi

trebuie să-mi amintesc că nu te afli aici ca să mi-1

faci mai uşor.

— într-un fel nu, într-un fel da, a spus el. Dar ai de

îndeplinit nişte lucruri şi trebuie să le îndeplineşti. Va

trebui să faci din nou ceea ce ai făcut mereu cel mai

bine.

Avea o cută între sprâncene şi pupilele i se

mişcau, încet, dar continuu, ca şi cum m-ar fi urmărit,

ca şi cum ar fi urmărit mereu un ecran pe care se

desfăşurau imagini cu amănunte de neînţeles.

— Petreci prea multă vreme cercetându-ne

chipurile, mi-a atras el atenţia. Nu vei reuşi să ne

înţelegi în acest fel. N-am putea să-ţi explicăm felul

în care gândim, nici dacă am dori.

— Expresia feţelor voastre nu poate să ne

păcălească, să ne tragă pe sfoară? l-am întrebat.

— Nu, a răspuns el, cu un zâmbet egal.

— Te bucuri că te pot vedea?

— Da, a spus. Ne bucurăm de universul fizic.

întotdeauna ne-am bucurat. Ne place să avem corp.

236 A N N E R I C E

Ni se pare interesant.

Eram fascinat.

— Te bucuri că vorbeşti cu mine şi că pot să-ţi

aud vocea? l-am întrebat. Chiar îţi place?

— Da, a răspuns. îmi place foarte mult.

— Cred că ai suferit groaznic în cei zece ani cât

am fost ucigaş, am spus.

A râs, dar iară să scoată un sunet, şi a ridicat ochii

spre tavan. Pe urmă s-a uitat la mine.

— N-a fost perioada mea cea mai grozavă, a spus.

Trebuie să recunosc.

Am dat din cap înţelegător, ca şi cum l-aş fi făcut

să recunoască o mulţime de lucruri, dar de fapt nu

recunoscuse nimic.

M-am dus în bucătărie şi mi-am făcut cafea. După

ce în sfârşit mi-a ieşit o ceaşcă pe gustul meu, m-am

întors la el, sorbind din cană, savurându-i căldura la

fel cum savurasem răceala băuturii de mai înainte.

— De ce i s-a îngăduit lui Ankanoc să mă pună la

încercare? l-am întrebat. De ce i s-a îngăduit să mă

ducă pe căi greşite, la Roma?

— Pe mine mă întrebi? a spus.

Din nou a ridicat uşor din umeri.

— îngeri speciali li se arată celor cu un destin

special. Şi demoni speciali îi ispitesc după putinţa lor.

— Aşadar, vor mai apărea. Diavolul nu renunţă


niciodată.

A reflectat la întrebarea mea şi mi-a făcut semn că

nu poate răspunde. Doar o mică fluturare a mâinii, o

ridicare din sprâncene.

— Ce ai aflat despre el? m-a întrebat.

— M-a atacat pe calea raţiunii, controverse vechi,

teorii pe care le-am citit. S-a aventurat până la

filozofia New Age, adică a invocat experienţa celor

care au călătorit în afara trupului, a celor care spun că

s-au întors din moarte. Le-a tocat pe toate. Ideea este

că mi-a atacat credinţa prin raţiune mai degrabă decât

să încerce să-mi pună la încercare emoţiile.

A căzut din nou pe gânduri, sau cum s-or fi numit

la ei. Mi se părea de vârsta mea, dar nu înţelegeam

deloc de ce îl aleseseră roşcat, şi părea să aibă un trup

mai bine legat decât al lui Malchiah. Toate astea ar fi

trebuit să capete un înţeles, dar care? Probabil că

existau reguli după care se înfăţişau, dar păreau prea

complicate şi încurcate ca să le înţeleg.

A vorbit brusc, aducându-mă din nou în

conversaţie.

— Există o legendă veche, a zis el, care spune că

un sfânt a rostit odată: „Chiar dacă prinţul

întunericului ia chipul unui înger, îl vei recunoaşte

după coada de şopârlă.”

Am râs.

238 A N N E R I C E

— Ştiu legenda, am spus. îl cunosc şi pe sfânt. Ei

bine, Ankanoc nu a avut coadă de şopârlă.

— Dar şi-a dat arama pe faţă, fără îndoială. L-ai

mirosit devreme, după felul cum vorbea, după

consideraţiile despre fiinţele umane.

— Cât se poate de exact, am spus eu. Şi după felul

în care manevra punctele de vedere ale prezentului în

probleme de viaţă şi de moarte şi de motivele pentru

care existăm. Ce este fascinant în legătură cu aceste

puncte de vedere este că au fost emise de o mare

varietate de gânditori şi că unele dintre ele aparţin

unor specialişti în fizică din lumea întreagă. Dar

Ankanoc le trata ca şi cum ar reprezenta o nouă

dogmă.

— Nu uita un lucru, mi-a spus el. Nu contează ce

face şi ce spune, întotdeauna se va da de gol.

Demonii sunt prea plini de ură şi de furie ca să fie

foarte deştepţi. Nu-i supraestima. Poate fi la fel de

periculos ca şi a-i subestima. în ce-1 priveşte pe

Ankanoc, dacă îl vei striga pe nume, va fi nevoit să-ţi

răspundă, aşa că pare greu de crezut că va mai încerca

vreo altă întrupare.

— Aşadar, susţii că demonii nu sunt la fel de

deştepţi ca îngerii.

— Ar putea fi, mi-a răspuns, dar starea de spirit le

tulbură inteligenţa. Le tulbură capacitatea de a vedea


şi de a înţelege. Tulbură tot ce fac. Acesta este

impasul în care se află pentru că refuză să admită că

au pierdut.

Ce frumos suna! îmi plăcea. îmi plăcea cât de

complicat suna şi cât de adevărat era.

— îl cunoşti personal? l-am întrebat.

— Personal? a izbucnit în râs. Personal! a repetat,

cu gura până la urechi. Toby, eşti un tânăr fascinant!

Nu, nu-1 cunosc personal. Nu cred că mi-ar fi acordat

această favoare. A râs din nou. Nu cred că-şi face

griji în ce mă priveşte, „un înger păzitor oarecare”.

Doar Malchiah îl dă peste cap. Faţă de el mai are de

învăţat.

— Deci după ce terminăm treaba şi trag un pui de

somn, tu şi Ankanoc nu puteţi da o fugă împreună în

lumea îngerilor, ca să beţi una mică.

— Nu, a râs el din nou. Şi, apropo, să nu crezi că

sunt liber când tu dormi. Dar bănuiesc că ştii deja.

— Ai fost cu mine la Roma? l-am întrebat.

— Sigur că da. Sunt mereu cu tine. Sunt îngerul

tău păzitor, ţi-am spus. Sunt lângă tine de când te-ai

născut.

— Dar la Roma n-ai putut să fii lângă mine, să mi

te arăţi, să mă ajuţi?

— Ce părere ai? mi-a răspuns el cu o întrebare.

240 A N N E R I C E

— O, nu începe iarăşi. Voi, îngerii, nu răspundeţi

niciodată!

— Noi nu răspundem! a şoptit. Dar ştim amândoi

măcar un motiv pentru care eşti atât de neliniştit. Nu-

ţi place că n-am venit să te ajut. Dar a venit Malchiah,

nu-i aşa?

— Da, în cele din urmă, i-am răspuns. A venit

când totul se terminase. Oare niciunul dintre voi n-ar

fi putut să mă avertizeze că sunt urmărit de o creatură

cu asemenea posibilităţi?

A ridicat din umeri.

— Cred că ar trebui să acţionezi ca Malchiah, am

spus.

— Dacă vrei. Dar iată şi altă variantă, a zis.

Malchiah este serafim. Eu nu sunt.

— Atunci de ce te afli aici? l-am întrebat.

— Pentru ca ai nevoie de mine şi pentru că mă

doreşti aici, pentru că n-ai odihnă şi n-ai nicio idee ce

să faci mai departe. Uite doar o parte dintre motive.

Cred că este momentul să începi să faci ce-ai făcut

după ultima misiune. Aşa că mai bine plec.

— Aş vrea să te pot vedea mereu.

— Numai îţi imaginezi că-ţi doreşti asta. Ai

memorie scurtă. Nu vreau să te împiedic să fii bărbat.

— Copiii îngerilor sunt nişte singuratici? am


întrebat.

— Tu eşti, nu-i aşa? Dar crezi că, aflat în

compania oricâtor îngeri, ţi-ar dispărea dorinţa

omenească? Suntem aici pentru că eşti om. Şi vei

rămâne o fiinţă omenească până în ziua în care vei

muri.

— Aş vrea să ştiu cum arăţi cu adevărat! am

strigat.

însă atmosfera din jurul meu s-a schimbat într-o

clipă. Parcă o forţă precisă scutura toată încăperea,

sau toată clădirea, dar cu siguranţă întreaga mea

vedere.

Interiorul încăperii s-a înceţoşat. Gravitaţia a

dispărut. Nu mai puteam să mă ţin pe picioare. Un

sunet fară sfârşit mi-a umplut urechile, un sunet

asemănător cu reverberaţiile unui gong uriaş şi în

acelaşi timp o lumină albă fară măsură mi-a copleşit

privirea, străbătută doar de mari străfulgerări aurii

arcuite. Dar nu puteam vedea decât lumina

explodând. Avea un miez, unul viu, vibrant, din care

se împrăştiau raze de aur, şi curând totul a devenit

dincolo de orice cuvânt aş fi avut la îndemână.

Căutam în zadar în mintea mea concepte în stare să

cuprindă această lumină, să o măsoare, să o păstreze,

dar nu existau. Nu era decât o mişcare, o mişcare

formidabilă, ceva aidoma convulsiilor unei erupţii.

242 A N N E R I C E

Dar faţă de ceea ce vedeam, cuvintele nu însemnau

nimic. Am avut sentimentul colosal că înţeleg.

M-am auzit icnind tare „Da!”, însă vorba s-a terminat

înainte de a începe. Lumina descria un spaţiu mai

mare decât puteam vedea ori asimila, şi totuşi îl

vedeam, vedeam marginile nesfârşirii. Sunetul a

ajuns la o intensitate devoratoare. Lumina s-a

concentrat, apoi a dispărut.

M-am trezit întins pe jos, uitându-mă la cupola

acoperişului de deasupra. Am închis ochii. Nu

puteam reproduce în minte nimic asemănător, nimic

comparabil cu ceea ce văzusem şi auzisem.

— Iartă-mă, am şoptit. Ar fi trebuit să ştiu.

Capitolul paisprezece

Am DESCHIS COMPUTERUL mai ales ca să culeg informaţii

despre perioada misiunii mele la Roma.

N-am fost surprins să aflu că nu pot găsi în niciun

fel de document istoric numele celor pe care-i

vizitasem.

în schimb, oribila păţanie a fiului lui Giovanni la

Florenţa apărea în mai multe locuri. Nu se dădeau

nume, nici al celui acuzat de groaznica blasfemie, nici

ale supravieţuitorilor din familia lui. Dar incidentul


era fară îndoială acelaşi, iar amintirea bătrânului

Giovanni îmi rămăsese vie, aşa cum se uita la mine în

sinagogă, după ce încetasem să mai cânt la lăută.

Nu mai aveam nicio îndoială că misiunea mea se

petrecuse printre oameni reali. Şi am regăsit povestea

în nenumărate surse ale timpului.

Am găsit curând şi o informaţie pe care nu ar fi

trebuit să o uit, şi anume că Roma fusese cucerită şi

prădată în 1527, şi că se pierduseră mii de vieţi.

Unele surse susţineau chiar că întreaga comunitate

evreiască dispăruse atunci.

Părea că toţi cei pe care îi cunoscusem în Roma ar

fi putut muri în acel moment, la nici nouă ani după

vizita mea.

Am mulţumit Domnului că nu cunoscusem această

parte a istoriei cât timp mă aflasem acolo. Dar, şi mai

important, am înţeles într-o clipă ceea ce nu văzusem

în toată viaţa mea egoistă: că este obligatoriu să nu

ştim ce ne rezervă viitorul. N-ar exista prezent, dacă

viitorul ar fi cunoscut.

Probabil că mintea mea intuise asta încă de la

vârsta de doisprezece ani. Dar acum adevărul mă

izbea cu o forţă concretă şi mistică. Şi îmi amintea că

aveam de-a face cu creaturi precum Malchiah şi

Shmarya, care ştiau mult mai mult despre viitor decât

244 A N N E R I C E

îmi doream eu să aflu. Nu avea niciun sens să te

înfurii pe ei sau să le porţi pică, pentru că trăiau cu

această povară.

Dar mai erau o mulţime de lucruri la care voiam să

meditez.

în loc de asta, am redactat o descriere scurtă şi

concisă a ceea ce mi se întâmplase de la ultimul

„raport”. Am relatat nu numai aventurile petrecute la

Roma, ci şi povestea întâlnirii cu Liona şi Toby şi tot

ce se întâmplase atunci.

Mi-a trecut prin minte, după ce am terminat, că

poate existau motive limpezi pentru care a doua mea

misiune se dovedise diferită de prima. în prima

aventură fusesem trimis să îndeplinesc un lucru mai

degrabă simplu — să salvez o familie şi o comunitate

de o acuzaţie injustă. Folosisem înşelătoria ca să

rezolv problema, dar nu avusesem nici cea mai mică

umbră de îndoială că aceasta era calea corectă.

Poate că îngerii nu încurajau minciunile pe care le

folosisem în Vremea îngerului, dar mă lăsaseră să o

fac şi simţeam că ştiu de ce.

Mulţi oameni de pe lumea aceasta au minţit ca să

se salveze din calea răului şi a nedreptăţii. Cine n-ar

fi minţit, în vremurile noastre, ca să-i salveze pe evrei

de la genocid şi din mâinile celui de-al Treilea Reich?


Dar a doua misiune nu implicase astfel de situaţii,

îmi dădusem silinţa să folosesc adevărul pentru a

rezolva problemele din faţa mea, şi descoperisem că

era o încercare complexă şi greu de îndeplinit.

Era cazul poate să presupun că fiecare misiune

care avea să urmeze avea să fie mai complicată decât

precedenta? Tocmai începusem să reflectez la toate

acestea, dar în cele din urmă m-am oprit.

Venise ora prânzului. Mă trezisem de zece ore şi

scrisesem aproape fară pauză în tot acest răstimp. Nu

mâncasem nimic. Mai aveam puţin şi riscam să văd

îngeri care nu existau.

Mi-am luat haina şi am coborât la masă în restau-

rantul Mission Inn şi, după ce farfuriile au fost

strânse din faţa mea, m-am trezit din nou meditând.

Tocmai beam ultima ceaşcă de cafea când am

remarcat că un bărbat tânăr de la altă masă se uita la

mine, deşi, atunci când l-am fixat cu privirea, s-a

prefăcut că citeşte ziarul.

Mi-am îngăduit să-l cercetez îndelung. Nu părea

nici înger, nici dibbuk, doar un bărbat. Era mai tânăr

decât mine şi, în timp ce-1 urmăream, m-a privit de

mai multe ori, apoi în cele din urmă s-a ridicat şi a

plecat de la masă.

N-am fost surprins să-l descopăr în holul hotelului,

246 A N N E R I C E

aşezat într-unul dintre fotoliile uriaşe, cu privirea

fixată spre uşa restaurantului.

Am ţinut minte ceea ce vedeam: era tânăr, poate

mai tânăr cu patru-cinci ani decât mine. Avea părul

castaniu scurt şi ondulat şi ochi albaştri aproape

frumoşi. Purta ochelari cu rame negre, atunci când

citea. Şi era îmbrăcat la modă, într-o jachetă Norfolk

din catifea reiată maro, cu pulover pe gât şi pantaloni

gri. I se citea pe chip o oarecare vulnerabilitate şi

nerăbdare, ceea ce îmi alunga îngrijorarea în legătură

cu vreun pericol, dar nu-mi plăcea să fiu remarcat de

nimeni, aşa că m-am întrebat cine era şi ce căuta

acolo.

Dacă era un alt înger implicat în povestea mea,

voiam să ştiu. Iar dacă era alt diavol, ei bine, nu avea

prestanţa şi încrederea în sine a lui Ankanoc şi nu-mi

imaginam că mă va aborda.

Dar problema pericolului rămânea totuşi reală.

Lucky Vulpoiul fusese întotdeauna atent la cei care ar

fi putut să-l urmărească, indiferent dacă erau trimişi

de duşmani sau de şeful lui.

Totuşi, acest bărbat nu părea câtuşi de puţin peri-

culos. Niciun poliţist, niciun agent al Justiţiarului nu

s-ar fi uitat la mine atât de nedisimulat. Un alt asasin

nu şi-ar fi făcut deloc simţită prezenţa. Incidentul


părea mai degrabă menit să mă facă să-mi dau seama

cât de în siguranţă mă simţeam, deşi păstram urme de

îngrijorare pentru faptul că-i destăinuisem

Justiţiarului numele meu adevărat.

Am dat totul uitării, am găsit un loc liniştit în

curtea interioară de afară, unde soarele ardea plăcut şi

briza era răcoroasă, şi i-am telefonat Lionei.

Sunetul vocii ei aproape că mi-a umplut ochii de

lacrimi. Şi abia în timp ce stăteam de vorbă mi-am

dat seama că trecuseră cinci zile de când ea şi Toby

zburaseră spre casă.

— Crede-mă, i-am spus, am vrut să te sun mai

demult. M-am gândit mereu la voi, după ce aţi plecat.

Vreau să vă revăd curând.

Şi ea voia, mi-a spus. Tot ce aveam de făcut era să

stabilesc locul şi momentul. Mi-a explicat că fusese

la avocat cu toate hârtiile pe care i le dădusem. Tatăl

ei se dovedea încântat că îmi asumam în acest fel

responsabilitatea pentru fiul meu.

— Dar, Toby, ceva mă nedumereşte, a continuat

ea. Verii tăi de aici ştiu că eşti în viaţă?

— Nu, nu ştiu, am recunoscut. Iar dacă mă întorc

acolo, probabil că ar trebui să dau ochii cu ei.

— Există ceva ce nu ţi-am spus până acum, dar

cred că ar trebui să afli. Acum trei ani, când ai fost

248 A N N E R I C E

declarat...

— Mort din punct de vedere legal? am ajutat-o eu.

— Da, ei bine, vărul tău Matt a scos toate lucrurile

tale vechi care fuseseră până atunci păstrate într-un

depozit şi a trecut pe la mine ca să-mi aducă unele

dintre cărţile tale. Toby, ştie şi el, i-am mărturisit că

Toby este fiul tău.

— Foarte bine, Liona, mă bucur. Nu mă

deranjează câtuşi de puţin că Matt ştie. Nu te pot

acuza că i-ai mărturisit.

— Păi, ar mai fi ceva. îl cunoşti pe tata, ştii că e

doctor.

— Da.

— I-a cerut permisiunea lui Matt să facă nişte

teste ADN pe probele prelevate din apartamentul

mamei tale. Tata a spus că le vrea din motive

medicale, să ştie dacă există vreo problemă de

sănătate în familia ta pe care Toby ar putea să...

— înţeleg, am spus.

Am simţit că îngheţ. M-am străduit să-mi păstrez

vocea liniştită.

— Nu-i nimic. E absolut de înţeles, am minţit eu.

Matt a fost de acord, iar tatăl tău a testat ADN-ul

familiei mele şi al micului Toby.

Ceea ce însemna că undeva într-un dosar exista înre-


gistrat ADN-ul lui Lucky Vulpoiul. Inima mea a uitat să

bată de vreo două ori.

— Sper că nu încerci să-mi spui că există vreo

problemă congenitală...

— Nu, doar voiam să ştii. Am crezut că eşti mort,

Toby.

— Liona, nu-ţi face griji. Totul e în regulă. Mă

bucur că ai facut-o. Acum tatăl tău ştie sigur că micul

Toby este al meu.

— Da, şi asta a vrut să afle, a mărturisit ea. Acum

există dovada compatibilităţii, cum o numesc ei.

— Ascultă, iubito, am spus. Am ceva de rezolvat.

Trebuie să stau de vorbă cu şeful meu. După ce aflu

ce program am, te sun din nou. Acum ai numărul meu

de telefon. Poţi să mă cauţi oricând doreşti.

— O, nu vreau să te deranjez, Toby, a insistat ea.

— Dacă nu răspund, înseamnă că nu pot, i-am

spus.

— Toby?

— Da.

— Vreau să-ţi spun ceva, dar n-aş vrea să te sperii.

— Sigur. Ce este?

— Te iubesc, a zis ea.

Am oftat prelung.

— Sunt mereu bucuros să aud asta, am şoptit.

250 A N N E R I C E

Pentru că inima mea e în mâinile tale.

Am închis.

Eram deosebit de fericit şi deosebit de îndurerat.

Mă iubea. Şi eu o iubeam, dar toate celelalte

adevăruri întunecate se amestecau între noi, mai

repede decât le puteam numi sau recunoaşte. Niciunul

dintre urmăritorii lui Lucky Vulpoiul nu obţinuse

vreodată o probă ADN de-a lui, dar de-acum

Justiţiarul ştia că Lucky Vulpoiul şi Toby O’Dare

sunt una şi-aceeaşi persoană, şi exista o probă ADN a

familiei lui Toby O’Dare într-un dosar din New

Orleans. Iar eu fusesem atât de nebun încât să-i

dezvălui Justiţiarului că provin din New Orleans.

„Sunt unele lucruri pe care trebuie să le faci”, îmi

spusese în atâtea feluri Shmarya, şi avusese dreptate.

Nu puteam face nimic în problema ADN-ului şi poate

că nici nu conta, având în vedere în ce fel fuseseră

duse la îndeplinire diversele mele misiuni, dar aveam

de făcut alte lucruri, şi încă repede.

Am părăsit hotelul şi am plecat cu maşina la Los

Angeles.

Apartamentul meu era aşa cum îl lăsasem, cu uşile

deschise larg spre terasă, iar florile de jacaranda

acopereau în continuare străduţa liniştită de dedesubt.

M-am schimbat în nişte haine vechi şi am condus

până la garajul unde îmi ţineam camionetele,


deghizările şi alte materiale pe care le folosisem în

ultimii doi-trei ani. Timp de două ore, cu mănuşi şi

halat de protecţie, am distrus tot felul de lucruri.

Nu-mi confecţionasem niciodată amestecurile

otrăvitoare din aşa-numitele „substanţe controlate”.

Aproape toate amestecurile mortale pe care le

inventasem aveau la bază substanţe şi plante

disponibile peste tot. Folosisem seringi hipodermice

pe care le putea cumpăra fără probleme orice

diabetic. Cu toate acestea, adunate laolaltă, obiectele

din garajul meu ar fi putut constitui o probă, aşa că

m-am simţit mult mai bine după ce ultima sticluţă s-a

golit şi ultimul ambalaj a ars. Toate s-au transformat

în cenuşă. Iar cenuşa am spălat-o cu un şuvoi de apă.

Am curăţat cu mare atenţie camionetele, apoi le-

am lăsat în diferite locuri din centrul Los

Angelesului, cu cheile în contact. Numerele de

înmatriculare nu erau o probă, aşa că nu mă temeam

de ele. După ce am abandonat şi ultima maşină am

mers pe jos încă vreo şase străzi, socotind că deja

toate fuseseră furate, apoi am luat un taxi ca să mă

întorc în apropierea garajului.

Locul era acum gol. Am lăsat uşile deschise şi

descuiate.

Peste câteva ore, acolo avea să fie plin de oameni

252 A N N E R I C E

ai străzii, în căutare de obiecte de valoare sau de

adăpost. Obiectele lor personale, amprentele şi ADN-

ul lor urmau să se împrăştie curând peste tot, iar locul

avea să se transforme într-o fundătură, ca toate

garajele pe care le folosise Lucky Vulpoiul.

Am condus până acasă simţindu-mă ceva mai în

siguranţă, simţind că Liona şi Toby erau ceva mai în

siguranţă. Nu puteam fi sigur cu adevărat de nimic.

Dar mă străduiam pe cât puteam ca Lucky Vulpoiul

să nu le facă rău.

Simţeam o îngrijorare considerabilă şi inevitabilă.

Mi-am dat seama că, indiferent ce se întâmplase între

mine, Malchiah şi Shmarya, devenisem în lume Toby

O’Dare, iar Toby O’Dare nu mai existase până acum.

Mă simţeam gol şi vulnerabil, şi nu-mi plăcea asta.

De fapt, eram chiar surprins de cât de mult îmi

displăcea.

în aceeaşi noapte am luat un avion către New

York.


A doua zi am procedat la fel şi în garajul de acolo.

Trecuse un an de când nu mai intrasem în locul acela

şi nu mi-a făcut nicio plăcere să mă întorc. New

Yorkul îmi stârnea o mulţime de amintiri neplăcute şi

mă simţeam deosebit de sensibil la ele, acum. Dar

ştiam că aveam ceva de terminat. Am mutat şi aici

maşinile în zone unde eram sigur că vor fi furate şi

am lăsat garajul la fel ca pe celălalt, deschis oricui

voia să-şi facă un cuib în el.

Intenţionam să părăsesc New Yorkul imediat, dar

trebuia neapărat să rezolv ceva. M-am gândit mult

înainte să pun în practică micul meu plan. Mi-am

petrecut seara şi dimineaţa următoare gândindu-mă

numai la asta. Eram foarte bucuros că nu mi se

arătaseră îngerii, îmi dădeam seama de ce. Şi am

început să mai înţeleg câte ceva din condiţiile noii

mele existenţe.

Când s-a făcut după-amiază, am plecat de la hotel

ca să găsesc o biserică catolică.

Cred că am hoinărit ore întregi până să găsesc una

în care să mă simt aşa cum doream să mă simt; şi

vorbesc acum doar despre sentimente, fără să amestec

niciun gând.

Mi-am dat seama că eram undeva în centrul

254 A N N E R I C E

oraşului. Am tras de cordonul clopoţelului casei

parohiale şi i-am spus bătrânei care mi-a răspuns că

vreau să mă spovedesc. S-a uitat la mâinile mele. Era

cald, iar eu purtam mănuşi.

— Poţi să-l chemi pe cel mai bătrân preot? am

întrebat-o.

Nu eram sigur dacă m-a auzit şi m-a înţeles. M-a

condus într-o sală de aşteptare sărăcăcios mobilată,

cu o masă şi câteva scaune de lemn. O ferestruică

acoperită de perdele prăfuite dădea într-o curte pavată

cu asfalt. Un crucifix străvechi atârna pe perete. Am

rămas cât se poate de liniştit şi m-am rugat.

Cred că am aşteptat jumătate de oră până să apară

un preot foarte bătrân. Dar dacă ar fi fost mai tânăr,

probabil că aş fi lăsat ceva în cutia milei şi aş fi plecat

fară să scot o vorbă. Preotul părea o relicvă străveche,

cumva uscat, cu un cap pătrăţos extrem de mare şi cu

ochelari cu rame de sârmă pe care şi i-a scos şi i-a

lăsat pe masa de alături.

A despăturit patrafirul purpuriu, o fâşie lungă de

mătase fară de care nu putea asculta spovedanii, şi

apoi şi l-a petrecut în jurul gâtului. Avea părul gras şi

ciufulit. S-a aşezat în scaunul lui de lemn şi a închis

ochii.


— Iartă-mă, părinte, căci am păcătuit, am spus.

Au trecut mai mult de zece ani de la ultima mea

spovedanie şi m-am îndepărtat peste măsură de

Domnul. Vreme de zece ani am comis păcate teribile,

atât de multe, încât nici nu le-aş putea enumera pe

toate, şi abia dacă pot număra de câte ori am făcut

fapte rele.

N-am primit niciun fel de răspuns la această măr-

turisire.

— Am luat viaţa altora deliberat şi cu bună ştiinţă,

am spus. M-am amăgit că omor oameni răi, dar de

fapt am distrus vieţile unor nevinovaţi, mai ales la

început, şi nici nu pot înşira numele lor. După acele

prime şi teribile crime, am început să lucrez pentru o

agenţie care m-a pus să-i omor pe alţii şi am ascultat

ordinele ei fără să cârtesc, am provocat moartea a

câte cel puţin trei oameni pe an, vreme de zece ani.

Această agenţie mi-a spus că este în slujba băieţilor

buni şi cred că înţelegeţi de ce nu vă pot dezvălui mai

mult. Nu pot să vă spun pe cine am omorât, nici

pentru cine. Pot doar să vă mărturisesc cât de rău îmi

pare, şi am jurat în genunchi să nu mai fac asta

niciodată. M-am căit din toată inima. Şi am căutat o

cale să repar ce-am făcut, ca să pot răscumpăra în anii

ce vor veni aceşti ultimi zece ani. Am găsit un

256 A N N E R I C E

îndrumător spiritual care ştie în întregime tot ce am

înfăptuit şi care mă ghidează în ispăşire. Cred cu tărie

că Dumnezeu m-a iertat şi am venit să mă absolvi de

păcate.

— De ce? m-a întrebat.

Avea o voce profundă, de bariton. Nu s-a mişcat,

nici nu a deschis ochii.

— Pentru că vreau să mă duc la împărtăşanie, am

răspuns. Vreau să pot să stau în biserica mea laolaltă

cu cei care cred în Dumnezeu la fel ca mine, şi vreau

să mă pot înfăţişă din nou la masa Domnului.

A rămas neclintit, la fel ca şi până atunci.

— Un îndrumător spiritual? a întrebat. De ce ţi-a

oferit el iertarea? — a rostit tare ultima frază, ca şi

cum vorbele i-ar fi răsunat în piept.

— Nu este vorba despre un preot catolic, am

răspuns. E o persoană absolut de încredere şi cu o

judecată impecabilă, ale cărei sfaturi mi-au însoţit

căinţa. Dar eu sunt catolic şi de aceea m-am înfăţişat

în faţa dumneata.

Am continuat explicându-i cum comisesem şi alte

păcate, ale dorinţei, ale lăcomiei şi alte păcate de

muritor. Lipsisem, desigur, la slujba de duminică şi

nu ţinusem zilele de post. Nu sărbătorisem Crăciunul

şi Paştele. Trăisem fără Dumnezeu. Am continuat


spovedania fără întrerupere. I-am mărturisit că aveam

un băiat, fructul greşelilor mele din tinereţe, şi că

aproape tot ce câştigasem din acţiunile ultimilor ani

le era destinat acestui copil şi mamei lui. îmi

păstrasem atât cât să pot trăi mai departe, dar nu

intenţionam să mai ucid vreodată.

— Doresc să-mi dai iertarea, am spus în cele din

urmă.

între noi s-a lăsat liniştea.

— îţi dai seama că un nevinovat ar putea fi acuzat

de crimele comise de tine? a îndrăznit el — vocea

baritonală îi tremura uşor.

— După ştiinţa mea, nu s-a întâmplat asta până

acum. în afara acţiunilor nesăbuite pe care le-am

întreprins la început, tot ce am făcut ca asasin plătit a

fost acoperit. Dar după câte ştiu, nici pentru primele

crime nu a fost acuzat nimeni. Am aflat destule

despre ele şi nu, nimeni n-a fost pus sub acuzare.

— Dacă va fi învinovăţit cineva vreodată de

faptele tale, va trebui să vii în faţa judecăţii, mi-a

spus.

A oftat, dar n-a deschis ochii.

— Voi veni.

— Şi nu vei mai ucide niciodată, nici măcar pentru

258 A N N E R I C E

cei care susţin că sunt băieţi buni, a murmurat.

— Aşa este. Niciodată. Indiferent ce s-ar întâmpla.

N-a spus nimic o vreme.

— Acel părinte spiritual, a început el.

— Te rog să nu insişti să-i dezvălui identitatea, şi

nici identitatea celor pentru care am comis crimele.

Crede-mă că îţi spun adevărul. Am venit aici exact

din acest motiv.

A reflectat. Apoi a continuat cu vocea lui sonoră.

— Ştii că reprezintă un sacrilegiu să minţi la

spovedanie.

— N-am omis nimic. N-am minţit despre nimic.

Şi îţi mulţumesc că mă înţelegi şi că nu mă sileşti să-

ţi ofer alte detalii.

Nu mi-a răspuns. A aşezat o mână noduroasă şi

stângace pe tăblia mesei.

— Părinte, i-am spus, unui om ca mine îi este greu

să devină o persoană responsabilă în această lume.

Este imposibil să-i pot dezvălui cuiva trecutul meu.

Este cu neputinţă să înalţ un pod între mine şi fiinţele

nevinovate care n-au făcut niciodată lucruri la fel de

îngrozitoare ca mine. Vreau să-i devin devotat Dom-

nului. Voi lucra pentru el şi numai pentru el. Dar sunt

un om din această lume şi vreau să mă pot duce la


biserică împreună cu alţi oameni din această lume,

vreau să pot asculta slujba împreună cu ei şi vreau să

pot întinde mâinile ca să le apuc pe ale lor atunci

când spunem rugăciuni sub acoperişul lui Dumnezeu.

Vreau să primesc sfânta împărtăşanie laolaltă cu ei.

Vreau să pot fi un membru al bisericii mele, în lumea

în care trăiesc.

A tras aer în piept, cu zgomot.

— Spune rugăciunea de căinţă, a zis el.

Am simţit că intru în panică. Ajunsesem la singura

parte a spovedaniei pe care nu o detaliasem în minte.

Nu-mi aduceam aminte toată rugăciunea.

— Doamne, Dumnezeul meu, mă căiesc din inimă

că Te-am supărat şi îmi urăsc păcatele care m-au

îndepărtat de Tine, mă tem de pierderea Cerului şi de

durerea Iadului, îmi regret păcatele, pentru că m-au

îndepărtat de Tine şi pentru că le-am făcut atâta rău

sufletelor a căror călătorie pe acest pământ am între-

rupt-o, şi crede-mă că de-acum nu voi mai comite

vreodată lucruri îngrozitoare, indiferent ce se va

întâmpla. Te rog, Doamne, primeşte-mi căinţa şi

dăruieşte-mă cu graţia Ta zi şi noapte. Lasă-mă să fiu

unul dintre copiii Tăi. îngăduie anilor care mi-au mai

rămas să fie ani în care să te servesc pe Tine.

260 A N N E R I C E

Fără să deschidă ochii, a ridicat mâna şi mi-a dat

dezlegarea.

— Penitenţă, părinte? l-am întrebat.

— Fă ceea ce-ţi spune îndrumătorul tău spiritual,

mi-a răspuns.

A deschis ochii, şi-a scos patrafirul şi l-a împăturit.

Se pregătea să plece fară să-mi fi aruncat măcar o

privire.

Am scos un plic din buzunar. Era doldora de banc-

note mari, toate curăţate complet de amprente. I l-am

întins.

— Pentru dumneata, pentru biserică sau pentru

orice doreşti, aceasta este donaţia mea.

— Nu-i nevoie, tinere, ştii bine.

S-a uitat la mine cu ochi mari, apoşi şi a dat să se

îndepărteze.

— Ştiu, părinte. Dar vreau eu să fac această

donaţie.

A luat plicul şi a părăsit încăperea.

Am ieşit afară, am simţit aerul primăvăratic

mângâin- du-mă şi liniştindu-mă, apoi am pornit pe

jos către hotel. Lumina era moale şi dulce, iar eu

simţeam o dragoste copleşitoare pentru toţi trecătorii.

Până şi cacofonia zgomotelor oraşului mă liniştea, iar

vuietul şi zumzetul traficului mi se părea răsuflarea


unei fiinţe, ori bătaia unei inimi.

Când am ajuns la catedrala St. Patrick, am intrat şi

m-am aşezat într-o strană, aşteptând slujba de seară.

Spaţiul vast şi minunat al catedralei mă liniştea la

fel cum o făcuse mereu. Venisem aici şi înainte, şi

după ce-mi dedicasem viaţa Justiţiarului. Uneori

rămăsesem să mă uit ore în şir la altarul îndepărtat,

sau să mă plimb înainte şi înapoi pe culoarele

laterale, admirând magnificele opere de artă şi

mormintele. Cu arcadele ei avântate şi cu grandoarea

ei, reprezenta pentru mine chintesenţa unei biserici

catolice. Mă simţeam dureros de bucuros că mă aflam

aici, acum, dureros de bucuros pentru tot ce mi se

întâmplase în ultimul timp.

Pe măsură ce s-a lăsat seara, s-a adunat o mulţime

considerabilă. M-am apropiat mai mult de altar.

Voiam să aud slujba şi să o văd. în momentul

binecuvântării cu pâine şi vin, am plecat capul şi am

plâns. Nu-mi păsa dacă mă vedea cineva. Nu conta.

Când ne-am ridicat să-i adresăm rugăciunea

Domnului, mi-am scos mănuşile şi m-am prins de

mâini cu cei din jurul meu, rostind cuvintele potrivite.

M-am apropiat de împărtăşanie fără să-mi ascund

lacrimile. Nu conta câtuşi de puţin. Dacă o fi

remarcat vreo persoană, eu n-am remarcat-o. Eram la

fel de anonim ca oricând şi mă simţeam bine în

262 A N N E R I C E

anonimatul meu şi în ritualul slujbei. Dar mă simţeam

şi conectat cu toţi cei din jur, aparţineam locului şi

momentului, iar asta mă făcea să mă simt pur şi

simplu superb.

Poţi să plângi după pofta inimii, atunci când

participi la împărtăşanie într-o biserică catolică.

După aceea a venit un moment când am îngenun-

cheat în strană, cu capul plecat, gândindu-mă cum ar

fi interpretat lumea, lumea reală de afară, gesturile

mele de aici. Lumea modernă detestă teribil

ritualurile!

Ce însemnau ritualurile pentru mine? însemnau

totul, pentru că erau modelele care reflectau cele mai

adânci sentimente şi credinţe ale mele.

Fusesem vizitat de îngeri. Le urmasem îndrumările

pline de dragoste. Dar acesta era doar un miracol.

Minunea întrupării Domnului nostru în pâine şi vin

însemna altceva. Şi această minune conta acum

pentru mine.

Nu-mi păsa ce crede lumea largă. Nu-mi păsa de

teologie, nici de logică. Da, Dumnezeu este peste tot,

da, Dumnezeu e prezent în tot ce există pe lume, iar

Dumnezeu era prezent şi aici. Dumnezeu era prezent

acum, aici, în felul lui, prin mine. Ritualul mi-1

dăduse mie pe Dumnezeu şi mă dăduse pe mine lui


Dumnezeu. Am lăsat această acceptare profundă să se

transforme în cuvinte:

„Doamne, apără-i te rog pe Liona şi pe Toby de

Lucky Vulpoiul şi de tot ce a făcut el. îngăduie-mi să

trăiesc ca să-l slujesc pa Malchiah; îngăduie-mi să

trăiesc pentru Liona şi pentru fiul meu.”

Am mai rostit o mulţime de rugăciuni. M-am rugat

pentru familia mea; m-am rugat pentru fiecare suflet

pe care îl trimisesem pe cealaltă lume; m-am rugat

pentru Lodovico; m-am rugat pentru Justiţiar; m-am

rugat pentru cei mulţi şi fară nume ale căror vieţi

fuseseră întrerupte de răul pe care-1 făcusem. Apoi

m-am lăsat în voia rugăciunii inimii, ascultând numai

vocea lui Dumnezeu.

Slujba se terminase de vreo jumătate de oră. Am

ieşit din strană, ridicându-mă din genunchi ca pe

vremuri, şi am pornit pe culoar cu un sentiment

minunat de pace şi de fericire pură.

în spatele bisericii am descoperit că rămăsese

deschisă doar o uşă laterală din stânga, nu şi intrarea

principală, aşa că m-am îndreptat înspre ea ca să ies

în stradă.

în cadrul uşii stătea un bărbat, cu spatele la

lumină, şi ceva mi-a atras atenţia la el, facându-mă

264 A N N E R I C E

să-l privesc direct.

Era tânărul de la Mission Inn. Purta aceeaşi haină

de catifea reiată, cu o cămaşă albă deschisă la gât sub

o vestă de lână. Se uita fix la mine. Părea tulburat, pe

punctul să vorbească. Dar n-a facut-o.

îmi auzeam pulsul bubuindu-mi în urechi. Ce

naiba căuta aici? Am trecut pe lângă el şi am ieşit

afară, îndreptându-mă către hotel. Tremuram. Am

încercat să parcurg în minte toate posibilităţile care i-

ar fi putut explica prezenţa, dar nu erau prea multe.

Fie era o coincidenţă, fie mă urmărea. Iar dacă mă

urmărea, atunci mă văzuse şi la garajul din Los

Angeles, şi la cel din New York! Mi se părea de

neacceptat.

în anii pe care-i trăisem ca Lucky Vulpoiul nu sur-

prinsesem niciodată pe cineva care să mă urmărească.

Am blestemat din nou ziua când îi mărturisisem

Justiţiarului adevăratul meu nume, dar tot nu puteam

să fac în niciun fel legătura dintre acest tânăr ciudat şi

sclivisit şi vreun scenariu de-al Justiţiarului. Aşadar,

cine era?

Cu cât înaintam mai mult pe Fifth Avenue, cu atât

eram mai sigur că tipul era chiar în urma mea. îl

simţeam. Ne apropiam de Central Park. Traficul

înspre centru era aglomerat şi gălăgios, zgomotul


claxoanelor mă călca pe nervi, iar fumul ţevilor de

eşapament mă facea să lăcrimez. Dar mă simţeam

recunoscător că ne aflam aici, în New York,

înconjuraţi de mulţime, cu lume peste tot în jur.

Ce naiba aveam eu de-a face cu acest băiat? Ce ne

lega? M-am gândit cât se poate de serios că nu era cu

putinţă să acţionez cum ar fi acţionat Lucky Vulpoiul.

Nu mă puteam servi de violenţă. Indiferent ce ar fi

ştiut el despre mine, asta nu era o variantă. Mă

înnebunea acest gând. Mă simţeam prizonier.

Aş fi vrut să mă întorc să văd dacă-1 zăresc, iar

când am cotit pe altă stradă m-am uitat stângaci peste

umăr.

Dintr-odată două braţe hotărâte m-au apucat de

mâini şi m-au tras într-o parte. Mă împiedicasem la

colţ. încercasem să mă redresez, dar păşisem în

stradă. Un taxi trecuse gonind pe lângă mine,

traversând Fifth Avenue pe roşu şi făcând mulţimea

de oameni de pe amândouă trotuarele să strige.

Maşina aproape că mă trântise la pământ.

Tremuram din toate încheieturile.

M-am gândit, evident, că Malchiah sau Shmarya

îmi salvaseră viaţa. Dar m-am întors şi am descoperit

că tânărul la care mă gândeam se afla la numai câţiva

centimetri de mine.

— Maşina aceea te putea omorî, a spus.

266 A N N E R I C E

S-a îndepărtat puţin. Avea o voce cumsecade, care

nu-mi suna deloc cunoscut.

Taxiul s-a izbit de ceva sau de cineva pe cealaltă

parte a bulevardului, cu un zgomot oribil.

Lumea alerga în jurul nostru şi ne dădea de

înţeles, fară putinţă de tăgadă, că blocam trotuarul.

Dar eu voiam să-l văd bine pe bărbat, aşa că nu m-

am mişcat, iar el a rămas la doar un metru distanţă,

privindu-mă fix în ochi, la fel ca în catedrală.

Era cu adevărat tânăr, probabil că abia împlinise

douăzeci de ani. Privirea lui părea cumva să mă

implore.

M-am întors, m-am îndreptat către primul perete şi

m-am rezemat de el. A venit după mine. Exact cum

mă aşteptam. Fierbeam de mânie. Eram furios, furios

că mă urmărise, furios că mă salvase din faţa taxiului.

Eram furios că nu se temea de mine, că îndrăznea să

se apropie de mine, că se lăsa văzut fară frică.

Mă scotea din minţi de-a binelea.

— De când mă urmăreşti? l-am întrebat.

încercam să mă stăpânesc să nu scrâşnesc din

dinţi,

atât eram de furios.

Nu mi-a răspuns. Tremura şi el, rău. îi citeam

spaima pe chip, în felul cum i se mişcau buzele fară

să rostească niciun cuvânt, în felul în care îi jucau


pupilele în timp ce mă privea.

— Ce vrei de la mine? l-am întrebat.

— Lucky Vulpoiul, a spus el încet. Vreau să stăm

de vorbă. Vreau să-mi spui cine te-a trimis să-l omori

pe tata.

Sfârşit

29 ianuarie 2010

Nota autoarei

Cântecele serafimului sunt opere de ficţiune. Cu toate

acestea, unele dintre întâmplările din aceste cărţi au

fost inspirate de evenimente şi persoane reale. Şi am

făcut un efort deosebit pentru prezentarea cât mai

precisă a mediului istoric în care se petrec romanele.

Tragica mutilare a unui tânăr evreu din Florenţa,

în 1493, este descrisă în amănunt în volumul Public

Life in Renaissance Florence (Viaţa publica în Florenţa

Renaşterii) de Richard G. Texler, publicat de Corneli

University Press. Totuşi, în niciunul dintre textele pe

care le-am descoperit nu este menţionată identitatea

băiatului, a rudelor sale sau ce s-a petrecut cu el până

la sfârşit. Am folosit materialele informative doar

268 A N N E R I C E

pentru a crea în roman o versiune imaginară a

incidentului.

Floarea numită „Moartea purpurie” este

închipuită. Din motive evidente, nu am intenţionat să

introduc în această carte amănunte cu privire la o

otravă reală.

Principalele surse folosite pentru romanul de faţă

au fost două cărţi de Cecil Roth, o lucrare foarte

amplă intitulată The History ofthe Jeivs ofltaly {Istoria

evreilor din Italia) şi una de dimensiuni mai reduse,

dar nu mai puţin bogată în informaţii, The Jews ofthe

Renaissance (.Evreii în vremea Renaşterii), publicate

amândouă de Jewish Publication Society din

America. De enorm ajutor mi-au fost fragmente din

periodicul Comunităţii evreieşti, publicat tot de

Jewish Publication Society din America, fragmente

traduse de Moses Hadas. M-a mai ajutat Jewish Life in

Renaissance Italy (Viaţa evreilor în Italia Renaşterii) de

Robert Bonfil, tradusă de Anthony Oldcorn şi

publicată de University of Chicago Press. La fel şi

The Renaissance Popes (Papii Renaşterii) de Gerard

Noel, iar lui Noel îi datorez informaţia că Papa Iuliu

al Il-lea se delecta în fiecare zi cu caviar la masa de

prânz.

Am consultat o mulţime de alte cărţi despre Roma,

despre Italia, despre evreii de peste tot din lume în


epoca Renaşterii, prea multe ca să le pot enumera

aici. Orice student interesat de o documentare mai

amănunţită va descoperi că are la îndemână resurse

din abundenţă.

Vreau să mulţumesc din nou enciclopediei online

Wikipedia.

în ce priveşte lăuta renascentistă, scriind cartea de

faţă, am ascultat multă muzică de acest fel, dar am

fost inspirată în mod special de un compact disc

numit The

Renaissance Lute de Ronn McFarlane. Le recomand

cititorilor fragmentul nr. 7, intitulat simplu

„Pessemeze”. Această piesă s-a dovedit în stare să mă

urmărească în mod special şi mi-1 imaginez pe Toby,

eroul meu, cântând-o în ultimele ore petrecute în

Italia Renaşterii.

încă o dată îmi exprim recunoştinţa că există locuri

atât de frumoase precum hotelul Mission Inn din

Riverside, California şi misiunea San Juan

Capistrano.

Permiteţi-mi să mulţumesc iarăşi, cu recunoştinţă

şi entuziasm, celor de la Jewish Publication Society

din America, pentru toate cercetările întreprinse în

domeniul istoriei evreieşti.Pentru comenzi şi informaţii vă rugăm contactaţi:Editura LEDA Difuzare şi Clubul C r iiă ţ

Calea Plevnei nr. 145, sector 6, Bucureşti, cod poştal 060012

270 A N N E R I C E

Tel.: 021.319.88.22, 021.319.88.33, 021.319.88.77;

Fax: 021.319.88.66 E-mail: [email protected]

Magazinul virtual: www.grupulcorint.ro. www.ledabooks.ro

Format: 16/54x84 Coli tipo: 16

Tiparul executat la FED PRINŢ S.A.

http://www.ledabooks.ro/

http://www.grupulcorint.ro/

mailto:[email protected]

www.ledabooks.ro

„Indiscutabil, Rice st ie să spună o poveste, iar aceasta este

palpitantă.... Sfârşitul bulversam, dramatic, care lasă loc unui «va

urma» confirmă pe deplin faptul că această serie chiar a prins

aripi.”

,.Dincolo de fantome şi îngeri, Dragostea si râul reuşeşte sa iasă din

tiparul unui thriller metafizic, fiind un roman ancorat solid în fapt

istoric... Anne Rice nu numai că explorează lupta împotriva răului, ci se

întreabă ce înseamnă răul şi cine îl poate defini. Dar, mai presus de

orice, Dragostea si răul este o carte piu- si simplu captivantă.”

T.EDA . imprint al(ilit PI (.I I EDITORIAL CORINT

Imagincâ copcrci: ţ.ulivt'r •' .■ IiiviiVtim v;irn>nl

ricM^n .iI ci lirici; An^nwii Apovtol

http://www.ledabooks.ro/

anne rice - cantecele serafimului 2 - dragostea si raul.pdf

Documents