andre maurois - istoria angliei

André Maurois

Istoria AnglieiHistoire d'Angleterre, 1967

NOTĂ PRELIMINARĂ

Cititorul va găsi la sfârşitul acestei lucrări lista cărţilor de care m-am folosit în mod constant. Lista, deşi foarte lungă, este desigur mult prea scurtă pentru a constitui măcar schiţa bibliografiei unui asemenea subiect. Omisiunile trebuie explicate nu prin aprecieri nefavorabile, ci prin dificila necesitate de a alege.

Nu era posibil să înfăţişez în două volume, o dată cu istoria Angliei, şi aceea a Scoţiei sau a Irlandei. Raporturile dintre aceste trei ţări le-am expus ori de câte ori mi s-a părut indispensabil, dar în modul cel mai scurt posibil. Din aceleaşi motive, istoria Imperiului britanic nu este tratată aIci decât în funcţie de istoria internă a Angliei.

Trebuie să aduc vii mulţumiri domnului Judges, conferenţiar la Universitatea din Londra, care a binevoit să-mi citească lucrarea în corectură şi să-mi facă asupra mai multor chestiuni observaţii de care am ţinut cu prisosinţă seama. În sfârşit, traducătorul şi prietenul meu Hamish Miles mi-a fost, ca întotdeauna, cel mai preţios sfătuitor.

1

CARTEA ÎNTÂIORIGINILE

IPOZIŢIA ANGLIEI

I. „Trebuie să ne reamintim mereu că suntem vecini, iar nu parte a continentului”. Aceste cuvinte ale lui Bolingbroke1 definesc poziţia originală a Angliei. Ea e atât de apropiată de continent încât, de pe plaja Calais, se zăresc albele faleze de la Dover, ispită pentru invadatori. Timp de mii de ani a fost chiar unită cu Europa şi vreme îndelungată Tamisa s-a vărsat în Rin. Animalele care au repopulat Anglia după perioada glaciară şi primii vânători care le-au urmărit au venit din Europa pe uscat. Dar oricât de puţin adânc şi de îngust ar fi braţul de mare ce desparte astăzi insula engleză de Belgia şi Franţa, el a fost de ajuns pentru a asigura ţării pe care o proteguieşte un destin aparte.

II. „Insulară, dar nu izolată”. Europa este prea aproape de englezi pentru ca insularitatea ideilor şi a moravurilor lor să rămână neinfluenţată. S-ar putea spune chiar că insularitatea este mai curând un fapt uman decât un fenomen natural. La începutul istoriei sale, Anglia a fost invadată, la fel ca alte teritorii, şi s-a apărat foarte prost. Trăia atunci din agricultură şi din creşterea vitelor. Lo-cuitorii ei erau mai curând păstori şi fermieri decât negustori sau marinari. Abia mult mai târziu, după ce-şi vor fi construit flote puternice şi se vor simţi la adăpost, îndărătul unei centuri de mări bine apărate, englezii vor cunoaşte binefacerile reale ale insularităţii, care, scăpându-i de teama invaziilor şi eliberându-i pentru câteva secole de imperativele militare, determinante în politica altor naţiuni, le va permite să încerce, fără riscuri, forme noi de guvernământ.

III. O întâmplare fericită a vrut ca partea cea mai accesibilă a Angliei să fie câmpia din sud-est, care priveşte spre Europa. Dacă solul insulei ar fi fost înclinat în partea opusă, dacă piraţii celţi şi scandinavi n-ar fi descoperit, de la primele lor incursiuni, decât munţi inaccesibili, probabil că puţini dintre ei ar fi încercat o invazie şi istoria ţării ar fi fost cu totul alta. Dar mareele duceau vasele până în fundul estuarelor bine adăpostite; mici dealuri calcaroase acoperite de iarbă îngăduiau explorarea insulei evitându-se pădurile şi mlaştinile; în sfârşit, clima era mai blândă de-cât în alte regiuni situate la aceeaşi latitudine, deoarece Anglia se găseşte într-un golf de căldură hibernală creat de ceţurile umede şi călduţe ale oceanului. Astfel, toate însuşirile acestei coaste erau făcute ca să încurajeze pe cuceritor, care a fost în acelaşi timp şi ctitor.

IV. Această Anglie accesibilă este situată exact în faţa frontierei care desparte limbile romanice de cele germanice (astăzi flamanda de franceză). Era destinată, aşadar, să primească tot atât de bine pe mesagerii culturii romane şi latine ca şi pe mesagerii culturii teutone. Astfel că o altă trăsătură particulară a ei o va constitui, de-a lungul istoriei, combinarea elementelor celor două culturi pentru a-şi făuri propriul său geniu. Prin aceasta Anglia este profund deosebită de Franţa sau de Italia, unde, în pofida anumitor contribuţii germanice, fondul latin a fost totdeauna biruitor, precum şi de Germania, pentru care cultura latină n-a fost niciodată decât un ornament, respins adesea cu oroare. De trei ori va lua contact Anglia cu lumea latină - prin cucerirea romană, prin creştinism şi prin normanzi - şi influenţa pe care aceasta o va avea asupră-i va fi profundă.

V. Pare paradoxal, dar adevărul este că poziţia Angliei pe glob s-a schimbat între secolele al XV-lea şi al XVII-lea. Pentru popoarele din antichitate şi cele din evul mediu, aceste regiuni atât de des învăluite în ceaţă constituie marginea extremă a lumii. Este îndepărtata Thule2, magică şi aproape inumană, aflată nu departe de infern. Dincolo de stâncile pe care le bat valurile mari ale oceanului încep la nord gheţurile eterne, la vest marea fără de sfârşit. Cei mai cutezători se aventurează până acolo pentru că găsesc aur, perle, iar mai târziu lână, dar cum ar putea să-şi

1 Henry St. John, viconte Bolingbroke, scriitor, autor de eseuri filozofice şi om politic englez, membru al partidului tory (1678-1751).2 Nume cu care geografii antichităţii desemnau cele mai nordice pământuri cunoscute, în apele Oceanului Atlantic. Se pare că a fost atribuit un timp chiar insulelor britanice, iar după dobândirea de cunoştinţe mai precise asupra acestora a servit pentru a denumi un arhipelag şi mai nordic, probabil insulele Shetland.

2

închipuie cineva viitorul prodigios al acestor insule? Orice activitate omenească lua atunci drept ţintă, în mod direct sau indirect, bazinul Mediteranei. Va trebui să vină bariera Islamului3, descoperirea Americii şi mai ales puritanilor4 pentru a deplasa căile comerciale şi pentru a face din insulele britanice - în faţa unei lumi noi - baza navală cea mai înaintată a Europei.

VI. În sfârşit, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, insularitatea, după ce-i permisese Angliei să-şi acorde, la adăpostul flotei sale, mai multă libertate internă decât puteau avea popoarele de pe continent, îi va permite, graţie aceleiaşi flote, să cucerească un imperiu mondial. Stăpânirea mărilor, soluţie a problemei apărării naţionale pe care i-o impunea Angliei poziţia sa geografică, explică în parte istoria imperială a acestei naţiuni. Inventarea aeroplanului reprezintă pentru ea evenimentul istoric cel mai însemnat şi cel mai periculos al timpurilor noastre.

IIPRIMELE SEMNE UMANE

I. Prima pagină din istoria Angliei nu este, aşa cum s-a scris adesea, o pagină albă, ci mai curând o pagină acoperită de semne care aparţin mai multor alfabete, a căror cheie noi n-o posedăm. Unele regiuni ale ţării şi, în deosebi, dunele cretoase şi ondulate din Wiltshire sunt presărate de monumente construite în timpuri preistorice.

Aproape de satul Avebury se pot vedea urmele gigantice ale unei adevărate catedrale megalitice. Peste cinci sute de pietre în picioare formau inele la care duceau imense alei. Un meterez mărginit de un şanţ interior acoperit de iarbă înconjura un vast spaţiu circular. De pe mete-rez se mai zăreşte şi astăzi, la o distanţă de câteva sute de metri, o colină artificială care domină câmpia şi care a cerut, desigur, unui popor primitiv tot atâta trudă, credinţă şi curaj cât le-au cerut egiptenilor monumentele de la Giseh. Pe toate deluşoarele din împrejurimi se ridică gorgane de iarbă, având forme neregulate, unele ovale, altele rotunde, - morminte ale căpeteniilor în care s-au găsit, înlăuntrul unor încăperi de piatră, schelete, obiecte de olărie şi bijuterii. Câmpul acesta de eroi, liniile simple şi maiestuoase ale gorganelor care se reliefează pe cer, profilul îndrăzneţ şi limpede al meterezului, inelele şi aleile, totul evocă existenţa încă de pe acele vremuri a unei înalte civilizaţii.

II. Monumentele de la Avebury, templul de la Stonehenge, gorganele de pe Colina Giganţilor par a dovedi existenţa, încă din al doilea mileniu înaintea erei noastre, a „unei populaţii numeroase obişnuite să se unească în vederea unei acţiuni comune sub conducerea unei autorităţi acceptate”. Poteci de iarbă urmau crestele şi serveau drept drumuri primilor locuitori ai ţării. Multe dintre ele îşi mai păstrează importanţa, şi automobilul englezului modern înaintează, întocmai ca însoţitorul turmelor în secolul al XVIII-lea, pe aceste drumuri ridicate care domină văile astăzi fertile, dar care odinioară erau inaccesibile călătorului din cauza pădurilor şi a mlaştinilor. Astfel, încă din acea perioadă învăluită în mister fuseseră determinate anumite trăsături permanente ale geografiei umane. Multe din locurile sacre ale popoarelor primitive aveau să rămână pentru urmaşii lor pământuri fermecate. Şi încă de pe atunci natura sugera locurile de aşezare ale viitoarelor oraşe. Canterbury era punctul cel mai apropiat de coastă de unde a fost posibil, ţinând seamă de flux şi reflux, să se ajungă în timp util în cutare sau cutare port; Winchester ocupa aceeaşi poziţie în vest; Londra păstrează puţine urme ale unei vieţi preistorice, dar avea să se impună curând pentru că era, în fundul celui mai sigur estuar, un adăpost comod, la gura unui râu şi locul cel mai apropiat de mare unde era posibil să se arunce un pod peste Tamisa.

III. De unde veneau aceste familii care, după dispariţia omului paleolitic şi la sfârşitul perioadei glaciare, au populat Anglia, aducând cu ele boul, capra şi porcul? Scheletele arată că au existat două rase, una cu craniul alungit, alta cu craniul lat. Odinioară se învăţa că aceste cranii alungite se găsesc în gorganele ovale, iar craniile late în gorganele rotunde. Era comod, dar

3 E posibil ca autorul să se inspire aci din tezele cunoscutului istoric belgian Henri Pirenne, după care cucerirea arabă a fost elementul decisiv în zdruncinarea echilibrului economic şi politic al lumii antice, cu centrul de greutate pe Mediterana.4 Puritanii - adepţi ai calvinismului, cu unele note originale; au fost persecutaţi în Anglia în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Emigrând, ei au întemeiat mai multe colonii pe ţărmul răsăritean al Americii de Nord.

3

inexact. Din păcate s-au găsit cranii alungite în gorganele rotunde şi îţi trebuie multă amabilitate intelectuală spre a sesiza printre monumentele megalitice din Anglia două civilizaţii distincte. Se dă în general denumirea de iberi acestei populaţii primitive şi se crede că a venit din Spania. Spaniolă sau nu, era cu siguranţă de origine mediteraneană. Călătorul care se întoarce din Malta şi se duce la Stonehenge este izbit de trăsăturile comune pe care le oferă monumentele megalitice din locuri atât de depărtate unul de altul. Fără îndoială că în timpuri preistorice a existat în Mediterana, pe ţărmurile oceanului şi până în Insulele Britanice, o civilizaţie destul de omogenă, aşa cum a fost mai târziu în Europa - în evul mediu - creştinătatea. Această civilizaţie a fost adusă în Anglia de imi-granţii rămaşi în contact cu continentul graţie negustorilor care veneau după metale în Britania şi aduceau în schimb produsele Levantului şi chihlimbarul din Baltica. Puţin câte puţin, locuitorii insu-lelor, ca şi cei de pe continent, au deprins noi îndeletniciri: agricultura, arta de a construi corăbii lungi şi aceea de a topi bronzul. Este interesant să-ţi imaginezi încetineala acestor progrese pe care oamenii le-au înfăptuit în decurs de secole. Pelicula subţire a perioadei istorice se reazemă pe adâncile straturi ale preistoriei, şi nenumăratele generaţii care n-au lăsat alte urme tangibile sau vizibile decât pietrele cioplite şi ridicate în picioare, drumuri şi fântâni, au lăsat moştenire omului o seamă de cuvinte, de instituţii şi de procedee fără de care continuarea aventurii ar fi fost de neconceput.

IIICELŢII

I. Între secolele al VI-lea şi al IV-lea î.e.n. sosiră în Anglia şi Irlanda valuri succesive de triburi de păstori şi de războinici, care, puţin câte puţin, luară locul iberilor. Triburile aparţineau unui popor numit celt, care ocupase imense teritorii în valea Dunării, la nord de Alpi şi în Galia. De ce migrau aceste triburi? Probabil pentru că popoarele de păstori sunt silite să-şi urmeze cirezile, împinse de foame spre noi păşuni. Fără îndoială că au intervenit şi cauze omeneşti: un şef aventuros, dorinţa de cuceriri, presiunea din partea altui popor mai puternic. Migraţiunile acestea fură încete şi conti-nue. Un clan traversa Canalul Mânecii, se instala la marginea mării; un alt clan îl alunga, iar acesta mergea mai departe, gonindu-i la rândul său pe indigeni. Triburilor celte le plăcea să se războiască, chiar şi între ele. Erau formate din bărbaţi înalţi şi puternici, mâncători de carne de porc şi de terci de ovăz, băutori de bere şi destoinici conducători de care. Scriitorii latini şi greci îi zugrăveau pe celţi ca pe un popor de statură înaltă şi slabă, cu pielea albă, părul blond. În realitate existau şi o mulţime de celţi bruni, şi învingătorii, ca să organizeze la Roma parăzi cu prizonieri corespunzători tradiţiei populare, trebuiau să-i trieze şi să le vopsească părul. Celţii înşişi îşi făuriseră un model ideal al rasei lor, de care căutau să se apropie cât mai mult. Îşi decolorau părul şi îşi pictau corpul în culori pastel; de aceea romanii îi supranumiră mai târziu pe celţii din Scoţia picti, adică oameni pictaţi.

II. În lunga şi înceata invazie celtică, istoricii disting două valuri principale: primul, format din goideli sau gaeli, care dădură limba lor, gaelica, Irlandei şi regiunii de munte din Scoţia; al doilea, format din britani, sau prytoni, a căror limbă a devenit limba galilor şi a bretonilor din Franţa. În Anglia invaziile germanice au dus mai târziu la dispariţia limbilor celtice. Au supravieţuit numai câteva cuvinte din viaţa domestică, salvate de femeile celte care s-au căsătorit cu învingătorii, ca cradle (leagăn), şi nume de locuri. Avon (râu) şi Ox (apă) sunt rădăcini celtice. Denumirea Londrei, London, în latineşte Lundinium, trece drept o denumire celtică analoagă cu aceea a satului francez Londinières. Mult mai târziu, cuvinte celtice aveau să fie reimportate în Anglia de către scoţieni (clan, plaid, kilt) şi de către irlandezi (shamrock, log, gag) 5. Cuvântul slogan din publicitatea americană vine din celtă şi înseamnă „strigăt războinic”. Cât despre cuvântul britan sau pryton, el însemna: ţara oamenilor tatuaţi. Când grecul Pytheas ajunse în aceste insule în anul 325 î.e.n., el le dădu denumirea de pretanice, denumire care s-a păstrat aproape neschimbată.

III. Pytheas era un grec din Marsilia, matematician şi astronom, însărcinat de către o asociaţie de negustori cu explorarea Atlanticului. El, cel dintâi, a îndreptat farul istoriei spre o regiune obscură pe care oamenii din timpul său o considerau marginea universului. În aceste locuri

5 Clan - clan, trib; plaid - pătură; kilt - stofă cadrilată din care este croită cunoscuta fustă a costumului naţional scoţian; shamrock - trifoi; log - butuc, buştean; gag - căluş, ulterior, în sens figurat, glumă, calambur.

4

fabuloase, Pytheas a găsit o ţară relativ civilizată. Omul Mediteranei a fost surprins de mareele Atlanticului; el a notat că poporul de acolo cultiva grâu, dar că era nevoit să-l treiere în hambare acoperite, din pricina climei umede. Britanii pe care i-a observat beau un amestec de grăunţe fermentate şi de miere şi făceau comerţ de cositor cu porturile galice de pe continent. Două sute de ani mai târziu, un alt călător, Poseidonius6, ne descrie chiar minele de cositor, modul cum se transportau lingourile pe spatele măgarilor şi al cailor şi apoi cu corăbiile, până la insula Ictis, care trebuie să fie Mont-Saint-Michele. Traficul era destul de important pentru a justifica folosirea unei monede de aur, pe care celţii o copiaseră după staterele lui Filip din Macedonia7. Prima monedă bă-tută în Anglia purta capul lui Apollon, ceea ce este un simbol destul de grăitor al originii mediteraneene a acestei civilizaţii.

IV. Cel mai bun document pe care-l posedăm cu privire la viaţa celţilor este mărturia lui Cezar. Fiecare oraş, fiecare târg şi aproape fiecare familie erau divizate în două fracţiuni. Mai-marii fiecărei partide îşi proteguiau partizanii lor. Aceste popoare n-aveau simţul statului şi n-au lăsat nici o moştenire politică.

Statul, în Anglia şi în Franţa, este o creaţie deopotrivă latină şi germanică8. Celţii, care, uniţi, ar fi fost invincibili, îşi depreciau prin certurile lor bravura şi inteligenţa. Clanul celt nu era un clan totemic9, ci un clan familial, ceea ce creează legături mai puternice, dar constituie un obstacol în calea dezvoltării unor societăţi mai largi. Tot astfel se vede cum în ţările de origine celtică familia a rămas unitatea vieţii sociale. La irlandezi, chiar şi la cei care au emigrat în Statele Unite, politica rămâne o afacere de clan. Din timpul lui Cezar clanurile familiale „aveau gustul culorilor, al emble-melor, al blazoanelor... Tartanele clanurilor scoţiene au poate o origine celtică”. Cezar apreciază că viaţa în comunitatea rurală, cu câmpiile şi păşunile comune, care vor juca un rol atât de important în istoria Angliei, este proprie germanilor. Ea n-ar fi fost compatibilă, la celţi, cu sistemul de facţiuni pe care l-a descris. De altfel, pentru aceşti nomazi abia statorniciţi, agricultura era mai puţin importantă decât vânătoarea, pescuitul şi creşterea vitelor. În Ţara Galilor, până în evul mediu, populaţia îşi muta cătunele pentru a găsi noi terenuri de vânătoare, de păşuni sau chiar de cultivat.

V. Clasa cea mai onorată era aceea a preoţilor, sau druizilor. Nimic nu seamănă mai mult cu aceşti druizi decât brahmanii din India sau magii din Iran.

Multe din credinţele celtice amintesc de Orient. Greva foamei, practicată de irlandezi, este dharna a indienilor: brahmanul posteşte la uşa adversarului său până ce obţine satisfacţie. Pe vremea lui Cezar, în Britania se găseau cei mai renumiţi druizi. Ei se adunau în fiecare an într-un punct central, poate la Stonehenge, dar Sfânta Sfintelor era pentru ei insula Mona (Anglesey). Galii sau belgii care voiau să dobândească o cunoaştere aprofundată a doctrinei se duceau să se instruiască în Britania. Acolo învăţau un număr mare de versuri care conţineau preceptele sacre. După învăţătura druizilor, „moartea nu-i decât o schimbare a locului, căci viaţa continuă, cu formele şi bunurile sale, în Lumea Morţilor, care constituie o rezervă de suflete disponibile... Se pare că pentru ei capitalul de suflete nu era limitat la specia umană şi că ei credeau în metempsihoză”, ceea ce reprezintă încă o trăsătură comună cu Orientul.

VI. Între celţii din Britania şi belgi, care trăiau de cealaltă parte a Canalului Mânecii, existau legături strânse şi constante. În momentul invaziei romane, celţii din Britania trimiseră întăriri fraţilor lor de pe continent. Cezar remarcă totuşi că celţii din insule erau mai puţin bine înarmaţi decât cei din Galia. Celţii din Galia părăsiseră carele de luptă, instrument arhaic, pentru că găsiseră în câmpiile din sud destui cai buni. Britanii, care nu posedau cai în stare să poarte un oştean, luptau întocmai ca războinicii lui Homer şi aveau încă, în loc de cavalerie, o pedestrime purtată.

6 Sau Posidonius - filozof stoic, astronom şi geograf grec, originar din Siria (135-51 î.e.n.).7 Tatăl lui Alexandru cel Mare, rege al Macedoniei între 359-336 î.e.n.8 Afirmaţie cu care nu putem fi de acord. Statul nu îşi datorează apariţia unui „simţ al statului”, pe care unele popoare l-ar fi avut, iar altele nu. Statul e o formă de organizare a societăţii care apare cu necesitate pe o anumită treaptă a dezvoltării economico-sociale. Problema este deci că unele popoare au avut condiţii pentru a atinge mai timpuriu stadiul respectiv de dezvoltare, pe când altele nu. Iar aceste condiţii sunt de natură obiectivă, nu subiectivă.9 Clan ai cărui membri se considerau descendenţi ai unui animal, ai unei plante sau altui obiect din natură (totem), considerat sacru şi supus unor severe interdicţii. Legătura de solidaritate (rudenie) în interiorul unui asemenea clan se întemeia tocmai pe convingerea în această descendenţă comună.

5

VII. După înfrângerea lor, celţii, inteligenţi şi adaptabili, imitară bucuroşi civilizaţia romană, atât în Britania cât şi în Galia. „Profesorii gali, formaţi la şcoala druizilor, au fost aceia care au dat Galiei cultura sa clasică... Mai târziu, în timpul evului mediu, călugări irlandezi vor readuce în Europa cultul literaturii greceşti şi latine”. Dar celţii n-au fost numai nişte buni agenţi de transmisie ai unei culturi străine. Ei înşişi aveau gustul artelor şi ornamentaţiile în spirală de pe armele lor, de pe bijuteriile şi obiectele de olărit dovedesc mai multă fantezie decât au avut vreodată romanii. Ei au adus literaturii europene simţul oriental al misterului şi o concepţie dramatică despre fatalitate care le este proprie. Poate că mai ales, prin istoria lui Tristan şi a Isoldei şi prin aceea a regelui Arthur geniul celtic şi-a lăsat amprenta sa în Europa. Elementele celtice, păstrate în vestul insulelor, au jucat un mare rol în formarea Angliei moderne; în secolul al XX-lea vom găsi guverne engleze prezidate şi armate engleze comandate de celţi din Scoţia, Ţara Galilor sau Irlanda10.

IVCUCERIREA ROMANĂ

I. E greu pentru popoarele slabe să rămână libere când sunt la îndemâna unei mari puteri. După cucerirea Galiei, Britania devenea cel mai firesc obiectiv de război al romanilor. Cezar avea nevoie de victorii pentru a uimi Roma şi de bani pentru a-şi recompensa soldaţii şi partizanii. Spera să găsească în acele insule fabuloase aur, perle, sclavi. În afară de aceasta, socotea nimerit să intimideze pe celţii britanici care-i ajutaseră pe cei de pe continent.

Pe la sfârşitul verii anului 55 î.e.n. se hotărî să facă o scurtă expediţie de recunoaştere dincolo de mare. Culese informaţii de la negustorii gali, care, din neştiinţă sau rea-voinţă, îl înşelară. Metoda preferată a lui Cezar era de a se amesteca în politica autohtonă şi a cuceri trib după trib, folosind pe unul împotriva celuilalt. Dar în această aventură improvizată, timpul îl presa. Trimise o navă pentru a alege un loc de debarcare prielnic şi plecă el însuşi cu două legiuni.

II. Operaţia reuşi destul de prost. Britanii, avertizaţi, aşteptau pe ţărm gata de apărare. Legionarii, siliţi să sară în apele unei mări destul de adânci, îngreunaţi de armele lor, izbiţi de valuri, reuşiră cu mare greutate să pună piciorul pe uscat. Cezar trebui să ordone galerelor de arcaşi şi aruncători cu praştia să acopere debarcarea printr-un baraj de proiectile. Forţa romanilor consta într-o disciplină şi o ştiinţă militară cu totul superioare celor ale britanilor. Abia debarcaţi, veteranii legiunilor ştiură să-şi construiască o tabără, să-şi proteguiască vasele, să facă o „broască ţestoasă”, lipind scut de scut. Celţii veniseră cu mii de care. Când pedestrimea purtată intra în luptă, războinicii coborau din care, în timp ce conducătorii carelor se retrăgeau la o mică distanţă, gata fiecare să-şi adune oamenii şi să se retragă în caz de înfrângere sau retragere. Cu toate succesele parţiale, Cezar îşi dădu repede seama că mica sa armată nu era în siguranţă. Marea, foarte agitată, distrusese mai multe vase. Se apropiau mareele echinocţiului. Profită de o oarecare superioritate şi obţinu făgăduinţa că i se vor da ostatici, după care, aparenţele fiind salvate, ridică ancora pe neaşteptate, puţin după miezul nopţii. Apoi trimise Senatului, cu privire la această expediţie lipsită de glorie, un comunicat atât de strălucit că se votă o supplicatio11 de douăzeci de zile pentru a celebra „victoria” lui Cezar.

III. Dar Cezar era prea realist ca să se amăgească atunci când a suferit un eşec. Cunoscuse natura ţării, porturile, tactica britanilor; înţelesese că nu puteau fi învinşi fără cavalerie şi era hotărât să se întoarcă în anul următor (54 î.e.n.). De astă dată îi găsi pe britani uniţi în faţa marii primejdii şi ascultând de un comandant, Cassivellaunus, ale cărui ţinuturi se găseau la nord de Tamisa. Armata romană se îndreptă spre acest fluviu. Ajuns pe ţărmul de nord, Cezar, în mod abil, începu negocieri. El trase folos de pe urma invidiilor deja stârnite între căpeteniile celţilor, îi aţâţă pe unii dintre ei împotriva lui Cassivellaunus, obţinu supunerea din partea câtorva triburi, învinse altele cu armele şi, în sfârşit, tratând cu Cassivellaunus însuşi, fixă tributul pe care Britania avea să-

10 Aluzie posibilă la premierul David Lloyd George (1863-1947), care era galez, la feldmareşalul Douglas Haig (1861-1928), scoţian, comandantul suprem al armatei engleze pe frontul de vest în primul război mondial etc.11 Perioadă de timp în care, prin diverse manifestări de cult, se aduceau mulţumiri zeilor pentru un eveniment favorabil.

6

l plătească anual poporului roman. De fapt, din anul 52 tributul n-a mai fost plătit şi războiul civil va abate pentru multă vreme atenţia Romei de la britani. Cicero îşi bătea joc de „cucerirea” aceasta, care nu adusese nimic în afară de câţiva sclavi, muncitori manuali de categoria cea mai joasă, fără nici un literat sau muzician între ei, şi care fusese mai mult o manevră de politică internă decât o victorie imperială.

IV. După moartea lui Cezar, timp de un secol, Britania a fost uitată. Totuşi Galia, devenită pe de-a-ntregul romană în spirit, îi trimitea negustori. Moneda imperiului avea curs şi acolo. Poetul Martial (43-104) se lăuda că găseşte cititori în Britania şi vorbea cu entuziasm de o tânără britană care se măritase cu un roman şi se bucura de mare succes în societatea italică12.

În timpul împăratului Claudiu, diferite grupuri cereau să se pornească din nou la cucerirea Britaniei: generali care vedeau în aceasta o sursă de glorie şi profituri, negustori exportatori care spuneau că siguranţa comerţului impunea prezenţa legiunilor, administratori gali care se plângeau de proasta influenţă pe care o exercitau asupra Galiei druizii, al căror centru activ rămăsese în Britania, nenumăraţi funcţionari care sperau să găsească slujbe într-o provincie nouă. În consecinţă, Claudiu trimise (43 e.n.) o expediţie formată din patru legiuni (a II-a Augusta, a XX-a Valeria Victrix, a XIV-a Gemina Martia Victoria şi celebra legiune a IX-a Hispana din armata Dunării), adică, punând la socoteală auxiliarii şi călăreţii, circa cincizeci de mii de oameni. Cu o astfel de armată cucerirea părea destul de uşoară, şi numai după ce ajunse în districtele muntoase din Ţara Galilor şi din Scoţia rezistenţa deveni mai serioasă. De pe insula Mona, centru religios al druizilor, îşi făcu apariţia o înfricoşătoare cohortă de războinici, în mijlocul căreia femei cu părul despletit agitau torţe aprinse, în timp ce druizii înşişi, în rânduri strânse, îmbrăcaţi în veştmintele lor albe, ridicau braţele spre cer şi invocau zeii. În regiunea de sud-est, care părea pacificată, o violentă răscoală - condusă de o regină, Boudicca sau Boadicea - pricinuită de nedreptăţile comise de primii administratori ro-mani puse o clipă în pericol pe cuceritori, dar se termină printr-un masacru al britanilor. De la în-ceputul secolului al II-lea, bogata câmpie din sud a fost în întregime supusă.

V. Metoda romană de ocupaţie era peste tot cam aceeaşi: construirea de excelente drumuri, care permiteau legiunilor să se deplaseze repede, şi de aşezări fortificate în care stăteau garnizoane fixe. Cele mai multe din oraşele engleze ale căror nume se termină prin chester sau cester au fost, în timpul cuceririi, tabere romane (castra). Veteranii legiunilor luară obiceiul să se retragă după terminarea perioadei de serviciu în unele orăşele britane cum erau Camulodunum (Colchester) şi Verulamium (Saint-Albans). Oraşele din nord: Lincoln, York, nu au fost, la origine, decât oraşe de garnizoană. Londra (sau Lundinium) se mări pe vremea romanilor pentru că ei au îndreptat prin acest punct toate drumurile de legătură între nord şi sud, printre care şi drumul principal, Watling Street, ducând de la Londra la Chester. Portul Londrei, excelent, a fost folosit pentru aprovizionarea armatelor.

VI. În orăşelele fondate de romani, străzile se întretăiau în unghi drept; băile, templul, forumul, bazilica ocupau locul lor tradiţional. Foarte repede sudul Angliei fu presărat cu căsuţe romane. Pictura de pe pereţi şi mozaicurile de pe jos reprezentau scene clasice: povestea lui Orfeu sau aceea a lui Apollo. Slujbaşii şi militarii încercau, în climatul acesta ceţos, să reconstituie - destul de sărăcăcios - decorul Italiei. La Bath (Aquae Sulis), care era „Simla Britaniei romane, în timp ce Londra era Calcutta sau Bombay”, construiseră un oraş balnear în totul roman. Celţii, sau cel puţin o parte dintre ei, se adaptaseră la noua viaţă. Poate că ar fi fost mai rebeli dacă s-ar fi simţit constrânşi, dar politica romană respecta instituţiile locale. Ea lăsa pe indigeni să se apropie spontan de o civilizaţie care avea un imens prestigiu. De altfel imigraţia romană era prea puţin numeroasă pentru a fi apăsătoare: câţiva negustori, câţiva cămătari, ofiţeri şi funcţionari. În scurtă vreme soldaţii fură asimilaţi sau înlocuiţi prin autohtoni. Copiii pe care legionarii îi aveau cu femei băştinaşe erau crescuţi în apropierea taberelor, iar mai târziu se angajau ei înşişi. Civilizaţia romană „nu era expansiunea unei rase, ci a unei culturi”.

VII. Această metodă de penetraţie paşnică a fost aplicată într-un mod deosebit de fericit de socrul lui Tacit, Agricola (79-85 e.n.). Era un tip nou de administrator roman. Nu se mai asemăna cu proconsulii aristocraţi care puseseră bazele imperiului şi în acelaşi timp îl prădaseră. Agricola era un

12 Despre ecoul poeziilor sale în Britania, Martial vorbeşte în Epigrame, cartea XI. 3; frumoasa britani este Claudia Rufina, despre care spune că, deşi născută din britanii tatuaţi, sufletul ei este latin, iar graţia şi frumuseţea sa o fac asemeni femeilor romane sau celor din Attica.

7

burghez13 bogat, cu virtuţile şi slăbiciunile clasei sale. Provincial, inspira din această pricină mai multă simpatie provincialilor pe care-i guverna şi înţelegea mai bine împotrivirile lor. Obţinu câteva succese militare, dar, „deoarece învăţase că se câştigă puţin cu ajutorul armelor dacă în urma lor se dă curs nedreptăţii, el vru să taie din rădăcină cauza războaielor”. Agricola se ocupa el însuşi de toate treburile, numea oameni cinstiţi în funcţii administrative, se opunea abuzurilor colectorilor de impozite şi încerca să încurajeze pe celţi să participe la viaţa romană. Îi îndemna să construiască băi şi pieţe, „lăudându-i pe indigenii activi, reprobând pe cei delăsători, el înlocuia constrângerea printr-o concurenţă la onoruri.

Organiză educaţia fiilor de conducători în spirit roman. Puţin câte puţin aceştia îmbrăcară toga... Cine ar fi recunoscut pe galul barbar de odinioară în elegantul roman cu părul roşu?” Mulţi celţi deveniră atunci cunoscători a două limbi. La Lundinium se vorbea latineşte şi, fără îndoială, pe cheiuri se auzea şi greaca, precum şi alte limbi ale marinarilor mediteraneeni. S-a găsit o tăbliţă pe care un muncitor, ca să-şi bată joc de un camarad de-al lui, scrisese în latineşte: „Anstilis îşi ia o săptămână de concediu pe zi”. Asemenea inscripţii dovedesc că unii lucrători cunoşteau latina, dar dialectele celtice rămâneau, pentru masa poporului, limba curentă.

VIII. Religia nu putea fi un obstacol la romanizarea Britaniei. Toleranţi, romanii îşi anexau bucuros zeii necunoscuţi. Dacă au urmărit druidismul şi l-au desfiinţat aproape complet, au făcut-o pentru că vedeau în el un pericol politic. Dar zeul celt al războiului, Teutates, a fost identificat de ei cu Marte. În marile oraşe au ridicat temple împăraţilor, lui Jupiter, Minervei. Multe din inscripţiile şi mozaicurile găsite în Anglia evocă mamele, Deae Matres, zeiţe al căror cult a fost adus cu siguranţă de pe continent de soldaţi străini. Alţi legionari adorau pe Mithras14 şi s-a găsit la Londra chiar şi un templu închinat zeiţei Isis. Creştinismul a fost, cu siguranţă, cunoscut în Britania începând din se-colul al III-lea; la începutul secolului al IV-lea exista la Londra un episcop, Restitutus, despre care se ştie că a participat la conciliul din Arles15 împreună cu alţi doi episcopi britani. Eparhia lui trebuie să fi fost mică şi săracă, deoarece credincioşii, neputând plăti cheltuielile de drum ale episcopului lor, s-a deschis o subscripţie în Galia în acest scop.

IX. În timp ce sudul şi centrul Britaniei deveneau astfel o parte organică a imperiului, la nord ocupaţia romană nu făcea nici un progres. La marginea stepelor acoperite de bălării şi mărăcini trăia un trib semi-sălbatic, briganţii, şi mai la nord un alt popor celtic, picţii, refractari oricărei penetraţii paşnice. Aceste triburi disidente, de neîmpăcat, atrase de relativa bogăţie a cetăţilor celto-romane, coborau din când în când spre sud în incursiuni de jaf. În zadar au încercat să-i urmărească generalii romani. Agricola crezu că i-a învins graţie unei frumoase manevre combinate a armatei şi a flotei, dar, îndată ce romanii au ocupat Scoţia, liniile lor de comunicaţie, prea lungi, deveniră vulnerabile şi fiecare raid al briganţilor se termina printr-un masacru al legionarilor. În urma unui asemenea dezastru, în care a pierit legiunea a IX-a, împăratul Hadrian veni el însuşi în Britania, în anul 120, aducând cu sine legiunea a VI-a Victrix. Împăratul hotărî să se renunţe la cucerirea nordului şi să se fortifice frontiera, construindu-se, de la Tyne până la golful Solway, paisprezece forturi reunite la început printr-un val continuu de pământ, urmat în curând de un zid de piatră, cu o garnizoană permanentă. În fond, Hadrian renunţase să mai învingă disidenţa. În Caledonia, ca şi în Europa centrală, el se mărginea s-o stăvilească. Această „atitudine înţeleaptă” avea să aducă mai târziu căderea imperiului.

VSFÂRŞITUL ANGLIEI ROMANE

I. Începând din secolul al III-lea, Imperiul roman, în ciuda unor redresări remarcabile, este

13 Termenul „burghez”, precum şi alţii de aceeaşi factură sunt întrebuinţaţi de autor într-o accepţiune modernizantă. Maurois nu e de altfel singurul tentat să vadă „capitalism” în relaţiile de marfă-bani din societatea antică. Prin „burghez” trebuie să înţelegem pe cetăţeanul roman îmbogăţit din speculaţii diverse: comerţ, camătă, chirii, arenzi etc, fără a fi însă nici „burghez”, nici „capitalist” în sensul modern al cuvântului.14 Zeu oriental, al cărui cult s-a răspândit în Imperiul roman mai ales în primele secole ale erei noastre. Cultul său e semnalat şi în Dacia romană.15 Oraş din sudul Franţei (în limba latină - Arelatum) unde s-au ţinut mai multe concilii ale bisericii occidentale. Primul, în anul 314, a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare.

8

ameninţat de o întreită criză: economică, religioasă şi militară. Capitalismul16 roman supusese unei exploatări neprevăzătoare bogăţiile provinciilor; lupta dintre păgânism şi creştinism îi dezbinase pe împăraţi şi cetăţeni; puterea militară a Romei se prăbuşise. Sistemul frontierei neîntrerupte (linia fortăreţelor legate printr-un val de apărare) dăduse greş. În Britania metoda păruse ceva mai eficace decât în alte părţi, pentru că frontiera de apărat era scurtă. Pe continent liniile fortificate au trebuit înlocuite prin trupe mobile. Dar legiunile înseşi se dovedeau neputincioase în lupta împotriva călăreţilor barbari. Curând spada şi suliţa vor trebui să facă loc lanciei, arcului, şi victoriile goţilor antrenaţi în stepele Rusiei, ţară prin excelenţă a călăreţilor, vor prevesti înlocuirea apropiată a le-gionarului prin oşteanul călare. „Schimbarea capitală care determină arta războiului pentru o perioadă de douăsprezece treisprezece secole, constă în înlocuirea supremaţiei pedestrimei prin aceea a cavaleriei”. Pentru a-şi alcătui o cavalerie, de care are atâta nevoie, imperiul angajează barbari; la început ei nu sunt decât auxiliari; apoi intră în legiuni; mai târziu formează ei legiunile.

La mijlocul secolului al IV-lea, militar devine sinonim cu barbar. „Nimic nu-i bun în aceste armate în afară de ceea ce nu este roman”.

II. În Britania, deoarece cavaleria barbară, din lipsa mijloacelor de transport, nu poate pătrunde, pacea romană durează mai multă vreme decât în provinciile continentale, şi prima jumătate a secolului al IV-lea reprezintă în această ţară apogeul culturii romane; dar acolo, ca şi în alte părţi, armata a încetat să mai fie romană. Garnizoana zidului de apărare este compusă din unităţi locale care nu sunt mutate niciodată. Prima cohortă dacică17 stă acolo două secole. Soldatul, prinzând rădăcini, devine colon18. Puţin câte puţin legiunile britane uită legăturile lor cu Roma. Într-o zi îşi vor proclama un împărat propriu19, care se va duce să lupte pe continent cu pretendenţii veniţi din alte provincii. Imperiul va pieri în urma acestor lupte. Plecarea legiunilor, fie că se duc în Galia să lupte pentru cauza generalului lor, fie că le cheamă la Roma un împărat ajuns la capătul puterilor, va fi pentru Britania un eveniment cu atât mai grav cu cât elementele civile ale populaţiei au pierdut în decursul îndelungatei păci romane toate virtuţile războinice.

Nici bogatul proprietar de villa20, nici fermierii din cătunele celtice, nici sclavii nu sunt oşteni. Primejdia civilizaţiilor fericite este aceea de a face pe cetăţean să uite că, în ultimă analiză, libertatea depinde de valoarea sa militară. Feudalitatea va fi noua formă pe care o va lua apărarea locală, când occidentalii, după aspre suferinţe, vor descoperi o dată mai mult necesitatea acesteia.

III. Incursiunile picţilor şi scoţilor în nord erau, în Britania romană, calamităţi vechi şi acceptate. Spre sfârşitul secolului al III-lea apare pentru prima oară un nou pericol: invadarea coastelor de către barbarii franci şi saxoni. Exista totuşi o flotă romană însărcinată să stea de pază la Marea Nordului şi la Canalul Mânecii (Classis Britannica); fără îndoială că era neîndestulătoare, deoarece, pe la 280, imperiul trebui să numească un nou amiral, Carausius, care primi misiunea specială de a respinge incursiunile saxone. Acuzat că e mai aprig la jefuirea jefuitorilor decât în apărarea provinciei, ameninţat cu o anchetă, Carausius se revoltă, angajează în Galia mercenari franci şi puse trupele sale să-l proclame împărat. De la 286 până la 293, uzurpatorul, proteguit de flota sa, domni în Britania şi o parte a Galiei. E o figură ciudată acest împărat celt care a pus să se bată - până la Rouen - monezi gravate cu efigia Britaniei spunându-i: Expectate veni21, şi alte monezi în onoarea Romei eterne. Dar succesul escapadei sale dovedeşte slăbiciunea imperiului. După ce Diocletian restabili în sfârşit ordinea, pentru a evita asemenea pronunciamientos încercă

16 Un nou exemplu de modernizare nepotrivită. Exploatarea provinciilor romane s-a bazat pe sistemul sclavagist. Chiar rolul şi metodele de exploatare a provinciilor care revin elementelor sociale menţionate în nota 13 servesc consolidării acestui mod de producţie.17 E vorba de Cohors I Aelia Dacorum, înfiinţată de împăratul Hadrian (117-138 e.n.) şi atestată de pe la anul 146 e.n. fără întrerupere cu garnizoana în Britania.18 Autorul foloseşte aci termenul în mod ambiguu. El se gândeşte în primul rând la rolul de colonist pe care-l au soldaţii eliberaţi (veteranii), rămaşi definitiv în provinciile unde făcuseră serviciul militar. Prin colon, în sens restrâns, se înţelege un producător agricol, posesor de pământ şi legat de pământ (din secolul al IV-lea e.n.), obligat faţă de marele proprietar la o redevenţă în produse. Un precursor, deci, al şerbului medieval, ceea ce, în genere, nu e cazul pentru ostaşul roman eliberat din serviciu, care era om liber şi mic proprietar.19 Acest împărat proclamat de legiunile din Britania este acelaşi Magnus Maximus de care autorul vorbeşte ceva mai departe, în paragraful IV20 Latifundie sclavagistă romană.21 Vino, cel aşteptat!

9

să împartă puterea în Britania între trei oameni: un guvernator civil, un comandant şef, sau Dux Britanniarum, şi un Comes littoris saxonici, comite al coastei saxone, care depindea de prefectul Galiei, şi nu de guvernatorul Britaniei. Această rânduială dădu bune rezultate de-a lungul primei jumătăţi a secolului al IV-lea şi invaziile încetară.

IV. „Sfârşitul stăpânirii romane în Britania coincide cu o adevărată dezlănţuire de tulburări şi răscoale militare, cu atât mai de neiertat cu cât imperiul se afla atunci într-un moment de mare pericol”. Prin 384 legiunile din Britania proclamară împărat pe popularul şi foarte valorosul lor gene-ral Maximus, care, lăsând în Britania numai garnizoana zidului, îşi duse soldaţii în Galia pentru a-l ataca pe împăratul Gratian. Îl învinse, dar fu la rândul său bătut de împăratul Theodosius al Im-periului de răsărit şi decapitat. Legiunile sale nu s-au mai întors. „Una dintre cele mai frumoase povestiri ale celţilor descrie aventurile unui împărat roman, Maxen Wledig (evident Maximus) care, adormind în timpul unei vânători şi visând o prinţesă minunată, porni în căutarea ei şi o găsi în Britania. O luă de soţie şi înălţă Britania pe culmile gloriei, dar Roma îl uitase şi trebui să-şi pă-răsească noul regat şi să recucerească imperiul. Pentru această expediţie, Britania îi oferi legiuni, care nu s-au mai întors niciodată. Armata lui Maxen populează ţara morţilor”. Un document oficial (redactat între 400 şi 430), Notitia Dignitatum, mai citează Britania ca o provincie cu numeroase unităţi romane, dar cu siguranţă lista lor nu era la zi. În realitate, cea mai mare parte a legiunilor plecase, la sfârşitul secolului al IV-lea, spre ţara morţilor. Când începu marea invazie a Romei, în anul 410, Stilicon, copleşit de vandali şi burgunzi, mai ceru o dată întăriri Britaniei. Oştenii care au răspuns acestui apel şi au părăsit insula nu erau romani, ci britani. Provincia rămase aproape fără apărare.

V. Ce s-a întâmplat apoi? Se pare că picţii şi scoţii au devenit mai îndrăzneţi şi că, pentru a-i combate, o căpetenie britană, Vortigern, ar fi chemat în ajutor pe saxonii Hengest şi Horsa şi le-ar fi oferit nişte teritorii în schimbul spadelor. Aceştia, după cum spune cronicarul, când s-au văzut pe insulă, s-au întors împotriva patronului lor. Atraşi de această ţară bogată şi slab apărată, năvălitorii germani deveniră din ce în ce mai numeroşi. Cu privire la anul 418 se citeşte în cronica anglo-sa-xonă: „În anul acela romanii strânseră toate avuţiile care se aflau în Britania. O parte le ascunseră în pământ; restul îl luară cu ei în Galia”. În zilele noastre s-au dezgropat mai multe dintre aceste co-mori, alcătuite din obiecte de argint şi aur. Toate descoperirile arheologilor dovedesc că întreaga ţară a fost atunci cuprinsă de groază. Vilele şi casele distruse poartă urme de incendiu. Ferestrele fuseseră zidite în grabă. Se găsesc schelete fără morminte. Beda venerabilul22 descrie astfel invaziile: „Edificiile publice şi particulare au fost doborâte, preoţii ucişi în faţa altarelor... Dintre acei care au putut fugi, unii au fost prinşi în munţi şi masacraţi; alţii, înfometaţi, s-au predat şi, dacă nu erau omorâţi pe loc, deveneau sclavi. Iar alţii, cu inima îndurerată, au fugit peste mări. Ultimii rămaşi au dus o viaţă nenorocită printre stânci şi munţi”. Cea mai mare parte dintre celţi se refugiară în regiunile muntoase din vest, unde se mai găsesc şi astăzi. „Se opriră aici, la malul mării, căţărându-se pe stânci. Dincolo începea o altă lume. Rămaseră pe mal, aşteptând barca podarului”. Saxonii dădură acestor refugiaţi numele de gali, Welsh, adică străini (cuvântul german Welsche). Alţi celţi emigrară spre Armorica, una dintre cele mai pustii provincii ale Galiei, şi fundară acolo Mica-Britanie.

Legătura dintre cele două Britanii fu durabilă. „Tristan e britan; Lancelot a venit din Franţa la curtea lui Arthur şi Merlin face naveta între cele două ţări”.

VI. Cucerirea insulei de către saxoni a fost lentă şi apărarea ei adeseori curajoasă. În 429, sfântul Germanus, episcop de Auxerre, sosi la Verulamium pentru a conduce lupta împotriva ereziei pelagiene23, ceea ce dovedeşte că britanii mai aveau răgaz să se ocupe şi de teologie în timpul invaziilor. În vremea când episcopul se afla acolo, saxonii şi picţii ameninţau oraşul, şi atunci sfântul Germanus luă comanda trupelor, organiză o ambuscadă şi, la momentul prielnic, îi aruncă pe creştini împotriva barbarilor în strigătul de Aleluia. Ieşi învingător. În secolul al VI-lea, un rege Arthur (sau Artorius), miticul suveran care avea să inspire pe poeţi, repurtă victorii împotriva năvălitorilor. Dar încă de pe atunci anglii, saxonii şi iuţii sunt stăpâni pe cea mai bogată parte a ţării. E un motiv firesc de uimire dispariţia aproape totală a civilizaţiei celto-romane din Anglia. În

22 Călugăr şi învăţat cronicar anglo-saxon (672 sau 673-735).23 Erezie religioasă răspândită cu începere de prin secolul al V-lea al cărui nume provine de la iniţiatorul ei, Pelagius (circa 370-440), personaj a cărui biografie este destul de puţin cunoscută; s-a afirmat, printre altele, că a fost originar din Islanda, însă nu avem certitudinea acestui fapt.

10

Galia, mai ales în sud, oraşele şi monumentele romane au rămas în picioare. Latina târzie a furnizat principalele elemente ale limbii franceze. Dar în Anglia limbajul a păstrat puţine urme ale stăpânirii romane. Cuvintele englezeşti de origine latină sunt sau cuvinte ştiinţifice însuşite mult mai târziu, sau cuvinte franceze care datează de la cucerirea normandă.

Între rarele vocabule care există din vremea primei cuceriri romane nu se pot cita decât Caesar, cuvânt universal, street, stradă (strata via, care se regăseşte în Stratford) mile, care este mila romană, wall, care este vallum, şi terminaţia chester (castra)... Un împărat, drumuri, un zid, să fie tot ce lăsa moştenire Roma, după patru sute de ani, celei mai îndepărtate dintre provinciile sale?

VII. „Lucrul cel mai important ce se poate observa cu privire la Franţa şi Anglia nu e faptul că se găsesc acolo monumente romane, ci că ele sunt monumente romane”. În moştenirea lăsată de romani, Anglia, ca şi Europa întreagă, a găsit creştinismul şi ideea de stat. Imperiul şi pacea romană vor rămâne visul de fericire al celor mai buni suverani barbari. În Irlanda, în Ţara Galilor, preoţii şi călugării vor salva cultura romană. Cronicarul Gildas (aproximativ 540) citează pe Virgiliu şi, când vorbeşte de latină, spune: Nostra lingua. Cât despre nimicirea totală a celţilor romanizaţi, teorie scumpă odinioară istoricilor saxoni, este o idee greu de conceput. Faptul că rarele cuvinte celte care au supravieţuit în limba engleză sunt cuvinte referitoare la viaţa domestică pare a dovedi că invadatorii se căsătoriseră cu femei indigene. Dintre bărbaţi, mulţi au fost masacraţi, alţii, cu siguranţă, au devenit sclavi, dar, la fel ca şi odinioară iberii, celţii n-au fost nimiciţi24. Dacă englezul modern este atât de profund deosebit de german, lucrul se explică în parte prin aceea că cucerirea normandă a fost pentru el o a doua cucerire latină, iar în parte pentru că sângele năvălitorilor germani s-a amestecat într-o proporţie destul de mare cu sângele seminţiilor care îi precedaseră.

VIANGLII, IUŢII ŞI SAXONII

I. „Trupuri înalte şi albe, ochi albaştri crânceni şi părul de un blond roşietic; stomacuri nesăţi-oase, veşnic înfometate, înfierbântate cu băuturi tari; tineri treziţi târziu la dragoste; inşi care beau cu neruşinare zi şi noapte”. Saxonii şi anglii au temperamente violente. Le vor păstra; după cinci-sprezece secole caracterul lor - cu toate regulile stricte ale unui cod protocolar născut din această violenţă însăşi - va rămâne mai puţin suplu decât acela al unui celt sau al unui latin. În timpul invaziilor, ei acordă puţină importanţă vieţilor omeneşti. Plăcerea lor favorită este războiul. Istoria lor seamănă cu „aceea a corbilor şi a găilor”. Dar „dincolo de această barbarie nativă există înclinaţii nobile” şi mai ales „o anumită seriozitate care-i fereşte de sentimente frivole”. Femeile, la ei, sunt caste şi căsătoriile pure. Bărbatul, după ce şi-a ales o căpetenie, îi rămâne credincios. Crud faţă de duşman, el se dovedeşte loial în cadrul grupului său. „Bărbatul din această rasă poate accepta un superior, este capabil de devotament şi de respect”. Pus la încercare de înfricoşătoarea forţă a naturii mai mult decât locuitorii din ţări cu o climă mai blândă, el este religios. Are o imaginaţie exaltată şi tristă. Pustiurile în care a trăit sunt diferite de acelea în care s-a zămislit aspra poezie biblică, ele însă l-au pregătit s-o înţeleagă. Când va descoperi Biblia, va căpăta o pasiune sinceră şi durabilă pentru „Cartea cărţilor”25.

II. E uşor să-ţi imaginezi o debarcare a unei bande de saxoni. Împinşi de maree spre un estuar, barbarii urcă un râu sau merg de-a lungul unui drum roman; găsesc o villa înconjurată de ogoarele sale sau colibele unui cătun celt. Nici un ţipăt, nici un glas. În faţa uşilor - cadavre; restul locuitorilor au fugit. Ceata e înfometată; au mai rămas câteva păsări, câteva animale; se vor opri aici şi, deoarece pământul e desţelenit, îl vor cultiva. Dar saxonii se feresc să se stabilească în villa romană. Mai întâi că e pe jumătate arsă şi, apoi, cu siguranţă, barbarii aceştia superstiţioşi se şi tem de umbrele stăpânilor asasinaţi. Cu atât mai puţin, oamenii aceştia obişnuiţi să trăiască în aer liber, ţărani, vânători, pădurari, se vor duce să locuiască în oraşe. După scurt timp micile cetăţi romane vor fi abandonate. Germanii, ajunşi într-o ţară nouă, îşi respectă vechile lor obiceiuri.

24 Remarcăm argumentarea de bun-simţ a autorului, ajungând la aceeaşi concluzie la care a ajuns şi istoriografia noastră în problema similară a pretinsei „exterminări totale" a dacilor.25 Pagină de rară fineţe, în care, folosind cu măiestrie textele cronicăreşti privitoare la anglo-saxoni, autorul stabileşte o paralelă subtilă între caracterul acestora şi al englezilor de azi, voind să sugereze unele elemente de moştenire ancestrală în caracterele naţionale ale ultimilor.

11

Doboară copaci şi construiesc o casă din trunchiuri de arbori pentru şeful tribului, nobilul, iar pentru ei înşişi barăci de pionieri. Pentru repartizarea pământurilor, banda va urma tradiţia germanică. Satul (town, township, de la cuvântul saxon tun, gard) va fi proprietarul colectiv al câmpurilor, dar fiecare va avea partea sa determinată. Înainte de venirea romanilor, celţii cultivau pământul într-un mod primitiv. Desţeleneau un câmp, semănau, recoltau şi, după ce pământul era secătuit, porneau mai departe. Saxonii au metode mai eficiente. La unele triburi ogoarele comunei sunt împărţite în trei câmpuri, din care unul va fi lăsat în pârloagă timp de un an pentru ca pământul să-şi recapete vigoarea. Pentru desţelenirea solului se dă foc ierburilor, a căror cenuşă serveşte de îngrăşământ. Apoi se împarte fiecare dintre cele trei câmpuri comune în parcele, separate prin fâşii înguste de iarbă. Parcelele atribuite fiecărei familii sunt repartizate în locuri diferite ale celor trei câmpuri, astfel ca toţi să aibă parte egală din pământul bun şi din cel rău. Şi păşunile sunt împărţite, până în ziua cositului. În sfârşit, se împrejmuieşte o pădure comună, în care porcii vor găsi ghindă şi oamenii vreascuri.

III. O comunitate rurală de zece până la treizeci de familii, iată ce e satul, celula vieţii anglo-saxone. Ea e administrată din punct de vedere economic de o mică adunare, denumită moot, care se întruneşte sub un copac sau pe o colină, unde se decide repartizarea câmpurilor, numărul vitelor pe care este îndreptăţit să-l trimită fiecare la păşunile comune, retribuţia acordată păstorilor şi cio-banilor comunităţii. Tot aici se desemnează reprezentantul oficial al satului, reeve, care este în ace-laşi timp primar şi administrator al domeniului comunal, un wood-reeve, care se va ocupa de pă-duri, precum şi pe plugarul care va mâna plugul comunal. Mai totdeauna se află în sat şi un nobil, thegn sau thane, căpetenie de război, care are dreptul de a cere redevenţe în natură sau în muncă. În acele vremi primitive clasele societăţii sunt destul de vag definite. Mai jos de nobil este omul liber, care nu datorează nimic nobilului pentru pământurile sale în afară de trinoda necessitas, adică serviciul de război, reparaţia drumurilor şi a podurilor.

Apoi vin alte clase şi pături care variază după loc şi timp şi a căror trăsătură comună este că cei care fac parte din ele datorează o redevenţă, în natură sau în muncă. În sfârşit, multe sate au sclavii lor, poate descendenţi ai captivilor cruţaţi, care vor dispărea între secolul al X-lea şi al XI-lea.

IV. E probabil că în momentul venirii anglo-saxonilor, fiecare trib nou care debarca avea şeful sau regele său de care thane-ii erau legaţi prin credinţă personală. Puţin câte puţin, prin cuceriri, căsătorii, defrişări de terenuri, s-au creat formaţiuni statale mai mari. O putere centrală embrionară a putut impune acel minimum de organizare administrativă fără de care nu poate fi recrutată o armată, nici perceput vreun tribut. În secolul al VII-lea existau încă în Anglia şapte regate. În secolul al VIII-lea mai subzistă trei: la nord Northumbria; în centru Mercia; la sud de Tamisa, Wessex. În secolul al IX-lea rămâne numai Wessex. În fiecare regat regele descinde totdeauna din aceeaşi familie sacră, dar dintre membrii acestei familii consiliul înţelepţilor sau Witan poate alege, într-o anumită măsură. Consiliul nu este o adunare reprezentativă, o prefigurare a parlamentului sau a Camerei lorzilor. Nici măcar nu este o adunare de pairi ereditari. Regele cheamă acolo principalele căpetenii, iar mai târziu, după ce germanii se vor fi convertit, pe arhiepiscopi, episcopi şi abaţi. Consiliul înţelepţilor, care este puţin numeros, constituie şi cea mai înaltă curte de justiţie. Poate să înlăture un rege incapabil sau să refuze, mai ales în timp de război, încredinţarea regatului unui minor. Aşadar, monarhia este pe jumătate electivă, dar alegerea se face dintre membrii unei anumite familii. Regatul este împărţit în shires, de unde numele comitatelor engleze (Wiltshire, Oxfordshire, Yorkshire); limitele shire-urilor anglo-saxone corespund aproape pretutindeni cu cele ale comitatelor de astăzi. La început un shire reprezintă mai ales o unitate juridică; este sediul unei curţi de justiţie, unde fiecare sat îşi trimite de mai multe ori pe an reprezentanţii săi. Curând regele avea să fie reprezentat acolo printr-un sheriff, pe când ealdorman-ul avea să fie un fel de guvernator local, şef militar şi totodată preşedinte al curţii. Un shire se compune din hundreds (care sunt sau grupe de o sută de familii, sau grupe care furnizează o sută de soldaţi). Aceste hundreds la rândul lor se subdivid în tuns, sau sate. Dar împărţirile administrative, multă vreme confuze, nu vor deveni precise şi stabile decât după mai multe secole de organizare.

V. Justiţia o distribuia o adunare, curtea shire-ului, şi nu, ca la romani, un magistrat reprezentând puterea centrală. Cum îşi pronunţa adunarea hotărârile sale? Nu ştim. Fără îndoială

Fireşte că această schiţă este schematică. Invadatorii erau foarte deosebiţi unii de alţii. În mai multe regiuni nici nu au existat câmpuri colective, dar cele ce urmează dau o oarecare idee de modul cel mai simplu în care se desfăşurau lucrurile - n.a

12

că aveau loc discuţii şi se forma apoi, într-un fel oarecare, o majoritate. Crimele cele mai obişnuite erau omuciderea, furtul cu mâna înarmată şi certurile violente. Pedeapsa se mărea proporţional cu numărul vinovaţilor. Legile saxonului Ina26 (finele secolului al VII-lea) spun: „Numim hoţi pe aceia al căror grup nu-i format din mai mult de şapte persoane; dacă sunt între şapte şi treizeci şi cinci, constituie o bandă; dacă sunt mai mult de treizeci şi cinci, constituie o armată”. Crimele erau socotite mai grave dacă violau pacea regelui, adică se comiteau în faţa lui sau în vecinătatea locului unde se afla.

„Dacă un om se bate în casa regelui, poate să-şi piardă toate bunurile şi viaţa lui e la discreţia suveranului; dacă se bate într-o biserică, va plăti o sută douăzeci de şilingi; dacă faptul se întâmplă în casa unui ealdorman, va plăti şaizeci de şilingi ealdormanului şi şaizeci regelui. Dacă se bate în casa unui ţăran, va plăti o sută douăzeci de şilingi regelui şi şase ţăranului”. Se stabilea pentru fie-care ins un wergeld (sau wer-gild), adică o valoare personală, ce trebuia plătită familiei sale dacă era ucis; de altfel, era şi suma pe care trebuia s-o plătească el însuşi regelui pentru a răscumpăra propria sa viaţă. Wergeld-ul nobilului era de şase ori mai mare decât al unui om liber şi jurământul său avea o valoare de şase ori mai mare. Wergeld-ul este indiciul unei societăţi în care tribul, grupul de oameni legaţi între ei prin sânge, este mai important decât individul. Orice prietenie, orice ură, orice despăgubire este colectivă.

VI. Balanţa justiţiei cântărea pe atunci nu probe, ci jurăminte. Curtea nu audia martori, reclamantul şi pârâtul trebuiau să aducă oameni dispuşi să jure în favoarea lor. Valoarea jurământului era proporţională cu suprafaţa proprietăţii martorului. Un om acuzat de furt în bandă trebuia, pentru a se disculpa, să producă jurăminte de o valoare totală de o sută douăzeci de hides (un hide fiind unitatea teritorială echivalentă cu necesarul întreţinerii unei familii). Poate părea ciudată această însumare de jurăminte, dar sperjurul era, desigur, foarte rar printre aceşti oameni care credeau în miracole personale, şi, pe de altă parte, într-o comunitate restrânsă unde vecinii cunoşteau totdeauna adevărul într-o măsură mai mare sau mai mică. Cine era cunoscut pentru apucăturile sale rele nu găsea martori. În lipsa jurămintelor se recurgea la judecata prin apă (acuzatul, cu mâinile şi picioarele legate, era aruncat într-un lac, binecuvântat în prealabil, şi recunoscut ca nevinovat dacă se ducea la fund, semn că apa voia să-l primească) sau la judecata prin fierul roşu (acuzatul trebuia să ţină fierul la o anumită distanţă, vinovăţia sau nevinovăţia sa fiind determinată de aspectul arsurii după un anumit număr de zile). După cucerirea normandă, în caz de conflict cu privire la proprietatea unui teren, se recurgea la ordalia prin luptă (cei doi ad-versari, înarmaţi numai cu câte o pavăză şi un ciomag, se băteau până ce unul dintre ei, ajungând la capătul puterilor, cerea îndurare).

VII. Toate aceste trăsături schiţează o societate brutală, grosolană, dar profund cinstită şi ale cărei instituţii conţineau germenii unei puternice vieţi locale. „Dacă Hengest şi Horsa nu vor fi adus cu ei, aşa cum au încercat unii să ne încredinţeze, nici ciorna Declaraţiei drepturilor din 1688, nici aceea a Actului din 1894 pentru instituirea curţilor de judecată în districtele rurale, ei au introdus totuşi în Anglia câteva uzanţe folositoare”. Vom observa, studiindu-le istoria, că în tot timpul duratei vieţii lor naţionale anglo-saxonii au păstrat gustul pentru „comitete”, grupuri de oameni care încercau să rezolve greutăţile vieţii cotidiene prin dezbateri publice, ducând aproape totdeauna la un compromis. Înclinaţia aceasta, care i-a ferit adesea de război civil, le-a venit, în parte, de acolo că de la începutul existenţei lor naţionale în moot-urile satului şi în curţile comitatelor deprinseseră excelentul obicei de a trata pe loc, fără a recurge la o birocraţie centrală, un mare număr de probleme administrative şi judiciare.

VIICONVERTIREA ANGLO-SAXONILOR

I. Religia anglo-saxonilor nu era lipsită de o frumuseţe aspră. Ea era constituită din ansamblul legendelor povestite în Edda, Biblia nordului. Zeii Odin, Thor, Freya (care au dat, în englezeşte, nu-mele lor unor zile ale săptămâni: Wednesday, Thursday, Friday) trăiau în Walhalla, paradisul în care fecioare războinice, Valkirii, transportau luptătorii ucişi pe câmpul de bătaie. Astfel cei viteji erau recompensaţi, trădătorii şi mincinoşii pedepsiţi, cei violenţi iertaţi. Religia pierdu mult din prestigiul

26 Ina sau Ini - rege în Wessex (688-726). Legile sale, alcătuite între 690 şi 693, sunt printre cele mai vechi monumente juridice anglo-saxone.

13

său, prin emigrare. Era legată de meleagurile, pădurile, fluviile Germaniei. Wieland, făurarul27, nu mai era, în Britania, decât un simplu exilat. Tagma preoţilor era la saxoni puţin numeroasă şi slab organizată. Nu pare să fi opus o rezistenţă energică în momentul în care creştinismul a fost introdus în Anglia. Singurul discurs al unui mare preot barbar, care ne-a fost păstrat de istoricul Beda, conţine o acceptare sceptică şi descurajată. De altfel, regii anglilor şi saxonilor ştiau, începând din secolul al VI-lea, că fraţii lor de aceeaşi seminţie din Galia şi Italia se convertiseră. Acest exemplu îi îndemna la bunăvoinţă. Biserica Romei era înconjurată de prestigiul, foarte mare încă, al imperiului; era moştenitoarea culturii antice şi a spiritului de organizare mediteranean. La micile curţi anglo-saxone, misiunile creştine au fost primite cu îngăduinţă, adesea cu respect.

II. Convertirea Angliei a fost opera a două grupuri de misionari veniţi unii din ţările celtice, mai ales din Irlanda, alţii din Roma. După plecarea romanilor, Ţara Galilor rămăsese în mare parte creştină. În Irlanda, sfântul Patrick (romanul Patricius) convertise la creştinism triburile celte şi fondase mănăstirile unde s-au refugiat mai târziu, pentru a scăpa de barbari, apoi de sarazini, savanţii de pe continent. Din aceste aşezări monahale au plecat sfinţii care i-au convertit pe celţii din Scoţia, dintre care cel mai celebru a fost sfântul Columba. Creştinismul pătrunsese adânc în sufletul celţilor, mistici din fire. În ţările celtice: Irlanda, Ţara Galilor, Scoţia, se formase o biserică naţională, independentă de biserica romană şi care se străduia să semene cu biserica primitivă. Călugării din Irlanda fură vreme îndelungată nişte schivnici care trăiau, ca şi aceia din Tebaida, în colibe izolate; numai nevoia de siguranţă i-a silit să accepte aşezarea acestor chilii într-un loc împrejmuit şi autoritatea unui stareţ. În Irlanda nu era interzisă căsătoria călugărilor şi, de altfel, nici cea a preoţilor mireni. Bisericile erau goale, fără altare. Preoţii îi botezau pe adulţi pe malul râurilor. Liturghia se rostea în limba poporului, şi nu în latină. Preoţii trăiau în sărăcie şi dădeau de pomană toate darurile care li se făceau. În sfârşit zilele de paşti erau fixate după obiceiuri vechi, astfel că sărbătoarea nu coincidea, la celţi, cu paştile roman.

III. Între timp, biserica Romei îşi găsise un şef. Papa Grigore cel Mare, aristocrat roman care ocupase la început demnităţi civile, ştiu să asigure papalităţii succesiunea provizorie a Imperiului de apus. Era necesar ca vechea funcţie a împăratului să fie îndeplinită fie de un preot, fie de un oştean. După invazia lombarzilor, Italia căzuse pradă anarhiei. Roma şi Neapole mureau de foame. „Unde este poporul? - se întreba Grigore. - Unde este senatul? Senatul nu mai este, poporul a pierit”. Conştient de pericol, a ştiut să-i facă faţă. Conducător spiritual, el a luat în mâinile sale şi administraţia temporală a Romei. Dispunând din belşug de daruri primite de la credincioşii săi din Galia, Africa, Dalmaţia, el le-a folosit ca să hrănească poporul roman. Acest mare om de acţiune era şi un artist. Sub inspiraţia lui s-a dezvoltat cântul gregorian şi s-a statornicit frumosul ceremonial al bisericii, care i-a impresionat atât de mult pe barbari. Pentru propovăduirea religiei în statele nou create, s-a folosit mai ales de călugări. Sfântul Benedict fondase la începutul secolului ordinul bene-dictinilor, care îmbina munca manuală cu munca intelectuală; el introdusese legămintele perpetue, noviciatul, eligibilitatea stareţului; reformele sale au atras în mânăstiri elita generaţiei. Grigore în-credinţă benedictinilor nenumărate misiuni. Pe unul dintre călugării lor, priorul28 Augustin, l-a însărcinat cu evanghelizarea Angliei.

IV. Se cunoaşte anecdota clasică. Papa, trecând prin târgul de sclavi al Romei, vede nişte tineri cu păr blond, cu pielea minunat de albă şi întreabă de unde vin: „Sunt angli din Britania - i se spune. - Non Angli, sed Angeli - răspunde Grigore. - Au feţe de îngeri şi ar trebui să stea alături de îngerii din cer...” (597). Pentru a-i creştina pe păgâni, papa trebuia să se bizuie pe femei, în aceeaşi măsură în care se sprijinea pe călugări. În Anglia, regele din Kent luase în căsătorie pe fiica creştină a regelui din Paris şi îngăduise soţiei sale să-şi aducă un capelan.

Ei i se adresară mai întâi priorul Augustin şi cei patruzeci de călugări ai săi, foarte înfricoşaţi că se găseau într-o ţară pe care o credeau sălbatică. Ei fură îndată primiţi în capitala Kentului, Canterbury. Papa le dăduse cele mai înţelepte sfaturi. Înainte de toate nu trebuiau să tulbure câtuşi de puţin obiceiurile păgânilor: „Nu te urci pe vârful unui munte sărind, ci încet, încet, pas cu pas... În primul rând trebuie să te fereşti să distrugi templele în care se află idolii; nu trebuie distruşi

27 Sau, mai exact, Völund, personaj din legendele mitologice germane, consemnate în „Edda”. Există chiar două personaje cu acest nume, unul - arcaş neîntrecut - parc a fi contribuit la formarea legendei despre Wilhelm Tell, pe când al doilea este echivalent cu zeul greco-roman Hephaistos, sau Vulcan.28 Grad în ierarhia monahală, un fel de vicar al abatelui (stareţului).

14

decât idolii, apoi să se pregătească apă sfinţită, să se stropească templele şi să se aducă în fiecare relicve... Dacă templele sunt bine construite, e un lucru bun şi folositor ca ele să treacă de la cultul demonilor în slujba adevăratului Dumnezeu; căci atâta timp cât poporul va vedea că dăinuie vechile locaşuri de rugăciune, va fi mai înclinat să se ducă la templu, în virtutea obiceiului, ca să-l adore pe adevăratul Dumnezeu...” Metoda aceasta împăciuitoare reuşi şi regele Kentului se converti. Papa trimise lui Augustin pallium-ul, simbolul autorităţii, îl împuternici să numească episcopi în Anglia, îl sfătui să-şi aşeze arhiepiscopatul, în mod temporar, la Canterbury şi să-l mute la Londra de îndată ce oraşul va fi convertit. Dar nimic nu-i mai durabil decât provizoratul; Canterbury rămase capitala religioasă a Angliei. Beda ne-a păstrat un chestionar trimis de Augustin papei care arată pre-ocupările unui înalt slujbaş ecleziastic în anul 600: „Cum trebuie să se comporte episcopii faţă de cler şi în câte părţi trebuie împărţite darurile făcute de credincioşi?... Până la ce grad de rudenie se pot căsători credincioşii cu persoane din familia lor şi dacă este legal ca un bărbat s-o ia de soţie pe soacra lui?... Poate fi botezată o femeie însărcinată?... La cât timp după naştere poate veni o femeie la biserică?... După câte zile noul-născut poate fi botezat?... La cât timp după naşterea unui copil, o femeie poate avea relaţii trupeşti cu bărbatul său?... Toate aceste lucruri simte nevoia să le cunoască neamul primitiv al englezilor”.

V. Evanghelizarea Angliei s-a făcut treptat; suntem în posesia relatării uneia din aceste convertiri, anume a lui Edwin, regele Northumbriei. Se poate vedea cu câtă seriozitate şi uneori cu câtă poezie vorbeau despre chestiunile religioase aceşti bărbaţi „care aveau simţul sublimului”. Regele îi convocă pe cei mai de seamă prieteni şi sfetnici ca să-l asculte pe misionarul creştin Paulinus. Acesta explică noua doctrină şi regele întrebă pe fiecare dintre şefi ce gândeşte. Unul dintre ei răspunse: „O, rege, mi se pare că dacă se compară viaţa pământească a omului cu timpurile dinaintea şi din urma lui, care ne sunt necunoscute, ea seamănă cu zborul grăbit al unei vrăbii ce străbate sala unde iarna staţi la masă cu slujbaşii şi demnitarii voştri, în jurul unui foc straşnic, în timp ce afară bântuie furtuna sau viscoleşte... Vrabia, v-am spus, intră în zbor pe o uşă şi iese îndată pe alta şi, cât timp se află în sală, e la adăpost de urgia iernii. Dar după scurta clipă de timp frumos, ea se pierde îndată în noaptea întunecoasă din care a venit. Tot astfel viaţa omului n-o putem vedea decât într-un răstimp scurt, dar ce s-a întâmplat înainte sau ce va urma apoi, nu ştim de loc. Aşadar, dacă noua doctrină conţine ceva mai sigur, pare că merită să fie urmată". După care marele preot păgân izbucni: „De mult mi-am dat seama că zeii pe care-i adorăm nu sunt nimic... Propun regelui să-i renegăm îndată pe toţi, şi eu însumi voi da foc templelor şi altarelor pe care le-am slăvit atâta vreme fără nici un folos”. Convertirea regilor aducea după ea convertirea popoarelor, astfel că influenţa misionarilor se răspândea acum în salturi rapide.

VI. Progresele bisericii Romei în Anglia aveau să producă un conflict cu vechile biserici britanice din vest (Irlanda şi Ţara Galilor). Augustin, fiind învestit de papă cu autoritate asupra tuturor episcopatelor din Britania, convocă pe episcopii celţi. Aceştia veniră foarte stingheriţi şi se arătară de îndată jigniţi de faptul că Augustin, pentru a-şi sublinia superioritatea, nu se ridicase în picioare ca să-i primească. Le ceru trei concesii: să sărbătorească paştile în acelaşi timp cu ceilalţi creştini, ceremonia botezului să se facă după ritualul roman şi să predice creştinismul păgânilor anglo-saxoni, ceea ce celţii refuzaseră totdeauna să facă, deoarece, urându-i pe invadatorii care masacraseră pe strămoşii lor, nu doreau să salveze sufletele barbarilor. Britanii nu cedară asupra nici unuia din cele trei puncte, declarară că nu recunosc decât pe primatul lor şi o rupseră cu Roma. Relaţiile dintre creştinii britani şi catolicii romani se înrăutăţiră foarte mult. Preoţii britani nu dădeau sărutul păcii preoţilor catolici şi refuzau să stea la aceeaşi masă cu ei. Călugării celţi, uitând, din ură faţă de Roma, de animozităţile lor faţă de barbari, trecură şi ei la convertirea păgânilor. Ei repurtau succese la poporul de jos, pe când biserica romană atrăgea femeile, pe suverani şi pe cei din fruntea treburilor obşteşti. Când cele două biserici creştine evanghelizau aceeaşi curte, deosebirile doctrinale creau situaţii destul de dificile. Se întâmpla ca într-o familie să se celebreze sărbătoarea paştelor de două ori, una după alta. Un rege termina postul şi sărbătorea paştile, pe când regina lui celebra duminica floriilor şi mai postea.

VII. În sfârşit, regele Northumbriei, Oswy, care fusese convertit de britani, fu impresionat de argumentele fiului său Alfred, crescut de un călugăr catolic. Regele, ca să aibă conştiinţa împăcată, convocă un sinod la mânăstirea din Whitby, în care cele două părţi trebuiau să-şi expună doctrina lor. Oswy deschise dezbaterile cu mult bun simţ, spunând că cei care slujesc acelaşi Dumnezeu ar trebui să respecte aceleaşi reguli, că nu exista desigur decât o unică tradiţie creştină adevărată şi fiecare avea datoria să spună de la cine deţinea doctrina lui. La care britanii răspunseră că ei ţineau

15

paştile sfântului Ioan Evanghelistul şi al sfântului Columba, în timp ce catolicii afirmară că paştile lor era paştile apostolilor Petru şi Pavel, pe care îl sărbătoreau creştinii din toate ţările lumii: în Italia, în ţările din Africa şi Asia, în Egipt şi în Grecia, în afară de britanii încăpăţînaţi din aceste două insule, cele mai îndepărtate ale universului, care aveau pretenţia să sfideze restul creştinătăţii. Urmă o lungă şi foarte inteligentă dezbatere, pe care catolicul Wilfrid o încheie spunând: „Chiar dacă Co-lumba al vostru a fost un sfânt, cum ar putea fi el preferat prinţului apostolilor, căruia Domnul Nos-tru i-a spus: «Tu eşti Petru şi pe această piatră29 voi zidi biserica mea, şi porţile iadului nu vor avea nici o tărie împotriva ei, şi ţie vreau să-ţi încredinţez cheile împărăţiei cerurilor...»". După ce Wilfrid vorbi astfel, regele întrebă:

„E adevărat, Colman, că aceste cuvinte au fost pronunţate de Domnul Nostru? - E adevărat, o, rege” - răspunse cu o perfectă bună-credinţă episcopul irlandez. - „Puteţi dovedi că o asemenea putere a fost încredinţată lui Columba al vostru?” Colman mărturisi că nu. „Sunteţi amândoi de acord - adăugă regele - că cheile împărăţiei cerurilor au fost încredinţate sfântului Petru? – Suntem” - răspunseră ei. „Atunci - conchise regele -, deoarece Petru veghează la porţile cerului, mă voi supune poruncilor sale de teamă că în clipa când mă voi înfăţişa în faţa porţilor nu-mi va deschide nimeni dacă purtătorul cheilor îmi va fi potrivnic”.

Toţi cei de faţă îl aprobară pe rege şi hotărâră să dea ascultare de aci înainte papei.

VIIICREŞTINISMUL ŞI GERMANISMUL ÎN ANGLIA

I. Începând din secolul al VIII-lea, întreaga Anglie face parte din biserica romană. Regii se rea-zemă pe biserică, în primul rând pentru că sunt credincioşi, dar şi pentru că înţeleg că această bi-serică, moştenitoare a tradiţiilor imperiale, le aducea o ierarhie, o organizare şi o experienţă care le lipseau. Vreme îndelungată episcopii şi arhiepiscopii vor fi miniştrii fireşti ai regelui. Biserica, dinspre partea sa, susţine monarhiile, ea având nevoie de o putere temporală care să impună respectarea legilor sale. Pentru papalitate este o dovadă de mare tărie că a putut întemeia în Anglia şi Germania biserici noi şi supuse. Bisericile din Orient îşi dispută supremaţia cu biserica Romei; biserica Franţei e uneori prea independentă; dar episcopii englezi solicită ei înşişi intervenţia constantă a papei. Astfel că acesta trimite în Anglia adevăraţi proconsuli ai credinţei, care sunt pentru Roma ecleziastică ceea ce fuseseră pentru Roma imperială marii organizatori ai provinciilor. Nimic nu dă o idee mai măreaţă despre universalitatea bisericii decât atunci când vezi un grec din Asia Mică, episcopul Theodor din Tars, şi un african, abatele Adrian, introducând în Anglia o întreagă bibliotecă latină şi greacă şi înfiinţând în Northumbria mănăstiri, care vor rivaliza prin ştiinţa lor cu acelea din Irlanda. Printr-un ciudat paradox, cultura mediteraneană va fi păstrată pentru gali de către călugării anglo-saxoni. În clipa când sarazinii ajungeau în centrul Franţei şi când părea că epoca clasică lua sfârşit în Europa, într-un regat aproape barbar, un călugăr, Beda Venerabilul, scria în limba latină fermecătoarea sa Istorie ecleziastică a naţiunii engleze. Or, Beda a fost învăţătorul lui Egbert, care la rândul său a fost, la York, învăţătorul lui Alcuin, şi se ştie că Alcuin a fost acela care, chemat fiind de Carol cel Mare, a pus stavilă decadenţei intelectuale în Franţa.

II. Anglia îşi are deci locul ei în istoria culturii latine şi creştine. Dar firea anglo-saxonilor, tradi-ţiile anterioare şi gusturile lor au făcut ca la ei această cultură să capete trăsături particulare. Se-colele al VII-lea şi al VIII-lea sunt o epocă a sfinţilor şi a eroilor în Anglia. Sufletele acestea violente şi viguroase se dovedesc capabile în acelaşi timp şi de mari sacrificii şi de mari crime. Mai târziu, amestecul moralei războinicului nordic cu morala creştină va da naştere eroilor din romanele cavalereşti. Dar în vremurile primitive şi sumbre, echilibrul între cele două forţe era greu de men-ţinut. Ba regii saxoni se călugăresc şi pleacă în pelerinaj spre Roma - Sebbi de Essex intră la mă-năstire în 694; Aethelred, regele Merciei, în 704. Urmaşul acestuia, Conrad de Mercia, îşi sfârşeşte viaţa la Roma, ca şi Offa de Essex. Ba prinţii sunt asasinaţi, regatele devastate, oraşele jefuite, locuitorii masacraţi. Biserica trebuie să lupte împotriva gustului pentru poemele epice şi războinice pe care gleemen-ii acompaniindu-se la harpă, le cântă, la terminarea festinelor în casele nobililor şi pe care menestrelii ambulanţi le recită pe uliţele satelor.

29 Joc de cuvinte provenit din limba latină, între numele Petrus şi cuvântul petra - piatră, stâncă. În limba franceză jocul de cuvinte e şi mai reuşit, numele de persoană şi cel comun având o formă identică (Pierre, pierre).

16

Chiar şi preoţii saxoni se complac în a asculta aceste poeme păgâne. În 797, Alcuin trebuie să-i scrie episcopului de Lindisfarne: „Când preoţii cinează laolaltă, să se citească cuvântul Domnului. În asemenea împrejurări e mai potrivit să se asculte un predicator, şi nu un harpist, cuvântările sfinţilor părinţi, şi nu poemele păgânilor. Ce are Ingeld comun cu Hristos? Casa e mică, nu pot încăpea amândoi”.

Dar dragostea pentru poezia nordică era atunci atât de puternică încât un episcop saxon se deghiza şi se ducea, după liturghie, să cânte la un pod aventurile unui rege oarecare al mării.

III. Deşi poezia anglo-saxonă era bogată, singura operă completă care s-a păstrat este Beowulf, epopee cu substanţă nordică, dar care a fost rescrisă de un călugăr englez, între secolele al VIII-lea şi al X-lea, ţinând seama de prejudecăţile creştine. Se spune că este o Iliadă, al cărei Ahile ar fi Hercule. Tema este aceea din Siegfried: nimicirea unui monstru de către un erou. Beowulf, prinţ suedez, străbate mările şi vizitează castelul regelui danezilor. Acolo află că un monstru, Grendel, bântuie în fiecare noapte castelul şi-i devorează pe toţi seniorii pe care-i găseşte. Beowulf îl ucide pe Grendel; mama acestuia încearcă să se răzbune; eroul o urmăreşte în ţinuturile înfricoşătoare unde locuieşte şi scapă lumea de această seminţie. Înapoiat în Suedia, devine el însuşi rege şi moare, în cele din urmă, rănit de dintele înveninat al ultimului dragon pe care a vrut să-l doboare. Se stinge în chip nobil: „Am ţinut poporul în paza mea timp de cincizeci de ierni. Nici unul dintre regii vecini n-a îndrăznit să dea ochii cu mine. Mi-am păstrat cum se cuvine pământul. Nu am umblat cu şiretlicuri de trădător. Nu am jurat niciodată strâmb în multele jurăminte pe care le-am depus... Mă bucur că am putut dobândi înainte de a muri un asemenea tezaur pentru poporul meu. Acum nu e nevoie să rămân mai mult pe aici”.

IV. Când citeşti Beowulf sau fragmente din alte poeme anglo-saxone, eşti izbit mai întâi de tristeţea tonului. Peisajele sunt dezolante: stânci şi mlaştini. Monştri locuiesc „În curentele reci şi în înfricoşătoare ape”. „O imaginaţie sumbră a conlucrat cu tristeţea unei naturi septentrionale pentru a zugrăvi aceste puternice tablouri”. Este opera unui popor care a trăit într-un climat vitreg. De câte ori poetul vorbeşte de mare, e admirabil. Există, în Beowulf, descrierea plecării unor războinici într-o expediţie pe mare, a corăbiilor cu gâtul înspumat asemănătoare unor păsări şi, în momentul so-sirii, a falezelor strălucitoare şi a giganticelor promontorii, demnă de cei mai mari poeţi epici. Dar niciodată poetul anglo-saxon nu atinge seninătatea lui Homer. În Iliada numeroase ruguri ale morţilor ard pe câmpie; în Beowulf corbii şi vulturii se abat asupra stârvurilor. În sufletele acelea lipsite de soare, se ghiceşte că, alături de sentimentele lor nobile, se află oarecare îngăduinţă pentru atrocităţi. Totuşi societatea descrisă e mult mai rafinată decât aceea din Germania lui Tacit. Nimic comun cu „democraţia” anglo-saxonă imaginată de câţiva istorici englezi în secolul al XIX-lea. În lumea lui Beowulf, regele şi războinicii săi sunt pe primul plan. Tronuri, ţesături, ornamente de aur îmbogăţesc hall-urile prinţilor. Regele este atotputernic cu condiţia să-şi păstreze sprijinul oamenilor săi. Faţă de aceştia e generos, îi copleşeşte cu pământuri şi daruri. În poeme, fiecare bărbat are un senior căruia îi datorează credinţă şi care, în schimb, trebuie să se ducă în căutare de pământuri străine. Trădătorul şi mişelul merită cel mai mare dispreţ. Femeile şefilor sunt respectate, ele iau parte la toate banchetele. Dar dragostea e gravă, lipsită de veselie; „nici un cântec de dragoste în această veche poezie; într-însa dragostea nu-i distracţie, şi nici voluptate, ci un angajament şi o devoţiune”.

V. Pe bună dreptate poemele anglo-saxone au fost puse alături de poemele homerice. Şi unele şi altele prezintă aceleaşi trăsături, care s-ar putea numi ale vârstei eroice. În societăţile foarte primitive, legăturile de familie sau de trib au fost cele mai trainice. Familia fiecărui om trebuia să-l răzbune şi ea era răspunzătoare pentru greşelile lui. În societăţile eroice, legătura de familie tinde să slăbească. Individul se emancipează de trib. Eliberat de teroarea naturii care-i apasă pe primitivi, el lasă frâu liber voinţei sale de putere. Pasiunile individuale au precădere faţă de inteligenţa politică. E vremea duelurilor, a războaielor întreprinse pentru onoare. Totuşi, pentru că e absolut necesar ca orice societate să se impună indivizilor, se formează o legătură nouă, bazată pe loialitate şi prietenie. Eroul nu cunoaşte nici un fel de moderaţie, dar e curajos şi e credincios. Asta înseamnă că are un caracter destul de frumos, în care moralistul creştin va găsi elementele unei adevărate nobleţe. Generozitatea eroului se va exercita curând în favoarea bisericii. Un rege pios dăruieşte pământuri episcopilor, mănăstirilor. Mai e nevoie, evident, ca vio-lenţa să fie disciplinată sau să fie folosită pentru cauze juste. Umilinţa şi sfiiciunea creştină, unindu-se cu pasiunile eroice, aveau să dea naştere, între secolul al X-lea şi al XIII-lea, unui tip pe care nu l-a cunoscut antichitatea, care păcătuieşte încă uneori prin cruzime, dar care s-ar dori pur: cavalerul.

17

Beowulf, care se luptă împotriva monştrilor ieşiţi din infern, este aproape un cavaler creştin. El are acelaşi sfârşit ca Lancelot. Vom vedea, când vom studia admirabilul personaj al regelui Alfred, re-zultatele optime pe care le-a putut da îmbinarea civilizaţiei romane cu onoarea barbarilor şi morala creştină.

IXINVAZIILE DANEZE ŞI EFECTELE LOR

I. În anul 787 Cronica anglo-saxonă pomeneşte pentru întâia oară de sosirea în Anglia a trei corăbii cu bărbaţi din nord veniţi din „ţara hoţilor”. Reeve-ul din satul cel mai apropiat, neştiind cine erau oamenii aceia, se duse în întâmpinarea lor călare, cum era de datoria lui, şi fu ucis. Şase ani de tăcere au urmat după acest omor, apoi, începând din anul 793, scurtele note anuale ale cronicii conţin aproape fiecare relatări cu privire la incursiuni ale „păgânilor”. Ba jefuiesc o mănăstire şi-i masacrează pe călugări, ba „oştile păgâne au produs ravagii printre northumbrieni”. Câteodată cronicarul notează cu satisfacţie că unele corăbii păgâne au fost distruse de valurile furioase ale mării, că echipajele s-au înecat şi că supravieţuitorii, sosind pe plajă, au fost omorâţi. Puţin câte puţin flotele duşmane cresc în importanţă. În 851, „pentru prima oară, păgânii îşi petrecură iarna pe insula Thanet; în acelaşi an trei sute de corăbii ale lor au venit până la gura Tamisei şi echipajele lor au luat cu asalt Canterbury şi Londra”. În anii următori „păgânii” sunt denumiţi după adevăratul lor nume: danezi, şi cronicile nu mai vorbesc decât de mişcările „Armatei”, adică armata oamenilor din nord, care se ridică uneori până la cifra de zece mii de inşi.

II. Triburile - toate de aceeaşi rasă - care locuiau pe atunci în Suedia, Norvegia şi Danemarca erau într-adevăr păgâne, căci suferiseră destul de puţin influenţa Romei antice şi în nici un fel pe aceea a Romei creştine, dar nu erau de loc barbare. Corăbiile pictate, figurile sculptate de la proră, calităţile literare ale saga-urilor, complexitatea legilor lor dovedesc că au ştiut să-şi creeze o civili-zaţie proprie. Vikingii aceştia ascultau de un şef de bandă şi se băteau vitejeşte, dar nu le plăcea lupta pentru luptă. Când puteau înlocui forţa cu viclenia, o făceau cu dragă inimă. Pe cât erau de războinici şi dedaţi jafului, pe atât erau de negustori şi, dacă se vedeau întâmpinaţi pe plajă de un număr prea mare de locuitori, nu cereau altceva decât să li se dea miere sau sclavi în schimbul unturii lor de balenă sau al peştelui uscat.

III. De ce popoarele din nord, care de atâtea secole păruseră a ignora Anglia, începură deodată s-o invadeze în acelaşi timp în care atacau şi Neustria? 30 Se presupune că, în urma presiunii exercitate de Carol cel Mare asupra saxonilor, pe care i-a împins spre Danemarca, oamenii din nord şi-au dat seama de pericolul pe care-l prezentau pentru ei puterile creştine şi aceasta a fost cauza primordială a atacurilor lor. Poate că tot aşa de simplu e să ne gândim că hazardul, nevoia de aventură, dorinţa unor navigatori îndrăzneţi de a merge mereu mai departe şi-au adus contribuţia lor. Era un obicei al lor, cum avea să fie mai târziu şi un obicei al cavalerilor de Malta, ca fiecare tânăr să-şi facă „caravana sa”, adică o expediţie menită să demonstreze curajul lui. Populaţia creştea repede. Mezinii şi bastarzii trebuiau să-şi caute norocul în ţări noi. Dar corăbiile lor, înguste şi lungi, purtând la catarg o singură velă roşie care se înălţa rareori, pe flancuri scuturile războinicilor, galbene şi negre alternativ, şi la proră chipul unui monstru marin, nu erau făcute pentru navigaţia la mari distanţe. Ca toate corăbiile de război din antichitate, erau corăbii cu vâsle, şi raza de acţiune a unei asemenea nave este negreşit limitată.

Dacă o etapă a unui drum cerea mai mult decât o jumătate de zi de navigaţie, trebuiau neapărat două echipe de vâslaşi. Fiecare din ele era silită să tragă greutatea celeilalte; armele atârnau greu; rămânea puţin loc pentru provizii. Corabia însăşi trebuia să fie uşoară, astfel că nu putea rezista valurilor mari ale oceanului. A fost nevoie de secole de experienţă şi, fără îndoială, de nenumărate naufragii pentru ca vikingii să descopere etapele de drum şi perioadele de timp prielnice navigaţiei. Puţin câte puţin învăţară să se repeadă din insulă în insulă, profitând de vremea frumoasă, să construiască corăbii mai mari şi fură văzuţi în lumea întreagă. Suedezii se îndreptară spre Rusia şi Asia; norvegienii descoperiră drumul spre Irlanda prin nordul Scoţiei şi, mai mult, făcând escală în Groenlanda, ajunseră până în America, după blănuri; danezii aleseseră ruta interioară, care, mai apropiată de ţara lor, ducea până la coasta Scoţiei, a Northumbriei şi a Neustriei.

30 Partea occidentală a teritoriului locuit de franci (în nordul Franţei de astăzi).

18

IV. Ar putea stârni surprindere succesul rapid al acestor expediţii, la început formate dintr-un mic număr de oameni, care atacau regate întinse ce s-ar fi putut uşor apăra. Dar nu trebuie să uităm:

1. Vikingii aveau supremaţia pe mare. Nici saxonii, nici francii nu făcuseră nici un efort ca să-şi construiască o flotă. Or, cine domină marea este, înainte de toate, stăpân pe micile insule şi poate să-şi facă baze navale. Primele atacuri ale danezilor fură îndreptate împotriva bogatelor mănăstiri pe care cei dintâi monahi, din dorinţa de singurătate, le construiseră pe insule cum erau Iona sau Lindisfarne. Darurile credincioşilor îi înzestraseră pe călugări cu giuvaeruri şi aur. Vikingii jefuiau averile, îi masacrau pe călugări şi ocupau insulele. Oricât de aproape ar fi fost de ţărm, erau invulnerabili. În felul acesta Noirmoutier deveni baza lor pe coasta Franţei, Thanet pe coasta Angliei, insula Man în mările Irlandei.

2. Stăpânirea mării le îngăduia să-şi aleagă şi locul de atac. Găseau că într-un anume punct duşmanul era prea puternic? Le era uşor să se îmbarce şi să plece în căutarea unei şanse mai bune, cu atât mai mult cu cât mijloacele de comunicaţie între victimele lor erau primitive şi buna înţele-gere destul de rară. Ce putea să le opună un rege saxon? Convoca fyrd-ul, adică miliţia oamenilor liberi. Era o masă de ţărani înarmaţi cu ţepuşe, şi câteodată (când regele chema pe rezervişti) cu furci, adunându-se cu încetineală, greu de hrănit şi neputând rămâne multă vreme sub arme din cauza muncilor agricole. Adversari nedemni de războinicii din nord, foarte bine înarmaţi, proteguiţi de zale şi căşti de oţel şi care ştiau să mânuiască de minune topoarele de război. Singurii englezi capabili să se lupte cu ei erau oamenii din suita regelui (comitati, gesiths), dar aceştia erau puţin numeroşi şi, de altfel, danezii îşi perfecţionau fără încetare tactica lor. Curând se învăţară ca, imediat după debarcare, să pună mâna pe caii din ţinut, să echipeze o pedestrime călare, apoi să construiască în grabă un mic fort. Saxonii, oameni obişnuiţi cu câmpia şi pădurea, care niciodată nu construiseră oraşe fortificate, care-şi pierduseră tradiţiile maritime şi care, în afară de aceasta, erau dezbinaţi, lăsară pe invadator să cucerească aproape toată ţara. Irlanda, în plină anarhie pe atunci, fu supusă prima, apoi Northumbria şi Mercia. Curând Wessex-ul fiind el însuşi în parte pierdut, se putea crede că toată Anglia va deveni o provincie a unui Imperiu de nord.

V. Invaziile daneze avură ca efect imediat formarea în grabă a unei pături de militari de profesie în Anglia saxonă. Problema apărării ţării putea să primească trei soluţii:

a) fyrd-ul, sau înrolarea în masă a oamenilor liberi; regii continuară multă vreme să recurgă la această soluţie, dar am văzut care îi erau neajunsurile;

b) mercenarii, oameni care primesc soldă, de unde şi termenii de soldaţi sau lefegii (aceasta fusese metoda adoptată de ultimii împăraţi romani şi va fi folosită din nou de regii Canut şi Harold), dar prinţii saxoni nu aveau un venit care să le îngăduie întreţinerea unei astfel de armate;

c) armata permanentă de războinici de profesie pe care suveranul, în lipsa unei solde, îi plăteşte cedându-le terenuri.

Această din urmă soluţie fu puţin câte puţin adoptată - între sfârşitul Imperiului roman şi secolul al X-lea - de întreaga Europă, pentru că, neexistând state puternice, nu era posibilă o altă metodă. Se învăţa odinioară că feudalitatea a fost introdusă în Anglia în secolul al XI-lea de către normanzi. Un istoric a dat un răspuns destul de amuzant: feudalitatea a fost introdusă în Anglia de către sir Henry Spelman, un erudit din secolul al XVII-lea care, cel dintâi, a alcătuit un sistem coerent din nişte cutume destul de confuze. Adevărul este că feudalitatea n-a fost la început un sistem ales în mod conştient, ci rezultatul multiplelor transformări fireşti. În clipa în care triburile saxone au pus piciorul în Anglia, ţăranul şi oşteanul se confundau în una şi aceeaşi persoană. Omul liber era liber pentru că putea să lupte. Când, după invaziile daneze, echipamentul unui războinic va deveni prea costisitor pentru ţăranul mijlociu, meseria de militar nu va mai putea fi decât profesiunea unei anumite clase.

VI. De ce cultivatorul liber recunoaşte superioritatea acestei clase? Pentru că nu se poate lipsi de ea. Să ţii de un superior în vremuri tulburi prezintă mari avantaje: nu numai că ai un comandant de război bine înarmat, dar el apără titlurile de proprietate ale oamenilor săi 31. Atâta timp cât statul central e puternic, aşa cum a fost Imperiul roman sau cum va fi dinastia Tudorilor, indivizii se bizuie pe acest stat şi recunosc că au datorii faţă de el. Îndată ce statul slăbeşte, individul caută un pro-tector mai apropiat, mai eficient, şi recunoaşte că are obligaţii militare sau pecuniare faţă de

31 Prezentare idealizată, unilaterală, a acestui proces. "Războinicul” îl apără pe cultivatorul liber, dar în acelaşi timp şi-l subordonează, nu arareori prin forţă.

19

acesta. O legătură personală înlocuieşte legătura abstractă. În dezordinea micilor regate engleze, în luptă neîncetată unele împotriva altora, devastate de incursiunile piraţilor, nefericitul ţăran, ceorl-ul, neputând să-şi păstreze pământul şi viaţa decât cu sprijinul unui oştean bine înarmat, primeşte să-i dea acestuia redevenţe în natură, în muncă sau în bani, în schimbul protecţiei sale. Mai târziu această experienţă va da naştere unei doctrine: „Nici un pământ fără senior”. Dar la început feudalitatea nu-i o doctrină; e, în acelaşi timp, „o dezintegrare a dreptului de proprietate şi o dezmembrare a dreptului statului”. Guizot a scris că este o fuziune a proprietăţii şi a suveranităţii. Mai precis proprietatea şi suveranitatea trec amândouă, pentru un timp, în mâna aceluia care, singur, poate apăra pe prima şi exercita pe a doua. Ca toate instituţiile omeneşti, ea se naşte din necesitate şi va dispărea atunci când, guvernarea centrală fiind din nou puternică, feudalitatea va deveni inutilă.

VII. Un alt efect al invaziilor daneze va fi atenuarea rivalităţilor dintre regatele anglo-saxone. O presiune externă dă popoarelor de aceeaşi origine, dar dezbinate de vechi duşmănii, sentimentul unităţii lor. De altfel, câţiva regi anglo-saxoni au şi început să se intituleze regi ai întregii Anglii. Erau denumiţi cu un cuvânt special: bretwalda. Egbert de Wessex (802-839), primul suveran din care descinde actuala regină a Angliei 32, fusese al optulea bretwalda. Regii saxoni nu sunt atât de puternici cum vor fi regii normanzi de mai târziu. Dar ei pregătesc acestora terenul. Contrar celor întâmplate pe continent, ei au ştiut încă de pe atunci să facă din nobilimea lor o aristocraţie de funcţiune mai curând decât de naştere. Thane-ii deţin pământul lor de la rege, pentru că, fie că sunt războinici, administratori sau oameni ai bisericii, ei se află în slujba lui. Nu sunt nimic fără rege, dar regele fără ei nu poate face nimic. Nu ia hotărâri importante decât împreună cu ei, în Consiliul său. Regele saxon nu este un rege absolutist, după cum regatul saxon nu este absolut ereditar. În sfârşit, după convertire, regele este şeful uns, proteguit şi sfătuit de biserică. El trebuie să respecte, mai mult decât oricine, poruncile ei. Imaginea suveranului drept, care ţine sfat cu înţelepţii săi pentru binele tuturor, va fi adânc imprimată în spiritul englez, cu mult înainte de cucerire, de către mari suverani saxoni ca Alfred. Şi de-a lungul întregii istorii a Angliei, de câte ori această imagine va ameninţa să pălească sau să se şteargă, ea va fi reînsufleţită în timp util de către un Eduard I, un Henric al VII-lea sau de o Victoria.

XDE LA REGELE ALFRED LA REGELE CANUT

I. Alfred este un rege legendar a cărui legendă e adevărată. Omul acesta simplu şi înţelept, care a fost în acelaşi timp oştean, marinar, literat şi legislator, a salvat Anglia creştină. El are toate virtuţile regilor pioşi, fără a avea slăbiciunea lor, nici indiferenţa lor faţă de treburile lumeşti. Întâmplările vieţii sale ţin de poveştile cu zâne şi de romanele cavalereşti. Ca mulţi eroi de romane, este cel mai mic fecior al unui rege: Aethelwulf. E crescut într-o vreme de invazii, în larma luptelor, şi trei din fraţii săi sunt ucişi înfruntând duşmanul. Bolnav, sensibil, are energia infirmilor care se vor puternici. Excelent călăreţ, mare vânător, este încercat din copilărie şi de dorinţa de a se instrui. „Dar, vai! ceea ce dorea mai mult: să înveţe artele liberale 33, nu prea era posibil, căci, pe vremea aceea, adevăraţii savanţi nu mai existau în regatul Wessex”. La bătrâneţe avea să spună că marea durere a vieţii sale fusese că, pe vremea când avea vârsta şi răgazul să înveţe, nu găsise profesori şi că, pe vremea când reuşise să adune în jurul lui pe savanţi, fusese atât de ocupat cu războaiele, grijile administrative şi infirmităţile, încât nu putuse citi atât cât ar fi vrut. Adolescent, se dusese în pelerinaj la Roma, unde papa îl făcuse consul, apoi, întors în Anglia, se distinsese pe lângă fraţii săi în luptă împotriva „armatei” daneze. Când ultimul dintre ai săi fu ucis, Alfred fu ales rege de Witan, care-l preferase nepoţilor săi, prea tineri pentru a domni în timp de război.

II. Încă din primul an al domniei sale, trebui să poarte lupte cu danezii şi, neavând decât un pumn de oameni, fu bătut. Aşa cum au făcut deseori regii franci şi saxoni, cumpără pacea de la „armata” daneză, plătindu-i un tribut. Dar succesul şantajului nu putea decât să-l încurajeze pe adversar să-şi reînceapă manevra. Danezii ocupară nordul şi estul, apoi, după terminarea acestei

32 Descendenţă mai mult simbolică. Actuala dinastie engleză a ocupat tronul în 171433 Denumire sub care erau cunoscute în evul mediu următoarele discipline: gramatica, retorica, dialectica (logica formală), aritmetica, geometria, astronomia şi teoria muzicii.

20

cuceriri, o nouă hoardă, sub conducerea regelui păgân Guthrun, năvăli în Wessex.Fu mai întâi o panică generală. Alfred trebui să fugă aproape singur în insula Athelney şi

acolo, în mijlocul mlaştinilor, construi împreună cu oamenii săi o mică fortăreaţă. Aproape de locul acesta a fost găsită în secolul al XVII-lea, îngropată în pământ, o admirabilă bijuterie din email cloazonat, aur şi cristal, care poartă inscripţia: „Alfred a pus să mă cizeleze”. Celebra „bijuterie a lui Alfred”, pe care regele a pierdut-o în timpul fugii sale, este acum într-un muzeu din Oxford, mărtu-rie a adevărului vechilor cronici. Regele stătu ascuns toată iarna în mijlocul mlaştinilor, în timp ce danezii se credeau stăpâni peste Wessex. Cam pe vremea paştelor ieşi din ascunzătoare şi convocă în secret, la locul denumit Piatra lui Egbert, fyrd-urile din Somerset, Wiltshire şi Hampshire. Bucuria ţăranilor saxoni, regăsindu-şi regele în viaţă, fu atât de mare încât voiră s-o pornească de îndată, împreună cu el, împotriva „armatei” danezilor. Aceasta fu urmărită până la linia sa de apărare, unde, fiind asediată şi nemaiavând cu ce se hrăni, se hotărî să se predea. Alfred acceptă să-i lase în viaţă, dar ceru ca „armata” să părăsească Wessex-ul şi ca Guthrun şi principalele căpetenii daneze să se boteze. Trei săptămâni mai târziu, Guthrun şi încă douăzeci şi nouă de şefi primiră botezul, naşul lor fiind regele însuşi. Apoi se semnă un pact şi se stabili o frontieră între Danelaw 34 şi Wessex. De atunci danezii rămaseră stăpâni pe est şi nord, şi Alfred putu domni în pace asupra teri-toriilor situate la sud de această frontieră.

III. Exemplul lui Alfred cel Mare arată rolul imens pe care-l poate juca un individ în istoria unui popor. Fără tenacitatea sa, ţara întreagă ar fi acceptat autoritatea păgânilor. Nu ar fi însemnat sfârşitul Angliei, dar ţara ar fi avut o soartă cu totul diferită. Inteligenţă în acelaşi timp originală şi simplă, Alfred reorganiză tot atât de bine armata de uscat şi marină, ca şi justiţia şi educaţia. Mări efectivele armatei, ridicând la rangul de thane pe toţi oamenii liberi posesori a cinci hides şi pe negustorii din porturi care făcuseră cel puţin trei călătorii cu propriile lor mijloace şi cerând acestei mici nobilimi să presteze serviciul militar călare. Marea slăbiciune a armatelor anglo-saxone a fost totdeauna scurta durată a serviciului. Alfred creă „contingente” sau „echipe” care puteau fi chemate rând pe rând. Puse să se reconstruiască fortificaţiile vechilor oraşe romane şi avu ideea, foarte modernă, de a înfiinţa două eşaloane de apărare, apărarea mobilă şi apărarea teritorială. Cavalerii care locuiau aproape de un burgh (cetăţuie fortificată) trebuiau să se prezinte acolo în caz de război; cei care locuiau în plină câmpie formau armata mobilă. Creă o flotă puţin numeroasă, dar ale cărei vase, făcute după planurile lui, se pare că aveau mai multă stabilitate decât ale vikingilor. Alcătui un cod în care adună regulile de viaţă acceptate atunci de oamenii din ţara sa, începând cu decalogul lui Moise şi sfârşind cu legile regilor anglo-saxoni. „N-am vrut să schimb nimic - spuse el - pentru că nu ştiu dacă le-ar fi fost pe plac celor ce vor veni după mine”. El menţinu vechiul sistem wergeld, sau răscumpărarea crimei, în afara cazului de trădare. Pentru cel care-şi trădează regele sau seniorul, nu va mai exista de aci înainte nici iertare nici răscumpărare. Nimeni nu-şi mai putea apăra nici măcar ruda împotriva seniorului său. Era triumful concepţiilor neofeudale asupra vechilor idei tribale.

IV. Alfred trebui să depună mari eforturi ca să reînvie gustul studiilor într-o ţară în care războaiele şi mizeriile nimiciseră orice ştiinţă. „Nu ştiu dacă, atunci când am luat în mână regatul, se găsea la sud de Tamisa un singur om în stare să traducă cartea de rugăciuni în limba engleză”. Regele înfiinţă înalte şcoli în care fiii nobililor sau ai oamenilor liberi şi bogaţi să înveţe latina, engleza, călăria şi vânătoarea cu şoimi. Tot el dădu ordin să se înceapă o Cronică anglo-saxonă în care să fie notate anual principalele evenimente, cronică atât de preţioasă astăzi pentru noi. Poate că el însuşi a dictat istoria timpului său. El a scris mult, dar, mai curând decât autor, a fost traducător, de altfel foarte scrupulos; el căuta mai întâi sensul, cuvânt cu cuvânt, sau, cum spunea el, „gând cu gând”, apoi tălmăcea într-o engleză curată. Când îl interesa subiectul, intercala pasaje scrise de el. Scopul pe care-l urmărea făcând aceste traduceri era de a pune textele pe care le socotea utile la îndemâna unui popor care nu mai ştia latina. A tradus Istoria ecleziastică de Beda, Istoria universală de Orosius, Regula pastorală de Grigore cel Mare (din care a trimis cincizeci de exemplare episcopilor şi mănăstirilor din regatul său) şi mai ales Mângâierile filozofiei de Boethius, care era, desigur, pe placul acestui rege filozof.

V. E ciudat şi frumos să vezi un suveran copleşit de griji, domnind peste cea mai ameninţată dintre ţări şi care scrie foarte simplu: „Atunci, între multiplele şi feluritele griji ale regatului, începui să transpun în engleză cartea care în latineşte se intitulează Pastoralis”. I-a încurajat pe artişti, ca şi

34 Teritoriul "legii daneze", cedat de regii anglo-saxoni danezilor.

21

pe oamenii de ştiinţă. Când vorbeşte de celebrul făurar Wieland, îl numeşte un înţelept şi adaugă: „Îl numesc înţelept pentru că un bun muncitor nu poate niciodată să-şi piardă iscusinţa şi asta este o proprietate care nu i se poate lua, aşa cum soarele nu-şi poate schimba locul”. Apoi, revenindu-i în minte legendele din copilărie, se întreabă, prefigurându-l pe Villon: „Unde sunt acum oasele lui Wieland?” 35.

În sfârşit, biograful său ne informează că, dorind să impună respectarea în mănăstire a orelor de slujbă, se gândi să pună într-o lanternă de os patru lumânări, cântărite cu grijă ca să ardă fiecare câte şase ore. Astfel că, aprinzându-le una după alta, aparatul acesta indica ora aproape cu precizie.

VI. După moartea lui Alfred, succesorii săi, crescuţi la şcoala lui, măriră şi mai mult prestigiul suveranilor anglo-saxoni. Ei recuceriră de la danezi mai întâi Mercia, apoi Northumbria. Regele Aethelstan (924-941) se putu intitula fără exagerare „regele tuturor Britaniilor”. Danezii înşişi, stabiliţi în Estanglia36, se amestecau cu populaţia anglo-saxonă şi începeau să adopte limba ei. Dar această pace internă presupunea două condiţii: un rege puternic şi stăvilirea invaziilor. Or, dacă incursiunile piraţilor părură să se rărească, faptul se explica numai prin aceea că oamenii din nord se luptau între ei, în propriile lor ţări, pentru crearea regatelor Norvegiei şi Danemarcei. După terminarea acestei perioade de lupte, ei începură din nou călătoriile aventuroase, acestea fiind cu atât mai numeroase cu cât mulţi nemulţumiţi voiră să fugă din noile monarhii. În Cronica anglo-saxonă se regăseşte, în timpul celei de a doua jumătăţi a secolului al X-lea, aceeaşi dezastruoasă creştere în amploare a incursiunilor ca pe vremea primelor atacuri. Mai întâi se ivesc câţiva jefuitori, în şapte sau opt corăbii, apoi vin adevărate flote, după care urmează o armată şi, în cele din urmă „armata”. Noua invazie coincide cu domnia unui rege incapabil: Ethelred. În loc să se apere, el recurge la cea mai laşă metodă din trecut şi răscumpără plecarea „armatei” printr-un tribut de zece mii de livre. Pentru plata acestei enorme sume trebui să stabilească un impozit spe-cial, danegeld (banii danezilor), un impozit funciar de trei sau patru şilingi pentru fiecare hide de pământ posedat. Fireşte că danezilor li se deschise pofta şi deveniră din ce în ce mai exigenţi, iar după moartea lui Edmund Ironside, fiul lui Ethelred, care încercase să lupte, dar fusese asasinat, Consiliul înţelepţilor nu văzu altă soluţie decât să ofere coroana comandantului „armatei”, Canut, fratele regelui Danemarcei, un tânăr de douăzeci şi trei de ani. „Ţara întreagă - spune un cronicar - îl alese pe Canut şi se supuse de la sine omului căruia îi rezistase până atunci”.

VII. Se întâmplă ca alegerea să fie bună. Canut fusese un duşman aspru şi chiar crud, dar era inteligent şi om de înţelegere. Străinul acesta vru să fie un rege englez. Începu prin a lua de soţie pe regina văduvă, Emma de Normandia, femeie mai în vârstă decât el, dar prin care se lega mai strâns de noul său regat. Imediat după aceea dovedi că nu face nici o deosebire între englezi şi danezi. Mai mult decât atât, îi ucise pe toţi nobilii englezi care trădaseră pe adversarul său, Edmund Ironside. „Cum ai putea deveni tu, omule care ţi-ai trădat stăpânul, un slujitor credincios?...”. Dizolvă marea sa armată şi nu păstră decât patruzeci de corăbii, ale căror echipaje, circa trei mii două sute de oameni, formară garda sa personală. Erau house-carls, sau Hus-Carles, trupe de elită care, contrar obiceiurilor feudale, primeau soldă, şi nu pământ. Pentru a le plăti, Canut continuă să perceapă danegeld sau geld şi transmise Cuceritorului37 acest impozit funciar, acceptat de populaţie. În 1018, Canut convocă la Oxford o mare adunare, în care danezii şi englezii jurară să respecte vechile legi anglo-saxone. Uimitor personaj acest pirat princiar care, atât de tânăr, se schimbă într-un rege imparţial şi conservator. Convertit la creştinism, se dovedi atât de pios încât refuză să-şi poarte coroana şi o atârnă deasupra altarului principal al catedralei din Winchester, ca să arate că Dumnezeu este unicul rege.

VIII. Rege al Angliei în 1016, rege al Danemarcei începând din 1018, după moartea fratelui său, Canut cuceri Norvegia în 1030 şi, cu preţul a numeroase concesii, primi omagiul regelui Scoţiei. O dată mai mult Anglia se găsea legată de soarta popoarelor nordice. Dacă ar fi durat opera lui Canut şi dacă Wilhelm de Normandia n-ar fi venit să întărească cucerirea romană, cine ştie care ar fi fost istoria Europei? Dar imperiul anglo-scandinav nu era viabil. Alcătuit din naţiuni care se ignorau una pe alta, întretăiat de mări primejdioase, imperiul nu exista decât graţie unui om. După

35 Referire la celebra „Baladă a doamnelor de odinioară” a poetului francez François Villon (sec. XV), având refrenul: „Mais ou sont les neiges d'antan?” („Dar unde sunt zăpezile de-odinioară?”)36 Estanglia - unul din cele şapte regate anglo-saxone.37 Wilhelm Cuceritorul, ducele Normandiei - rege al Angliei între 1066 şi 1087.

22

ce Canut muri, la patruzeci de ani, opera lui nu-i supravieţui. În urma câtorva lupte dintre fiii săi, Witan-ul dovedi din nou eclectismul său, revenind la dinastia saxonă şi alegându-l ca rege pe Eduard, al doilea fiu al lui Ethelred. Aceste alternanţe întăreau autoritatea Witan-ului, iar regalitatea, funcţie electivă, îşi pierdea mult din prestigiul său.

Unii comiţi guvernau acum peste mai multe shires şi ar fi devenit, dacă cucerirea normandă nu i-ar fi nimicit, adevăraţi suverani locali şi rivali periculoşi ai regelui.

XICUCERIREA NORMANDĂ

I. Ducele Rollon, care în 911, prin convenţia verbală de la Saint-Clair-sur-Epte, obţinuse de la Carol cel Simplu ducatul Normandiei, era din aceeaşi seminţie ca şi cuceritorii Estangliei. Dar după un secol, aceste două grefe ale unei aceleiaşi specii se dezvoltaseră atât de diferit una de alta încât, pe vremea cuceririi, înşişi danezii din Anglia numeau pe cei din Franţa: francezi. Danezii din Anglia, întâlnind o civilizaţie europeană încă slab înrădăcinată, avuseseră asupra ei o influenţă destul de mare, în timp ce danezii normanzi, întâlnind Roma sub chipul Franţei, se impregnaseră cu o uimitoare rapiditate de spiritul latin. De la sfârşitul secolului al X-lea, normanzii nu mai vorbeau la Rouen decât franceza, şi moştenitorul ducatului trebuia să fie trimis la Bayeux ca să înveţe acolo limba strămoşilor săi. Vechea ordine romană şi tânăra energie normandă, contopindu-se, au dat minunate rezultate. „O, Franţă - scria un cronicar -, erai zdrobită, zăceai la pământ... Iată venind spre tine, din Danemarca, o seminţie nouă... Se încheie o alianţă, pace între ea şi tine. Seminţia aceasta va înălţa până la ceruri numele şi imperiul tău”.

II. „Pacea ducelui Normandiei”, respectul legilor pe care ştiuse să-l impună curând pe teritoriul său au stârnit admiraţia cronicarilor. Ei relatează că ducele Rollon, atârnând nişte inele de aur de un stejar din pădurea Roumare (Rollinis mare), inelele au rămas acolo timp de trei ani. Vechile dicţionare pretind că strigătul haro era un apel la protecţia lui Rollon: „Ha! Rol!” Fireşte că baronii, jarls, foşti şefi de piraţi, suportau cu greu această disciplină şi continuau să-şi rezolve certurile particulare cu o violenţă şi o cruzime nemaipomenite. Dar ducii au ştiut să-şi impună voinţa. Nu existau mari vasali în Normandia. Nici un senior nu era destul de puternic ca să se opună ducelui. Acesta avea în fiecare district un reprezentant, vicontele, care nu era un simplu administrator al domeniilor regale, ci un adevărat guvernator. Ducele de Normandia percepea impozite în bani şi avea o administraţie a finanţelor: vistieria. Dintre toţi suveranii de pe vremea lui, el semăna cel mai mult cu un şef de stat modern.

III. Mult mai devreme decât englezii, normanzii adoptaseră ceremonialul şi ierarhia sistemului cavaleresc continental. Feudalitatea se dezvoltase pe continent din aceleaşi pricini ca şi în Anglia (necesitatea apărării locale), dar în secolul al XI-lea era supusă unor reguli mult mai precise. După ducele Normandiei veneau baronii, care, la rândul lor, îi comandau pe cavaleri. Era cavaler orice posesor al unei bucăţi de pământ care implica prestarea serviciului de militar călare. La chemarea baronului său, cavalerul trebuia să se prezinte cu armele şi calul şi să facă patruzeci de zile de campanie. Era un timp scurt, dar de ajuns pentru expediţii mărunte. Pentru o acţiune mai îndelungată, cum a fost cucerirea Angliei, trebuiau contracte speciale. Baronul însuşi trebuia să răspundă la chemarea ducelui său şi să aducă pe cavalerii care depindeau de el. Ceremoniile feudale implicau în Normandia, ca şi în restul Europei, un omagiu simbolic: „Vasalul, în genunchi şi fără arme, îşi punea mâinile împreunate în mâinile seniorului şi se declara omul său pentru cutare feud; seniorul îl ridica şi îl săruta pe gură; apoi vasalul, în picioare, depunea jurământul de credinţă pe evanghelie”. Pentru a se desface de el, trebuia o renunţare la jurământ (diffidatio) care nu era îngăduită decât în anumite cazuri determinate.

IV. Biserica participa din plin la ceremoniile cavalereşti. După convertirea normanzilor, ducii acestora dobândiseră favoarea deosebită a papei datorită strădaniei arătate în reînălţarea mănăstirilor şi bisericilor distruse de strămoşii lor. Arhitecţi înnăscuţi, cu un simţ al unităţii planului care amintea de nevoia lor de unitate guvernamentală, ei fură printre cei dintâi constructori ai frumoaselor catedrale din Europa. Aduceau cărturari de la mari depărtări. Astfel Lanfranc, care şi-a făcut studiile la şcoala din Pavia, a venit să predea dreptul la Avranches, devenind celebru. Apoi, ruşinat de ignoranţa lui în ce priveşte treburile religioase, a fost cuprins de dorinţa de a se face

23

călugăr în cea mai sărăcăcioasă mănăstire. A intrat la mănăstirea pe care o construia Herlouin38 pe malul Rislei şi care se mai numeşte şi astăzi Bec-Hellouin. (Bec înseamnă pârâu, ca şi cuvântul german Bach.) A fondat acolo o şcoală care şi-a câştigat o faimă atât de mare încât bretoni, flamanzi şi chiar germani veneau să audieze cursurile care se ţineau aici. Din această fermecătoare vale va pleca Lanfranc pentru a deveni abate de Caen, apoi arhiepiscop de Canterbury.

V. Se cuvine explicat cum a putut un duce de Normandia, în secolul al XI-lea, să conceapă ideea de a se face rege al Angliei.

După moartea mediocrilor descendenţi ai lui Canut, moştenitorul natural al regilor saxoni, Eduard, fusese proclamat rege de către Witan şi supranumit Confesorul din pricină că era peste măsură de pios. „Nu vorbea în timpul slujbei religioase - spune cu naivitate biograful său - decât dacă avea de pus o întrebare”. Eduard Confesorul pare să fi fost un bărbat virtuos şi blând, dar lipsit de voinţă şi aproape copilăros. Se legase prin jurământ să rămână cast, ceea ce nu l-a împie-dicat pe cel mai puternic dintre ealdormen-i, anume Godwin, odinioară simplu senior local, dar ajuns atotputernic în Wessex, să-i dea pe fiica lui în căsătorie. O căsătorie imaculată nu putea să-i displacă lui Godwin, care socotea că va juca în casa ginerelui său rolul de majordom39. Cine putea să ştie? Capeţienii înlocuiseră într-o bună zi pe stăpânii lor... Eduard, crescut în Normandia, era mai mult normand decât englez. El se înconjură de sfetnici normanzi şi alese un normand, pe Robert de Jumièges, ca arhiepiscop de Canterbury. Într-o zi el primi vizita vărului său din Rouen, Wilhelm Bastardul (mai târziu Cuceritorul), care susţinu toată viaţa că Eduard îi făgăduise în cursul acestei vizite succesiunea la tron. În realitate Eduard nu putea oferi o coroană care nu depindea de el, ci de alegerea Witan-ului. Totuşi, s-ar putea s-o fi oferit, din imprudenţă, lui Wilhelm, aşa cum o mai oferise, se pare, şi lui Harold, fiul lui Godwin, şi lui Sweyn, regele Danemarcei. Binevoitor şi încurcă-lume, Eduard a fost asemuit acelor unchi bogaţi care-şi promit averea tuturor nepoţilor. Făgăduise să se ducă în pelerinaj la Roma; papa îl dispensă, cu condiţia să construiască o abaţie. O construi pe aceea din Westminster şi îşi mută lângă ea palatul, care până atunci fusese în cetatea40 Londrei. Acest act de pietate al Confesorului (observă Trevelyan) avu consecinţe importante şi imprevizibile: mutând palatul regal din cetate, a îngăduit, în sânul orăşenilor din Londra, naşterea unui spirit independent care urma să exercite o influenţă constantă asupra istoriei ţării. Eduard Confesorul a murit în iunie 1066 şi a rămas o figură populară. Vreme îndelungată fiecare nou suveran trebuia să jure că va respecta „legile lui Eduard”, care nu făcuse în viaţa lui nici un fel de lege. Dar fusese ultimul rege anglo-saxon înainte de cucerire şi, din această pricină, a devenit pentru englezii în-robiţi un fel de simbol al Angliei independente.

VI. Wilhelm Bastardul, duce de Normandia, era fiul nelegitim al ducelui Robert41 şi al fiicei unui tăbăcar din Falaise: Arletta. Fusese recunoscut de tatăl său şi-i urmase la tron. Baronii i-au făcut la început viaţă grea suveranului, care era în acelaşi timp minor şi bastard. Wilhelm a trecut atunci printr-o aspră perioadă de ucenicie; din această încercare a ieşit nu numai stăpân pe ducatul său, dar l-a şi mărit prin cucerirea Maine-ului. Iar Normandia a devenit, sub conducerea lui, paşnică şi înfloritoare. Era un bărbat cu o voinţă tenace care, în caz de neizbândă, ştia să-şi ascundă dezamăgirea şi să aştepte. Când s-a hotărât s-o ia de soţie pe Matilda, fiica contelui Balduin de Flandra42, şi când papa interzise căsătoria din cauza unei oarecare înrudiri care o făcea ilegală din punct de vedere religios, Wilhelm răbdă cât răbdă, apoi îşi impuse voinţa de a se căsători. S-a mâniat îngrozitor împotriva lui Lanfranc, stareţul din Bec, care îndrăznise să condamne această nesupunere faţă de un decret pontifical, apoi se sluji de acelaşi Lanfranc pentru a-şi negocia iertarea de către papă, pe care până la urmă a obţinut-o cu condiţia să construiască cele două frumoase biserici din Caen: l'Abbaye-aux-Hommes şi l'Abbaye-aux-Dames. În timpul negocierilor, foarte abilul stareţ din Bec legase relaţii de prietenie cu omul cel mai puternic din Roma: călugărul

38 Sau mai corect Herluin - călugăr, fondator al mănăstirii Bec-Hellouin pe la anul 1034.39 Şef al personalului casei regale şi administrator al bunurilor acestuia, pe timpul dinastiei merovingiene din regatul franc. Majordomii au ajuns la un rol politic foarte însemnat, aşa încât în anul 751 unul din ei, Pipin cel Scurt, a detronat dinastia merovingiană şi a ocupat el însuşi tronul regal, întemeind dinastia carolingiană. Exemplul cu care autorul continuă nu e bun, deoarece capeţienii, urcaţi pe tronul Franţei în anul 987, n-au fost majordomi ai regilor precedenţi, din dinastia carolingiană.40 Partea cea mai veche a Londrei, numită până astăzi City41 Robert I, supranumit Magnificul - duce al Normandiei între 1027 (sau 1028) şi 1035.42 Balduin V - comite de Flandra între 1036 şi 1067.

24

Hildebrand, viitorul Grigore al VII-lea. Două ambiţii aveau să concorde: Wilhelm visa să fie regele Angliei şi, la realizarea acestui plan măreţ, papa îl putea ajuta; Hildebrand visa să facă din papă suzeranul şi judecătorul tuturor principilor creştinătăţii, şi un candidat la tron îşi lua bucuros, faţă de Roma, angajamente pe care le-ar fi refuzat un rege legitim.

VII. Care erau drepturile lui Wilhelm la coroana Angliei? E suficient să examinăm genealogia lui pentru a vedea că sunt nule. Ducele de Normandia nu avusese rude comune cu bunul rege Eduard decât o soră a bunicului şi, apoi, era bastard. De altfel, în secolul al XI-lea coroana engleză era electivă şi numai Witan-ul putea s-o atribuie. Promisiunea lui Eduard? Argument mediocru, pentru că Eduard promisese coroana tuturor celor care ar fi putut s-o pretindă şi nu avea dreptul s-o promită. Dar Lanfranc şi Wilhelm, oameni dibaci şi care dădeau totdeauna dorinţelor lor o aparenţă morală, puseseră la cale o întreagă maşinaţie diplomatică împotriva singurului concurent periculos: Harold, fiul lui Godwin şi cumnatul lui Eduard. Nefericitul Harold fusese făcut prizonier, după un naufragiu aproape de Ponthieu, de către comitele de Ponthieu, apoi eliberat de Wilhelm şi transportat la Rouen. Acolo ducele îl făcu să înţeleagă că este completamente liber, dar cu o singură condiţie, aceea de a presta omagiu lui Wilhelm şi a deveni, în sens feudal, „omul său”. În cursul acestei ceremonii, Harold trebui să depună un jurământ despre care nu se ştie nimic precis. Jurase s-o ia de soţie pe fiica lui Wilhelm sau să susţină drepturile acestuia la tronul Angliei? În orice caz a făgăduit sub jurământ ceva ce a fost invocat apoi împotriva lui. Cronicarul relatează chiar că normanzii ascunseseră sub masa jurământului două racle conţinând relicvele unor sfinţi. Aşa cum îl cunoaştem pe Wilhelm, povestea pare verosimilă.

VIII. Ce valoare avea un jurământ impus cu forţa? Harold, când se văzu liber, nu se socoti angajat şi, de altfel, o spunem din nou, alegerea unui rege al Angliei nici nu depindea de el. În clipa morţii lui Eduard, Witan-ul nu şovăi o secundă între un mare senior viteaz şi foarte iubit (Harold) şi un copil (singurul descendent al lui Egbert: Edgar Atheling). Douăzeci şi patru de ore după alegerea lui Harold ca rege, el fu încoronat în noua abaţie din Westminster. De Wilhelm nici nu fusese vorbă. Imediat se dezlănţui în toată Europa, şi în special la Roma, prin grija lui Wilhelm şi a lui Lanfranc, o campanie de propagandă admirabil regizată. Ducele Normandiei lua întreaga creştinătate ca mar-toră a trădării căreia îi căzuse victimă. „Vasalul său Harold, violând în acelaşi timp legea feudală şi un jurământ solemn, smulgea o coroană făgăduită de suveranul dispărut unui bărbat care - descendent oricât de îndepărtat - era cel puţin din viţa regală, pe când Harold nu era decât un uzurpator”. Reaua-credinţă a lui Wilhelm e neîndoielnică; el ştia mai bine decât oricine cum fusese obţinut jurământul şi cât valorau drepturile sale la tron. Dar situaţia, abil prezentată în lumina prejudecăţilor feudale, era cu totul în defavoarea lui Harold. Cu principiile dreptului feudal se întâmpla atunci ceea ce se întâmplă astăzi cu principiile dreptului internaţional: cei care le respectau mai puţin îi învinuiau pe ceilalţi că le violează. De altfel Roma era de partea ducelui de Normandia pentru că se angajase să aplice ideile lui Hildebrand şi să reformeze biserica Angliei. Papa îi dădu dreptate lui Wilhelm şi, în semn de binecuvântare pentru acţiunea la care pornise, îi trimise un steag de război sfinţit şi un inel având un fir din părul sfântului Petru.

IX. Pentru o campanie atât de grea, obişnuita chemare sub arme, de patruzeci de zile, a cavalerilor normanzi ar fi fost neîndestulătoare. Huscarl-ii lui Harold formau o trupă excelentă şi periculoasă. Când Wilhelm le explică întâia oară baronilor adunaţi la Lillebonne planurile sale, ei se arătară puţin entuziasmaţi. Părea o acţiune riscantă. Dar Wilhelm avu dibăcia de a prezenta un act de tâlhărie internaţională drept o adevărată cruciadă. O cruciadă profitabilă. Fiecăruia dintre vasalii săi normanzi le făgădui pământ în Anglia şi bani. Fratele său Odo, episcop de Bayeux, şi mai mult oştean decât episcop, recrută şi el luptători. Apoi Wilhelm trimise chemări în toată Europa. Sosiră baroni aventuroşi din Anjou, Bretania, Flandra şi chiar din Apulia şi Aragon. Fu o mobilizare destul de înceată, fapt fără importanţă, căci tot trebuia, înainte de îmbarcare, să se construiască o flotă. Se poate vedea în Tapiseria de la Bayeux cum au fost doborâte păduri întregi pentru construirea a şapte sute cincizeci de nave necesare atunci pentru transportul a douăsprezece sau cincisprezece mii de oameni, din care între cinci şi şase mii de călăreţi. Flota fu gata la începutul lui septembrie 106643. Timp de încă cincisprezece zile vânturile contrare îl reţinură pe Wilhelm. Cum se întâmplă adesea în istoria omenirii, întârzierea, pe care o deplânsese, îi aduse o victorie uşoară. Căci între

43 Eduard Confesorul a murit la începutul lui ianuarie 1066. Mobilizarea forţelor lui Wilhelm şi construirea considerabilei sale flote au durat deci opt luni, ceea ce, în condiţiile epocii, nu este un ritm prea lent, mai curând o performanţă de rapiditate.

25

timp sosise pe coasta Northumbriei regele Norvegiei cu trei sute de galere. Chemat de un trădător, contele Tostig, fratele lui Harold, venea şi el să reclame coroana Angliei. Harold, care îl aştepta pe Wilhelm lângă insula Wight, trebui deodată să alerge cu huscarl-ii săi spre nord. Repurtă o victorie completă asupra norvegienilor şi le distruse armata. Dar a doua zi după victorie află că Wilhelm a debarcat fără luptă, la 28 septembrie, pe plaja de la Pevensey. Vântul îşi schimbase direcţia.

X. Harold se întoarse în marş forţat spre sud. Lucrurile luară o întorsătură proastă pentru el. Oştirea îi fusese ciuntită în lupta împotriva norvegienilor. Thanii din nord, care abia ieşiseră din luptă, se arătară puţin dornici să-l urmeze. Episcopii erau impresionaţi de protecţia pe care Sfântul Scaun i-o acorda lui Wilhelm. Exista în ţară un „partid normand” format din toţi francezii aduşi de Eduard Confesorul. Unica bătălie din acest război avu loc pe drumul de la Londra la Hastings. Se înfruntară două tipuri de armată. Oamenii lui Harold formau - potrivit tradiţiei locale - o pedestrime purtată; se deplasau pe cai, dar luptau pe jos. Normanzii, dimpotrivă, atacau de pe cai, susţinuţi de arcaşi. Primele şarje ale cavaleriei normande nu reuşiră să smulgă creasta pe care o apărau luptătorii englezi. Wilhelm, bun tactician, folosi eterna viclenie a armatelor: bătu în retragere. Pedestrimea lui Harold îşi părăsi poziţiile ca să-l urmărească. Când normanzii văzură trupele lui Harold pornite de-a binelea, făcură cale întoarsă şi flancurile armatei lor învăluiră pe pedestraşii englezi. Urmă un masacru în care Harold însuşi pieri. Superioritatea cavaleriei, temeinic dovedită până acum pe continent, se văzu confirmată şi în această luptă.

XI. Şirul de operaţii militare şi diplomatice care au urmat pun în lumină caracterul lui Wilhelm. În loc de a porni un asalt direct împotriva Londrei, el încercui oraşul, îl înconjură cu o zonă de pământ pustiit şi aşteptă inevitabila predare. În loc să se proclame rege al Angliei, aşteaptă să-i fie oferită coroana, ba şi atunci păru să şovăie. El căuta, după obişnuita sa metodă, „să pună într-o situaţie proastă pe posibilii săi adversari” şi voia să apară în ochii tuturor ca un rege legal. În sfârşit, în prima zi de crăciun a anului 1066 fu încoronat la Westminster. Pe malul Tamisei, la porţile cetăţii, se şi aflau primele pietre ale fortăreţei care avea să devină celebrul şi sinistrul Turn al Londrei.

XII. Ce găsesc normanzii în Anglia? Un popor de ţărani, de pionieri saxoni şi danezi, ale căror comunităţi rurale, despărţite unele de altele prin păduri şi bărăgane, sunt grupate în jurul unor biserici de lemn şi al hall-ului seniorului lor. Celţii din Galia şi Scoţia nu fac parte din regatul cucerit de Wilhelm. Ca şi romanii, saxonii renunţaseră să învingă triburile celte din nord şi vest. Mult mai mic decât Franţa, regatul Angliei va fi relativ uşor de guvernat de către un rege puternic. Cunoaşte de multă vreme monarhia, biserica, impozitul funciar, geld-ul, recrutarea în masă, fyrd-ul. Regii normanzi se vor servi de aceste instrumente, dar ei vor fi aceia care vor da Angliei cea mai mare parte din instituţiile care îi vor constitui originalitatea. Regii saxoni nu convoacă un parlament; ei nu pun judecători regali, asistaţi de juraţi, ca să-i judece pe criminali; ei n-au înfiinţat adevărate uni-versităţi. Dintre instituţiile saxone vor subsista numai acelea care reglementează viaţa locală şi să-tească. Frumoasele cuvinte saxone care desemnează uneltele ţăranului, animalele din cireadă sau fructele pe care le recoltează vor păstra până în timpurile noastre formele lor simple şi viguroase. Adunările săteşti se vor transforma în adunări ale parohiilor şi englezii vor continua ucenicia lor în arta guvernării prin comitete şi prin compromisuri. Hotarele parohiilor şi ale comitatelor nu se vor mai schimba. Dar dacă celulele rurale din care va fi format corpul Angliei există din 1066, regii nor -manzi şi angevini vor fi aceia care, în cursul următoarelor trei secole, vor da acestui corp forma şi organele sale.

CARTEA A DOUAREGII FRANCEZI

TABLOUL I

26

Monarhii normanzi şi angevini

Wilhelm I a domnit în virtutea dreptului cuceritorului. Dar prin căsătoria fiului său Henric I cu Edith-Matilda, descendentă din a opta generaţie a lui Alfred cel Mare, Casa Normandiei s-a unit cu dinastia foştilor regi saxoni.

IEFECTELE CUCERIRII NORMANDE. GUVERNAREA CENTRALĂ

I. Nu a existat situaţie mai ambiguă decât aceea a lui Wilhelm în Anglia, a doua zi după încoronarea sa. Legalmente, el vrea să treacă drept suveranul legitim - un membru al vechii familii regale, un continuator care nu doreşte să introducă nici o schimbare; de fapt, este un cuceritor, înconjurat de cinci sau şase mii de cavaleri hrăpăreţi cărora le-a promis pământ şi pe care va trebui, desigur, să-i înzestreze în detrimentul unor vechi proprietari. Deşi ar putea afirma că sunt de aceeaşi seminţie cu anglo-danezii şi veri foarte apropiaţi cu anglo-saxonii, normanzii s-au transformat atât de profund într-o sută cincizeci de ani, încât nici un englez nu le mai înţelege limba. Chiar şi caracterul lor a devenit destul de diferit. Cronicarul William de Malmesbury44, care compară cele două naţiuni, zugrăveşte nobilimea engleză lăsându-se în voia poftei de băutură, a lăcomiei la mâncare şi a desfrâului în casele sale cu aparenţă destul de sărăcăcioasă, pe când „francezii, în splendidele lor castele, duc o viaţă cumpătată.” În schimb, seniorii englezi, mai generoşi, nu caută în nici un chip să se îmbogăţească, pe când normanzii „îi pizmuiesc pe egalii lor, îşi jefuiesc supuşii şi ar fi în stare să-l schimbe şi pe suveran, dacă ar câştiga în felul acesta ceva bani”. Regele normand, el însuşi, spre marea indignare a cronicarului saxon, îşi arendează pământurile cât mai scump posibil şi le transferă oricui îi oferă o arendă mai mare, ceea ce este treabă de bun administrator, dar nu de perfect cavaler. „Ziua bătăliei de la Hastings a fost fatală pentru Anglia, pricinuindu-i scumpei noastre ţări mâhnire şi jale, din cauza schimbării stăpânilor.”

II. În ce mod un pumn de normanzi, izolaţi într-o ţară străină, într-o vreme când mijloacele de comunicaţie erau greoaie şi încete, avea să se menţină şi să guverneze? Avantajele cuceritorilor erau destul de numeroase. Aveau în Wilhelm un adevărat conducător, care venea din Normandia cu o serioasă experienţă de suveran; ei se loveau de o rezistenţă locală, dar nu de o rezistenţă naţională; aveau mai ales o vădită superioritate a armelor. După înfrângerea huscarl-ilor lui Harold, nici o armată din Anglia nu se mai putea opune cavaleriei feudale a normanzilor. În afară de aceasta, ei ştiau să construiască, fie pe coline, fie în plin şes, pe nişte „movile” artificiale, castele fortificate, care, în lipsa artileriei, erau inexpugnabile. Curând, în toate comitatele de lângă

44 Cronicar însemnat (1096-1150). A scris în limba latină o mare cronică a Angliei, în două părţi, de la invazia anglo-saxonă (449) până la 1143.

27

frontiere, ţăranii englezi vor face „corvoada pământului” pentru a ridica asemenea movile şi turnuri crenelate care vor fi folosite mai târziu ca să-i ţină la respect chiar pe ei. Pe o movilă artificială, prima construcţie trebuia să fie un castel de lemn, pentru că pământul moale n-ar fi putut susţine o construcţie prea grea; îndată ce pământul era bătătorit, piatra înlocuia lemnul. De altfel, Wilhelm, rege prudent, nu autoriza construcţia unor asemenea fortăreţe decât pentru garnizoane regale, ca Turnul Londrei, sau în provinciile din nord şi din vest, pe care le încredinţa unor oameni siguri. Se-niorilor din interior le interzicea să aibă castele fortificate şi el era omul care ştia să impună res-pectarea unei interdicţii.

III. Era în firea Cuceritorului de a face ca acţiunile sale cele mai arbitrare să poarte masca dreptăţii. Pentru a distribui normanzilor domeniile făgăduite, trebuia să-i despoaie pe învinşi; îi despuie cu forme în regulă. Începu prin a-i lipsi de pământ pe trădători, trădătorii fiind aceia care luptaseră pentru Harold, ficţiune legală care se putea susţine deoarece el, Wilhelm, se considera suveranul legitim. Apoi profită de nume-roasele revolte pentru a anexa coroanei noi teritorii. Cu o înfricoşătoare asprime, reprimă o răzmeriţă în nord, dădu foc tuturor satelor de pe un întins teritoriu, apoi construi, pentru a domina regiunea devastată, splendidul castel de la Durham, flancat de o catedrală demnă de bisericile din Caen. În sfârşit, ultimul rebel saxon, Hereward the Wake45, fiind învins, trecu la organizarea regatului. Dintre domeniile devenite „legal” vacante, păstră pentru dânsul o mie patru sute douăzeci şi două, ceea ce-i asigura deopotrivă o putere militară şi o bogăţie fără seamăn. După dânsul, cei doi seniori mai bine căpătuiţi fură fraţii lui vitregi, Robert de Mortain şi Odo, episcop de Bayeux, care primiră respectiv şapte sute nouăzeci şi cinci şi patru sute treizeci şi nouă de domenii. Celelalte domenii erau cu mult mai mici. Unitatea fiind „pământul cavalerului” (knight's fee) după care se datora regelui un călăreţ în timp de război, Wilhelm înfiinţă numeroase domenii de unul până la cinci cavaleri, ai căror proprietari trebuiau să formeze un fel de „plebe” feudală, cu care marii seniori nu s-ar fi putut coaliza contra regelui.

Chiar şi cele mai vaste domenii nu erau dintr-o singură bucată, ci alcătuite din moşii răspândite în toată ţara. Aşadar, de la început nu exista o suveranitate ca aceea pe care o va exercita în Franţa un comite de Anjou sau un duce de Bretania. După cucerire şi după repartizarea pământurilor, circa cinci mii de cavaleri normanzi, proprietari funciari şi trupă de ocupaţie în acelaşi timp, aveau toată ţara în mâinile lor. În principiu englezii fideli aveau aceleaşi drepturi ca şi francezii; în realitate toate posturile importante erau ocupate de normanzi. Indispensabilul Lanfranc, chemat din Caen, devenise arhiepiscop de Canterbury. Nu se mai ştia de Geolfrid, de Wilfrid, de Athelstan; fuseseră înlocuiţi cu Geoffroy, Robert, Guillaume, Simon. Noua nobilime engleză era formată din oamenii Cuceritorului.

IV. Aşa cum se întâmplă şi în zilele noastre în India sau în Maroc, două limbi erau folosite atunci concomitent în aceeaşi ţară. Clasele diriguitoare, curtea regelui, seniorii, judecătorii vorbesc franceza. Înaltul cler vorbeşte franceza şi latina. Actele de guvernământ sunt redactate în latineşte, apoi, începând din secolul al XIII-lea, în franceză, şi vechile formule franceze ale regilor normanzi vor mai fi folosite şi în Anglia secolului al XX-lea: „Regele se va gândi...”, „Regele mulţumeşte bunilor săi supuşi, acceptă a lor bunăvoinţă şi voinţa lui este...” Reprezentanţii locali ai seniorilor şi ai regelui trebuie să vorbească franceza şi saxona. Poporul continuă să vorbească saxona. Timp de aproape trei secole, engleza va fi o limbă fără literatură, fără gramatică, o limbă populară şi vorbită. Această limbă se va transforma foarte repede, căci numai clasele diriguitoare sunt conservatoare în materie de limbă46. Saxona ştiutorilor de carte fusese o limbă germanică, cu cazuri complicate. Dar poporul simplifică, şi, foarte repede, engleza, scăpată de sub tutela elitelor, dobândeşte o uimitoare supleţe. Cuvintele pronunţate de oameni fără cultură sau de străini nu păstrează decât silaba lor accentuată. De aici marele număr de cuvinte cu o singură silabă, care dă poeziei engleze densitatea ei inimitabilă. Totuşi, în contact cu stăpânii lor, ţăranii saxoni şi danezi învaţă câteva cuvinte franceze, care devin, aproape fără nici o schimbare, cuvinte englezeşti. Cuvintele

45 Conducător al unei răscoale antinormande în comitatul Lincoln prin anii 1070-1071. Numele „The Wake”, care ar putea însemna „Neadormitul”, i s-a atribuit ulterior, când persoana sa a intrat în legendele populare saxone.46 Afirmaţie ce nu se poate susţine în mod absolut. Dacă e adevărat că limba consemnată în scris - apanaj, în evul mediu, al claselor conducătoare - are tendinţa de a-şi fixa (relativ) formele, e tot atât de adevărat că nu o dată tocmai masele populare s-au dovedit mai „conservatoare”, în sensul bun, al păstrării tenace a tradiţiilor limbii autentice, pe când clasele conducătoare s-au supus unor influenţe alogene, uneori până la înstrăinare.

28

ecleziastice: prieur, chapelle, messe, charité, grâces; termeni militari: tower este francezul tour; standard, stindard; castle, castel; peace, pace; în sfârşit court, curtea, crown, coroana, council, consiliul, prison şi justice47 completează schiţa unui tablou fidel al raporturilor administrative dintre cele două clase. O soartă ciudată a avut cuvântul preux, cu care în franceză se denumea un cavaler viteaz şi care a devenit în engleză proud, mândru, orgolios. Punctul de vedere al stăpânului şi acela al servitorului!

V. Consecinţele acţiunilor umane sunt imprevizibile48. Aşa cum vremelnica dizgraţie a limbii engleze avea să-i asigure o frumuseţe deosebită, cucerirea avea să devină punctul de plecare al libertăţilor engleze.

Regele Franţei, „sărac în domenii”, încercuit de vasali prea puternici, va trebui să-şi cuce-rească cu greutate regatul şi, după cucerire, să-i impună o aspră disciplină; regele Angliei, care a împărţit el însuşi pământul, a avut grijă de interesele sale şi a împiedicat de la început formarea de mari domenii care să rivalizeze cu al său. Regalitatea engleză, născându-se în urma unei cuceriri, este de la început viguroasă. Indiscutabila forţă a puterii centrale va aduce după sine relativa sa to-leranţă. În Franţa birocraţia regală va trebui să se impună prin forţă; nu va reuşi totdeauna, nici peste tot, şi numai Revoluţia va termina prin a statornici unitatea legilor. În Anglia securitatea coroanei îi va permite să organizeze libertăţile locale, lăsate moştenire de saxoni, şi să constrângă pe baroni la respectarea lor.

VI. Regele normand este înconjurat de o curte, Concilium sau Curia Regis, care corespunde aproape cu Witan-ul saxon. Wilhelm, ca odinioară Alfred sau Eduard Confesorul, „îşi poartă coroana”49 de trei ori pe an, la Westminster, la Winchester, la Gloucester, şi duce „profunde discuţii cu înţelepţii săi”. Baroni, episcopi, abaţi iau parte la Consiliu nu din datorie naţională, ci din obligaţie feudală faţă de suzeranul lor.

Convocările sunt neregulate. Ba Marele Consiliu e compus din o sută cincizeci de prelaţi şi mari nobili, ba regele se mulţumeşte să se consulte într-o chestiune cu acei sfetnici care se află de faţă atunci când ea survine. De altfel prezenţa suveranului ajunge pentru ea să dea valabilitate oricărei decizii. În absenţa sa (căci fiind duce de Normandia trebuie să traverseze mereu Canalul Mânecii), un mic sfat de justiţiari50, condus de câţiva oameni de încredere ca Lanfranc şi Odon de Bayeux, administrează regatul.

VII. Cucerirea normandă nu e urmată de o ruptură brutală cu trecutul. Această ruptură ar fi fost imposibilă. Cum ar fi putut cinci mii de oameni, fie ei cât de bine înarmaţi, să silească un popor întreg să renunţe la obiceiuri datând de mai multe secole? Dimpotrivă, Wilhelm, care se consideră succesorul regilor saxoni, face bucuros apel la legile lor şi la instanţele lor de judecată. El păstrează toate acele instituţii saxone care servesc scopurilor sale. Fyrd-ul, sau recrutarea în masă, va deveni, îndată ce populaţia ţărănească se va considera aliata coroanei (şi alianţa va fi repede încheiată), o forţă utilă. În sheriff-ii saxoni normandul recunoaşte pe vicecomiţii săi şi găseşte în ei un instrument de guvernare. El numeşte deci un sheriff în fiecare shire şi-l însărcinează să perceapă impozitele, să prezideze curtea de judecată a shire-ului (care se va numi de aci înainte comitat) şi, în general, să reprezinte puterea centrală. Wilhelm nu suprimă curţile manoriale de judecată51, dar le controlează. În ce-l priveşte pe sheriff, funcţia sa nu este ereditară şi el însuşi se vede controlat din când în când de trimişii regelui, care sunt similari cu missi dominici ai lui Carol cel Mare. Într-o vreme când seniorii de pe continent au dreptul să condamne la moarte şi dreptul să judece delicte şi contraven-ţii52, cei din Anglia îşi văd curţile de judecată supravegheate de un rege sever. Sheriff-ul pedepseşte

47 Prieur - prior (vezi nota 28); chapelle - capelă: messe - liturghie; charité - milostenie; grâces - iertare; tour - turn; prison - închisoare; justice - justiţie.48 Şi această afirmaţie a autorului e relativă. Există şi numeroase acţiuni umane ale căror consecinţe sunt previzibile, chiar dacă nu cu rigoare matematică. E adevărat însă că cel ce săvârşeşte o acţiune nu poate el însuşi prevedea toate consecinţele acesteia.49 După cum reiese întrucâtva şi din text, expresia designează un fel de adunări generale ale marilor nobili (având şi rosturi judiciare), prezidate în persoană de rege, purtând însemnele demnităţii sale.50 Persoane care, conform dreptului feudal, au misiunea de a judeca pe supuşi.51 Manor - denumirea domeniului feudal în Anglia.52 Distincţie pe care dreptul feudal o face între „justiţia majoră” (Haute justice) - cauzele criminale, şi „justiţia minoră” (Basse justice) - delicte şi contravenţii.

29

abuzurile de putere şi este atent la manifestările de nemulţumire ale populaţiei.

VIII. Dacă ne-am închipui puterea regală mereu preocupată să înfrângă rezistenţa marilor seniori, ne-am face o imagine grosolană şi falsă despre ea. Ostilitatea dintre Wilhelm şi oamenii săi nici n-ar fi fost normală, căci aceştia aveau nevoie de el, iar el avea nevoie de dânşii. Să ne ferim, deci, să ne imaginăm Anglia feudală într-un mod naiv: regele, sprijinindu-se pe popor, ca să înfrângă cerbicia baronilor53. În realitate societatea medievală este relativ stabilă; baronii conlucrează cu regele; el îşi alege reprezentanţii dintre ei, şi de atunci aristocraţia începe să joace în viaţa engleză un imens rol administrativ local, rol pe care-l va juca până în zilele noastre. Dacă unii dintre baroni se arată nesupuşi, cei mai mulţi însă rămân credincioşi regelui şi-l ajută să înfrângă rebeliunile. Când revolta este generală, cum se va întâmpla mai târziu în timpul Marei Carte, înseamnă că regele şi-a depăşit drepturile şi că toţi baronii se apără, adesea cu sprijinul cavalerilor şi al orăşenilor. De altfel, perioadele tulburi sunt scurte şi, cu toate că umplu istoria cu zarva lor, nu trebuie să ne facă să uităm îndelungaţii şi liniştiţii ani în care regele, nobilimea şi poporul se consideră membrii unui corp unit54 şi în timpul cărora, fără vâlvă, s-a clădit o civilizaţie.

IX. Pentru ca regele să-şi poată impune controlul asupra unei nobilimi războinice, trebuie să fie împlinite două condiţii: suveranul să dispună de forţă militară şi să aibă un venit asigurat. Wilhelm se poate bizui, împotriva celor nemulţumiţi, pe mulţimea cavalerilor, pe propriii săi vasali şi, curând, pe fyrd. În 1086, la Salisbury, va cere să i se presteze jurământ direct de către vasalii vasalilor săi, astfel încât credinţa faţă de rege va trece înaintea oricărui alt fel de loialitate. Cât despre venituri, cele ale regelui normand sunt considerabile. Are mai întâi veniturile sale private de la cele o mie patru sute douăzeci şi două de domenii, în afară de arenzile fermelor. Pământurile lui Wilhelm aduc o rentă anuală de unsprezece mii de livre, de două ori mai mult decât toate veniturile Confesorului. La aceasta se adaugă veniturile feudale (reliefs, datorate de vasal în caz de schimbare a proprietarului; aides, în caz de cruciadă, de răscumpărare, de căsătorie a fiicei suzeranului, de intrare în rândul cavalerilor a primului născut; gardes55, asupra bunurilor minorilor); danegeld, impozit funciar preluat de la regii saxoni; contribuţiile plătite de orăşeni, de evrei; şi, în sfârşit, amenzile. Scriptele vistieriei arată că pe vremea succesorilor lui Wilhelm amenzile erau numeroase şi de multe ori ciudate: „Walter de Caucy a dat cincisprezece livre pentru permisiunea de a se căsători când şi cu cine va voi... Wiverona de Ipswich, patru livre şi o marcă de argint ca să nu se mărite decât cu bărbatul pe care-l va alege... William de Mandeville dă douăzeci de mii de mărci regelui ca să se însoare cu Isabella, contesă de Gloucester... Soţia lui Hugo de Neville dă regelui două sute de livre pentru permisiunea de a se culca cu bărbatul său, Hugo de Neville...56"

Acesta trebuia să fi fost prizonierul regelui. În sfârşit, regele vinde libertăţi: sub regele Ştefan, Londra va da o sută de mărci de argint pentru dreptul de a-şi alege sheriff-ii; episcopul de Salisbury dă un cal de paradă pentru a putea avea un iarmaroc în oraşul său; pescarii plătesc pentru dreptul de a săra peşti; profiturile justiţiei se măresc o dată cu prestigiul curţilor regale.

X. Cuceritorul se angajase faţă de papalitate, în clipa când obţinuse sprijinul acesteia, ca să reformeze biserica Angliei. Ajutat de Lanfranc, mare om de stat mai curând decât mare om al bisericii, şi-a ţinut cuvântul. Clerul englez, ignorant şi desfrânat, nu mai era respectat de credincioşi. Preoţii se îmbrăcau ca laicii şi beau ca seniorii. Episcopii, care ar fi trebuit să fie aleşi de preoţii şi credincioşii din parohii, cumpărau voturile alegătorilor. Din Roma, papa Grigore al VII-lea (Hildebrand devenise papă sub acest nume în 1073) stăruia ca Lanfranc să impună respectarea celibatului de către preoţi, ca dreptul de învestitură a episcopilor să fie lăsat papei şi ca regele Angliei, care-i datora tronul, să-i presteze omagiul cuvenit. Lanfranc şi Wilhelm urmară o politică prudentă. A impune preoţilor saxoni un celibat riguros ar fi fost o măsură periculoasă; trebuia să se ţină seama de obiceiuri şi de starea morală din noua lor ţară. Lanfranc, italian devenit normand,

53 Prin baroni se înţelegeau în Anglia marii feudali. Pe continent termenul desemna un grad inferior în ierarhia nobiliară.54 Unitate aparentă, care n-a putut niciodată estompa contradicţiile de clasă dintre nobilime şi masele populare, ţărăneşti şi orăşeneşti. Alţi autori spun şaptesprezece mii. - n.a55 Drept al suzeranului de a beneficia de bunurile unui vasal minor, cu condiţia de a-l întreţine până la majorat.56 Exemplele autorului nu sunt corecte. Ele nu se referă la amenzi băneşti, percepute ca penalizare pentru un delict, ci reprezintă sume plătite spre a beneficia de o excepţie de la lege.

30

începuse să scrie "noi englezii" şi „insula noastră”. El interzise să se mai celebreze vreo nouă căsătorie a unui preot, îi opri pe episcopi şi canonici să aibă femei, dar îngădui parohilor căsătoriţi până atunci să-şi păstreze căminele. Recunoscu că numai Roma avea dreptul să-i destituie pe episcopi, dar menţinu principiul alegerii şi cel al învestiturii de către coroană. În schimb, supuse judecăţii Romei propria sa ceartă cu arhiepiscopul de York şi obţinu să fie confirmat primatul Can-terbury-ului. În sfârşit, regele, într-o scrisoare „fermă şi respectuoasă”, refuză să se considere vasalul papei. Toate aceste negocieri sunt impregnate de o mare deferenţă din partea regelui, de bunăvoinţă şi curtoazie din partea papei, dar se simt încolţind inevitabilele certuri dintre papalitate şi puterea civilă.

XI. Două dintre reformele ecleziastice ale lui Lanfranc sunt importante prin consecinţele lor în-depărtate:

a) îşi luă obiceiul de a întruni „sinoduri”, sau adunări ecleziastice, în acelaşi timp cu Marele Consiliu. Mulţi prelaţi luau parte concomitent la adunarea feudală - în calitate de seniori laici - şi la sinodul clerului. Regele prezida ambele adunări, dar faptul că erau distincte va împiedica mai târziu formarea, în parlamentul britanic, a unei „stări” a clerului;

b) Lanfranc şi regele voiră să aibă asupra bisericii Angliei drepturile pe care ducele le avea asupra bisericii din Normandia, adică nici un papă nu putea fi recunoscut în Anglia fără consimţământul regelui, nu se putea întreţine nici un fel de corespondenţă cu Roma fără ştirea lui, deciziile conciliilor engleze nu aveau valabilitate fără aprobarea lui şi, în sfârşit, baronii şi slujbaşii regelui nu puteau fi judecaţi de curţile ecleziastice fără asentimentul acestuia.

XII. Afirmându-şi din primii ani ai cuceririi autoritatea asupra nobilimii şi a bisericii, Wilhelm pune bazele unei mari monarhii. Dar el nu este un suveran absolut. A jurat, la încoronarea sa, să menţină legile şi obiceiurile anglo-saxone; trebuie să respecte drepturile feudale pe care le-a acordat oamenilor săi; se teme de biserică şi o venerează. Wilhelm Cuceritorul n-ar fi putut concepe ideea unei monarhii absolute aşa cum o vor institui mai târziu Carol I şi Ludovic al XIV-lea. Oamenii din evul mediu nici nu-şi imaginează cam ce-ar putea fi un stat în sensul modern al cuvântului; echilibrul ţării lor li se pare asigurat nu de o cheie de boltă centrală, ci prin întrepătrunderea drepturilor locale, care se completează şi se susţin unele pe altele. Regele normand e foarte puternic; nici o constituţie scrisă nu-i îngrădeşte voinţa; numai dacă şi-ar călca jurământul de suzeran vasalii săi s-ar considera autorizaţi „a fi neîncrezători” şi a denunţa jurământul de fidelitate57. Insurecţia rămâne un drept feudal şi baronii o vor folosi împotriva regilor nedrepţi. Din nevoia de a se substitui insurecţiei un mijloc mai simplu şi mai puţin periculos pentru a pune la respect un suveran nedrept, se vor naşte puţin câte puţin regulile care vor alcătui Constituţia.

IIEFECTELE CUCERIRII. FEUDALITATEA ŞI VIAŢA ECONOMICĂ

I. De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon lăsa să se adune în voie cutumă după cutumă şi să se formeze o reţea confuză de relaţii economice. Normanzii, cu mintea lor limpede şi constructivă, introduc o ordine mai rigidă, bazată pe principiul: „Nici o bucată de pământ fără senior”. În vârful ierarhiei economice, ca şi a ierarhiei politice, este regele.

El e proprietarul tuturor pământurilor regatului şi, pentru ca spiritul normand să fie perfect satisfăcut de acest edificiu logic, se admite că regele însuşi a primit regatul său de la Dumnezeu. Dar regele nu păstrează pentru sine decât o parte a pământurilor şi restul îl dă sub formă de feude marilor vasali şi unora dintre cavaleri, în schimbul unor servicii militare şi al unor anumite redevenţe. Să presupunem, de pildă, că regele acordă o sută de manoruri unui baron, în schimbul făgăduielii de a-i pune la dispoziţie cincizeci de cavaleri în caz de război; baronul însuşi va reţine patruzeci din aceste domenii pentru a-şi asigura existenţa sieşi şi suitei sale şi va da ca feude şaizeci de domenii unor vasali de rangul al doilea în schimbul a şaizeci de cavaleri. (Marele vasal, pentru prestigiul său personal şi totodată pentru a evita amenzile în cazul unor dezertări, se asigură de câţiva soldaţi în plus faţă de numărul promis regelui.) În principiu şi cu excepţia unor cazuri de

57 În original figurează „serment de feodalité” - jurământ de feudalitate [în loc de fidelité - fidelitate], ceea ce ne pare a fi o eroare de tipar, scăpată, inexplicabil, în toate ediţiile originale.

31

crime grave, toate feudele sunt ereditare în ordinea primogeniturii, ceea ce evită partajul. Seniorul şi cavalerul, neputând face cultură extensivă, ca un proprietar modern (pentru că n-ar găsi nici o piaţă unde şi-ar vinde produsele), păstrează numai o singură fermă58 pentru nevoile domeniului şi restul pământului îl dau ţăranilor, în schimbul unor redevenţe în natură şi în muncă. Pe vremea saxonilor ierarhia ţăranilor era tot atât de complexă ca şi aceea a nobililor, deoarece drepturile câştigate creau statute diferite. Se deosebeau atunci oameni liberi, socmeni (greu de diferenţiat de oamenii liberi), cottarii, bordarii59. Seniorii normanzi, care nu înţelegeau aceste subtilităţi, nu prea ţineau seamă de ele.

E lesne să-ţi închipui ce greu îi venea unui socman saxon să explice situaţia lui privilegiată unui cuceritor nerăbdător, a cărui limbă n-o cunoştea. Se constată astfel că în cei douăzeci de ani care au urmat după cucerire, excepţie făcând nord-estul danez, oamenii liberi dispar aproape cu desăvârşire. Ţăranii devin sau vilani (care cultivau o virgate, circa treizeci de acri), sau cotteri (care n-aveau decât patru sau cinci acri). Vremurile erau grele pentru micul cultivator liber sau pe jumătate liber. În comitatul Cambridge erau nouă sute de socmeni pe vremea lui Eduard Confesorul şi doar două sute în 1086.

II. Cunoaştem cu precizie compoziţia diferitelor clase ale naţiunii la douăzeci de ani după cucerire, căci în anul 1085, Wilhelm Cuceritorul „îşi purtă coroana la Gloucester şi avu discuţii profunde cu înţelepţii săi”. Acolo arătă că danegeld-ul perceput în anul precedent dăduse rezultate dezamăgitoare. Era un impozit de mare randament (în 991 danegeld-ul produsese zece mii de livre, în 1002, douăzeci şi patru de mii de livre, în 1018, pe timpul lui Canut, şaptezeci şi două de mii de livre), dar, pentru ca perceperea lui să fie eficace, ar fi trebuit să existe o situaţie exactă a tuturor pământurilor regatului. Se hotărî, aşadar, la Consiliul din Gloucester ca un număr de baroni, numiţi comisari speciali, să cutreiere ţara. Iată instrucţiunile ce li s-au dat: „Baronii regelui trebuiau să întrebe, sub prestare de jurământ, pe sheriff-ul shire-ului, pe toţi baronii şi pe francezii lor şi, în ce priveşte suta60, pe preoţi, pe reeve-i şi pe şase vilani din fiecare sat, cum se chema castelul, cine îl ocupa în timpul regelui Eduard, cine îl ocupă acum, câte hides de teren îi aparţin, câte pluguri există pe domeniu, câţi ţărani, câţi oameni liberi, câţi socmeni, câte păduri, câte păşuni, câte mori, câte pescării, toate acestea de trei ori, adică situaţia pe vremea lui Eduard, situaţia în momentul când regele Wilhelm a dăruit domeniul, situaţia din anul 1086, şi de asemenea cu cât s-ar putea scoate mai mult decât acum”.

Comisarii îşi îndepliniră sarcina, şi totalitatea rapoartelor lor formează ceea ce se numeşte Domesday Book61. Şi pe vremea regilor saxoni fuseseră făcute, fără îndoială, asemenea anchete statistice, fără de care un impozit ca danegeld nu s-ar fi putut încasa, dar ancheta normandului se deosebeşte prin precizia sa meticuloasă. Totul este notat: „La Limpsfield, Surrey, există la ferma domeniului cinci pluguri cu boii lor; sunt de asemenea douăzeci şi cinci de vilani şi şase cotteri, având paisprezece pluguri; există o moară care aduce doi şilingi pe an, o pescărie, o biserică, patru acri de păşune, o pădure care poate nutri o sută cincizeci de porci, două cariere de piatră aducând fiecare doi şilingi pe an, două cuiburi de şoimi în pădure şi zece sclavi. Pe vremea regelui Eduard domeniul aducea douăzeci de livre pe an; în 1066, cincisprezece livre, acum douăzeci şi patru de livre”. Nici cel mai izolat individ nu scapă anchetatorilor Cuceritorului: „Aici, în mij locul pădurilor şi în afara oricărei sute trăieşte un fermier singuratic. Are opt boi şi un plug al său. Doi şerbi îl ajută să cultive cam o sută de acri pe care i-a desţelenit. Nu plăteşte taxe şi nu e supusul nimănui”. E un spectacol patetic şi puţin comic să vezi groaza cronicarului saxon în faţa preciziei normande: „Cu atâta iscusinţă a organizat întocmirea acestei conscripţii de către comisarii săi că nici un yard de teren, ba mai mult (mi-e ruşine s-o spun, cu toate că regelui nu i-a fost ruşine s-o facă), n-a rămas nici măcar un bou, nici o vacă, nici un porc care să nu fi fost înscris în registrul său”.

58 Prin „fermă” autorul înţelege rezerva seniorială, sau pământul alodial, pe care nobilul îl lucra în regie proprie, folosind munca obligatorie şi gratuită a şerbilor şi păstrând în întregime produsele realizate.59 Cottarii, bordarii - denumiri ale unor categorii de ţărani aflate deja pe anumite trepte de aservire feudală.60 Hundred - în vechea engleză însemna district, unitate teritorială cuprinzând, în principiu, o sută de familii.61 „Cartea judecăţii din urmă” - denumire dată acestui cadastru parcial, după mai bine de o sută de ani de la efectuarea lui. Traducerea termenului Domesday nu e absolut sigură, deşi este admisă în general. S-ar putea ca numele să provină de la un vechi cuvânt anglo-saxon, domes, care însemna legi.

32

Dacă se adună toate cifrele consemnate în Domesday Book, se găsesc aproape nouă mii trei sute mari vasali şi vasali care reprezintă nobilimea şi pe demnitarii ecleziastici; treizeci şi cinci de mii socmeni şi oameni liberi, care trăiesc aproape toţi în nord-est; o sută opt mii vilani, optzeci şi nouă de mii cotteri, douăzeci şi cinci de mii de sclavi (care se vor transforma în şerbi în secolul următor), adică aproape trei sute de mii capi de familie, ceea ce îngăduie să se aprecieze populaţia totală a ţării la un milion şi jumătate, poate două milioane de bărbaţi, femei şi copii.

III. Într-un regim feudal, aşa cum unitatea politică este pământul cavalerului, care trimite pentru armata regelui doar un singur cavaler, unitatea economică este domeniul. Întinderea lui varia, dar, într-un mare număr de cazuri, domeniul corespundea unui sat de astăzi. Adeseori domeniile erau separate unele de altele prin păduri sau bărăgane şi legate de domeniul vecin doar prin poteci, impracticabile în timp de iarnă. În centru se afla hall-ul, mai târziu castelul lordului, înconjurat de rezerva seniorială sau alodiul acestuia. Când seniorul avea mai multe domenii, se muta din unul în altul pentru a consuma pe loc redevenţele în natură. În absenţa sa era reprezentat de un seneşal sau de un bailiv 62. Câmpiile şi păşunile comunale au păstrat acelaşi aspect ca pe vremea stăpânilor saxoni. Vilanii trebuiau să-şi macine tot grâul lor - plătind un preţ mare la moara care aparţinea lordului. Mulţi îşi măcinau ei înşişi grâul, pe ascuns, dar erau condamnaţi la amenzi, dacă-i prindea. În fruntea ţăranilor se afla un reeve, reprezentantul lor, ales de ei şi care, strâns între bailiv şi săteni, avea o viaţă grea. Multe din conflictele locale erau judecate de Curtea manorială, care se întrunea la fiecare trei săptămâni, fie în hall, fie sub un stejar tradiţional, şi pe care o prezida lordul sau reprezentantul său. În principiu nu se judecau decât delicte mărunte: „William Jordan, pentru că a lucrat prost pământul, amendă: şase livre... Ragenhilda, pentru că s-a măritat fără permisiune, dă doi şilingi... Preotul bisericii, a cărui vacă a fost găsită pe păşunea seniorului, este iertat de pedeapsă... Se amendează tot satul, în afară de şapte vilani, pentru că n-au venit să spele mieii lordului: şase şilingi, opt... Doisprezece juraţi hotărăsc că Hugh Cross are drept asupra gardului cu privire la care a existat o neînţelegere între el şi William White”. Pe unele domenii regele îngăduise dreptul să se judece crime mai grave. În principiu un domeniu trebuia să-şi acopere singur toate necesităţile. Îşi avea cizmarul lui, rotarul lui, ţesătorii lui. Femeile torceau lâna. Nu se cumpăra din afară decât sare, unelte de fier sau de oţel şi pietre de moară. Pietrele de moară, foarte rare, veneau uneori din împrejurimile Parisului şi bailivul trebuia să se ducă în portul de debarcare ca să negocieze cumpărarea şi să organizeze transportarea lor. Pentru plata acestor „importuri”, domeniul exporta lână şi piei. Toate celelalte produse erau consumate pe loc, în afară de cazul când exista o piaţă în vecinătate.

IV. Care era situaţia vilanilor? După o cercetare sumară, un om de pe vremea noastră ar considera-o destul de nenorocită. Vilanul este legat de pământ şi nu-l poate părăsi, dacă este nemulţumit. El e vândut o dată cu proprietatea. Un abate nu ezită să cumpere şi să vândă oameni pentru douăzeci de şilingi. O văduvă bogată dăruieşte nişte vilani: „Eu, subsemnata doamna Aundrina de Driby, aduc la cunoştinţa tuturor celor de faţă şi viitori că, în exerciţiul deplinelor şi legalelor mele drepturi de văduvă, i-am donat prea iubitului şi devotatului meu Henry Cole şi moştenitorilor săi, pentru serviciile aduse, pe Agnes şi fiul său Simon, cu toate bunurile şi vitele lor, şi că le las lor orice drept de şerbie”. Vilanul nu-şi poate mărita fata fără consimţământul lordului, care-l pune să-i plătească pentru asta. Dacă moare vilanul, lordul are dreptul să pretindă, ca drept mortuar 63, cea mai bună vită sau cel mai frumos obiect lăsat de mort. După senior, preotul parohiei are dreptul să-şi aleagă partea sa de moştenire. Aşa se face că printre veniturile unei abaţii se află vaci, capre şi porci, luaţi în virtutea drepturilor mortuare64. Socmanul nu ia parte decât la lucrări

62 Seneşal, bailiv (sau bail) - termeni cu mai multe sensuri, unul din ele fiind acela de administrator al unui domeniu nobiliar pe care titularul nu locuia permanent. În sudul Franţei aceştia se chemau seneşali, iar în nord bailivi.63 Termenul exact este droit de main morte - drept de mână moartă. Taxă succesorală pe care trebuia s-o plătească şerbul. Numele ei ciudat pare a proveni din faptul că urmaşii trebuiau să prezinte seniorului mâna decedatului, pentru a-i dovedi moartea şi a putea reclama succesiunea bunurilor, achitând taxa respectivă.64 Autorul comite o eroare. Preotul parohiei nu avea acest drept, ci numai nobilul. Dacă printre veniturile unei abaţii sunt consemnate animale, luate ca „drept de mână moartă”, acestea se luau nu în calitatea de clerici ai membrilor abaţiei, ci datorită faptului că o abaţie avea ea însăşi proprietăţi funciare, pe care locuiau şi lucrau şerbi, supuşi faţă de proprietarul lor - mănăstirea - la toate obligaţiile prevăzute de dreptul feudal.

33

extraordinare, de exemplu cară grâul la piaţă pentru lord, dar vilanul lucrează la ferma domeniului două sau trei zile pe săptămână şi încă vreo câteva zile suplimentare la spălatul şi tunsul miei lor, la culesul nucilor, la adunatul fânului. El plăteşte un mic tribut în natură: douăsprezece ouă la paşti, un fagure de miere, câţiva pui de găină pe an, un car cu lemne. În afară de asta, lordul poate ridica în fiecare an de la şerbii săi o dare personală (taillage), de valoare variabilă.

Totalul acestor redevenţe pare destul de împovărător, dar nu era poate mai oneros pentru ţăran decât un contract de arendă din zilele noastre. În loc să-i ceară jumătate din produsele sale, lordul îi cere aproape jumătate din timpul său. Reeve-ii şi bailiv-ii discutau cu violenţă despre aceste corvezi; după lungi târguieli terminau prin a se înţelege, mai mult sau mai puţin. Anotimpul verii trebuie să fi fost greu pentru vilan, cum e încă şi astăzi la ţară, „dar iarna nu putea fi decât liniştită, şi biserica veghea să se respecte zilele de duminică şi nenumăratele prăznuiri ale sfinţilor”. În sfârşit, fiecare lord trebuia să respecte cutumele domeniului, adică drepturile tradiţionale ale satului pe care ţăranii înşişi se însărcinau să le reamintească în faţa curţilor de judecată atunci când aveau loc. Puţin mai târziu toate drepturile şi obligaţiile fură înscrise în registrele domeniului. Cam pe la mijlocul secolului al XIII-lea se fixă cutuma de a înmâna deţinătorilor de pământ, la cererea lor, o copie după acele pagini din registru care priveau pământul şi drepturile lor. Posesorii unei asemenea copii fură numiţi copyholderi, în opoziţie cu free-holderi 65, a căror proprietate era deplină şi fără rezerve.

V. Una din cele mai grave încriminări aduse de indigenii englezi Cuceritorului şi normanzilor săi a fost în legătură cu înfiinţarea pădurilor regale. Ca duce de Normandia, Wilhelm avusese imense păduri, unde vâna cerbi şi porci mistreţi. Ca rege al Angliei, el voi să-şi asigure distracţia sa favorită şi puse de se plantă aproape de capitala sa, Winchester, Pădurea Nouă, distrugând, după cum spun cronicarii, şaizeci de sate, câmpii fertile, biserici şi ruinând mii de locuitori. Cifrele par exagerate, dar lucru cert este că pădurile regale au fost o plagă. În secolul următor ele vor acoperi o treime din suprafaţa regatului66. Pădurile erau proteguite de legi crude. Pe vremea lui Wilhelm, cui ucidea o căprioară sau un cerb, i se crăpau ochii. Era interzis, sub pedeapsa mutilării, să se atingă cineva de porcii mistreţi sau de iepuri. Mai târziu uciderea unui cerb în pădurea regală atrăgea pedeapsa cu spânzurătoare. Pasiunea Cuceritorului se dovedea aici mai puternică decât spiritul său politic. 67 Scriitorii timpului încercau să justifice asprimea legilor pădurii spunând că pădurea scapă de sub legislaţia comună a regatului; regele îşi uită acolo orice grijă, până şi aceea de a se comporta drept cu supuşii săi.

VI. La început, cucerirea schimbă prea puţin soarta micilor oraşe saxone. Celor care rezistaseră li s-au dărâmat zidurile; ici şi colo oamenii regelui demolară câteva case pentru a face loc castelului fortificat normand; în schimb, pacea Cuceritorului îngădui primilor neguţători să se îmbogăţească. Libertăţile Londrei fuseseră în mod prudent confirmate: „Wilhelm, rege, salută cu prietenie pe William 68, episcopul, şi pe Godefroy, reeve-ul fortului, şi pe toţi orăşenii aflaţi în Londra, francezi şi englezi. Şi vă fac cunoscut că vă voi lăsa să vă bucuraţi de toate legile de care v-aţi bucurat şi pe vremea regelui Eduard. Şi voinţa mea este ca fiecare copil să fie moştenitorul tatălui său, după moartea acestui tată. Şi nu voi îngădui nimănui să săvârşească faţă de voi vreo nelegiuire. Dumnezeu să vă aibă în paza lui”.

Noi meşteşugari veniră din Normandia în urma armatelor. Se aflau printre ei şi neguţători evrei. Poziţia acestora în comunitatea creştină, în care toate tranzacţiile se bazau pe jurăminte religioase, nu putea fi decât precară. Deoarece ziua lor de odihnă nu coincidea cu aceea a creştinilor (sabatul lor fiind sâmbătă), le venea greu să se îndeletnicească cu munca câmpului şi chiar să ţină vreo prăvălie 69. Mijloacele normale de câştigare a existenţei fiindu-le interzise,

65 Proprietatea freeholderilor nu era deplină şi fără rezerve, ci supusă şi ea unor obligaţii, dar mult mai reduse decât ale copyholderilor.66 Enormele suprafeţe de păduri intrate în posesia regilor normanzi n-au rezultat însă din plantaţii, ci din trecerea forţată în proprietatea lor a pădurilor existente.67 Facem însă observaţia că întinsele păduri pe care şi le-a atribuit Wilhelm Cuceritorul reprezentau şi o resursă economică, încât nu se poate considera că pasiunea pentru vânătoare ar fi fost unicul mobil al acestor confiscări masive de păduri.68 William - episcop de Londra între 1051 şi 1075.69 Argumentarea autorului nu e convingătoare, iar parţial e inexactă. Neconcordanţa dintre sabat şi odihna duminicală n-a putut constitui un motiv serios pentru împiedicarea evreilor de a se ocupa cu munca câmpului. Motivele mai plauzibile sunt: normele rigide ale comunităţilor săteşti, care

34

recurgeau la acea ocupaţie pe care biserica nu o permitea catolicilor: împrumutul de bani. Textele evangheliei, interpretate în litera lor, nu admiteau ca banul, care e steril, să producă vreo dobândă. (Tot astfel religia interzice musulmanilor, încă şi astăzi, să pretindă sau să primească vreo dobândă.) În secolul al XII-lea un baron normand care avea nevoie de o sumă de bani pentru a se duce la război trebuia să se adreseze evreilor, care cereau dobânzi enorme, cămătăreşti. Urâţi în acelaşi timp ca duşmani ai lui Hristos şi ca zarafi, aceşti nenorociţi (care locuiau în cartiere speciale, jewries) erau victimele fireşti ale oricărei manifestări a furiei populare. Singurul lor protector era regele, căruia îi aparţineau, trup şi suflet, ca un şerb seniorului său. Winchester, oraş regal, era singurul în care evreii puteau dobândi drepturi de orăşeni; îi ziceau Ierusalimul englez. Titlurile de credit ale evreilor erau păstrate într-o sală specială din palatul Westminster şi creanţele lor, ca şi ale regelui, erau privilegiate. Unul dintre ei, Aaron de Lincoln, deveni sub Henric al II-lea un adevărat bancher şi atât de important încât, atunci când muri, pentru a lichida afacerile sale, trebui să se înfiinţeze un serviciu special al vistieriei: Scaccarium Aaronis. În schimbul acestei protecţii, regele, când avea nevoie de bani, cerea de la evrei. În anii normali aceştia aduceau vistieriei trei mii de livre, a şaptea parte din veniturile totale ale lui Henric al II-lea. „În casele de bani ale evreilor găsiră regii normanzi forţa de a-i supune pe baroni”.

VII. Ţăranii saxoni şi danezi fură, fără îndoială, tot atât de indignaţi ca şi cronicarul când văzură pe regii normanzi făcând, cu o minuţiozitate ruşinoasă, statistica bunurilor fiecăruia, încasând cu străşnicie impozitele şi stabilind în toată ţara baroni străini. Dar ordinea nouă le aducea cel puţin siguranţa. În regimul feudal şi sub un rege puternic, dacă omul din popor nu era liber să se deplaseze, să-şi vândă bunurile, să-şi schimbe meseria, cel puţin locul pe care-l ocupa în armătura socială nu-i era contestat. Pământul nu putea fi vândut decât o dată cu el; nu ştia ce sunt crizele şi vânzarea în pierdere. Nimeni nu-l putea legalmente lipsi de mijloacele de a-şi produce el însuşi hrana sa şi a familiei. Era mai puţin ferit de erorile judiciare decât un om din zilele noastre, dar regii normanzi aveau să se străduiască să-i dea garanţii, şi seniorul însuşi trebuia să respecte cutuma. Fireşte, ar fi o naivitate să ne închipuim că oamenii ar fi fost atunci mulţumiţi de soarta lor. Umanitatea a fost întotdeauna împărţită, aproape în mod egal, în optimişti şi pesimişti. Dar în secolul al XII-lea cea mai mare parte a englezilor nu pot concepe o altă stare socială decât aceea în care trăiau. Deşi nu se dădeau în lături să dezaprobe moravurile preoţilor, sunt sincer religioşi şi consideră un rege uns şi încoronat ca un personaj sfânt. Legătura personală dintre ei şi seniorul lor le apare ca firească. Atâta timp cât va persista amintirea pericolelor din trecut, a invaziilor piratereşti, a satelor jefuite, existenţa unei clase militare le va părea necesară. Abia în secolul al XIII-lea sistemul feudal va începe să apară ca inutil şi apăsător într-o societate care, graţie lui, cunoaşte mai multă siguranţă. Şi, puţin mai târziu, întocmai ca orice regim de ordine, el va sucomba în urma succeselor sale.

IIIFIII CUCERITORULUI

I. Timp de douăzeci şi unu de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat bune rezultate, „purtându-şi coroana” de trei ori pe an, la crăciun, la rusalii şi la paşti, luptând împotriva baronilor prea ambiţioşi, vânând cerbi şi ducându-se din când în când în Normandia, pentru a se apăra împotriva încălcărilor regelui Franţei. Într-una din aceste campanii, când tocmai recucerise Mantes, marele om fu rănit mortal. Calul său alunecă şi el se lovi de oblâncul şeii, provocându-şi o contuzie internă în urma căreia a murit. Sfârşitul său fu destul de patetic. Nu iubise pe lumea asta decât pe Matilda, soţia sa (care murise), şi poate, în felul său, posac, pe ministrul său Lanfranc (care nu era de faţă). Dintre cei trei fii, pe care nu-i făcuse niciodată părtaşi la opera de guvernare, preferatul său era al doilea, Wilhelm Rufus, sau cel Roşu, numit astfel din cauza culorii îmbujorate a obrazului său; lui îi lăsă moştenire coroana Angliei. Lui Robert, fiul cel mai mare, pe care nu-l stima prea mult, îi lăsă până la urmă - şi asta cu regret - Normandia, prevestind că, sub un asemenea suveran, nimic bun nu se va întâmpla acolo. Al treilea, Henric, nu primi decât cinci mii de mărci de argint. După care Cuceritorul muri şi fu înmormântat la Sfântul Ştefan din Caen, în prezenţa unei

admiteau cu mare greutate stabilirea în sat a unui nou venit, deprinderea (forţată de circumstanţe) a evreilor emigraţi la nord de Mediterana cu ocupaţii urbane şi, într-o bună măsură, intoleranţa religioasă creştină. Cât despre afirmaţia că evreii nu puteau ţine prăvălie, ea este inexactă, chiar dacă restricţii au existat.

35

asistenţe puţin numeroase. Corpul, umflat, făcu să plesnească sicriul. „Astfel că - spune cronicarul - acel ce în viaţă fusese acoperit de aur şi pietre preţioase nu mai era acum decât putreziciune”. Cei trei fii plecaseră deja să-şi culeagă fiecare partea lui de moştenire. Rufus se îmbarcase pentru Anglia cu o scrisoare din partea părintelui său către Lanfranc, care primi să-l încoroneze la Westminster. De astă dată nu Consiliul făcuse alegerea; baronii acceptară ca rege pe cel indicat de arhiepiscop. Era un semn al puterii crescânde a bisericii.

II. Wilhelm Rufus nu era prost, dar n-avea nici o cultură. Băiatul acesta corpolent, nu prea bine clădit, brutal, bâlbâit, sarcastic, nu-i preţuia pe lumea asta decât pe războinici. Într-o vreme de pietate universală, el îşi arăta pe faţă aversiunea faţă de preoţi şi hulea cu o plăcere sălbatică. Când călugării se plângeau că nu pot plăti un impozit prea greu, el răspundea, arătând relicvele: „Cum, n-au ei sicriele acelea de aur şi argint pline de oseminte de cadavre?” Marile lui bucurii erau banchetele pe care le dădea, la crăciun şi la paşti, baronilor săi; pentru a le spori strălucirea, îi folosi timp de doi ani pe meseriaşii din Londra ca să construiască Hall-ul din Westminster, considerat atunci a fi cel mai magnific edificiu al regatului şi care urma să devină sediul Curţii de justiţie. Curtea lui Rufus fu „Mecca aventurierilor”. Pentru a întreţine sutele de cavaleri mercenari veniţi din toate ţările, institui nişte taxe contrarii cutumei. El făgăduise totuşi, în clipa încoronării, să respecte legile: „Dar cine poate să ţină tot ceea ce promite?”, spunea el în mod cinic.

A luptat victorios împotriva mai multor rebeliuni ale baronilor, care voiau să-l înlocuiască cu fratele său mai mare, Robert de Normandia. Nu bietul Robert, om fără tărie de caracter şi plin de datorii, concepuse planul acesta, ci seniorii, care se gândeau că el ar fi un suveran mai maleabil decât Rufus. Este un fapt remarcabil că, pentru a pune la respect ceata sa de normanzi, regele a convocat fyrd-ul englez. Le făgădui ţăranilor saxoni reducerea taxelor; ei avură naivitatea să-l creadă şi se bătură pentru dânsul. Îndată ce se simţi stăpân pe situaţie în Anglia, următorul obiectiv al lui Wilhelm al II-lea fu recucerirea Normandiei, de la fratele său. Situaţia creată în urma cuceririi era grea. Seniorii vasali ai regelui Angliei erau şi vasalii ducelui de Normandia pentru domeniile lor de pe continent. Această dublă suveranitate crea situaţii confuze. Regele nu reuşi să pună stăpânire pe Normandia prin forţă, dar, când fratele său plecă în prima cruciadă, Rufus îi împrumută zece mii de mărci şi primi ducatul în gaj. Roşcovanul însuşi nu a mers niciodată în cruciadă şi supuşii săi nu s-au arătat mai entuziaşti decât el. Niciodată nu se văzu în Anglia spectacolul devenit obişnuit în satele franceze: şerbii plecând spre Ierusalim şi târând fiecare după el un car în care se aflau copiii şi nevasta. Câţiva seniori normanzi, evlavioşi sau aventuroşi, luară crucea; poporul saxon continua să-şi cultive ogoarele.

III. Între biserica romană, reorganizată de Grigore al VII-lea, şi monarhiile civile izbucnirea unui conflict devenea inevitabilă. Scopul urmărit de papa era nobil: „Dorea să reformeze biserica pentru a o face demnă ca ea să reformeze lumea”. Clerul, socotea el, îşi pierduse prestigiul pentru că se amesteca prea mult în treburile lumii laice. Dacă omul bisericii depindea de seniori sau de regi, el nu putea arăta în lupta sa împotriva păcatului şi a necredinţei nici acelaşi curaj, nici aceeaşi intransigenţă pe care le-ar fi arătat dacă nu depindea decât de şefii săi spirituali. Acesta este sensul profund al aşa-ziselor certuri pentru învestitură care au tulburat Anglia şi Europa. Episcopii aveau atunci un dublu caracter: erau principi ai bisericii, şi ca atare nu depindeau decât de papa şi de Dumnezeu; dar mai erau şi seniori vremelnici, proprietari de mari feude, şi ca atare trebuiau să presteze omagiu regelui, seniorul lor. Mulţi episcopi se simţeau umiliţi de atare învestitură laică: „Stăpânim aceste pământuri în numele lui Dumnezeu şi al săracilor”, spuneau ei. Dar, dacă după alegerea lor, ar fi refuzat să presteze omagiu regelui, acesta nu le-ar fi recunoscut dreptul asupra pământurilor episcopatelor.

IV. Dacă papalitatea ar fi cedat în chestiunea învestiturii, ar fi riscat să vadă biserica în mâinile unor favoriţi ai puterii civile, poate chiar în mâinile simoniacilor şi ale ereticilor. Dacă regele ar fi cedat, ar fi ajutat la instaurarea în regatul său a unei puteri rivale asupra căreia n-ar fi avut de aci înainte nici o autoritate. Pericol cu atât mai mare cu cât această putere părea să devină ostilă monarhiei. Mulţi teologi susţineau că orice guvernare civilă era născocirea unor oameni neştiutori de Dumnezeu şi îndrumaţi de diavol. „Zadarnică este autoritatea legilor dacă ea nu păstrează chipul legii divine, şi fără valoare dorinţa prinţului dacă nu e conformă cu rânduielile bisericeşti”, scria Ioan de Salisbury 70. Cu asemenea pretenţii, papa părea să aspire la dominaţia universală. Regii nu puteau decât să opună rezistenţă, dar era riscant pentru ei să intre în conflict cu vicarul lui

70 Filozof scolastic (circa 1120-1180). O revenire asupra lui în cap. IX, 2, paragraful I şi III.

36

Dumnezeu, atât de venerat de supuşii săi. Împăratul Germaniei, care făcuse această încercare, a trebuit să se umilească la Canossa (1077).

Nu se poate spune că cearta pentru învestitură a fost primul conflict dintre biserică şi stat, deoarece statul nu exista încă. Dar era un conflict între biserică şi monarhie, care se considerau amândouă instituite de unul şi acelaşi Dumnezeu.

V. Atâta timp cât a trăit Lanfranc, prestigiul său a menţinut echilibrul. După moartea sa (1089), regele încearcă să nu-l mai înlocuiască. Îşi luă drept consilier intim pe un anume Ranulf Flambard, născut din părinţi umili, spirit vulgar, şi nu numi nici un arhiepiscop la Canterbury. Păstră astfel pentru el veniturile arhiepiscopiei şi găsi metoda atât de avantajoasă încât, la moartea lui, unsprezece abaţii mari şi zece episcopate se aflau vacante. Pentru scaunul din Canterbury însă s-a exercitat o presiune violentă asupra lui Wilhelm, din partea bisericii şi a baronilor, ca să-l numească pe Anselm71, stareţul din Bec-Hellouin. Italian, ca şi Lanfranc, dar mult mai puţin interesat de treburile laice, Anselm era un sfânt căruia viaţa terestră i se părea un vis scurt şi zadarnic, fără alt sens decât acela de a fi o pregătire pentru viaţa eternă. A trebuit să survină o boală gravă a regelui pentru ca acesta să accepte, într-un moment de teamă, învestirea lui Anselm, care, de altfel, protesta. A fost nevoie „să-l târască literalmente pe arhiepiscop la patul regelui, care i-a pus cu forţa inelul în deget şi cârja în mână, în timp ce episcopii intonau un Te Deum”. Dar dacă Anselm avea modestia unui sfânt, avea şi fermitatea sfinţilor şi era hotărât să facă ca demnitatea bisericii să fie respectată în persoana sa. Între rege şi arhiepiscop începu o luptă când surdă, când ascuţită. Regele îl ura pe arhiepiscop şi nu se ferea s-o arate. Arhiepiscopul îl privea pe rege drept în ochi şi-i reproşa viciile. Împotriva voinţei regelui, Anselm îl recunoscu pe papa Urban, căruia împăratul Germaniei încercase să-i opună un antipapă.

După acest act de sfidare, arhiepiscopul trebui să părăsească în grabă regatul şi să se refugieze la Lyon. Scaunul arhiepiscopatului de Canterbury rămase din nou vacant şi regele îi încasă veniturile, dar visa urât şi, cu tot sarcasmul său, nu era liniştit în privinţa mântuirii sufletului. Nu avu răgaz să şi-o asigure, căci în anul 1100, ducându-se la vânătoare în Pădurea Nouă, o săgeată îl lovi drept în inimă. A fost un accident sau o crimă? Nu s-a ştiut niciodată.

VI. În acele vremuri aspre, un moştenitor n-avea răgazul să respecte buna-cuviinţă. Al treilea fiu al Cuceritorului, Henric, care participa la acea vânătoare, lăsă pe teren corpul neînsufleţit al fratelui său şi se grăbi să alerge la Winchester ca să i se înmâneze cheia tezaurului regal. Sosi tocmai la timp, căci abia o luase, şi vistiernicul Guillaume de Breteuil veni s-o reclame în numele lui Robert, duce de Normandia, moştenitorul legitim. Dar Henric puse câţiva baroni prieteni să-l proclame rege, în mare grabă, fiind încoronat, în lipsa unui arhiepiscop, de către episcopul Londrei. Totul era în afara regulilor, dar fu tolerat. Robert era departe, era un străin, avea o reputaţie proastă. Henric trecea drept energic şi instruit, mai ales în ale dreptului. De altfel, deveni popular chiar în ziua încoronării, acordând o cartă. Aceste promisiuni electorale erau atunci, împreună cu insurecţia, singurele mijloace de a limita prerogativele regale. Henric I se angaja, prin carta sa, să respecte „legile lui Eduard Confesorul”, să abolească „obiceiurile rele” introduse de fratele său, să nu lase niciodată disponibile beneficiile ecleziastice şi să nu mai perceapă impozite feudale nereglementare. După primele sale acte, el inspiră încredere; îl băgă la închisoare pe Ranulf Flambard, îl rechemă pe Anselm şi, mai ales, se însură cu o femeie de sânge regal englez, Edith, fiica regelui Scoţiei, Malcolm, şi descendentă a lui Athelred. Această căsătorie „indigenă” stârni ironia nobililor normanzi, care, parodiind ciudăţenia numelor saxone, dădură regelui şi reginei poreclele de Godric şi Godgifu, dar entuziasmă poporul anglo-saxon, care se complăcu să numească pe primul fiu al regelui „Atheling”, aşa cum strămoşii lor îi numiseră pe primii născuţi ai regilor saxoni. După această căsătorie care înlesni fuziunea celor două seminţii, poziţia lui Henric în Anglia deveni atât de solidă încât răscoala prietenilor fratelui său Robert fu zadarnică. În 1106, în urma victoriei de la Tinchebray, victorie engleză repurtată pe solul normand şi care păru a fi revanşa pentru Hastings, regele Henric cuceri Normandia. După lungi discuţii asupra învestiturii, făcu pace cu papalitatea printr-un compromis. În viitor regele renunţa să remită el însuşi epis-copului cârja şi inelul, dar în schimb, episcopul, o dată învestit, trebuia să presteze omagiu suvera-nului pentru feudele sale laice. Henric, foarte înţelept, rezistase sugestiilor arhiepiscopului de York, care îl sfătuia să opună rezistenţă: „Ce nevoie au englezii - spunea prelatul - să primească de la papa din Roma voinţa lui Dumnezeu? N-avem oare sfintele scripturi care ne învaţă ce-avem de făcut?” Butada nu avea să fie urmată de nici o consecinţă, dar, încă pe atunci, în mintea acestui

71 Unul din cei mai celebri reprezentanţi ai filozofiei scolastice (1033-1109).

37

arhiepiscop englez lua naştere spiritul „protestant”.

VII. După victoria sa împotriva baronilor răsculaţi, domnia lui Henric I fu destul de liniştită. El se folosi de liniştea aceasta ca să-şi organizeze regatul. Era un mare jurist şi, sub domnia sa, curţile regale de judecată se dezvoltară în dauna celor feudale. Aproape toate crimele fură de aci înainte considerate ca atentate la pacea regelui şi aduse în faţa curţilor acestuia. Instituţia juraţilor, aflată încă în faza de început şi împrumutată de către normanzi de la franci, era o metodă foarte veche pentru determinarea unui fapt prin mărturia acelora care puteau cunoaşte adevărul. În vremea când se alcătuise Domesday Book, Wilhelm I a recurs la juraţi locali pentru a stabili drepturile de proprietate în fiecare sat. Puţin câte puţin regele îşi luă obiceiul de a convoca asemenea jurii pentru a decide asupra chestiunilor de fapt în toate procesele criminale. Apoi şi persoanele particulare cerură să se folosească de juriul regal. Regele le acordă acest drept, dar le puse să plătească. Curţile locale, prezidate mai întâi de sheriff, apoi de judecători veniţi de la curtea regală, şi asistaţi de juraţi, înlocuiră puţin câte puţin jurisdicţiile senioriale. Dar nu e cazul să ne închipuim că s-ar fi produs conflicte pe plan local. Schimbarea a decurs treptat.

VIII. La curtea centrală a regatului administraţia devenea din ce în ce mai complexă. Se găsea acolo un mare justiţiar (Ranulf Flambard, apoi Roger de Salisbury), un vistiernic, un cancelar (cuvântul vine de la cancer, crab. La romani cancellarius era un grefier care stătea ad cancellos, lângă nişte grile în formă de crab care despărţeau pe judecători de public). La început cancelarul nu era decât şeful capelei regale. Dar preoţii acestei capele, deoarece ştiau să scrie, erau însărcinaţi să copieze şi să redacteze documentele, astfel că importanţa şefului lor crescu repede. Lui îi fu încredinţat sigiliul regal. (Abia pe vremea regelui Ioan fu înfiinţat, alături de Marele sigiliu, şi Sigiliul privat.) Finanţele erau administrate de Curtea eşichierului, care se întrunea de două ori pe an, de paşti şi de sfântul Mihail, la Winchester. Toţi sheriff-ii din regat trebuiau să-i prezinte socotelile. Găseau acolo, stând în faţa unei mese mari, pe cancelar, pe episcopul de Winchester, şi un reprezentant al cancelarului, care, mai târziu, când acesta va fi prea ocupat cu alte treburi şi nu va putea veni în persoană, avea să-l înlocuiască şi să devină cancelarul vistieriei. Pe postavul mesei erau trasate linii orizontale şi şapte linii verticale pentru penny, şilingi, livre, zeci de livre, sute de livre, mii de livre şi zeci de mii de livre. De unde şi numele de eşichier 72. Sheriff-ii intrau pe rând şi enumerau cheltuielile făcute pentru coroană. Un slujbaş nota sumele indicate prin plasarea de je-toane în diferite coloane. (Zeroul, invenţie foarte subtilă a arabilor, nu era cunoscut pe atunci de englezi.) Apoi sheriff-ul indica încasările, notate la rândul lor prin jetoane, care, aşezate deasupra celor precedente, le anulau. Excedentul de jetoane reprezenta soldul creditor al vistieriei, şi sheriff-ii trebuiau să verse suma în penny de argint, în timp ce slujbaşii Marelui registru, sau Registrul pipei 73, notau sumele pe rulouri de pergament care ni s-au păstrat începând din 1131. Recipisa înmânată sheriff-ului consta dintr-o bucată de lemn, numită tally, care se cresta pe lăţimea de o palmă pentru o mie de livre, pe lăţimea degetului gros pentru o sută de livre, şi aşa mai departe, după care se tăia în două. Jumătate servea drept recipisă sheriff-ului, cealaltă de control pentru vistierie. Dacă într-o zi trebuia să se facă dovada plăţii, era destul să se apropie cele două bucăţi de lemn. Concordanţa crestăturilor şi a fibrelor lemnului făcea orice fraudă imposibilă, şi metoda era atât de sigură încât a fost folosită de Banca Angliei până în secolul al XIX-lea. (Mai e şi astăzi folosită în Franţa de unii brutari de la ţară). Prin reprezentanţii vistieriei s-a format solida tradiţie financiară pe care o continuă astăzi funcţionarii Ministerului de finanţe englez.

IX. Pacea regelui nu fusese niciodată atât de senină, nici situaţia dinastiei atât de puternică, când deodată un accident imprevizibil destrămă speranţele tuturor. Moştenitorul tronului, Atheling-ul William, întorcându-se din Normandia cu un grup de prieteni, pe o navă numită Corabia Albă, aceasta s-a scufundat din pricina manevrei greşite a unui pilot beat. Când regele Henric află vestea a doua zi, leşină de durere. Deoarece nu voia cu nici un preţ să lase regatul fiului lui Robert, Wilhelm de Normandia, pe care-l ura, desemnă ca moştenitoare, în 1126, pe fiică-sa, Matilda, văduva lui Henric al V-lea, împăratul Germaniei. În scopul de a-i asigura acesteia fidelitatea

72 Tablă de şah. Denumirea Vistieriei şi, ulterior, a Ministerului de Finanţe.73 Pipe Roll înseamnă, probabil, „Registrul Fluierului”, nume care i s-ar fi dat din cauza asemănării rulourilor de pergament răsucite cu un soi de fluier din acel timp, numit Pipe. Documente inestimabile pentru istoria economico-socială engleză, aceste Pipe Rolls s-au păstrat, sporadic, începând cu anul 1130-1131, iar de la 1055-1056 s-au păstrat continuu până la 1834 (!), când o reformă în organizarea eşichierului le-a înlocuit cu alte mijloace de evidenţă financiară.

38

baronilor, obţinu ca Marele Consiliu să-i presteze omagiu. Apoi, pentru apărarea frontierelor Normandiei, mărită, pentru a doua oară, pe viitoarea regină a Angliei cu Geoffroy de Anjou, vecinul cel mai puternic al ducatului. Căsătoria aceasta cu un străin nu fu pe placul englezilor. Mulţi începu-seră să regrete că s-au legat cu jurământ în favoarea unei femei şi s-a putut prevedea încă de pe atunci că la moartea lui Henric se vor produce tulburări.

X. Cei trei regi normanzi: Cuceritorul, Roşcovanul şi Henric I 74 slujiseră bine patria lor adop-tivă; făcuseră să domnească ordinea, menţinuseră un echilibru acceptabil între drepturile bisericii şi ale suveranului, organizaseră finanţele publice, reformaseră justiţia. Englezii le datorau mult şi o ştiau. Cronicarul anglo-saxon, care nu poate fi bănuit de indulgenţă faţă de normanzi, după ce relatează moartea lui Henric I, adaugă: „Era un om viteaz acest rege şi băgase mare spaimă în oameni. Pe vremea sa nimeni nu cuteza a săvârşi vreo nedreptate. El a înstăpânit pacea atât pentru oameni cât şi pentru animale; puteai călători prin regatul său, încărcat de oricât aur sau argint, şi nimănui nu i-ar fi trecut prin gând să te întâmpine altminterea decât cu cuvinte binevoitoare”. Pacea regelui este marele titlu de glorie al monarhiei şi aceea care, la sfârşitul seco-lului al XV-lea, îi va asigura triumful.

IVANARHIA. HENRIC AL II-LEA. CONFLICTUL CU THOMAS BECKET

I. Nouăsprezece ani de anarhie făcură poporul englez să aprecieze fericirea de a trăi sub o guvernare puternică şi relativ justă. Henric I o desemnase ca moştenitoare pe fiică-sa Matilda, soţia contelui de Anjou. Dar după moartea regelui, se ivi un alt pretendent: Ştefan de Blois, nepotul Cuceritorului prin fiică-sa Adela. Locuitorii Londrei şi o clică puţin numeroasă de baroni îl proclamară rege pe Ştefan şi regatul se împărţi în partizanii Matildei şi în partizanii lui Ştefan. Începuturile acestuia din urmă fură stângace. „Când mişeii îşi dădură seama - spune cronicarul - că era om blând, moale şi bun şi că el nu va împlini cu străşnicie dreptatea, atunci începură a chibzui la fel de fel”. Pretutindeni se ridicară castele fortificate fără învoirea regelui. Oraşul Londra, imitând o nouă modă continentală, se proclamă „comună” 75. Unii seniori, scăpând de orice control, deveniră adevăraţi bandiţi. Îi foloseau pe ţărani pentru corvezi de construcţie şi, după ce castelul era gata, îl umpleau de oşteni, numai „diavoli şi soi rău”. Pe cei care le stăteau împotrivă îi supuneau la torturi îngrozitoare. Bărbaţii erau spânzuraţi de picioare şi pârjoliţi ca jamboanele. Alţii erau aruncaţi, ca eroii din poveştile cu zâne, în donjonuri pline de broaşte râioase şi de vipere. Ciudat e că aceşti nobili bandiţi, înfricoşaţi de ideea damnaţiunii, ctitoreau în acelaşi timp mănăstiri. Numai în timpul domniei lui Ştefan au fost zidite mai mult de o sută de lăcaşuri creştine.

II. Tipul aventurierului din acele vremuri este Geoffroy de Mandeville, care a trădat rând pe rând pe Matilda şi pe Ştefan, a reuşit să fie numit de ambii pretendenţi sheriff ereditar al mai multor comitate şi a murit răpus de o săgeată rătăcită în mod fericit (1144). Nu se mai lucra pământul; oraşele erau lăsate pe mâna jefuitorilor; singurul refugiu rămânea religia. Niciodată oamenii nu se rugaseră atâta; sihaştrii se statorniceau în păduri; abaţiile cisterciene76 desţeleneau pădurile din nord şi Londra se împânzi de biserici. „Anglia avea impresia că Dumnezeu şi toţi îngerii lui dormeau” şi că trebuiau treziţi printr-o dublare a zelului religios. În sfârşit, în 1152, tânărul Henric, fiul Matildei (şi care, în urma morţii tatălui său, Geoffroy, devenise conte de Anjou), se întâlni, graţie arhiepiscopului de Canterbury 77, cu Ştefan. Biserica, jucându-şi, în mod util de astă dată, rolul ei de arbitru, redactă un tratat, care, semnat la Wallingford, fu confirmat la Westminster.

Ştefan îl adoptă pe Henric, îl asocia la administrarea regatului şi-l declara moştenitorul său. Ştefan şi Henric, „episcopii, comiţii şi toţi bărbaţii bogaţi” jurară că pacea şi unirea vor domni de aci înainte în toată Anglia. Puţin mai târziu Ştefan muri şi Henric deveni rege, fiind primit cu mare entuziasm, „căci era pe bună dreptate”.

74 Menţionăm că şi Henric I a avut un supranume: Beauclerc - cărturarul.75 "Comună” - oraş care obţinuse autonomie administrativă76 Ale ordinului călugăresc numit astfel după mănăstirea de la Cîteaux din Franţa (pe atunci în Burgundia), unde acesta a luat fiinţă la începutul secolului al XII-lea.77 Theobald - arhiepiscop între 1139 şi 1161.

39

III. Henric al II-lea Plantagenetul descindea dintr-o puternică şi cumplită familie. Printre strămoşii săi angevini se afla şi Foulque cel Negru, despre care se spunea că ar fi pus să i se arunce soţia în flăcări şi că l-a constrâns pe propriul său fiu să-i ceară iertare în patru labe, înşeuat ca un cal. Se povestea că una din bunicile lui, contesa de Anjou, ar fi fost vrăjitoare şi ar fi zburat într-o zi prin fereastra unei biserici. Fiul său Richard va spune mai târziu că o astfel de familie nu putea fi decât învrăjbită, căci toţi purcedeau de la diavol şi la diavol se vor întoarce. Henric al II-lea, el însuşi, avea un caracter aspru, o „forţă vulcanică”, o cultură uimitoare şi maniere seducătoare. Adolescent zdravăn, cu gâtul de taur, cu părul roşu tuns scurt, plăcuse grozav de mult reginei Franţei, Eleonora de Aquitania, când venise să presteze omagiu slabului rege Ludovic al VII-lea pentru provinciile Maine şi Anjou. Femeie cu un temperament tot atât de violent ca acela al angevinului, Eleonora „se măritase - spunea ea suspinând - cu un călugăr, şi nu cu un rege”. Ea şi tânărul Henric se înţeleseră de îndată. Eleonora obţinu divorţul şi, după două luni, luă de bărbat, la douăzeci şi şapte de ani, pe băiatul acesta de nouăsprezece, căruia îi aducea ca zestre imensul ducat de Aquitania, adică Limousin, Gasconia, Perigordul, cu drepturi de suzeranitate peste Auvergne şi comitatul de Toulouse. Henric al II-lea, care avea de la mama sa, Matilda, ducatul de Normandia, şi de la tatăl său, Geoffroy, Maine şi Anjou, devenise mult mai puternic în Franţa decât însuşi regele Franţei. Abia de i se mai putea spune rege al Angliei. Din treizeci şi cinci de ani de domnie, el nu va petrece decât treisprezece în partea de nord a Canalului Mânecii. Între 1158 şi 1163 nu va părăsi Franţa de loc. În realitate este un împărat, în ochii căruia Anglia nu-i decât o provincie; de altminterea limba şi gusturile sale sunt pur franceze, dar francezul acesta a fost unul dintre cei mai mari regi ai Angliei.

IV. Ca şi strămoşul său Cuceritorul, Henric al II-lea avea avantajul în Anglia că era străin. Ener-gic, el venea într-o ţară care recăzuse în stare de anarhie; avea să taie în carne vie şi să restabilească ordinea normandă. Fiind stăpân peste atâtea provincii continentale, de unde putea aduce armată, rebelii nu îndrăzniră să i se opună. Henric îi sili să dărâme donjonurile clădite fără învoire. Impozitele se percepură din nou şi sheriff-ii deveniră iar revocabili. Serviciul feudal de patruzeci de zile nu-i putea ajunge împăratului angevin pentru campaniile sale din Aquitania sau Normandia. Îl înlocui cu o taxă, denumită bani de scut, care-i îngădui să-şi plătească mercenari. Mulţi dintre nobilii englezi pierdură atunci obiceiul de a se război şi înlocuiră bătălia reală prin întrecerile în lupta cu lancea şi turnirul. Ei cereau scutiri de serviciu militar, sub ingenioase pretexte, ca anumiţi recruţi moderni. Seniorul războinic nu supravieţui decât în provinciile de la gra-niţă; în comitatele palatine 78, la frontierele Scoţiei şi ale Ţării Galilor, vor începe de aci înainte toate marile revolte. Dar dacă calitatea de străin îi dădea lui Henric o libertate de spirit şi de acţiune mai mare în treburile englezeşti, caracterul eterogen al imperiului său constituia pentru el un punct slab. Între Normandia, Anglia şi Aquitania legătura rămânea artificială.

Fără îndoială că Henric al II-lea visa de multe ori să fie în acelaşi timp regele Franţei şi al Angliei. Dacă reuşea, Anglia ar fi devenit, poate pentru secole, o provincie franceză. Dar evenimen-tele, aşa cum se întâmplă deseori, fură mai tari decât dorinţele. Pasiunea sa pentru ordine îl angajă pe rege în conflictele engleze. Şi astfel trecu timpul, şi cu el viaţa.

V. La urcarea pe tron a tânărului rege străin, arhiepiscopul de Canterbury, Theobald, vrând să aibă pe lângă suveran un om sigur, îi recomandă pe unul dintre preoţii săi, Thomas Becket. Acesta îi plăcu lui Henric al II-lea şi fu numit cancelar. Era o funcţie a cărei importanţă creştea atunci în dauna aceleia de mare justiţiar. Becket era un om de treizeci şi opt de ani, un normand pur sânge, fiul unui negustor bogat din Londra. Fusese crescut ca un gentilom, apoi, după ruinarea familiei sale, devenise preot pe lângă arhiepiscopul Theobald, care provenea din acelaşi sat al Normandiei ca şi tatăl lui Becket. Calităţile sale părând mai curând de administrator decât de preot, arhiepiscopul, care-l iubea, îl cedase regelui. Şi în scurt timp suveranul şi slujbaşul lui deveniră inseparabili. Regele aprecie pe acest tânăr ministru, bun călăreţ, bun dresor de şoimi, capabil să susţină cu el un duel de glume savante şi miraculos de eficient în munca sa. Lui Becket i se datorează în bună parte faptul că, după moartea lui Ştefan, ordinea a fost atât de repede restabilită. Succesul făcu din cancelar un om orgolios şi puternic. În campania din Vexin 79, din 1160, a adus şapte sute de cavaleri ţinând de curtea sa, o mie două sute de angajaţi cu bani şi patru mii de soldaţi: o adevărată armată particulară. Becket însuşi, deşi preot, l-a provocat la duel, în timpul campaniei, pe un cavaler francez şi l-a zvârlit de pe cal.

78 Aflate sub controlul direct al suveranului.79 Ţinut din Normandia, pe valea Senei, între Rouen şi Paris

40

VI. Când muri arhiepiscopul Theobald, Henric al II-lea hotărî să-l înscăuneze pe Becket la Canterbury. Călugării şi episcopii care urmau să-l aleagă mormăiră puţin; Becket nu era călugăr şi părea mai mult oştean decât preot. Cancelarul însuşi, arătându-i regelui veşmintele sale de laic, îi spuse râzând: „Aţi ales un foarte frumos costum ca să-l puneţi în fruntea călugărilor voştri din Canterbury!” Apoi, după ce acceptase: „În curând aveţi să mă urâţi tot atât pe cât mă iubiţi acum, deoarece vă arogaţi în treburile bisericeşti o autoritate pe care eu n-o accept. Arhiepiscopul de Canterbury va trebui să-l ofenseze sau pe Dumnezeu sau pe rege”. Acest mare senior laic care, îndată ce s-a văzut arhiepiscop, a devenit un ascet, e un caz ieşit din comun. De aici înainte, el îşi va închina tot timpul operelor de caritate şi rugăciunii. La moartea sa i se va găsi pe trup o târsână şi cicatricile lăsate de biciul de penitenţă. Scaunul din Canterbury, care făcuse din blândul Anselm un arhiepiscop militant, a făcut din cancelarul Becket, slujbaş al regelui, un rebel, apoi un sfânt. Când citeşti viaţa lui Becket, ţi se pare că a încercat să fie un ministru desăvârşit şi apoi un desăvârşit om al bisericii, aşa cum şi-l imaginau contemporanii săi cei mai exigenţi. În atitudinea lui se vădea deopotrivă scrupulozitate şi orgoliu.

VII. Tema discuţiilor dintre rege şi biserică nu mai era chestiunea învestiturilor, ci aceea, de altfel analoagă, a curţilor de judecată ecleziastice. Când Cuceritorul şi Lanfranc au separat curţile civile de curţile religioase, ei au vrut să rezerve acestora din urmă numai cazurile de conştiinţă. Dar puţin câte puţin biserica a făcut din toate procesele procese religioase. Se viola o proprietate? Era un sperjur, deci un caz de conştiinţă. Acuzaţii nici nu doreau să mai recurgă decât la această jurisdicţie, care era mult mai blândă decât aceea a regelui şi care nu condamna la moarte, nici la mutilare - ba destul de rar şi la închisoare, din lipsă de localuri -, ci numai la penitenţă sau amendă. Preoţii nu erau justiţiabili decât de tribunalele ordinului lor. În felul acesta un preot asasin ieşea aproape totdeauna basma curată.

Situaţie gravă „într-un timp când orice slujbaş de notar era «şi un slujbaş» în sensul religios al cuvântului” 80. Nimic mai uşor pentru un tânăr răufăcător decât să intre într-o tagmă religioasă minoră 81 şi să scape astfel de legile ţării. În afară de aceasta, curia romană îşi rezerva dreptul de a judeca orice proces ecleziastic şi în cazul acesta amenzile nu mai intrau în vistierie. Dacă amestecul acesta în treburile civile n-ar fi fost reprimat, în scurtă vreme regele Angliei n-ar mai fi fost stăpân la el în ţară. Henric al II-lea ceru ca un preot recunoscut vinovat de către o curte ecleziastică să fie răspopit. După care, devenind laic, putea fi predat justiţiei lumeşti. Thomas refuză, argumentând că un acuzat nu poate fi pedepsit de două ori pentru o singură crimă. Regele, furios, convocă un conciliu la Clarendon şi acolo, sub ameninţarea cu moartea, Becket semnă Constituţiile de la Clarendon, care dădeau câştig de cauză regelui. Dar arhiepiscopul nu se considera legat de un jurământ prestat sub constrângere. Papa Alexandru îl dezlegă. Condamnat de o curte de baroni, arhiepiscopul, mândru, cu cârja în mână, învins, dar nu îmblânzit, părăsi Anglia şi, de la Vézelay, unde se refugie, începu să lanseze excomunicări împotriva adversarilor săi.

VIII. Oricât de puternic ar fi fost Henric al II-lea, nu era însă destul de puternic ca să se expună nepedepsit la o excomunicare, nici să rişte de a-şi vedea regatul pus sub interdict papal, adică să-şi vadă poporul lipsit de tainele bisericeşti. Într-o vreme de credinţă universală, reacţia poporului ar fi putut mătura dinastia. Dar un acord era greu de făcut. Regele nu putea, fără a se umili, să renunţe la acordurile de la Clarendon; arhiepiscopul refuza să le recunoască. În cele din urmă Henric al II-lea se întâlni cu Becket la Fréteval, se împăcă în aparenţă cu el şi îi ceru numai să jure că va respecta de aci înainte cutumele regatului. Dar abia debarcase Becket în Anglia că începură să-i sosească, la cererea sa, scrisorile papei de destituire a episcopilor care, în timpul dizgraţiei arhiepiscopului lor, îl trădaseră pe acesta. Or, una din legile introduse de Cuceritor era că nici un supus n-avea dreptul să corespondeze cu papa fără autorizaţie regală. Regele află ştirea aceasta în timp ce sărbătorea crăciunul lângă Lisieux. Fu cuprins de o mare furie; „Supuşii mei sunt laşi şi oameni fără inimă. Ei nu respectă credinţa pe care o datorează seniorului lor; ei îngăduie să devin batjocura unui preot de neam prost”. Patru cavaleri care auziră spusele regelui ieşiră fără nici un cuvânt, traversară Canalul Mânecii în prima barcă pe care o găsiră şi, ajungând la Canterbury, îl ameninţară pe arhiepiscop: „Absolvă-i pe episcopi”, îi spuseră ei. Becket, prelat şi soldat, răspunse cu curaj şi dispreţ. Dar nu

80 În limba franceză clerc de notaire şi clerc81 În ierarhia bisericii catolice există tagma majoră (ordines majores), cuprinzând gradele de subdiacon, diacon şi preot, şi tagma minoră (ordines minores), cuprinzând grade inferioare celui de subdiacon, mai puţin cunoscute (ostiarius, exorcista, lector acolythus).

41

trecură decât câteva clipe şi creierul său ciopârţit de săbii se răspândi pe treptele altarului.

IX. Când regele află de crimă, fu atât de desperat, că stătu închis în castel timp de cinci săptămâni. Era prea inteligent ca să nu înţeleagă că moartea lui Becket constituia pentru Roma o imensă victorie morală. Poporul, care ar fi şovăit între rege şi arhiepiscopul viu, luă, fără rezervă, partea martirului. Timp de trei secole pelerinajul la Canterbury fu una din trăsăturile permanente ale vieţii engleze. Toţi duşmanii regelui prinseră curaj şi ridicară capul. Pentru a se feri de primejdia cea mai mare, îl linişti mai întâi pe papa, renunţând la Constituţiile de la Clarendon; apoi jură să restituie scaunului din Canterbury bunurile confiscate, să trimită bani templierilor82 pentru apărarea mormântului lui Hristos, să construiască mănăstiri (astfel fu construită, între altele, abaţia Newstead a familiei Byron) şi, în sfârşit, să lupte împotriva irlandezilor schismatici. Dar soţia şi chiar copiii săi se răsculară împotriva lui. Se comportase totuşi bine cu fiii săi. Încă în timpul vieţii îl încoronase pe cel mai mare, pe Henric, ca rege al Angliei şi îi atribuise lui Richard, fiul al doilea, moştenirea maternă: Aquitania şi Poitou. Când le ceru să cedeze câteva castele fratelui lor mai tânăr, Ioan, amândoi refuzară şi, instigaţi de Eleonora, se puseră în fruntea unei coaliţii a nobililor împotriva tatălui lor. După două generaţii reîncepeau urile familiale din casa de Anjou. Plantageneţii aceştia aveau toţi un dram de geniu, dar, fiind trimişi ai diavolului, la diavol se întorceau. Henric al II-lea, în faţa acestui pericol, se dovedi energic. De pe continent, unde se afla, se întoarse pe neaşteptate în Anglia pentru a înăbuşi revolta. După ce debarcă, trecu pe la Canterbury, coborî de pe cal, se duse pe jos până la mormântul lui Thomas şi, după ce stătu un timp îndelungat şi se rugă, îşi scoase hainele şi ceru să fie flagelat de către şaptezeci de călugări. După aceasta avu succes pretutindeni; nobilimea cedă, fiii lui îi prestară omagiu. După ce totul intră în normal, chestiunea curţilor ecleziastice fu reglementată prin bună înţelegere: preoţii acuzaţi de trădare erau justiţiabili de curţile civile; cei care nu erau acuzaţi decât de felonie (asasinate minore sau furturi) de către curţile ecleziastice. Soluţie imperfectă, căci multă vreme încă supuşii englezi vinovaţi de omor sau de furt vor pleda pentru dreptul la „beneficiul clerului”. Dar ca să se ajungă la acest com-promis imperfect, doi bărbaţi, cei mai remarcabili de pe vremea lor, prăpădiseră două vieţi şi o prie-tenie.

VHENRIC AL II-LEA CA ADMINISTRATOR. JUSTIŢIA ŞI POLIŢIA

I. O trăsătură esenţială a istoriei Angliei începând de pe vremea lui Henric al II-lea o constituie unitatea regatului. Strădania regilor a fost mult mai uşoară ca în Franţa. Mulţumită Cuceritorului, nici un mare senior englez nu-i suveranul unei provincii care să-şi aibă tradiţiile, istoria, mândria sa. Ţara Galilor şi Scoţia, care ar fi fost greu de asimilat, nu sunt încă anexate. Întreg teritoriul fiind mai mic, orice rebel poate fi repede reprimat. Spre sfârşitul domniei biserica pare să fie supusă regelui, care controlează toate legăturile clerului cu Roma, supraveghează alegerea episcopilor şi, cu o infinită răbdare, se străduieşte să-i împace pe călugării din Canterbury şi pe episcopii regatului care-şi dispută alegerea arhiepiscopului. Acesta din urmă este pe deplin devotat regelui. „Cred că arhiepiscopul - scrie cu năduf un cronicar ecleziastic - n-ar face nimic fără porunca regelui, nici dacă apostolul Petru ar veni în Anglia să i-o ceară”. În sfârşit, la un secol după cucerire, contopirea învingătorilor şi a învinşilor era completă, „până într-atât încât este aproape imposibil să deosebeşti dintre oamenii liberi care este englez şi care este normand de origine”. Cele două limbi subsistă una alături de cealaltă, dar ele corespund unei împărţiri în clase, şi nu în rase. Orice saxon cultivat îşi face un punct de onoare din a vorbi limba franceză. Căsătoriile mixte sunt numeroase: „Un rege puternic, baroni slabi, un regat omogen, o biserică ţinută în frâu”, iată ce-i îngăduia lui Henric al II-lea să facă din curtea sa unicul centru motor al ţării.

II. Această curte era unul din locurile cele mai animate de pe lume. Regele, curios şi cultivat, se înconjura de oameni de ştiinţă şi erudiţi. Se aflau acolo teologi ca Hugh de Lincoln, Pierre de Blois; mari lingvişti ca Richard Fitz Neal83, autorul Dialogului Vistiernicului, istorici ca Gerald de

82 Ordin militar-călugăresc întemeiat la Ierusalim în 1119.83 Riehard Fitz Neal e considerat ca un expert financiar al vremii, iar lucrarea sa e un tratat despre organizarea vistieriei

42

Wales84. Regina Eleonora dispăruse; se răzvrătise şi era ţinută prizonieră. Regele avea numeroase amante, dintre care cea mai celebră era acea frumoasă Rosamunda pe mormântul căreia călugării aveau să scrie: Hic jacet in tumba rosa mundi, non rosa munda85. Henric al II-lea se interesa de treburile tuturor curţilor din Europa şi călătorii care îi aduceau informaţii erau totdeauna bine primiţi. Atunci, pentru prima oară, insularul englez începu să se preocupe de cele ce se întâmplau în Germania sau în Spania. Curtea continua să călătorească din domeniu regal în domeniu regal, când în Anglia, când în Franţa, ca să consume pe loc veniturile în natură.

Pierre de Blois ne-a descris acest cortegiu regal, în care mişunau actori, spălătorese, cârciumari, vânzători de turtă dulce, prostituate, bufoni „şi alţii de aceeaşi teapă”. Grele călătorii pentru curteni, care călăreau pe cai proşti, dormeau în condiţii proaste, se hrăneau cu pâinea coaptă la repezeală, beau vin acru care mirosea a butoi. Dar ceea ce făcea aceste lipsuri şi mai insuportabile era faptul că nu puteau şti niciodată dinainte care sunt intenţiile regelui. „Li se anunţa un lung popas şi a doua zi, în zori, tabăra pornea. Atunci curtenii care-şi puseseră lipitori sau li se administrase vreun purgativ trebuiau să-şi urmeze prinţul în detrimentul sănătăţii lor şi puteau fi văzuţi alergând ca nişte nebuni printre catâri şi căruţe - un adevărat infern”.

III. Dar îndărătul acestei dezordini, a acestui talmeş-balmeş se năştea o ordine trainică. Pretutindeni justiţia regelui ştirbea din justiţia privată. Ţinta lui Henric al II-lea era ca, în toate provinciile regatului, să funcţioneze câte o curte de justiţie regală, care să reprezinte pe plan local Curia Regis. Era absolut necesar, deoarece aceasta din urmă fiind mereu pe drum, nenorocitul de împricinat trebuia să se ţină după ea; se cita cazul unuia care alergase timp de cinci ani după judecătorii săi. Începând din 1166, în fiecare an, la o dată fixă, judecătorii curţii aveau să parcurgă un anumit „circuit” în provincii. Călătoria lor e solemnă şi persoana lor se bucură de un infinit respect. Sunt precedaţi de un ordin (writ) adresat sheriff-ului ca să convoace pentru cutare zi pe seniori, laici şi de rang preoţesc, pe reeve şi patru oameni liberi din fiecare sat, precum şi doisprezece orăşeni din fiecare târg. La sosirea sa, judele prezidează această adunare şi-i propune să numească un juriu, compus pe cât posibil din cavaleri sau, în lipsa lor, din oameni liberi.

IV. Modul de alegere era complicat: notabilii comitatului numeau patru cavaleri; aceştia alegeau câte doi cavaleri pentru fiecare sută şi cei doi cavaleri numeau alţi zece, care, împreună cu ei, completau juriul sutei. Juriului i se supuneau de către judecători probleme din cele mai variate. Li se cerea un verdict (vere dictum, o judecată adevărată) asupra pretenţiilor coroanei, asupra unor treburi ale particularilor care obţinuseră autorizaţia de a se adresa juriului regelui, asupra unor treburi ale evreilor. Uneori judecătorii şi juriul se duceau să viziteze împreună închisorile sau făceau un raport asupra modului în care sheriff-ul îşi îndeplinea îndatoririle administrative. În sfârşit, juriul trebuia să acuze el însuşi pe toţi cei din ţinut bănuiţi de felonie, şi juraţii care neglijau această datorie erau amendaţi. Mai târziu rolul de acuzator fu încredinţat (şi mai este şi astăzi) unui juriu mai numeros, numit marele juriu, urmând ca micul juriu (petty jury) să cerceteze după aceea dacă acuzaţia era îndreptăţită, ceea ce mărea garanţiile acuzatului.

V. E uşor de imaginat că toţi englezii fură imediat mai doritori să fie judecaţi de un juriu compus din vecini, lămurit de martori, decât să recurgă la periculoasa ordalie medievală a fierului şi a apei. Henric al II-lea decretă în mod înţelept că orice individ cunoscut ca răufăcător să fie expulzat din regat chiar dacă ordalia îl absolvea. În 1215 papa interzise proba apei şi a focului; fu ascultat. Ordalia prin luptă supravieţui încă multă vreme (nefiind abrogată, rămase în vigoare în Anglia până în secolul al XIX-lea, astfel că, în 1819, un ucigaş cerând să fie judecat în modul acesta, cei care aveau să-i respingă cererea fură puşi în mare încurcătură). Regele, favorizând aceste reforme, n-o făcea numai din dorinţa de a da popoarelor sale o justiţie dreaptă. El îmbogăţea vistieria cu amenzile încasate odinioară de curţile feudale. De altfel înşişi judecătorii regelui nu erau totdeauna cinstiţi; foarte adeseori puteau fi cumpăraţi; turneele lor aveau drept scop, în afară de administrarea justiţiei, şi perceperea, prin cele mai aspre mijloace, a veniturilor regale. Dar, prin aceste căi indirecte, bunul simţ şi mila câştigau, încet, încet, teren.

VI. Sistemul judecătorilor „itineranţi” dădu naştere curând legii comune, Common Law, aceeaşi peste tot. Curţile feudale şi populare judecaseră în virtutea cutumelor locale, dar un jude

84 E probabil că autorul numeşte astfel pe cronicarul Gerald de Cambria sau Gerald Englezul (circa 1147-1203)85 Aici zace în mormânt roza lumii, nu Rosamunda.

43

care se deplasa dintr-un comitat într-altul era înclinat să impună adoptarea de către toţi a celei mai bune cutume. Normele locale nu fură desfiinţate, ci, într-un fel, contopite în creuzetul legii comune. Curtea centrală înregistra precedentele şi astfel se formă foarte devreme, în Anglia, o legislaţie naţională care acoperea cea mai mare parte a cazurilor. Alături de Common Law supravieţui (şi mai supravieţuieşte încă) un sistem legal complementar, acela al Curţilor de echitate, care, în virtutea prerogativelor regale, nu judecă potrivit cutumei, ci, din contra, îi aduc îmbunătăţiri, înlăturând lipsurile şi nedreptăţile ei. Principiul echităţii constă în aceea că în anumite cazuri regele poate „viola legea pentru a asigura dreptatea”. O acţiune bazată pe Common Law se punea în mişcare printr-un writ, sau mandat, un ordin al cancelariei către un sheriff sau un acuzat, iar o acţiune în echitate printr-o petiţie adresată regelui.

VII. Trebuie să spunem un cuvânt despre clasificarea crimelor. Dintre toate, cea mai îngrozitoare era înalta trădare, tentativa de a ucide sau a detrona un rege (căci trădarea statului nu putea fi concepută în evul mediu). Pedepsele aplicate trădătorului ni se par crude, dar trebuie să ne amintim că de persoana regelui depind salvarea şi pacea ţării. Vinovatul era legat de coada unui cal şi tras astfel până la locul de execuţie, apoi spânzurat, tăiat în bucăţi şi bucăţile expuse în locuri publice. Intrarea pe podul Londrei fu multă vreme împodobită cu capetele trădătorilor. Mica trădare (petty treason) consta în uciderea unui stăpân de către servitorul său sau a unui bărbat de către soţia lui; ea era de asemenea pedepsită cu moartea. Erezia şi vrăjitoria, trădări faţă de Dumnezeu, trebuiau teoretic să fie pedepsite cu moartea, dar, de fapt, niciodată nu s-au aplicat astfel de pedepse, până în secolul al XV-lea, moment în care erezia, prin neliniştea la care dădu naştere, făcu să renască cruzimea religioasă. Printre „felonii” trebuie numărate omuciderea, atacul cu mâna înarmată şi furtul. Felonia era pedepsită cu moartea sau cu mutilarea: tăierea unei mâini, a urechilor, scoaterea ochilor. Un om rănit în război, dacă era prudent, se înarma cu un certificat asupra cauzelor mutilării sale, căci în lipsa acestuia, dacă era găsit într-un oraş străin, cu o mână sau un picior tăiat, putea fi alungat de acolo ca recidivist. Pentru micile delicte se ţintuia la stâlpul infamiei sau se băga în butuci (stocks), existenţi în fiecare oraş, ceea ce îngăduia ca cei vinovaţi să fie expuşi dispreţului şi adeseori loviturilor publicului. Femeile flecare sau bârfitoare erau aşezate pe un scaun fixat la capătul unei prăjini şi scufundate într-un iaz.

VIII. Funcţia menţinerii ordinii este exercitată în societăţile moderne de două corpuri distincte: justiţia şi poliţia. Poliţia previne tulburările şi arestează pe criminali. Cine juca acest rol în evul mediu? Ordinea era asigurată prin concursul tuturor. Henric al II-lea restabilise fyrd-ul şi ceruse prin statutele privind slujba militară (1181) ca orice bărbat liber să aibă acasă un echipament militar şi să jure că-l pune în slujba regelui. Echipamentul era mai mult sau mai puţin complet potrivit averii omului, cei mai săraci neavând decât o lancie, un coif de fier şi o tunică vătuită. Un sistem de responsabilitate colectivă făcea ca supravegherea răufăcătorilor să fie destul de uşoară. Pentru orice vilan care aparţinea unei case răspundea stăpânul; ceilalţi trebuiau să se înroleze într-un grup de zece. În momentul înrolării omul se aşază în genunchi şi jură pe evanghelie să dea ascultare şefului celor zece, să nu fie nici hoţ, nici prieten cu hoţii şi să nu fie niciodată tăinuitor de obiecte furate. În caz de crimă grupul celor zece trebuie să-l înfăţişeze pe criminal în faţa justiţiei; dacă nu poate s-o facă, e pedepsit cu amendă. Dacă vreun criminal evadează, bărbaţii din satul lui îl urmăresc până la hotarele „sutei” suflând în cornuri şi ţipând; era ceea ce se numea hue and cry, un fel de huiduială. Ajunşi la hotare, urmăritorii trec răspunderea lor „sutei” celei mai apropiate. E o poliţie cu schimbul. În cazul în care criminalul reuşeşte să se refugieze într-o biserică, e protejat de dreptul de azil. El are dreptul atunci de a chema în biserică pe coroner, reprezentantul coroanei, şi în faţa lui „să renunţe la regat”. La această ceremonie criminalul jură să părăsească Anglia şi să nu se mai întoarcă niciodată. Coroner-ul îi indică un port şi el pleacă imediat, ţinând în mână o cruce de lemn, care arată tuturor ce este. El trebuie să se îndrepte spre portul respectiv pe drumul cel mai scurt şi să ia prima corabie. Dacă nu găseşte o corabie în câteva zile, omul e obligat ca în fiecare dimineaţă să intre în mare până ce apa îi ajunge la genunchi, ca un semn al bunei sale intenţii. Dacă nu-şi respectă jurământul, e considerat în afara legii şi poate fi ucis de primul venit. Dreptul de azil dădea loc la nenumărate abuzuri şi locuitorii Londrei se plângeau că în unele biserici şi mai ales în jurul Westminster-ului trăiau bande de criminali intangibili care ieşeau noaptea să prade pe oamenii cinstiţi.

IX. În general, în cea mai mare parte a ţării domnea în secolul al XII-lea „pace deplină”. Pacea se datora în bună parte regelui. Judecătorii nu erau cinstiţi decât dacă îi controla un rege sever. Unui judecător laic, care-şi bătea joc de încetineala curţilor ecleziastice, un preot îi răspunse: „Dacă

44

regele ar fi atât de departe de voi precât este papa de noi, n-aţi face mare lucru”, şi celălalt, râzând, recunoscu adevărul spuselor. Dacă vilanul se bucura de ordinea instaurată de rege, mulţi nobili şi chiar unii preoţi regretau frumoasele timpuri de altădată când ducele de Normandia încă nu era regele Angliei. „Căci nimic nu mişcă mai mult inima omului ca bucuria libertăţii şi nimic nu o slăbeşte mai tare decât apăsarea sclaviei”, spuse într-o zi Gerald de Wales jurisconsultului Glanville. Când un rege se dovedea slab sau ieşea slăbit de pe urma unor aventuri în afara graniţelor, trebuia să se producă în mod inevitabil o reacţie a baronilor. Dar, la moartea lui Henric al II-lea, Anglia are conducerea cea mai puternică din Europa. „Ea reînvie practici de pe vremea lui Carol cel Mare, dar, în acelaşi timp, prin preciziunea mecanismului său, asprimea tonului şi a atitudinilor, te face să te gândeşti la statul roman sau, dacă vrei, la statul modern”.

VIFIII LUI HENRIC AL II-LEA. MOARTEA REGELUI. RICHARD INIMĂ DE LEU.

CRUCIADA ŞI CAPTIVITATEA. IOAN FĂRĂ ŢARĂ.

I. Sfârşitul lui Henric al II-lea fu tragic. Fiii săi, între care ar fi dorit să-şi împartă imperiul, se urau unii pe alţii şi-l trădau toţi. „Nu ştii - îi răspunse unul dintre ei unui trimis al regelui - că e propriu firii noastre, lăsată moştenire din moşi-strămoşi, ca fratele să lupte împotriva fratelui şi fiii împotriva tatălui?” Henric şi Geoffroy, cei doi fii mai vârstnici, muriră înaintea regelui, Geoffroy, lăsând un fiu, Arthur de Bretania; al treilea, Richard, complota împotriva tatălui său cu noul rege al Franţei, Filip August, tânăr abil şi rece, care, hotărând să recucerească regatul său de la angevini, se folosea cu dibăcie de disensiunile dintre ei. Henric al II-lea, bătrânul rege solitar şi trist, nu mai simţea afecţiune decât pentru cel de al patrulea fiu, Ioan. Deoarece îi lăsa lui Richard Anglia şi Normandia, dorea să-i lase lui Ioan Aquitania. Proiectul acesta îl înfurie pe Richard, care, semănând mai curând cu mama sa, Eleonora de Aquitania, decât cu tatăl său, ţinea mai mult la această provincie decât la tot restul regatului. Pe neaşteptate, el jură credinţă regelui Franţei pentru toate pământurile continentale ale tatălui său, de la Canalul Mânecii până la Pirinei. Henric al II-lea, încolţit de către Filip August la Le Mans, trebui să fugă din oraşul în flăcări. Mans era cetatea unde se născuse şi unde era înmormântat tatăl său, contele de Anjou. Blestemă pe Dumnezeu când o părăsi. În timp ce fugea în galop pe poteci ocolite, însuşi fiul său Richard îl urmărea. La Chinon regele se simţi atât de bolnav că trebui să-şi întrerupă drumul. Cancelarul său, pe care-l trimisese la Filip August cu o scrisoare, se întoarse aducându-i lista trădătorilor englezi pe care o găsise la curtea regelui Franţei. În fruntea listei se afla Ioan, fiul său favorit. Văzându-l pe tatăl său în primejdie, îl trădase şi el. „Mi-ai spus destul - strigă regele. - Nu mă mai sinchisesc nici de mine, nici de lume”. După aceasta începu să delireze şi muri curând în urma unei hemoragii. Henric al II-lea fusese un rege mare, cinic, realist, aspru, dar, în fond, n-a făcut decât bine patriei sale (1154-1189).

II. „Unui om de stat îi urmă un cavaler rătăcitor”. Richard, supranumit de unii „Inimă de Leu” şi de perigurdinul Bertrand de Born86 „Richard Da şi Ba”, avea anumite trăsături ale tatălui său, în-treaga violenţă a Plantageneţilor, dragostea lor nemăsurată pentru femei şi curajul lor. Dar Henric al II-lea urmărise ţeluri practice şi prudente. Richard căuta aventura şi dispreţuia orice prudenţă. „Viaţa lui a fost ca un acces de furie violentă”. Poet şi trubadur, prietenul tuturor castelanilor războinici din Périgord, el dorea să joace în viaţă rolul romantic al cavalerului. La începutul regimului feudal a fi cavaler însemna să faci serviciul militar călare, cu obligaţia de a lupta în schimbul unor pământuri. Dar biserica şi poeţii au îmbogăţit acest legământ şi cuvântul acesta, împodobindu-le cu idei mai frumoase. Investirea cavalerului devenise o ceremonie creştină. Tânărul cavaler lua o baie simbolică de purificare (ca mai târziu cavalerii din Ordinul Băii); sabia lui era depusă pe altar; el trebuia să facă de veghe lângă arme, în capela castelului. Sabia avea două tăişuri, „deoarece cavalerul trebuia cu un tăiş să lovească pe bogatul care oprima pe cel sărac, iar cu celălalt pe cel tare care oprima pe cel slab”. Poporul englez găsea, din nefericire, că faptele cavalerilor erau cu totul departe de această nobilă doctrină. „Bărbaţii aceştia, care ar fi trebuit să-şi folosească forţa împotriva duşmanilor crucii, se întrec în beţie, se lăfăie în lene şi se strică ducând o viaţă scandaloasă. Ei dezonorează numele de cavaler”. În fapt, cu toate cele câteva trăsături frumoase, niciodată n-au fost războinici mai cruzi decât unii cavaleri ai evului mediu. Oraşe întregi, bărbaţi, femei, copii au fost adesea masacraţi de ei. „O oarecare curtoazie faţă de femeile din

86 Celebru trubadur, originar din provincia franceză Périgord (1140-1215).

45

aceeaşi clasă sau faţă de alţi cavaleri prizonieri şi dezarmaţi”, iată tot ce va subzista din eforturile lăudabile ale bisericii pentru a face războiul mai uman. O pildă desăvârşită a acestei curtoazii superficiale şi a acestei cruzimi profunde ne-o dă Richard Inimă de Leu.

III. Marele eveniment cavaleresc din timpul domniei lui Richard a fost cruciada a treia, la care a luat parte împreună cu Filip August. Anglia a fost prea puţin interesată de primele două cruciade. Plecaseră mulţime de inşi aventuroşi, dar nici un suveran. În relatările ecleziastice ale vremii se găsesc menţionaţi nenumăraţi englezi care, pentru ispăşirea unei greşeli, juraseră să meargă în cruciadă şi care, în ultima clipă, regretând legământul, îl răscumpărau cu o amendă. Arhiepiscopul Giffard87, dezlegând un penitent de legământul său de cruciat, adaugă: „Sus-numitul John va trebui să cheltuiască, din propria sa avere, pentru a veni în ajutorul Ţării Sfinte suma de cinci şilingi sterlini, atunci când i se va cere din partea papei”. Un cavaler, pentru un adulter comis cu soţia altui cavaler, se angaja să trimită în Ţara Sfântă un soldat pe cheltuiala sa şi să plătească o sută de livre în caz de recidivă. Spre sfârşitul domniei lui Henric al II-lea, victoriile obţinute de Saladin 88, căderea regatului Ierusalimului, mişcaseră într-atât creştinătatea încât regele institui o importantă contribuţie, dijma lui Saladin, remarcabilă pentru că a fost primul impozit direct care a grevat toate bunurile, mobile şi imobile, şi nu numai pământul. Dar impozitul acesta era destinat mai curând pentru plata armatelor străine decât pentru trimiterea de englezi în Orient.

Henric al II-lea făgădui că va pleca şi el şi patriarhul din Ierusalim îi aduse cu mare pompă cheile Sfântului Mormânt, dar regele Henric nu s-a îmbarcat niciodată şi, când Gerald de Wales îi reproşă lucrul acesta, el îi răspunse: „Clerul ne invită vitejeşte să ne expunem pericolului, căci el nu primeşte nici o lovitură în lupte şi nu poartă nici o sarcină pe care poate s-o evite”. Entuziasmul şi romantismul nu făceau parte din trăsăturile lui Henric al II-lea. Dar Richard era o fire cu totul deosebită; îndată ce primi moştenirea paternă, goli tezaurul, vându câteva comitate şi se îmbarcă.

IV. Richard şi Filip August, prieteni în aparenţă, rivali în fapt de când Richard moştenise tronul tatălui său, plecară împreună spre Ierusalim; când ajunseră în Sicilia, erau deja certaţi. Richard pierdu multă vreme aşteptând mica flotă pe care ar fi trebuit s-o echipeze pentru el Cele cinci porturi. (Cele cinci porturi: Hastings, Douvres, Sandwich, Hythe şi Romney, jucau pentru marină acelaşi rol ca feudele cavalerilor pentru armată. Regele acordase baronilor din Cele cinci porturi însemnate privilegii, în schimbul cărora ei trebuiau să-i furnizeze corăbii în timp de război.) Expediţia îi dădu lui Richard Inimă de Leu prilejul să-şi arate curajul, dar nu eliberă Sfântul Mormânt. Richard se făcu urât prin insolenţa şi cruzimea sa. Saladin refuzând să răscumpere pe prizonieri, îi sugrumă pe toţi. Vreme îndelungată după războiul acesta, povesteşte Joinville, sarazinii le spuneau copiilor: „Taci, dacă nu îl chem pe regele Richard să te omoare...” În timpul acesta, Filip August, reîntors în Franţa, începu să pregătească războiul împotriva duşmanului său.

V. Cu tot insuccesul şi cu toate că cea mai mare parte a nobilimii engleze s-a abţinut să participe la cruciade, influenţa lor asupra istoriei Angliei, ca şi asupra întregii istorii a Europei, a fost mare. Aproape totdeauna, în urma unor contacte cu Orientul, spiritul occidental a devenit conştient de propria sa natură şi de propriile sale forţe. Războaiele medice au coincis cu cea mai frumoasă perioadă a gândirii grecilor. Cruciadele sunt şi ele începutul unei renaşteri europene. Ele determină pentru trei secole centrul comercial şi maritim al lumii. Marsilia, Genova şi Veneţia, puncte de îmbarcare ale cruciaţilor, devin mari oraşe. Se construiesc acolo hanuri pentru pelerini. Poliţia Mediteranei este asigurată de ordinul templierilor şi al cavalerilor Sfântului Ioan89 din Ierusalim, ordine militare care construiesc primele mari flote creştine şi formează prima forţă armată internaţională. De asemenea, în timpul cruciadelor, creştinii din Anglia şi din Franţa încep să poarte barbă şi să-şi picteze stemele pe scuturi. Cuvinte noi: tobă, trompetă, caisă şi încă alte sute de cuvinte sunt introduse în vocabularul european. În sfârşit, eşecul cruciadelor va avea influenţă asupra viitorului maritim al Angliei, căci bariera Islamului reînchizându-se, va constrânge pe oameni să caute alte drumuri pentru comerţul cu Orientul.

VI. Arta războiului a făcut puţine progrese în timpul acestor lupte. Cavalerii evului mediu nu

87 Posibil Geoffrey Plantagenetul, arhiepiscop de York intre 1191 şi 1212. Un arhiepiscop cu numele Gifford Walter nu se întâlneşte decât între 1266 şi 1279, tot la York.88 Formă latinizată a numelui Salah ed-Din, celebru sultan al Egiptului şi Siriei (1171-1193).89 Ordin militar-călugăresc înfiinţat, după tradiţiile sale pe la 1070; constituit în mod sigur în regatul cruciat al Ierusalimului, pe la 1113-1118.

46

erau tacticieni. Îndată ce zăreau inamicul, se aranjau în trei mari grupe, sau corpuri de bătaie, îşi puneau lăncile în cumpănire, pavăza în poziţie de apărare şi şarjau corpul de bătaie advers. Nici unul nu stătea în rezervă, deoarece se socotea o ofensă pentru un cavaler să nu participe la luptă chiar de la începutul ei. Astfel că lupta nu-i decât o învălmăşeală de cai şi oameni. Pedestrimea nu joacă nici un rol. În schimb, cruciadele le arată cavalerilor europeni importanţa războiului de asediu.

Fortificaţiile de la Saint-Jean-d'Acre opriră armatele creştine şi le provocară pierderi de peste o sută de mii de oameni, spune Michelet. Pe atunci avantajaţi erau apărătorii unei cetăţi fortificate, şi nu asediatorii ei. Împotriva unor ziduri de o grosime de cincisprezece până la treizeci de picioare, catapultele vremii erau neputincioase. Un castel bine clădit, fără vreo deschizătură aproape de sol, avea o capacitate de rezistenţă care nu era limitată decât de nevoia de aprovizionare. Totuşi, dacă nu era construit pe o stâncă, putea fi minat. Pionierii lucrau la adăpostul unui acoperiş care-i proteguia de arcaşii apărării. Împotriva acestui fel de atac fură inventate nişte galerii lungi de lemn, cu creneluri, care, aflându-se deasupra asediatorilor, îngăduiau stropirea lor cu substanţe incen-diare. Dar galeria însăşi era expusă incendiului; meterezele de piatră şi turnurile de flanc suprimară unghiurile moarte şi făcură iarăşi invulnerabile cetăţile fortificate. Numai descoperirea artileriei va anihila valoarea militară a castelului fortificat. Cucerirea Constantinopolului de către Mahomed al II-lea va fi primul mare exemplu de folosire a artileriei.

VII. La întoarcerea din cruciadă, Richard, considerat periculos de către suveranii Europei, fu făcut prizonier în mod mişelesc de către ducele Austriei şi predat împăratului Henric al VI-lea, care îl reţinu, în dispreţul privilegiului cruciaţilor. Anglia află că regele ei e captiv, că suporta voios captivi-tatea, îmbătându-şi paznicii, şi că preţul de răscumpărare ar fi de o sută de mii de livre. Pentru a aduna această sumă enormă, miniştrii, care înlocuiau cum puteau mai bine pe regele lor mai tot-deauna absent, se străduiră să repartizeze sarcinile asupra tuturor claselor societăţii (1193). Cerură ca banii de scut să fie de douăzeci de şilingi de fiecare lot de cavaler, un sfert din venitul tuturor laicilor, un sfert din veniturile temporare ale preoţilor. Bisericilor li se cerea vesela de argint şi odoarele de aur, ordinelor monastice lâna tunsă timp de un an. Normandia trebui să plătească aceleaşi taxe. Cu toate aceste impozite împovărătoare, suma adunată fu prea mică. Împăratul consimţi totuşi să-l pună în libertate provizorie pe regele Richard. În absenţa lui, fratele său Ioan încercase să pună mâna pe putere, dar fusese învins graţie intervenţiei energice a arhiepiscopului de Canterbury, Hubert Gaultier, care se dovedi a fi un bun oştean, aşa cum era şi un preot bun.

VIII. Richard, la întoarcerea lui, fu primit cu entuziasm şi pompă de cetăţenii Londrei. Dar în loc să arate o îndreptăţită recunoştinţă pentru surprinzătoarea loialitate a supuşilor săi, anunţă îndată noi impozite. Regatul era în pericol. Filip August invadase Normandia; Aquitania se răzvrătea; Anjou şi Poitou înclinau spre Franţa. Pentru apărarea Normandiei, Richard construi una din cele mai frumoase fortăreţe ale timpului: Château-Gaillard, care domina valea Senei. „Am s-o cuceresc, chiar dacă zidurile ei ar fi de fier”, exclamă Filip August. „Am s-o păstrez, chiar dacă zidurile ei ar fi de unt”, replică Richard. N-a avut timp să-şi ţină făgăduiala. Unul din vasalii săi, vicontele de Limoges, găsind pe câmp, lângă castelul său din Châlus, o podoabă de aur, fără îndoială de origine romană, Richard, susţinu că orice comoară aparţine regelui şi i-o ceru. O ceartă, apoi un război se născură din acest incident minuscul; asediind castelul Châlus, Richard fu rănit de o săgeată, rana i se infectă şi regele muri în cortul său la 6 aprilie 1199. Corpul fu îngropat la Fontevrault, iar inima în credinciosul său oraş Rouen. Astfel, regele rătăcitor rămase pentru eternitate departe de regatul său. Abia aparţine istoriei Angliei. „Fiu rău, frate rău, soţ rău şi rege rău”, s-a spus despre el. Totuşi, spre a-l judeca, trebuie să se ţină seama de legenda creată în jurul lui, de popularitatea sa şi de fidelitatea poporului său. A fost, fără îndoială, ca unii condottieri de pe vremea Renaşterii sau ca unii „libertini” din secolul al XVIII-lea, un exemplar ciudat de desăvârşit al unui tip uman astăzi condamnat, dar pe care opinia publică îl accepta atunci.

VIIMAREA CARTA

I. În evul mediu popoarele iertau multe regilor, pentru că domnia celui mai rău rege era de preferat celei mai scurte perioade de anarhie. Ioan fără Ţară reuşi cel dintâi să-i unească pe toţi supuşii lui împotrivă-i. Prin strălucirea inteligenţei, era un adevărat Plantagenet, excelent tactician diplomatic şi militar, mare seducător de femei, bun vânător, dar crud şi josnic. Henric al II-lea şi

47

Richard au avut grandoarea lor; Ioan n-a fost decât odios. I-a trădat pe tatăl şi pe fraţii săi. Întreaga Europă bănuia că, din ordinul lui, a fost asasinat nepotul său, Arthur de Bretania, care i-ar fi putut disputa succesiunea. Filip August, suzeranul lui, l-a citat în faţa curţii sale, apoi, după trecerea termenelor de prezentare, l-a declarat vinovat de felonie şi decăzut din drepturi asupra tuturor fiefurilor franceze. Având astfel dreptul feudal de partea sa, Filip începu să ia înapoi de la Ioan, unul câte unul, domeniile acestuia. Normandia fu din nou ocupată de Franţa în 1204, în ciuda unei iscusite manevre a lui Ioan fără Ţară pentru a salva Château-Gaillard; în 1206 pierdu Anjou, Maine, Touraine şi Poitou. Zece ani după moartea lui Henric al II-lea, imperiul angevin aproape că nu mai exista. Rămânea Aquitania, dar avea să fie greu de păstrat, căci baronii englezi, care primiseră totdeauna să se bată pentru apărarea Normandiei, unde posedau feude, simţeau oarecare silă să urmărească în Gasconia, în slujba unui rege detestat, o aventură care pentru ei nu avea nici un sens.

II. În război cu regele Franţei, în relaţii proaste cu baronii englezi, Ioan fără Ţară se certă şi cu biserica. Arhiepiscopii de Canterbury îndeplinind aproape totdeauna şi funcţia de prim-miniştri ai regilor englezi, era destul de firesc ca aceştia din urmă să pretindă dreptul de a-i alege. Dar se ştie că, pe de o parte, episcopii regatului şi, pe de alta, călugării din Canterbury reclamau acelaşi drept. Sub domnia lui Ioan fără Ţară cele trei părţi făcură apel la Roma şi papa Inocenţiu al III-lea răspunse într-un fel neaşteptat, impunând regelui, călugărilor şi episcopilor propriul său candidat, pe Stefan de Langton, preot admirabil prin caracterul şi ştiinţa sa, care trăia de multă vreme la Roma. Ioan, furios, refuză să recunoască un prelat care, spunea el, nu-i era cunoscut decât prin faptul că „trăise totdeauna printre duşmanii săi” şi luă în stăpânire bunurile arhiepiscopatului. Papa ripostă prin şirul obişnuit de sancţiuni pontificale. El lansă asupra Angliei un interdict: clopotele amuţiră, morţii rămâ-neau fără slujbă de înmormântare. Tulburarea credincioşilor fu mare. Instituţia regală devenise totuşi atât de puternică încât nu avu loc nici o răzmeriţă. Un an mai târziu Inocenţiu al III-lea îl excomunică pe Ioan. Apoi îl destitui şi-l autoriză pe Filip August să pornească o cruciadă împotriva Angliei rebele. Situaţia devenea periculoasă. Galii şi scoţienii începuseră încă dinainte să se agite la frontiere. Regele cedă. Se umili în faţa legatului papal, îl primi pe Langton şi-i spuse în mod ipocrit: „Fiţi binevenit, părinte”. Apoi, crezându-se iar călare pe situaţie, încercă să pună la cale, împreună cu contele de Flandra şi cu Otto de Brunswick 90, o coaliţie continentală împotriva lui Filip August. Fapt nou în istoria baronilor: aceştia refuzară să-l urmeze. Mai întâi spuseră că nu voiau să lupte sub ordinele unui rege excomunicat (nu i se acordase încă iertarea), apoi invocară sărăcia lor. Ioan trebui să amâne plecarea şi să-i susţină cu subvenţii pe aliaţii săi. Această coaliţie fu zdrobită în anul următor (1214) la Bouvines. Bătălia de la Bouvines a constituit în acelaşi timp triumful capeţienilor (care, mulţumită ei, aveau să reuşească a unifica regatul Franţei) şi garanţia libertăţilor engleze, deoarece, dacă Ioan s-ar fi întors învingător în Anglia, în fruntea mercenarilor săi din Brabant, s-ar fi răzbunat în mod crunt împotriva seniorilor englezi pentru refuzul de a-l sluji. Nu păstra din posesiunile franceze decât Gasconia şi portul Bordeaux. Istoricii englezi socotesc bătălia de la Bouvines ca unul din evenimentele fericite din istoria Angliei, pentru că această înfrângere, nimicind prestigiul lui Ioan, a fost preludiul Marii Carte.

III. Un conflict între Ioan şi baroni devenise inevitabil. Baronii suportaseră despotismul lui Henric al II-lea, rege puternic, victorios şi prea respectat de popor ca să îndrăznească să i se opună. Dar de ce ar fi tolerat abuzurile unui rege înfrânt şi dispreţuit de toată lumea? În 1213, arhiepiscopul Langton, creierul conspiraţiei, suscitase un mare entuziasm adunându-i în secret pe baroni şi citindu-le vechea cartă a lui Henric I, pe care toţi o uitaseră şi care garanta respectarea drepturilor şi a cutumelor supuşilor săi.

Într-o altă întâlnire baronii au jurat pe rămăşiţele sfântului Ioan că nu vor trăi în pace cu regele decât dacă va jura să se supună acestei carte. În 1215 ei adresară lui Ioan un ultimatum şi-i trimiseră o difjidatio (neîncredere) pe care orice vasal trebuia s-o notifice suveranului nedemn înainte de a-i declara război. Regele încercă să-i atragă de partea sa pe oamenii liberi, să cheme mercenari, dar trebui să recunoască că toată ţara era împotriva lui. Locuitorii Londrei primeau cu entuziasm mica armată a baronilor. În asemenea caz, strămoşii lui Ioan ar fi apelat la fyrd. Dar situaţia se schimbase. Reformele lui Henric al II-lea, slăbind pe nobili, îi apropiase de vasalii lor. Între domeniul feudal şi sat conflictele deveniseră mai rare. Punerea sub interdict a regatului

90 Este vorba de Ferrand, fiul regelui Portugaliei - devenit comite de Flandra prin căsătoria cu Jeanne, moştenitoarea comitatului - şi de Otto al IV-lea de Brunswick, împărat romano-german (1198-1215).

48

impresionase poporul, religios din fire. Readucerea vechilor libertăţi era pe placul tuturor claselor. În zadar regele fu apucat de o furie nebună. Ce putea să facă? Capitala era în mâinile rebelilor. Încetase să funcţioneze orice fel de administraţie. În lipsa vistieriei, Ioan nu mai avea nici un fel de venit. Trebuia să cedeze. Regele acceptă să se întâlnească cu baronii pe pajiştea de la Runnymede, între Staines şi Windsor, şi aici semnă Marea Cartă.

IV. Importanţa Marii Carte a fost când exagerată, când subestimată. Trebuie să reamintim, înainte de toate, că-i vorba de un document din 1215, adică dintr-o vreme în care ideile moderne despre libertate nici nu fuseseră concepute încă. În secolul al XIII-lea, când regele acordă unui senior privilegiul de a avea o curte de judecată sau unui oraş privilegiul de a-şi alege singur slujbaşii săi, în limbajul timpului acestea se numesc „libertăţi”. Marea Cartă statuează în termeni generali că regele trebuie să respecte drepturile câştigate. Omul mijlociu din vremea noastră crede în progres şi pretinde reforme; pentru omul anului 1215, „epoca de aur era în trecut”. Baronii nu intenţionau să facă o lege nouă; ei cereau respectarea vechilor privilegii. Cum să-l constrângi pe rege să respecte privilegiile feudalităţii? Aceasta era pentru ei singura problemă. Dar printr-o fericită întâmplare redactarea n-a fost făcută în această formă şi textul a îngăduit generaţiilor viitoare să citească în Marea Cartă principii mai generale: „Există legi ale statului, drepturi aparţinând comunităţii. Regele trebuie să le respecte. Dacă le violează, loialitatea încetează a fi o datorie şi su-puşii au dreptul să se răscoale”. Importanţa Marii Carte constă deci mai mult în ceea ce atrage după sine decât în ceea ce este. Pentru generaţiile următoare, ea va deveni, în sensul modern al cuvintelor, o „Cartă a libertăţilor engleze” şi fiecare rege, până în secolul al XV-lea, va trebui să jure de mai multe ori în cursul domniei sale să respecte acest text. Apoi carta va fi uitată sub domnia regilor Tudori, pentru a reapare, ca o contrapondere a dreptului divin, pe vremea lui Iacob I.

V. Există un alt principiu modern care s-a crezut că poate fi citit în Marea Cartă: „Nici o taxă fără reprezentare”. În realitate, baronii cereau numai ca regele, dacă voia să perceapă „ajutoare” extraordinare, neprevăzute în contractul feudal cutumier, să n-o poată face fără aprobarea Marelui Consiliu, adică a baronilor şi a marilor vasali. Dar nu scrie acolo că vilanii, pentru a fi taxaţi, ar trebui mai întâi să fie reprezentaţi. Singurul caz prevăzut, în afară de baroni, este acela al oraşului Londra, care, declarându-se pentru răscoală, obţinea statutul de mare vasal colectiv. În sfârşit, s-a spus că Marea Cartă conţinea elementele viitoarei legi cu privire la Habeas corpus 91. Textul este următorul: „Nici un om liber nu va fi închis sau expulzat, sau nimicit în vreun fel, fără a fi judecat în mod legal de egalii săi, potrivit legilor ţării”.

Acest text, de o importanţă foarte limitată în spiritul baronilor adunaţi la Runnymede, care înţelegeau numai că un senior nu putea fi judecat decât de egalii săi sau un om liber de către alţi oameni liberi, era destinat de către cei care-l redactaseră să-i înlăture pe judecătorii regelui; dar textul acesta trebuia într-adevăr să proteguiască naţiunea engleză în ziua în care vilanii vor fi deve-nit ei înşişi oameni liberi. Un comitet de douăzeci şi cinci de membri, toţi baroni, afară de unul, pri-marul Londrei, era însărcinat să judece plângerile împotriva coroanei. Regele trebuia să ordone supuşilor săi să jure că vor da ascultare acestor douăzeci şi cinci şi, dacă el însuşi refuza să dea urmare avizului acestui comitet, baronii erau în drept să ia armele împotriva lui.

VI. Se vede că, dacă Marea Cartă nu este documentul modern pe care unii crezuseră odinioară a-l descoperi într-însa, ea marchează totuşi sfârşitul perioadei anglo-normande a monarhiei necontrolate. Dacă fiii lui Henric al II-lea ar fi avut geniul tatălui lor şi dacă baronii n-ar fi constituit forţa armată cea mai puternică a regatului, Anglia ar fi putut fi guvernată începând din secolul al XIII-lea de un monarh absolut şi nerăspunzător faţă de nimeni. Marea Cartă reînsufleţeşte concepţia feudală despre o monarhie limitată. Constituţia engleză este „fiica feudalismului şi a Common Law-ului”. Feudalitatea îi aduce ideea cutumelor, a drepturilor câştigate, care trebuie respectate; Commom-Law, răspândit de judecătorii lui Henric al II-lea, uneşte naţiunea în respectul faţă de anumite reguli protectoare care sunt deasupra regelui însuşi. Dar în 1215 aceste idei, pentru noi destul de clare, sunt inaccesibile maselor. Marea Cartă a fost un document atât de puţin popular încât nici nu a fost tradusă în engleză înainte de secolul al XVI-lea.

VII. Regele Ioan abia semnase Carta că nu se mai gândea decât cum să scape de ea. Furia sa fu atât de violentă încât se zvârcolea pe jos muşcând bucăţi de lemn. „Mi-au dat douăzeci şi cinci

91 Habeas Corpus Act - lege pentru garantarea inviolabilităţii persoanei, votată de parlamentul britanic la 1679.

49

de supra-regi!”, striga el. Apoi, revenind la diplomaţia sa perfidă şi suplă, se adresă papei Inocenţiu al III-lea, cu care se împăcase, cerându-i să-l dezlege de jurământul de a respecta blestemata Cartă. Papa, indignat de revolta armată pe care o inspirase arhiepiscopul ales de el, excomunică pe orăşenii din Londra. Aceştia, potrivit sfatului lui Langton, puseră să sune clopotele şi să se celebreze liturghia ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Autoritatea papalităţii asupra Angliei, aflată la prea mare distanţă, începea să devină şubredă. Filip August, care ţinea cu tot atâta ardoare ca şi Wilhelm Cuceritorul să dea ambiţiilor sale o mască legală, profită de împrejurări pentru a încerca să proclame ca rege al Angliei pe fiul său Ludovic, căsătorit cu o nepoată a lui Ioan fără Ţară. Ioan, spunea el, a fost condamnat la moarte pentru asasinarea nepotului său Arthur de Britania. A pierdut deci drepturile sale asupra coroanei şi, deoarece sentinţa a fost pronunţată înainte de a se fi născut fiul său, moştenitorul legitim al tronului Angliei era Ludovic al Franţei. Ludovic debarcă în 1216 în Kent şi, susţinut de numeroşi baroni englezi, îl alungă pe rege. Soarta îşi luă sarcina să pună ea capăt acestei drame. Ioan fără Ţară muri la 19 octombrie 1216, în urma unei indigestii pricinuită de un exces de piersici şi de cidru nou.

VIIICOMUNITĂŢILE: 1. ORAŞE ŞI CORPORAŢII

I. Pentru a înţelege cum, după Marea Cartă, controlul feudal s-a transformat cu încetul în con-trol parlamentar, trebuie studiată mai întâi naşterea, în Anglia evului mediu, a unor noi forţe - comunităţile. Dreptul feudal proteguieşte pe proprietarul războinic şi, indirect, pe şerbii acestuia. Dar o societate care nu mai era tulburată de invazii şi care puţin câte puţin se îmbogăţea nu putea rămâne războinică şi agricolă. Citadinii, neguţătorii, studenţii, în fine, toţi acei care nu intrau în cadrele societăţii feudale nu aveau posibilitatea de a trăi în siguranţă decât dacă se grupau. Orăşenii unui târg, meseriaşii unei corporaţii, studenţii unei universităţi, călugării unei mănăstiri vor forma aşadar comunităţi, care vor şti să se facă respectate. S-a văzut mai înainte cum, pe vremea Runnymede-ului, oraşul Londra obţinuse rangul de mare vasal.

II. În timpul invaziilor saxone cea mai mare parte a micilor cetăţi romane se ruinaseră, dar câteva au supravieţuit. Londra, Winchester, York, Worcester, de pildă, şi-au păstrat în permanenţă caracterul lor de oraşe. Prin secolul al XIII-lea Londra are circa treizeci de mii de locuitori; celelalte oraşe sau târguri (există vreo două sute) sunt foarte mici. Care este originea lor? Câteva s-au format în jurul unei mănăstiri, unele sunt locuri de trecere, cum ne reamintesc atâtea nume care se termină prin ford (vad) sau bridge (punte); altele sunt noduri de drumuri, porturi; dar aproape toate sunt puncte fortificate. Cuvântul burghez vine de la burg (fortăreaţă) şi reaminteşte că oraşul a fost multă vreme un loc de refugiu. Avea ziduri de pământ sau de piatră, un pod mobil, iar pe vremea normanzilor, o fortăreaţă regală. Mici proprietari agricoli aveau acolo o casă, pentru timp de război sau de primejdie, pe care o închiriau în epocile mai liniştite. Strânse între zidurile lor, oraşele din evul mediu nu se puteau extinde, astfel încât casele erau mici, străzile înguste. Acoperişurile de paie dădeau loc la nenumărate incendii. Oraşele erau murdare. Prima fântână publică din Londra datează din secolul al XIII-lea şi apa era rezervată ca băutură pentru săraci, căci toţi cei cărora le dădea mâna beau bere. Murdăriile se aruncau în stradă şi miroseau îngrozitor. Din când în când, o boală contagioasă răpunea o parte din populaţie. Orice oraş rămânea pe jumătate rural. Londra avea grădinile de zarzavat chiar în interiorul zidurilor, iar primarul trebuia să reînnoiască mereu ordinul de a nu se lăsa porcii să circule pe străzi. Când, în secolul al XIV-lea, regele dizolvă parlamentul, îi trimite „pe nobili la sporturile lor, iar comunele la seceriş”. Şi într-adevăr oraşul participă la seceriş: activitatea curţilor de justiţie şi a universităţilor e întreruptă din iulie până în oc-tombrie, în vederea muncii câmpului; de atunci datează „vacanţa mare” din fiecare an.

III. Pe vremea cuceririi, orice oraş depindea de un senior. Impozitele le percepea sheriff-ul. Citadinul ţinea de curtea domeniului. Puţin câte puţin, orăşenii care se îmbogăţeau cumpărau „libertăţi” (adică privilegii). Într-o povestire din secolul al XII-lea se văd doi nenorociţi condamnaţi de Curtea manorială să-şi dispute o proprietate prin luptă. Încep să se bată dimineaţa, soarele a ajuns la amiază, unul din ei, sleit, se lasă împins spre un şanţ şi-i gata să cadă înăuntru, când adversarul său, a cărui milă e mai presus decât interesul, îi strigă să fie atent. Atunci locuitorii oraşului, plini de compătimire, răscumpărară de la senior, în schimbul unei redevenţe, dreptul de a arbitra ei înşişi de aci înainte asemenea conflicte.

50

IV. Când, în secolul al XIII-lea, orăşenii de pe continent născocesc „comuna”, un fel de conjuraţie a locuitorilor unui oraş, care fac jurământ să se apere unii pe alţii, cuvântul şi ideea trec repede dincolo de Canalul Mânecii. Ele sperie pe seniori. „Comună, cuvânt nou şi dezgustător... O născocire ca supuşii să nu mai plătească decât redevenţe fixe şi amenzi statornicite”. Când oraşul primeşte rangul de mare vasal, îşi găseşte şi el locul în edificiul feudal. Îşi are curtea lui, pe care o prezidează primarul, spânzurătoarea lui; percepe impozitele sale proprii; curând va fi convocat în parlament. Oraşele (în Franţa ca şi în Anglia) vor avea blazoane, o deviză, un sigiliu, pentru că sunt seniori. În evul mediu individul nu joacă un rol în guvernarea ţării decât dacă este nobil, dar comunităţile sunt adevărate forţe, şi ca atare recunoscute de lege. House of Commons nu va fi Camera Comunelor, ci Camera Comunităţilor: comitate, oraşe, universităţi. Anglia nu va trece de la legătura personală şi feudală la o legătură patriotică şi naţională, ci la o legătură între rege şi stările sau comunităţile regatului.

V. Nimic nu seamănă mai mult cu un oraş din secolul al XII-lea sau al XIII-lea decât bazarele din Fez sau Marrakech. Toţi oamenii de aceeaşi meserie sunt grupaţi în acelaşi cartier. Există strada Măcelarilor, a Armurierilor, a Croitorilor. Scopul ghildei sau al corporaţiei este, pe de o parte, de a proteja pe membrii săi împotriva oricărei concurenţe din afară, pe de altă parte de a le impune reguli care să ducă la ocrotirea consumatorului. Ideile evului mediu cu privire la comerţ erau contrare acelora ale economiştilor noştri liberali. Evul mediu nu admitea ideea concurenţei; nici aceea a pieţei libere. A cumpăra cu intenţia de a revinde era un delict; a cumpăra cu ridicata pentru a vinde cu amănuntul era un alt delict. Dacă un membru al ghildei cumpăra ceva, orice alt membru putea, dacă voia, să participe la cumpărătură la acelaşi preţ. Nici un străin nu avea dreptul să se stabilească într-un oraş spre a exercita acolo o meserie. A fi membrul unei ghilde era un privilegiu ereditar. La început, meşteşugarii săraci putură, slujind ca ucenici timp de şase sau şapte ani, să devină maiştri; după aceea corporaţiile deveniră asociaţii închise. Evul mediu nu cunoştea „legea cererii şi a ofertei”. Exista părerea că pentru fiecare marfă era un „preţ just”, care trebuia să îngăduie neguţătorului să trăiască bine, fără a-i lăsa un beneficiu excesiv.

VI. Fireşte că negustorii nu erau nişte sfinţi şi că încercau, prin mii de fraude, să scape de sub controlul corporaţiei sau al municipalităţii. Brutarii plămădeau pâine care n-avea greutatea regle-mentară sau, când clienţii aduceau ei înşişi aluatul pentru a-l coace, un băieţel pe care-l ţineau ascuns sub tejghea rupea câte un pumn din aluat înainte de a fi băgat în cuptor. Erau pedepsiţi fiind puşi la stâlpul infamiei cu pâinea frauduloasă legată de gât. Unui negustor care vindea vin prost i se vărsa restul lichidului în cap. Sub nasul aceluia care vindea carne alterată se ardea întreaga lui marfă ca să simtă ce rău mirosea. Dar interesul stimulează de minune atât ingeniozitatea celor necinstiţi cât şi activitatea celor ce muncesc. Cu toată asprimea legii, negustorii se îmbogăţeau. Prin 1248 prosperitatea oraşului Londra îl indigna pe regele Henric al III-lea, care, neputând strânge destui bani din impozite şi trebuind să-şi vândă vesela de argint şi bijuteriile, află că le cumpăraseră negustorii capitalei: „Ştiu că, dacă tezaurele Romei imperiale ar fi de vânzare, oraşul acesta le-ar cumpăra pe toate. Paiaţele astea din Londra, care s-au botezat ei înşişi baroni, sunt putrezi de bogaţi. Cetatea asta e un sac fără fund”. În tot timpul evului mediu pu-terea politică a Londrei fu mare. Cetăţenii ei înarmaţi, cetele de ucenici, gata totdeauna să participe la o răscoală, aduceau armatelor un sprijin când împotriva suveranului, când în susţinerea lui.

VII. Metodele comerciale din evul mediu fură aspru judecate de către economiştii secolului al XVIII-lea şi e sigur că, aşa cum se întâmplă în orice activitate omenească, corporaţiile au fost şi ele pricina unor abuzuri. Dar sistemul a avut şi mari avantaje. Înlăturarea intermediarilor şi impo-sibilitatea de a face speculă făcură viaţa la ţară deosebit de stabilă, până pe la mijlocul secolului al XIV-lea. Evul mediu n-a cunoscut urcarea şi scăderea artificială a preţurilor, de care suferim noi astăzi. Dacă studiem costul vechilor construcţii, rămânem uluiţi de ieftinătatea lor. Thorold Rogers a calculat că turnul de la Merton College, din Oxford, a costat o sută patruzeci şi două de livre (cam o mie cinci sute de lire în moneda engleză modernă). Astăzi ar costa mult mai scump, deşi zidarii nu erau prost plătiţi atunci. De unde vine diferenţa? De la numărul redus de intermediari 92.

92 Explicaţie incompletă şi inexactă. E adevărat că nu avem o teorie asupra valorii mărfurilor, a preţului lor şi a forţei de muncă în feudalism la fel de riguroasă şi de exhaustivă ca aceea dezvoltată de Marx pentru capitalism. Dar e cert că nu numărul redus sau absenţa intermediari lor determina fenomenul semnalat de autor, ci în primul rând valoarea scăzută a forţei de muncă, efect

51

Dacă o persoană bogată se hotăra să construiască un castel sau o biserică, închiria o carieră de piatră, confecţiona schelăria din copacii propriului său parc, cumpăra troliuri, devenea propriul său antreprenor. Dacă un orăşan voia o cupă de argint, cumpăra metalul, se înţelegea cu un argintar asupra modelului pe care să-l cizeleze şi, cântărind cupa, după ce era gata, cerea înapoi metalul care prisosise. Ghilda proteja în acelaşi timp pe cumpărător şi pe vânzător împotriva exceselor concurenţei. Era un organism regulator.

VIII. Străinii nu aveau dreptul să facă negoţ cu amănuntul pe cont propriu; trebuiau să trateze cu negustorii englezi. La Londra, liga oraşelor flamande şi mai ales Liga hanseatică (Hamburg, Bremen, Lübeck) îşi aveau magazinele lor. Clădirea Ligii hanseatice, Steelyard-ul93, era fortificată; comercianţii germani celibatari trăiau acolo laolaltă, supuşi aceloraşi reguli, întocmai ca templierii sau cavalerii Sfântului Ioan. Ei cumpărau de la englezi metale, lână; aduceau mătăsuri, bijuterii, mirodenii pe care le primeau din Orient prin Bagdad, Trebizonda, Kiev şi Novgorod. Şi negustorii francezi din Amiens şi din Corbie întreţineau organizaţii colective la Londra. Străinii - francezi, germani, genovezi, veneţieni - erau autorizaţi totuşi să participe la marile târguri. Organizarea unui târg era un privilegiu acordat de rege oraşelor sau abaţiilor. Scopul târgurilor era îndoit. Îngăduiau producătorilor englezi să găsească cumpărători mai numeroşi decât pe pieţele oraşelor şi dădeau posibilitate locuitorilor din comitate să-şi procure mărfuri pe care nu le găseau în orăşelele lor. Cea mai mare parte a satelor n-au avut prăvălii până în secolul al XVIII-lea. La târguri, administratorul îşi cumpăra peşte sărat şi vindea lâna domeniului; găsea acolo şi catranul de care avea nevoie să însemne oile.

Pentru marele târg din Stourbridge se înălţa un adevărat oraş de lemn. Venea lume până şi din Londra. Zarafii lombarzi aşteptau acolo cu cântarele lor; negustorii veneţieni îşi etalau mătăsurile şi catifelele, articolele de sticlă şi bijuteriile. Flamanzii din Bruges aduceau pânzeturi şi dantele. Grecii şi cretanii expuneau stafide, migdale şi câteva rare nuci de cocos, foarte căutate, ale căror coji se montau în argint cizelat. Negustorul din Hamburg sau Lübeck plătea în mirodenii importate din Orient baloturile de lână produse pe domeniile engleze. Nobilii îşi cumpărau cai, mantii îmblănite. Circulau pe acolo slujbaşii vistieriei ca să perceapă drepturile de import. Pentru a le uşura sarcina, regele desemnă curând un oraş unic prin care trebuiau să treacă toate exporturile regatului. Oraşul acesta, denumit the staple, în franceză estaple (de unde étape94 şi numele de Etaples dat oraşului) fu mai întâi Bruges, apoi Calais. Astfel comerţul mare şi chiar industria încep să se dezvolte în Anglia în evul mediu, dar rolul lor în această ţară încă feudală şi agricolă rămâne destul de modest.

IXCOMUNITĂŢILE: 2. UNIVERSITĂŢILE

I. Din secolul al XI-lea până în al XIII-lea, creştinătatea din Europa formează un fel de imperiu spiritual. Preoţii din toate ţările vorbesc latineşte; biserica propovăduieşte o credinţă unică; crucia-dele sunt pornite din iniţiativa colectivă a regilor creştini; ordinele războinice (al templierilor şi al cavalerilor Sfântului Ioan) sunt armate internaţionale. Cu toate că mijloacele de comunicaţie sunt mai puţin rapide decât în vremea noastră, contactele intelectuale par să fi fost în evul mediu mai numeroase şi mai strânse decât astăzi. Un profesor ilustru, fie el italian, francez sau englez, atrage studenţi din toate ţările şi este înţeles de ei pentru că predă în limba latină. Un erudit ca Ioan de Salisbury (aproximativ 1120-1180) ia primele lecţii de logică cu Abélard la Paris, se duce la Chartres să urmeze cursurile lui Guillaume de Conches, străbate de zece ori Alpii pentru a-şi însuşi adevă-rurile profesate la Roma şi termină prin a deveni profesor în Anglia. Instituţiile care obţin succese într-o ţară (universităţi, comune) sunt îndată imitate în toată Europa.

II. În lumea antică nu existau universităţi. Grecii fondaseră şcoli de filozofie, ca Porticul sau Academia, dar niciodată nu s-au gândit să adune, aşa cum avea să facă Oxfordul, trei mii de

al condiţiilor economico-sociale din feudalism; aceasta determina, la rândul ei, o valoare redusă a multor mărfuri, de pildă a articolelor de consum, ceea ce se reflecta asupra nivelului salariilor, şi el foarte scăzut în raport cu noţiunile noastre actuale.93 Curtea de oţel; se pare că numele provine din faptul că pânzeturile importate din Germania erau marcate cu o pecete de oţel.94 Etapă (în limba franceză).

52

studenţi într-un oraş. Şi asta, pe de o parte, din cauza micimii oraşelor lor, dar mai cu seamă din lipsa unei biserici organizate care ar fi putut oferi mijloace de existenţă unor tineri instruiţi în disciplinele sale95. Cuvântul universitas indică, la origine, orice fel de corporaţie. Prin analogie cu ghildele comerciale, se vorbeşte în secolul al XIII-lea de comunitatea sau universitatea profesorilor şi a studenţilor.

Această universitate este literalmente o corporaţie care-şi apără profesorii şi studenţii, pe de o parte împotriva autorităţilor ecleziastice, pe de alta împotriva orăşenilor. Numele oficial al şcolilor de învăţământ superior care s-au format, începând din anul 1000, la Salerno, apoi la Pavia, la Bologna şi la Paris este studium sau studium generale. Se predă acolo dreptul civil, dreptul canonic, latina, filozofia lui Aristotel, medicina şi matematicile. La Paris, după marele succes al lui Abélard, triumfă dialectica. Studentul învaţă, cam aşa ca odinioară la sofişti, arta de a găsi argumente pen-tru sau contra unei teorii, de pildă să împace filozofia lui Aristotel cu doctrina creştină.

III. Memoriile lui Ioan de Salisbury ne îngăduie să întrezărim că, începând din secolul al XII-lea, minţile luminate înţelegeau că dialectica, utilă pentru a trezi gândirea, pentru a o ascuţi şi chiar pentru a îmbogăţi vocabularul abstract, nu ajunge totuşi la nici un adevăr pozitiv. Când, după îndelungatele sale călătorii, bătrânul student englez se întoarce la Paris, spune: „Mi-a fost plăcut să fac o vizită pe muntele Sainte-Geneviève vechilor mei colegi, pe care eu îi părăsisem, dar pe care dialectica îi mai reţinea încă, şi să vorbesc din nou cu ei despre subiectele pe care le dezbăteam altădată... I-am găsit tot acolo unde i-am lăsat. Nu păreau a-şi fi atins scopul descurcând vechile probleme, nici măcar să-şi fi îmbogăţit cunoştinţele cu umbra unei idei... Nu făcuseră progrese decât într-o singură direcţie: uitaseră ce este moderaţia şi nu mai ştiau ce este modestia, astfel încât orice speranţă de vindecare era pierdută. Experienţa mă învăţase, aşadar, un adevăr cert: anume, dacă dialectica poate fi de ajutor altor studii, dimpotrivă, atunci când pretinde să fie suficientă sieşi, rămâne sterilă şi moartă”. Trebuie să ne ferim totuşi să judecăm cu prea mare asprime logica scolastică; ea a învăţat mintea omenească să judece cu exactitate. Galilei îi datorează lui Aristotel mai mult decât pare la prima vedere. Ideea că opera lui Dumnezeu este raţională şi că poate fi înfăţişată sub forma unor legi universale a făcut posibile cercetarea ştiinţi-fică.

IV. În Anglia gustul pentru studiile clasice nu s-a stins niciodată în întregime. În timpul inva-ziilor saxone, mănăstirile irlandeze au păstrat torţa aprinsă; apoi a venit frumoasa epocă a culturii northumbriene şi, când danezii au distrus şcoala lui Beda şi Alcuin, Alfred a salvat cât s-a putut din cultura latină şi greacă. Normanzii aveau şcoli elementare, în care copiii învăţau să cânte imnuri la-tine şi câteodată să citească; şcoli mănăstireşti, pentru cei care voiau să intre în clerul secular, precum şi grammar schools, conduse de cele mai multe ori şi ele de călugări, unde se învăţa - folo-sind din plin bătaia - gramatica latină. Cu toate acestea, ignoranţa era în secolul al XIII-lea bine înrădăcinată chiar şi în sânul clerului. În 1222 arhiepiscopul Langton însărcină pe episcopi să exa-mineze pe preoţii din dioceza lor pentru a se asigura dacă înţeleg cărţile sfinte. Raportul lui William, decanul96 de Salisbury, este lamentabil. Un oarecare preot, întrebat fiind despre canonul liturghiei şi despre rugăciunea: Te igitur clementissime pater..., nu ştia în ce caz este te, nici cărui substantiv îi ţine locul pronumele acesta. „Şi când îi cerurăm să determine substantivul căruia îi ţinea loc, răspunse: «Pater, căci el determină toate lucrurile».

Îl întrebarăm ce este clementissime, la ce caz este şi cum se declină acest adjectiv; nu ştia. Îl întrebarăm ce înseamnă clemens; nu ştia... E completamente incult”. Poetul Langland (aproximativ 1332-1400) pune în gura unui preot:

...Am fost preot şi păstor treizeci de ierni,Dar nu pot solfegia, nici cânta, nici citi vieţile sfinţilor;

95 Argumentul nu e viabil. Chiar în „lipsa unei biserici organizate”, marile centre politice şi culturale ale lumii antice au dispus de fonduri şi de alte posibilităţi care le-ar fi permis organizarea unor comunităţi universitare cu mult mai multă largheţe decât era capabilă biserica medievală în epoca fondării universităţilor. Forma de comunitate universitară a decurs din condiţiile social-politice ale societăţii feudale, în cadrul căreia asocierea indivizilor, în scopuri economice (bresle, ghilde, hanse), politice (comuna orăşenească) sau de altă natură, era o modalitate de obţinere a unui privilegiu sau drept colectiv, îngăduind desfăşurarea unei activităţi sau exercitarea unei prerogative.96 Decan - funcţie ecleziastică, mai-marele peste colegiul canonicilor (capitlul) de pe lângă o biserică episcopală (catedrală).

53

Pot face să ţâşnească un iepure pe un câmp, pe un ogorMai bine decât să analizez vreun psalm sau să-l explic parohiei.

Când Ludovic de Beaumont a devenit în 1316 episcop de Durham, nu înţelegea latina. La ceremonia consacrării nu şi-a putut citi profesiunea de credinţă. Ajungând la cuvântul: arhiepiscopus şi fiind incapabil, după mai multe încercări, să-l pronunţe, termină prin a exclama în franceză: „Să-l socotim citit!” Universităţile vor încerca să formeze clerici mai instruiţi. Prima a fost, în Anglia, Universitatea din Oxford.

V. Oxford era de multă vreme unul dintre cele mai importante oraşe ale regatului. Încă înainte de fondarea universităţii, se aflau acolo profesori eminenţi care făceau expuneri în biserici. Când Gerald de Wales, prietenul lui Henric al II-lea, a terminat Istoria cuceririi Irlandei, „se hotărî să se ducă s-o citească în public la Oxford, unde se puteau găsi cei mai faimoşi cărturari englezi. Lectura dură trei zile; prima zi primi la el şi hrăni pe săracii oraşului, a doua zi primi pe doctori şi cărturari, a treia pe orăşeni şi soldaţi... A fost un gest nobil şi costisitor, dar au fost reînviate, într-o anumită măsură, vremurile de altădată ale poeziei”. Oxford deveni o adevărată universitate când Henric al II-lea, pe timpul certei sale cu Becket, îi rechemă de la Paris pe clericii englezi. Cât despre Cambridge, numeroşi studenţi şi profesori din Oxford plecară acolo, în 1209, pentru a protesta astfel împotriva unui act de nedreptate al primarului din Oxford, care poruncise să fie spânzuraţi - pentru asasinarea unei femei - trei studenţi nevinovaţi. În Scoţia prima universitate a fost aceea de la Saint Andrews, fondată la începutul secolului al XV-lea.

VI. În evul mediu studenţii din Oxford şi Cambridge nu erau tineri de origine nobilă, veniţi să înveţe cum să ducă o viaţă de gentlemeni şi să cunoască elita generaţiei lor, ci nişte bieţi învăţăcei care se pregăteau fie pentru cariera ecleziastică, fie pentru o carieră administrativă. Unii erau atât de săraci încât nu aveau decât o singură robă de student la trei inşi şi nu se hrăneau decât cu pâine şi ciorbă. La adăpostul „privilegiului clerului”, aceşti şcolari duceau o viaţă cu totul lipsită de sfin-ţenie. Se încingeau între ei certuri sângeroase, aveau moravuri libere. Colegiile fură înfiinţate pentru proteguirea acestor tineri, obişnuindu-i cu o disciplină mai riguroasă, întrucât până atunci trăiseră prin casele locuitorilor. Nu erau prea străluciţi la studiu. Roger Bacon se plânge că studenţii citesc mai mult „neroziile lui Ovidiu” decât operele lui Seneca. Curând până şi Ovidiu încetă să mai placă tineretului şi învăţământul latinei clasice dispăru. Ca şi la Paris, disciplina la modă, după învie-rea lui Aristotel de către Edmund Rich97, este dialectica sau logica.

VII. Spiritul evului mediu era metafizic, şi nu pozitivist. Totuşi cruciadele, prin contactul cu ştiinţa arabă, ca şi lectura anticilor, treziră în câteva capete - puţine la număr - simţul metodei ştiinţifice.

Dintre primii oameni de ştiinţă europeni, cel mai ilustru a fost Roger Bacon, „prinţul gândirii din evul mediu”, cum îi spune Renan. El plecă de la Oxford la Paris ca să predea geometria, aritmetica şi arta de a observa cu ajutorul instrumentelor. El a avut, desigur, intuiţia metodei critice. „În ceea ce priveşte raţionamentul - scrie el - nu se poate distinge sofismul de demonstraţie decât verificând concluzia prin experienţă şi prin practică. Concluziile cele mai sigure ale raţiona-mentului lasă de dorit dacă nu sunt verificate... Există mii de erori înrădăcinate care provin din demonstraţia pură, de nuda demonstratione”. Şi, condamnând oamenii timpului său, care se consa-cră scolasticii, Bacon susţine că cele mai importante secrete ale înţelepciunii rămân ascunse mul-ţimii oamenilor de ştiinţă din lipsa unei metode corespunzătoare. Dar cine se sinchisea atunci de observaţia ştiinţifică? Medicina însăşi era teoretică şi propaga doctrina „umorilor”. Roger Bacon, învins de sărăcie, trebui să urmeze sfaturile prietenului său, episcopul Grosseteste, şi să se facă franciscan, pentru a-şi putea asigura existenţa. Regulamentul ordinului neîngăduindu-i să aibă cerneală, pene, cărţi, interveni să se ceară papei o dispensă specială. Clement al IV-lea i-o dădu. Roger Bacon trebui să cheltuiască o energie nemaipomenită pentru a scrie, fără ajutorul vreunui copist, acel Opus Majus al său, adevărată enciclopedie a secolului al XIII-lea.

VIII. Universităţile au jucat un rol important în trezirea politică a Angliei. La Oxford se întâlneau studenţi veniţi din Scoţia şi din comitatele de Sud, din Ţara Galilor şi din comitatele de Est şi învăţau să se cunoască unii pe alţii. Întocmai precum provinciile, se amestecau şi clasele între

97 Edmund Rich (1190-1240) - arhiepiscop de Canterbury (din 1233), adversar al regelui Henric III; canonizat în 1249.

54

ele. La Oxford domnea un spirit independent; când Simon de Montfort dădu scurta şi curajoasa sa luptă împotriva absolutismului, studenţii fură de partea lui. Orişice ceartă politică sau religioasă devenea prilej de răzmeriţă universitară. În 1238, un legat papal, ai cărui oameni jigniseră câţiva tineri clerici, fu urmărit pe străzile oraşului de studenţi englezi, irlandezi şi din Ţara Galilor, care-i uciseră bucătarul cu o săgeată. „Unde e? - strigau ei. - Unde este cămătarul, simoniacul, hoţul de venituri, nesăţiosul de bani, care ne jefuieşte ca să umple lăzile străinilor?” Regele trebui să trimită oameni înarmaţi la Oxford pentru a-l elibera pe prelatul roman şi a-i linişti pe studenţi. Curând biserica avea să-şi dea seama de pericolul pe care-l prezenta, pentru unitatea credinţei, această mulţime de tineri retori, atât de uşor sedusă de orice doctrină nouă, şi să se servească de noi ordine religioase pentru a pune iar mâna pe universităţi.

XCOMUNITĂŢILE: 3. CĂLUGĂRII CERŞETORI

I. Biserica, deşi îşi ia drept misiune terestră îmblânzirea şi stăpânirea patimilor omeneşti, este ea însăşi ameninţată de răbufnirea violentă a acestor patimi. De unde reformele succesive: rânduiala sfântului Benedict, a mănăstirii Cluny, a celei de la Cîteaux. În secolul al XIII-lea credinţa popoarelor rămâne naivă şi puternică, dar biserica se arată deseori inferioară speranţelor lor. Cu toată severitatea lui Grigore al VII-lea, mai sunt încă în Anglia mulţi preoţi de rang inferior căsătoriţi sau care trăiesc în concubinaj. Legământul sărăciei este tot atât de puţin respectat ca cel al castităţii. Anthony Beck, episcop de prin anul 1200, are o suită de o sută patruzeci de cavaleri. Nimic nu-i prea scump pentru el. „A plătit într-o zi, la Londra, patruzeci de şilingi pentru patru scrumbii proaspete, pentru că alţi mari seniori îl provocaseră să le cumpere. A achiziţionat, din spirit de bravadă, stofa cea mai scumpă ce se putea găsi şi a făcut din ea pături pentru cai”. Simonia e răspândită pretutindeni. „Biserici, beneficii98, episcopii eparhiilor, totul se cumpără, totul se vinde”. Un abate care se prezintă la Roma şi care nu-i prea sigur de latineasca lui cheltuieşte douăzeci de mii de livre pentru a-i îndulci pe examinatori, examinatores suos emollire. Preoţii parohiilor, care trebuiau să încaseze zeciuiala de la credincioşi, se văd adesea jefuiţi de vreo abaţie care pretinde, o dată cu drepturile de rectorat, şi toate zeciuielile mari (grâu şi lână) şi nu lasă nefericitului vicar decât zeciuielile inferioare (legume şi fructe). Cât despre călugări, deşi nu toţi au viciile imputate de satirici, sunt departe de a fi nişte modele de virtute. În zadar sfântul Bernard a interzis călugărilor ordinului cistercit să construiască edificii prea împodobite; magnificele abaţii pe care le-au lăsat în Anglia dovedesc gustul lor excelent, dar şi ineficacitatea rânduielilor lor.

II. Două ordine, înfiinţate în secolul al XIII-lea, răspund mai bine decât vechile ordine călugăreşti constantei nevoi de credinţă a popoarelor: franciscanii şi dominicanii. Ordinele acestea „de cerşetori” nu mai sunt alcătuite din călugări, ci din „fraţi”, care nu şovăie să părăsească mănăstirea pentru a trăi „în lume”, printre fraţii lor, oamenii, într-o sărăcie absolută şi un dispreţ total faţă de bunurile pământeşti.

Statutele ordinului fraţilor minori, înfiinţat în 1209 de către sfântul Francisc, prevăd ca să trăiască din pomeni. Se înmulţesc cu o asemenea repeziciune încât, în 1264, căpetenia francis-canilor comanda opt mii de mănăstiri şi două sute de mii de fraţi. Ordinul fraţilor predicatori, înfiin-ţat de sfântul Dominic în 1215, urmăreşte un ţel puţin deosebit. Acest preot spaniol, observând ravagiile făcute de ereziile albigenzilor din sudul Franţei, precum şi campaniile sângeroase ale lui Simon de Montfort, propuse papei să lupte împotriva ereziilor nu numai cu sabia, ci şi cu cuvântul. Inocenţiu al III-lea autoriză ordinul, a cărui dezvoltare n-a fost mai puţin prodigioasă decât aceea a ordinului franciscanilor şi avu curând călugări în toate ţările.

III. Dominicanii şi franciscanii veniră în Anglia în 1221 şi 1224 şi începură curând o largă activi-

98 Aici, în sensul de venituri ale unei funcţii ecleziastice.

55

tate. Aici nu aveau de luptat împotriva ereziilor. Nici albigenzii99, nici valdenzii100 nu ameninţau bise-rica romană. Dar ignoranţa şi nepăsarea nu erau simptome mai puţin periculoase. Prestigiul papali-tăţii fusese atins de folosirea nemăsurată a excomunicărilor. Ne amintim că oraşul Londra îndrăz-nise, cu tot interdictul pontifical, să impună preoţilor săi celebrarea liturghiei.

Biserica, dacă voia să-şi păstreze influenţa sa în Anglia, trebuia să atragă clasele populare cu ajutorul unor noi misionari. Marele rol pe care biserica îl jucase în formarea societăţii engleze se datora faptului că a fost singura legătură dintre nişte ţărani pe jumătate barbari şi cultura din afară. Aceeaşi misiune trebuia să fie îndeplinită în continuare. Unul din aspectele tragice ale evului mediu este izolarea, deci ignoranţa oamenilor de la ţară. Dar cine putea să asigure legătura? Preotul parohiei? Era tot aşa de ignorant ca şi cei din parohia lui şi nu mai puţin izolat decât ei. Călugărul? Dar el ducea în mănăstire o viaţă care, oricât de sfântă ar fi fost, era o viaţă de egoist. Rolul acesta putea să-l joace, şi l-a jucat într-adevăr, călugărul cerşetor, care, făcând mereu drumul de la oraş la ţară, trăia când printre fraţii săi, reînnoindu-şi bagajul de idei, când printre cei săraci.

IV. Un prim grup de franciscani traversă Canalul Mânecii în 1224. Erau în număr de nouă şi călătoria lor în Anglia a fost înlesnită de către mărinimia călugărilor din Fécamp. Se duseră direct la Londra, unde li se dădu o cămăruţă într-o şcoală. Acolo puteau fi văzuţi în jurul unui foc, bând scursoare de bere, „atât de amară încât unii preferau să bea apă chioară”, notează cu groază şi milă o scriere din acea vreme. Afară de asta, nu mâncau nimic altceva decât pâine din cea mai ordinară şi, când nu era pâine, fiertură de ovăz. La Cambridge regele le dădu zece mărci pentru a închiria un teren şi îşi construiră o capelă, „atât de sărăcăcioasă că un singur dulgher, într-o singură zi a terminat-o aproape”. Vreme îndelungată franciscanii respectară regula absolutei sărăcii. Când fraţii vrură să construiască o adevărată mănăstire, „provincialul”101 Angliei protestă: „Nu m-am călugărit - spuse el - ca să înalţ ziduri” şi puse să se radă din temelii o mănăstire de piatră pe care orăşenii din Southampton o clădiseră pentru ordinul său. Călugărilor care-i cereau perne de căpătâi, le-a răspuns: „N-aveţi nevoie de aceste muncele ca să vă înalţe capetele spre cer”. E uşor de ima-ginat ce influenţă au avut asupra poporului nişte ordine care dispreţuiau cu atâta sinceritate bunu-rile lumeşti.

V. Printre regulile stabilite de sfântul Francisc, prima care a încetat să fie observată de discipolii săi a fost aceea cu privire la dispreţul faţă de cunoaştere. Unui novice care-i cerea o psaltire, Francisc i-a răspuns: „Eu sunt breviarul vostru”. Îl apucase disperarea când aflase că unii membri ai ordinului său au devenit mari doctori; fără îndoială că el nu l-ar fi autorizat pe Roger Bacon - aşa cum a făcut Clement al IV-lea - să aibă cerneală şi pene de scris. Dar pentru a-şi asigura succesul predicilor lor, franciscanii şi dominicanii se văzură siliţi să studieze cel puţin teologia. Trebuiau să se pregătească bine ca să poată răspunde la obiecţii. Foarte curând deveniră - în universităţi - fericiţii rivali ai clerului secular102. Călugării şi preoţii nu-i vedeau bine pe aceşti fraţi cerşetori, ale căror picioare goale şi hrană proastă constituiau o condamnare cruntă a câştigurilor mari şi a abaţiilor bogate. Dar studenţii săraci îi primeau cu o încredere pe care n-o acordau clerului prea bine căpătuit. La Oxford şcoala franciscană atinse o reputaţie considerabilă. Ea a fost aceea care a dat naştere la trei dintre spiritele cele mai luminate ale timpului: Roger Bacon, Duns Scot şi Ockham, şi care a ridicat Universitatea din Oxford la înălţimea Sorbonei.

VI. Pe lângă primele două ordine de cerşetori se mai adăugară, în decursul secolului, încă două: augustinii şi carmeliţii. Apoi, întocmai precum călugării dinaintea lor, „cele patru ordine” au ajuns să neglijeze disciplinele care le dăduseră măreţie. Ar fi nedrept să le condamnăm; ele

99 Sectă religioasă foarte răspândită în evul mediu, îmbrăcând diverse nuanţe, din Imperiul bizantin până în sudul Franţei, unde i s-a dat acest nume după unul din centrele ei, oraşul Albi. E cunoscută sub numele mai general de secta catharilor (cei puri). Susţinea principiul dualităţii ontologice a binelui şi răului, iar în ordinea socială combătea feudalizarea bisericii şi manifesta anumite tendinţe egalitare.100 Sectă religioasă al cărei întemeietor pare să fi fost Pierre Valdo, sau Valdès (1140-1217), răspândită pe ambele versante ale Alpilor de apus. Persecutată ca eretică, atât pentru ideile sale egalitare, cât mai ales pentru că susţinea dreptul fiecărui om de a cunoaşte şi interpreta evan-ghelia, contestând astfel necesitatea existenţei unei tagme a clerului101 Mai-marele peste mănăstirile unui ordin călugăresc dintr-o provincie ecleziastică. Provincialul se alegea pe o durată de 3-6 ani.102 Clerul obişnuit, care nu făcea parte din ordine monahale.

56

adoptau modul de existenţă al fiinţelor printre care trăiau, dar, în secolul al XIV-lea, „fratele care face chetă”, prea gras, prea bine hrănit, este una din ţintele favorite ale satiricilor. Îndată ce şi ei cedează instinctelor fireşti, ocolesc statutul care le îngăduie să încalece un măgar, dar nu şi să aibă un cal, trăiesc în mănăstiri confortabile clădite pentru ei de bogătaşi păcătoşi, se îmbracă în haine călduroase şi îşi permit uneori luxul unei educaţii rafinate, îşi pierd influenţa asupra săracilor. Zadarnic predică un om ai cărui obraji graşi şi trandafirii dovedesc că de multă vreme se hrăneşte prea bine, că apostolul Pavel a trăit in fame et frigore. În Povestirile din Canterbury, „fratele” lui Chaucer aduce de pe atunci cu călugării rabelaisieni103. De fapt, cea mai mare parte a fraţilor nu erau oameni răi, dar contrastul dintre statutul ordinului lor şi felul lor de viaţă avea să furnizeze elemente pentru indignarea „celor puri”. În afară de asta, într-o ţară care de la sfârşitul imperiului normand şi al celui angevin începuse să capete conştiinţa originalităţii sale naţionale, aceşti fraţi, care reprezentau ultimul val al contribuţiilor continentale şi care pretindeau că depind direct de papa, supărau pe mulţi credincioşi. Între biserica romană şi biserica Angliei conflictul avea să izbucnească mai târziu, dar încă de pe atunci în conştiinţele cele mai exigente sunt semănate cauzele profunde ale unei rupturi. Şi ele vor încolţi.

XIHENRIC AL III-LEA ŞI SIMON DE MONTFORT

I. Când, după moartea lui Ioan fără Ţară, deveni rege legitim un copil de nouă ani, Henric al III-lea (1216), baronii, pe care ura împotriva tatălui îi aruncase în tabăra lui Ludovic al Franţei, se adu-nară îndată în jurul coroanei. În sufletul acestei nobilimi, ea însăşi de origine străină, creştea sen-timentul naţional. Pierderea Normandiei, despărţindu-i de domeniile lor franceze, sfârşise prin a lega soarta baronilor normanzi de aceea a Angliei. În timpul minorităţii regelui, ostaşi destoinici, Guillaume de Maréchal şi Hubert de Bourg, asigurară liniştea ţării. În sfârşit, în 1227 tânărul rege atinse vârsta majoratului. Henric al III-lea nu avea nici cruzimea, nici cinismul tatălui său. Prin pioşenia sa, prin naivitatea sa, reamintea mai curând de Eduard Confesorul, pe care-l admira mult şi în cinstea căruia reconstruise abaţia din Westminster. Dar nu prea era făcut să domnească peste Anglia acelui secol. Într-o perioadă când toate forţele reale ale ţării căutau să impună anumite reguli puterii regale, el era absolutist; într-o perioadă de naţionalism, el nu era englez. Căsătorindu-se cu Aliénor de Provence, se înconjurase de unchi ai reginei şi unul dintre ei, Petru de Savoia, construise pe malul râului palatul pe care-l reaminteşte astăzi Savoy Court. O dată cu rudele soţiei sale, regele chemă la putere şi rudele mamei, originare din Poitou. Baronii şi orăşenii, exasperaţi, începură să murmure: „Anglia a englezilor”, şi cei mai proaspeţi englezi dintre ei nu erau cei mai puţin vehemenţi. În sfârşit, regele, foarte evlavios şi care păstra o vie recunoştinţă papei pentru protecţia acordată pe vremea minorităţii sale, se recunoscu vasalul acestuia şi favoriză încălcările Romei în dauna clerului englez. Papa îşi luase obiceiul de a acorda favoriţilor săi italieni cele mai mari beneficii ecleziastice din Anglia, înainte chiar de a fi devenit vacante. Când aceşti provisors, sau abaţi provizorii, deveneau titulari, rămâneau liniştiţi la Roma, numeau un vicar şi încasau veniturile lor de provenienţă engleză. E lesne de imaginat turbarea clerului local şi sentimentul crescând de ostilitate faţă de papă şi de rege.

II. Nepopularitatea lui Henric al III-lea se accentuă treptat timp de treizeci de ani. Marea Cartă, deşi confirmată de şapte ori, nu fusese respectată niciodată. Preţurile se urcau atunci în toată Europa pentru că renăscuse încrederea şi banii reintrau în circulaţie. Această creştere mărea automat cheltuielile de guvernare, dar baronii nu erau economişti şi, de câte ori regele le cerea noi subsidii, întâmpina o rea-voinţă crescândă. Neputându-se resemna să renunţe la marile visuri angevine, încercă să recucerească un imperiu francez, dar fu bătut la Taillebourg104. Atinse limitele răbdării englezilor când acceptă de la papă (care, pe tabla sa de şah diplomatică, „juca” cu regele Angliei împotriva împăratului) regatul Siciliei pentru cel de-al doilea fiu al său, Edmond. Era un dar oneros care trebuia cucerit; baronii refuzară categoric orice ajutor pentru această expediţie, în afară de cazul când regele accepta unele reforme.

Marele Consiliu se întruni la Oxford în 1253 şi, contrar uzanţelor, seniorii veniră înarmaţi. „Sunt prizonierul vostru?”, îi întrebă timid regele. Îi cerură să accepte „Proviziunile de la Oxford”,

103 Zugrăviţi cu multă ironie de scriitorul François Rabelais (circa 1495-1553).104 La 21 iulie 1242.

57

care încredinţau guvernarea regatului unui comitet de reforme. Acest comitet va avea controlul vistieriei; va numi pe marele justiţiar, pe vistiernic, pe cancelar. Dacă ar fi durat, monarhia ar fi fost înlocuită de o oligarhie.

III. Regele jură, dar recurse îndată la tactica părintelui său şi fu dezlegat de jurământ de către papă. Baronii protestară; se conveni ca cele două părţi să accepte arbitrajul lui Ludovic cel Sfânt, regele Franţei, care se bucura de un mare prestigiu în Europa. Regele şi fiul său, Eduard, se îm-barcară pentru a se duce să apere ei înşişi cauza lor la Conferinţa de la Amiens. Ludovic cel Sfânt le dădu dreptate; el declară nule „Proviziunile de la Oxford”, care erau contrare tuturor ideilor sale politice, şi confirmă că Henric are dreptul să folosească străini ca miniştri sau consilieri. Totuşi hotă-rârea, destul de neclară, confirma Marea Cartă. Cei mai conservatori dintre baroni acceptară sentinţa de la Amiens, dar o grupare formată din baroni mai tineri şi mai îndrăzneţi susţineau că sentinţa arbitrală era contradictorie, că nu se putea confirma în acelaşi timp Marea Cartă şi anula „Proviziunile”, care erau o aplicaţie a ei, şi, în sfârşit, că lupta trebuia să continue. Şeful acestei grupări era bărbatul cel mai remarcabil din acea vreme: Simon de Montfort, conte de Leicester.

IV. Campionul libertăţilor engleze era un francez; dar, în moştenirea lăsată de părintele său, se afla comitatul de Leicester, confiscat odinioară de Ioan fără Ţară. Henric al III-lea i-l restituise şi intrase cu el în legături destul de strânse; în 1238 căsătoria lui Montfort cu sora regelui îi indignase foarte mult pe englezi. Apoi cei doi cumnaţi se certară. Henric era nerăbdător şi uşuratic; Simon era nerăbdător şi serios. Merseră din ceartă în ceartă. Simon plecă în cruciadă şi, la întoarcerea sa, preluă administraţia Gasconiei, făcu ordine în ţară, dar cu atâta brutalitate încât nişte trimişi gas-coni veniră să se plângă de el la curtea Angliei. Regele îl pofti pe cumnatul său să se justifice. Si-mon răspunse că un bărbat atât de nobil ca dânsul nu putea fi tulburat pentru bunul plac al unor „străini”. Discuţia se încălzi şi Henric pronunţă cuvântul „trădător”. „E o minciună - răspunse Montfort - şi, dacă n-aţi fi suveranul meu, ar fi o zi nenorocită pentru dumneavoastră ziua în care aţi îndrăznit să pronunţaţi acest cuvânt! - Întoarce-te în Gasconia, tu, provocator şi iubitor de certuri, şi ia-ţi acolo răsplata precum odinioară părintele tău!105 - Mă voi duce bucuros şi nu mă voi întoarce înainte de a fi făcut din duşmanii tăi sclavii tăi, oricât de ingrat ai fi”. Înlocuit în Gasconia (1253) de lordul Eduard, moştenitorul tronului şi nepotul său, Montfort se întoarse în Anglia, amărât şi indignat, şi deveni repede şeful partidei reformiste. Prieten intim al marelui episcop şi teolog Robert Grosseteste, foarte pios el însuşi, entuziast şi inspirând entuziasm, impresionat de relele ce bântuiau regatul, contele de Leicester fu sufletul opoziţiei aristocratice care a încercat la Marele Consiliu din Oxford să instituie controlul asupra autorităţii regale. După sentinţa de la Amiens, această opoziţie se împărţi. Mulţi nobili cedară. Montfort ripostă cu obişnuita-i violenţă: „Am fost în multe ţări - spuse el - şi nicăieri nu am găsit oameni atât de lipsiţi de credinţă ca în Anglia. Dar chiar dacă m-ar părăsi toţi, cei patru fii ai mei şi cu mine vom apăra cauza dreaptă”. Reluă lupta, cu toate că fusese abandonată de ceilalţi.

V. Trăsătura originală a acestei epoci este trezirea a „noi pături” la viaţa politică. Două grupe mai ales sunt interesante din pricina rolului pe care aveau să-l joace curând: cavalerii de la ţară şi orăşenii din târguri. Clasa cavalerilor se lărgise mult în ultima sută de ani. Începând din 1278, va fi cavaler şi supus obligaţiilor militare cavalereşti orice om liber al cărui venit funciar atinge douăzeci de livre. Cu majorarea preţurilor, numeroşi mici proprietari se vor trezi, vrând-nevrând, deţinătorii unui lot de cavaler (Knight's fee). Încă de prin secolul al XIII-lea, micul nobil de ţară, ocupat cu ogoarele şi treburile locale (viitorul squire), foarte deosebit de baronul războinic şi curtean, se înmulţise în mod rapid. Cavalerii aceştia formau o clasă înstărită, respectată şi care se obişnuise, mai ales după instituirea judecătorilor itineranţi, să joace un rol mare în viaţa comitatului. Cititorul îşi aminteşte că, pentru alcătuirea juriilor, sheriff-ul propunea mai întâi adunării să numească patru cavaleri şi că aceştia alegeau mai târziu doi cavaleri de fiecare sută. Ei constituiau deci un grup de bărbaţi cu autoritate în provincia lor, la care era firesc să se facă apel când cineva voia să cunoască părerea comitatelor. Din 1213, Ioan fără Ţară admisese la un Mare Consiliu patru cavaleri de fiecare shire. În 1254, Henric al III-lea, având nevoie de bani şi marea nobilime fiindu-i ostilă, consultase prin sheriff-i curţile comitatelor şi ceru să se aducă răspunsurile acestora la Marele Consiliu de către doi cavaleri de fiecare shire. Fără îndoială în speranţa că, intimidaţi de maiestatea regală, aceşti

105 Tatăl lui Simon de Montfort, purtând acelaşi nume, fusese conducătorul unei brutale „cruciade" împotriva albigenzilor (vezi nota 99) şi şi-a pierdut viaţa în 1218, în timpul asedierii unui oraş din sudul Franţei.

58

provinciali nu vor îndrăzni să răspundă printr-un refuz.

VI. Prezenţa excepţională a câtorva cavaleri la Consiliu nu era suficientă, fireşte, ca să dea acestuia caracterul unui parlament modern. Cuvântul parlament este folosit în Anglia din anul 1239, dar, la început, el însemna pur şi simplu acţiunea de a vorbi. Un parlament era atunci o dezbatere a Marelui Consiliu, iar Marele Consiliu rămâne, ca odinioară, o curte de justiţie, compusă din barones majores, convocaţi individual, şi barones minores, convocaţi în mod colectiv de către sheriff. Cava-lerii din 1254 nu sunt acolo decât în calitate de informatori; ei nu iau parte la şedinţă. Dar mintea îndrăzneaţă a lui Simon de Montfort avea să meargă mult mai departe. După sentinţa de la Amiens, marele rebel repurtă asupra trupelor regale o victorie completă la Lewes. Avusese împotriva lui pe nepotul său, lordul Eduard, şi o parte dintre baroni, dar de partea lui tânăra nobilime, orăşenii din Londra, entuziaşti, pe cât de prost înarmaţi, studenţii din Oxford şi mai cu seamă excelenţii arcaşi din Ţara Galilor, care apărau astfel, în mod direct, independenţa principatului lor. Simon, printre alte daruri, avea şi pe acela al strategiei. Îi făcu prizonieri pe rege şi pe moştenitorul său şi, decis să reformeze regatul, convocă, în numele regelui, Parlamentul din 1264, la care trebuiau să participe patru cavaleri „chibzuiţi” din fiecare comitat, aleşi pentru a trata cu prelaţii şi marii baroni treburile regatului.

VII. Scrierile timpului arată că gândirea politică devenea atunci foarte îndrăzneaţă. „Acei ce se supun legilor - spune un poet - sunt acei care le cunosc cel mai bine şi, deoarece e vorba de pro -priile lor interese, vor fi cu cea mai mare grijă”. Simon de Montfort, în mâna căruia se afla real -mente conducerea ţării, încredinţă puterea unui comitet de nouă persoane, numite de trei electori. Marelui Consiliu el îi dădea dreptul de destituire a acestor electori. Era schiţa unei constituţii aproape tot atât de complexă ca şi aceea a lui Sieyès106. Cu siguranţă că Simon de Montfort era departe de a-şi închipui ce va fi într-o zi parlamentul britanic şi e un anacronism să se facă din el primul whig. Dar acest mare om înţelegea că forţe noi se iveau în ţară şi viitorul va aparţine aceluia care va şti să le folosească.

VIII. În anul următor, un număr de baroni săturându-se de aceste inovaţii, Simon, neclintit, hotărî să se sprijine mai mult pe clasele noi şi convocă celebrul Parlament din 1265, la care trebuiau să participe doi cavaleri de fiecare shire şi doi reprezentanţi de fiecare oraş sau târg, aceştia din urmă fiind convocaţi printr-un writ trimis nu sheriff-ului, ci direct oraşului. De astă dată toate elementele viitorului parlament englez: lorzi, deputaţi ai comitatelor sau county members, deputaţii oraşelor, sau borough members, sunt reunite. Nu se poate spune totuşi că de la această experienţă datează literalmente Camera Comunelor, pentru că deputaţii comitatelor şi ai oraşelor nu sunt acolo decât „cu titlu consultativ”. Prezenţa lor ni se pare importantă pentru că noi îi cunoaştem consecinţele. Contemporanilor li se părea, fără îndoială, firească. Rebelul îşi convoca partizanii.

IX. Un om, cel puţin, observa cu profund interes şi o admiraţie involuntară politica populară a contelui de Leicester; era moştenitorul tronului, lordul Eduard. Inferior unchiului său prin caracter, lipsit de idealismul pătimaş care constituia nobleţea lui Simon, Eduard era însă mai bine înzestrat ca să reuşească. Simon de Montfort, obsedat de măreţia planurilor sale, refuza să ţină seama de micimea oamenilor. Eduard, incapabil de a imagina ceva, era superior în executare. Evadând printr-o stratagemă (se făcu că încearcă toţi caii nobililor care-l păzeau, apoi, după ce dădu peste cel mai iute, porni în galop fără a mai putea fi ajuns din urmă), adună pe baronii mărcilor de Vest şi de Nord, îl atacă pe Montfort, aplicând lecţiile de tactică primite de la el, şi-l învinse la Evesham. Mont-fort, bun jucător, admiră ca tehnician manevra care-i aducea pierzania: „Pe sfântul Iacob! - exclamă el - vin într-o ordine perfectă... De la mine au învăţat această figură. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sufletele noastre, căci trupurile noastre sunt în mâinile lor...” Se bătu eroic o dimineaţă întreagă, apoi, într-o întunecime aproape totală, datorită unei vijelii pe care contemporanii lui o considerară un miracol, fu ucis. Capul îi fu mutilat de duşmani, dar Eduard le îngădui franciscanilor să îngroape rămăşiţele şi, vreme îndelungată, relicvele lui Simon de Montfort fură venerate de popor ca relicvele unui sfânt.

106 Aluzie la constituţia anului XVIII, prin care s-a instituit în Franţa regimul consular al lui Napoleon Bonaparte (la 25 decembrie 1799). Autorul ei a fost abatele Sieyès (1748-1836), cunoscut om politic din vremea revoluţiei franceze şi a imperiului napoleonean.

59

X. Cu Simon de Montfort dispare ultimul dintre marii francezi care au contribuit la edificarea Angliei. Curând fiii nobililor normanzi nu vor mai învăţa decât engleza. Godwin şi Godgifu vor fi în-vins. Dar rolul regilor normanzi şi angevini a fost imens. În momentul în care Wilhelm Cuceritorul a debarcat, a găsit o ţară de pionieri, o justiţie locală şi rudimentară, o biserică imorală şi rebelă. Prin energia depusă de el, prin aceea a lui Henric I şi apoi a lui Henric al II-lea, a fost creată o adminis-traţie centrală, care s-a dovedit destul de puternică pentru a putea tolera fără pericol libertăţile locale. Multe din instituţiile pe care aceşti regi le-au impus sau proteguit: juriul, assizele, vistieria, universităţile există încă şi astăzi. Chiar şi Ioan fără Ţară, rege perfid, şi Henric al III-lea, rege slab, au fost utili, în felul lor. Marea Cartă acordată de unul, confirmată de celălalt, anunţă transformarea cutumei feudale în lege comună, pe care regele va trebui s-o respecte. Perioada care durează de la 1066 la 1272 este una din cele mai fecunde din istoria Angliei. Colonia normandă, întemeiată pe vremea cuceririi de către cinci mii de aventurieri, s-a dezvoltat într-un mod atât de original încât, în cursul secolelor următoare, după o ultimă tentativă de a uni cele două regate, al Franţei şi al Angliei, va rupe orice legătură cu continentul. Îţi poţi imagina, într-un mod foarte aproximativ, această uimitoare soartă dacă presupui că Lyautey, cucerind Marocul, ar fi fondat acolo o dinastie acceptată de locuitori, că ea însăşi ar fi acceptat tradiţiile locale şi că urmaşii săi ar fi dat acestui imperiu legi mai viguroase şi o prosperitate mai trainică decât în metropolă.

CARTEA A TREIA

60

MĂREŢIA ŞI DECĂDEREA FEUDALITĂŢII (1272-1485)

IEDUARD I (1272-1307). REFORME LEGALE. ADMINISTRAŢIA INTERIOARĂ

I. Începând din anul 1066, cucerirea normandă ridicase - între patricieni şi plebei, între castelani şi ţărani - dubla barieră a limbajului şi a urii: dar destul de repede cele două civilizaţii, alăturate una alteia prin forţă, se amestecaseră. Ţăranii saxoni îşi dăduseră seama de valoarea ordinii normande, iar seniorii normanzi respectaseră tradiţiile poporului englez. În momentul urcării pe tron a lui Eduard I, fuziunea este aproape completă şi persoana regelui constituie simbolul ei. Deşi descinde în linie directă din Cuceritor, el poartă vechiul nume saxon al Confesorului şi este un rege englez. Ţinta sa principală nu mai este recucerirea Normandiei, nici reconstituirea imperiului angevin, ci realizarea unităţii Marii Britanii, supunând Ţara Galilor, apoi Scoţia. Vorbeşte engleza cu aceeaşi uşurinţă ca franceza şi-l vedem - în timpul cruciadei - răspunzând pe englezeşte la salaam-urile ambasadorilor sultanului107. Sub domnia sa, limba engleză, care, începând din perioada

107 Eduard I a plecat în cruciadă în 1268, când era prinţ moştenitor. A ajuns în 1271 în Palestina şi, după unele succese, a încheiat în 1272 un armistiţiu pe „zece ani, zece luni, zece săptămâni, zece zile şi zece ore" (!) cu sultanul Egiptului, Baibars (1260-1277).

61

cuceririi, circula pe ascuns în rândurile meseriaşilor şi vilanilor108, apare iar la lumină. Pe vremea lui Simon de Montfort este folosită într-un document oficial. Printre noii clerici „nu există unul la sută care să poată citi o scrisoare în vreo altă limbă decât latină sau engleză”. Aproape de sfârşitul secolului al XIV-lea va înceta predarea limbii franceze în şcolile din Anglia şi Jean de Trévise109 se va plânge că nici măcar nobilii nu-i învaţă pe copiii lor franceza. Ca şi limba, instituţiile lui Eduard I pre-figurează Anglia modernă. Legile sale exercită o influenţă durabilă asupra structurii sociale a ţării. În fine, cu toată sincera sa pioşenie, Eduard va avea faţă de papă, încă de pe atunci, atitudinea unui şef de stat „naţional şi insular”.

II. Modernismul şi insularismul sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât regele, prin temperamentul său, rămâne un feudal şi, prin înclinaţiile sale, un Plantagenet. Bărbat semeţ, viguros, bine făcut, cu coapse lungi şi puternice de călăreţ, plăcerile sale favorite erau vânătoarea şi turnirul. Totdeauna intransigent în aplicarea legilor privitoare la păduri. Întoarcerea sa din cruciadă seamănă cu aventurile cavalerilor rătăcitori de prin romane. În drumul său, el înlătură nedreptăţile, atacă un hoţ din Burgundia şi se bate cu comitele de Châlon.

După cucerirea Ţării Galilor, pretinde să i se dea coroana regelui Arthur şi organizează un banchet al Mesei Rotunde110. Se făleşte că respectă cu toată rigoarea codul perfectului vasal faţă de regele Franţei, suzeranul său pentru Gasconia. Îi prestează omagiul datorat şi ascultă, supus, hotărârile suzeranului său. Deviza lui este: „Keep troth... Pactum serva... Respectă-ţi cuvântul dat”. I se întâmplă, desigur, ca după ce şi-a dat cuvântul să-şi schimbe părerea; şi atunci se dovedeşte neîntrecut de abil în forţarea textelor pentru ca să împace făgăduinţele cu dorinţele. „Vrea să fie legal - observă un contemporan de-al lui -, dar el declară legal tot ce-i convine”. Ca să se elibereze de un jurământ stingheritor, nu şovăie să recurgă la ereditara metodă a Plantageneţilor: absolvirea pontificală. La urma urmei, omul acesta e făurit totuşi după un model bun: are instincte nobile şi dovedeşte aptitudinea - rară la suveranii din vremea aceea - de a profita de ceea ce-l învaţă experienţa. Când a izbucnit revolta baronilor, a înţeles că a trecut timpul despotismului în Anglia şi că singurul mijloc de a consolida monarhia va fi de aci înainte sprijinirea ei pe noile clase în creştere. Irascibil, orgolios, încăpăţînat, uneori dur, dar muncitor, onest şi destul de raţional, cavalerul acesta este un om de stat.

III. Pe când în Franţa întreaga legislaţie care ne ocroteşte datează de pe vremea lui Napoleon, în Anglia au şi astăzi putere de lege, dacă n-au fost abrogate, statutele lui Eduard I. La începutul domniei sale, Eduard, ca şi Cuceritorul odinioară, a ordonat o anchetă pe tot cuprinsul regatului pentru a şti în virtutea cărui drept, Quo Warranto, seniorii particulari deţineau o parte din puterea publică. Ancheta stârneşte furii violente printre nobili.

Când juriştii regelui îi cer contelui Warenne să arate documentele sale, el trage din teacă o sabie ruginită şi răspunde: „Iată hrisovul meu. Strămoşii mei au venit o dată cu Wilhelm Cuceritorul şi au luat în stăpânire pământurile lor cu această sabie. Cu această sabie le voi apăra împotriva oricărui uzurpator”. Răspuns stingheritor pentru un rege cavaler. Dar Eduard I ştie de pe acum că hrisoavele scrise au în Anglia mai mult viitor decât dreptul sabiei, şi de altfel rezistenţa nu-i decât sporadică.

IV. Mulţumită stăpânirii de sine a regelui, sub domnia sa nu au fost conflicte iremediabile cu biserica. Dar între puterea civilă şi puterea religioasă certurile au fost numeroase; niciodată însă n-au atins violenţa acelora dintre Wilhelm Rufus şi Anselm sau dintre Henric al II-lea şi Becket. Cea mai gravă ceartă s-a iscat atunci când papa Bonifaciu al VIII-lea a interzis clerului, în 1296, prin bula Clericis laicos, să plătească impozit autorităţilor lumeşti. Eduard I, mâniat pe drept cuvânt, a ordo-nat să se pună sechestru pe bunurile bisericeşti şi pe lâna călugărilor. Călugării luară partea Romei; clerul parohiilor, mai mult englez decât roman, se arătă sensibil la învinuirile aduse de rege. Interveni o împăcare. Astfel de discuţii au ştirbit în mod periculos prestigiul papalităţii în Anglia. Captivitatea papilor în Franţa (1305-1378)111 avea să dea acestui prestigiu o lovitură şi mai gravă,

108 Cuvântul vilan (în limba latină villanus) însemna în Franţa ţăran liber, iar în Anglia - şerb.109 Numele complet şi corect este Jean Trevisa de Cornwall (1326-1412), cleric şi învăţat din anturajul influentei familii nobiliare Berkeley.110 Este vorba de Masa Rotundă (La Table Ronde) - un fel de confrerie a cavalerilor care ţineau tovărăşie semilegendarului rege Arthur (secolul al VI-lea).111 La începutul secolului al XIV-lea, papalitatea a căzut sub influenţa monarhiei franceze, fapt care s-a evidenţiat prin alegerea repetată de cardinali francezi în scaunul pontifical şi prin strămutarea

62

punându-l pe papa la discreţia inamicului. Începând din secolul al XIV-lea, noul naţionalism şi catolicismul tradiţional deveniră greu de

împăcat în ochii englezilor şi statutul Provisor-ilor interzise oricărui supus, şi îndeosebi clerului, să plătească taxe, venituri sau beneficii în afara regatului.

V. Aceasta însemna să sece izvorul cel mai abundent al încasărilor care alimentau tezaurul pontifical. Dar era nevoie ca regele să-şi apere cu înverşunare veniturile. Cheltuielile de guvernare se măreau o dată cu înmulţirea funcţiilor sale, iar vechile impozite (ajutoare feudale şi geld) nu mai ajungeau. Veniturile adiţionale ale regelui sunt: banii de scut, taxa de răscumpărare de serviciul militar, care nu-i plătită fără greutăţi şi dispare în 1322; impozitul asupra bunurilor mobiliare şi funciare, care se ridică în general la a cincisprezecea parte la ţară şi a zecea parte la oraş (începând din 1334, cincisprezecimea şi zecimea vor fi fixate forfetar la treizeci şi nouă de mii de livre; de aci înainte, de câte ori parlamentul va vota „o cincisprezecime şi o zecime”, asta va însemna treizeci şi nouă de mii de livre); şi, în sfârşit, drepturile de intrare şi ieşire a mărfurilor (customs sau taxe vamale). Drepturile acestea se aplică la ieşire asupra lânii şi pieilor, principalele produse ale regatului, şi la intrare asupra vinurilor.

VI. Eduard I se privează de bunăvoie de una din marile resurse ale strămoşilor săi, expulzând în 1290 pe toţi evreii din Anglia. Eşecul cruciadelor avusese drept consecinţă o renaştere a urii poporului împotriva singurilor necredincioşi uşor de reprimat şi incapabili de a se apăra. Erau acuzaţi de toate crimele. Nobilimea, care le era îndatorată, dorea să scape atât de creanţe cât şi de creditori. Măsura luată de rege a fost mai puţin inumană decât persecuţiile care au precedat-o. El îi autoriză pe evrei să-şi ia bunurile mobiliare şi porunci să fie spânzuraţi marinarii care i-au furat sau i-au asasinat pe pasagerii lor în timpul călătoriei pe mare. După plecarea evreilor, meseria lor de a da bani cu împrumut a fost exercitată în Anglia de către creştinii din Cahors, cahorsinii, care găsiseră un mijloc ingenios de a ocoli legile bisericeşti. Împrumutau în mod gratuit pentru un timp destul de scurt, apoi, după ce expira termenul şi suma nu era dată înapoi, cereau o indemnizaţie pentru timpul scurs de la data când urma să fie înapoiată. E ceea ce se chema daune-interese: id quod interest112. Curând, italienii, la rândul lor, exercitară meseria de bancher şi zarafii lombarzi dădură numele lor străzii unde îşi aveau casele de schimb: Lombard Street. Apoi englezii înşişi deveniră maeştri în comerţul de bani. Când, pe vremea lui Cromwell, evreii se întoarseră în Anglia, găsiră printre creştini rivali mulţumiţi, a căror îngăduinţă era largă, dar a căror concurenţă era de temut.

IIORIGINEA SI DEZVOLTAREA PARLAMENTULUI

I. Sub domnia lui Eduard I apare pentru prima oară un parlament, compus din două Camere, dar crearea instituţiilor parlamentare n-a fost un act conştient. Bunul-simţ al regilor, puterea baronilor, rezistenţa orăşenilor opuseseră până atunci expediente succesive dificultăţilor neprevăzute. Parlamentul s-a născut din ciocnirea acestor elemente. Convocat de rege ca un instrument de guvernământ a devenit încetul cu încetul un instrument de control în mâinile baronilor, apoi în ale naţiunii întregi. La origine stă Marele Consiliu al suveranilor normanzi, a cărui umbră mai dă şi astăzi târcoale Palatului Westminster. Dacă intrăm în Camera Lorzilor, tronul ne aminteşte că regele este preşedintele acestei adunări. El o prezidează realmente în ziua când vine să citească mesajul regal. Cancelarul se aşază pe sacul de lână. De ce este acolo? Pentru că el convoacă, din ordinul regelui, această Cameră. Pe cine convoacă? Până în secolul al XIV-lea dreptul de a fi chemat la Consiliu este foarte imprecis determinat. Un pair al regatului este, literalmente vorbind, un gentilom care are dreptul de a fi judecat numai de egalii săi, dar există mai multe mii de asemenea seniori, pe când, în 1305, Consiliul nu se compunea decât din şaptezeci de membri, dintre care cinci comiţi şi şaptesprezece baroni, ceilalţi fiind funcţionari ecleziastici sau regali. În fapt, regele îi convoacă pe acei de care are nevoie ca să-i consulte.

acestuia la Avignon, în sudul Franţei. Precizăm că primul papă francez al perioadei. Clement V, ales în 1305, şi-a stabilit reşedinţa la Avignon în martie 1309, iar ultimul papă de la Avignon, Grigore XI, a părăsit oraşul în septembrie 1376, reluându-şi reşedinţa la Roma în ianuarie 1377.112 Expresia s-ar traduce, literal, prin "ceea ce este la mijloc", adică „ceea ce reprezintă diferenţa...”

63

II. De pe vremea lui Simon de Montfort şi a discipolului său Eduard I a intrat în uz să fie consultaţi, în cazurile mai grave, nu numai baronii, ci şi reprezentanţii „comunităţilor”: doi cavaleri de fiecare shire, câte doi reprezentanţi de fiecare oraş mai important. Scopul acestei convocări era dublu: pe de o parte, regele îşi dăduse seama că un impozit era mai bine primit dacă cereai mai întâi părerea celor care trebuie să-l plătească, pe de alta, neavând, din cauza greutăţilor de comunicare, nici un mijloc de a cunoaşte opinia publică, socotea că-i necesar să facă din când în când o expunere cu privire la situaţia regatului unor oameni care, venind din toate comitatele engleze, puteau apoi, prin istorisirile şi rapoartele lor, să creeze în ţară un climat favorabil. La început, această metodă nu reprezintă un privilegiu nou acordat cavalerilor; dimpotrivă, este un mijloc comod de a-i stoarce de bani şi de a le face impresie. Unii cavaleri, în clipa când comitatul îi alegea în parlament, fugeau de această corvoadă. De altfel, deputaţii comitatelor şi ai oraşelor nu luau parte în nici un fel la dezbaterile Consiliului. Ascultau în tăcere. Un speaker (pe atunci funcţionar al coroanei) comunica Consiliului asentimentul sau obiecţiile lor. Dar foarte curând se de-prinseră să discute între ei şi, pe la sfârşitul secolului, le fu atribuită o sală de consiliu a călugărilor din Westminster ca loc de întrunire. Trebuie să remarcăm că primele şedinţe ale reprezentanţilor Comunelor sunt secrete; ele sunt tolerate, nu legale. „Originea Camerei Lorzilor este o curte de judecată; originea Camerei Comunelor este un comitet clandestin”.

III. Obiceiul de a convoca diferitele „stări” ale unui regat (militarii, preoţii şi plebea) pentru a le cere consimţământul cu privire la impozite nu era, în secolul al XIV-lea, propriu Angliei. Ca şi corpo-raţiile, ca şi comunele, el era pe atunci o idee europeană. Aproape toţi suveranii timpului recurg la această metodă pentru a determina acceptarea taxelor care devin din ce în ce mai împovărătoare. Dar structura originală a societăţii engleze face ca parlamentul să devină în scurtă vreme cu totul altceva decât „stările generale” din Franţa. În Anglia, ca şi în Franţa, regele începe prin a cere ca fiecare din cele trei stări să-şi stabilească singură taxele, dar renunţă repede la aceasta, pentru că împărţirea în stări nu mai corespunde realităţilor din Anglia: a) episcopii făceau parte din Marele Consiliu nu în calitate de episcopi, ci ca mari vasali şi seniori feudali. Restul clerului încetă de a mai trimite reprezentanţi în parlament. Preoţii preferau să-şi voteze impozitele în propriile lor adunări: Convocările de la Canterbury şi de la York. Înspăimântaţi de neîncetatele conflicte dintre papă şi rege, doreau să se ţină la distanţă de puterea civilă. Ca urmare a abţinerii lor, Anglia se văzu orientată spre sistemul celor două Camere; b) Cavalerii ar fi putut sta alături de episcopi şi baroni, dar în adunările comitatelor, în componenţa curţii judecătorilor itineranţi, cavalerii intraseră în relaţii constante cu orăşenii. De când orice beneficiar al unui venit funciar de douăzeci de livre trebuia să fie învestit cavaler, genul de om şi genul de viaţă legate de acest cuvânt se schimbaseră amândouă. Clasa cavalerilor se amesteca bucuros, prin căsătorii, cu negustorii bogaţi din oraşe. Ea însăşi avea mai curând un caracter agrar şi comercial decât războinic. Experienţa dovedi că aceşti cavaleri se simţeau mai la largul lor cu orăşenii. De altfel, erau convocaţi, ca şi aceştia, de către sheriff; ca şi aceştia, erau reprezentanţii unor comunităţi. Din unirea micii nobilimi cu orăşenii se născu Camera Comunelor.

IV. Aşadar două circumstanţe deosebite: retragerea de bunăvoie a clerului şi gruparea laolaltă a cavalerilor şi a orăşenilor făcură posibilă formarea unui parlament compus dintr-o Cameră superioară şi o Cameră inferioară. Gruparea laolaltă a cavalerilor şi a orăşenilor este un fapt capital. Ea explică de ce Anglia nu s-a găsit niciodată, aşa cum a fost Franţa în secolul al XVIII-lea, împărţită în două clase vrăjmaşe. La origine, sistemul feudal este aproape acelaşi în Franţa (şi în toată Europa) ca în Anglia. „Situaţia ţăranilor se deosebeşte prea puţin; pământul este posedat, ocupat, cultivat în acelaşi fel. De la graniţele Poloniei până la Marea Irlandei, seniorul, curtea domenială de judecată, clasele feudale, regatul, totul se aseamănă...”

Dar în secolul al XIV-lea, pe când în Anglia clasele se întrepătrund, în Franţa se ridică o barieră între nobilime şi restul ţării. Nu pentru că nobilimea ar fi fost în Anglia o clasă deschisă, iar în Franţa închisă, aşa cum s-a scris adeseori. Nici o clasă n-a fost mai deschisă decât nobilimea franceză113.

Afirmaţia autorului trebuie amendată, în sensul că în Anglia nu s-au format „stări” sociale vrăjmaşe, aşa cum au fost în Franţa clerul, nobilimea şi starea a treia, în ajunul revoluţiei din 1789. Dar „clase” sociale vrăjmaşe - antagoniste - au existat şi în Anglia.113 Şi totuşi adevărul este că nobilimea franceză a fost o clasă mult mai „închisă” decât cea engleză. Sistemul înnobilării prin cumpărare de moşii sau de funcţii s-a dezvoltat în Franţa numai cam de prin secolele XVI-XVII. Dar şi atunci bariera înnobilării nu era „uşor de trecut” decât pentru

64

Numeroase funcţii înnobilau pe cei care le cumpărau. Numai că, dacă această barieră era uşor de trecut, „ea era stabilă, vizibilă, marcată de semne prea evidente, odioasă pentru acela care rămânea afară”. În Franţa nobilimea era scutită de impozite. Fiul unui gentilom era gentilom de drept. În Anglia, numai baronul proprietar al unei baronii, şef de familie, avea dreptul de a fi chemat la Camera Lorzilor printr-o convocare individuală. Fiul său avea libertatea să intre în Camera Comunelor ca să reprezinte comitatul său şi curând solicită această onoare. Dreptul de pri-mogenitură şi legislaţia lui Eduard I cu privire la „domeniile împărţite” lăsară la voia întâmplării mii de mezini. „Dacă clasele de mijloc din Anglia, departe de a se război cu aristocraţia, i-au rămas atât de profund ataşate, aceasta nu s-a datorat faptului că aristocraţia era o clasă deschisă, ci mai curând din pricina formei sale nedefinite şi a necunoaşterii limitelor sale; nu atât pentru că se putea uşor intra în rândurile ei, ci pentru că nu se ştia niciodată când făceai parte din ea”. În Anglia a existat mai curând o aristocraţie de funcţiuni decât una de naştere, de unde prestigiul care se acordă încă şi astăzi serviciilor publice.

V. Dacă regii Angliei s-ar fi gândit că baronii, cavalerii şi orăşenii, chemaţi a face parte din două adunări, vor deveni o forţă care, cu încetul, avea să acapareze toate prerogativele regale, cu totul alta ar fi fost, desigur, politica lor. Se pot concepe manevre care ar fi slăbit şi poate înăbuşit parlamentul încă de la naşterea sa. Regii Franţei, aţâţând cele trei stări una împotriva celorlalte, convocând stările provinciale, în sfârşit, instituind o armată permanentă şi un bir permanent, tallia (impozit neconsimţit), vor edifica în trei secole o monarhie mult mai independentă faţă de naţiune decât în Anglia. Dar nici regii Franţei, nici parlamentele engleze nu făureau în mod conştient viitorul. Numai destinul i-a împins pe drumuri diferite. Cum ar fi putut Eduard I să prevadă puterea de mai târziu a parlamentului? Pentru ca acesta să devină rivalul regelui, trebuia să obţină:

1. nu numai dreptul de a vota impozitele, ci şi controlul folosirii lor; 2. dreptul de a face legi, drept care, pe vremea lui Eduard I, nu aparţinea decât regelui;

Camera Comunelor nu putea decât să prezinte petiţii; 3. dreptul de a conduce politica generală a ţării, idee care i s-ar fi părut de neconceput

oricărui membru al parlamentului din 1305. Politica era o treabă a regelui, de care numai el răspundea. Or, cum regele era inviolabil şi nu

putea fi pus sub acuzare, un conflict între parlament şi coroană nu comporta altă soluţie decât revocarea parlamentului sau detronarea regelui, adică anarhia. Va trebui, pentru a ieşi din acest impas, să se născocească ficţiunea responsabilităţii ministeriale. Dar oamenii nu vor ajunge la această complicată idee decât în etape. Prima sa formă va fi judiciară, şi nu politică; va fi punerea sub acuzare a miniştrilor de către Camera Comunelor, în faţa Camerei Lorzilor, care îndeplineşte funcţia de Înaltă Curte de Justiţie, aşa ca în vremurile de început ale Marelui Consiliu. Această formă rudimentară şi brută a responsabilităţii ministeriale se va numi impeachment (adică acuzare), Impeachment-ul şi forma sa agravată, attainder-ul (lege de condamnare votată de Cameră, fără a se acorda acuzatului beneficiul formelor judiciare), vor fi măsuri crude, adesea nedrepte, dar poate că atunci era mai mic pericolul de a pedepsi pe nedrept un ministru decât acela de a detrona pe drept un rege.

IIIEDUARD I ŞI CELŢII. CUCERIREA ŢĂRII GALILOR. ÎNFRÂNGEREA DIN

SCOŢIA. EDUARD AL II-LEA

I. După cum Eduard I este primul dintre Plantageneţi care poartă un nume englezesc, tot astfel el este şi primul care încearcă să desăvârşească cucerirea Insulelor Britanice. A fost pregătit pentru această misiune încă din adolescenţă. În 1252 tatăl său îi dăduse Irlanda, comitatul de Chester (la fruntariile galice), pământurile regelui din Ţara Galilor, insulele anglo-normande şi Gasconia. Un dar mai puţin generos decât pare. De când celţii, respinşi de saxoni, se refugiaseră pe colinele din Ţara Galilor şi din Scoţia, îşi menţinuseră independenţa şi continuaseră certurile lor intestine. Regii saxoni sfârşiseră prin a adopta în privinţa lor metoda pasivă a împăratului Hadrian, aceea a zidului de apărare, şi unul din ei construise (prin 790) digul lui Offa, pentru ca, de bine de

persoanele foarte avute, iar din partea nobilimii de sânge a persistat un resentiment şi chiar o anume discriminare împotriva acestor nobili de origine recentă. Prima baronie conferind un asemenea drept a fost creată în 1387 (Powicke). - n.a.

65

rău, să pună stavilă muntenilor gali. În timpul cuceririi aventurieri normanzi îşi creaseră nişte domenii în văile Ţării Galilor; ridicaseră nişte „movile”, construiseră nişte donjoane, şi triburile disidente se refugiaseră pe coline. Ele îşi păstrau acolo limba şi moravurile. Poezia, muzica şi ocupaţia străină dădură naştere unui sentiment naţional în sufletul galilor. În masivul muntos din Snowdon, triburile se uniseră sub conducerea unui senior gal, Llywelyn ab Iorwerth, care se intitulă prinţul galilor. Foarte abil, el a ştiut să joace dublul rol de prinţ naţional şi senior feudal englez. Îi susţinuse pe baroni pe vremea Marii Carte şi-şi asigurase astfel sprijinul lor. Nepotul său, Llywelyn ab Gruffyd (1246-1282), adoptase aceeaşi atitudine pe vremea lui Simon de Montfort, contribuind din plin la victoria de la Lewes. În zadar încercase Eduard - pe vremea când nu era decât lordul Eduard şi comite de Chester - să impună galezilor cutumele engleze; ei se revoltaseră şi-l învinseră. Tânărul Eduard ieşi ruinat din acel război, dar făcuse cunoştinţă cu metodele de luptă ale galezilor, cunoscuse valoarea arcaşilor lor, înarmaţi cu arcuri lungi, de o forţă şi o pătrundere mult mai mari decât arcurile obişnuite, şi imposibilitatea de a folosi împotriva lor cavaleria feudală, pe care săgeţile lor o puneau pe fugă. Atâtea lecţii de care avea să-şi amintească.

II. Tatăl său, Henric al III-lea, îi dăduse, o dată cu comitatul de Chester, şi Irlanda, dar aici orice aventură militară părea zadarnică. Irlanda, odinioară leagănul sfinţilor, fusese în parte cucerită de la creştinii celţi de către danezi, dar aceştia nu ocupaseră decât porturile răsăritene şi triburile celtice continuaseră, în interiorul ţării, vendetele lor. În perioada în care biserica irlandeză încetase să aparţină bisericii romane, insula se înstrăinase cu totul de istoria Europei. Ea trăise în marginea lumii. Henric al II-lea, pe vremea când încerca să obţină, după uciderea lui Becket, iertarea papei, îl trimisese în Irlanda pe Richard de Clare, comite de Pembroke, supranumit Strongbow. Dar normanzii nu se putuseră stabili acolo, ca şi în Ţara Galilor de altfel, decât la adăpostul castelelor lor. În jurul oraşului Dublin se întindea o mică zonă engleză care se numea Pale114. Dincolo de ea englezii nu aveau nici o influenţă şi baronii normanzi care posedau castele în afara zonei, după câteva generaţii, au adoptat limba şi moravurile irlandezilor. Aceşti baroni, care se bucurau acolo de drepturi suverane, nu mai vedeau cu ochi buni - ca şi triburile indigene - sosirea armatei engleze. În drept ei recunoşteau suzeranitatea regelui Angliei; în fapt menţineau un regim de anarhie feudală. „Anglia se dovedise prea slabă pentru a cuceri şi guverna Irlanda, dar destul de puternică pentru a o împiedica să înveţe a se guverna singură”.

III. Când Eduard deveni rege, galezul Llywelyn făcu greşeala de a crede că va putea continua să joace în Anglia rolul de arbitru între suveran şi baroni. Eduard I nu era Henric al III-lea şi se plictisi repede de sforăriile galezului. În 1277 pregăti o expediţie în Ţara Galilor, pe care o conduse el însuşi. Se tăiară drumuri largi prin păduri; cele Cinci porturi furnizară o flotă care se înşirui de-a lungul coastei, ţinând o strânsă legătură cu armata şi asigurând aprovizionarea ei. Llywelyn, fratele său David şi partizanii săi, împresuraţi pe masivul Snowdon, trebuiră să se supună când se lăsă iarna. Regele Eduard încercă atunci o politică de pacificare; îi trată pe Llywelyn şi David cu generozitate şi chiar cu cinste. Apoi începu să administreze Ţara Galilor după sistemul englez. Înfiinţă comitate, curţi şi trimise acolo judecători itineranţi, care trebuiau să aplice Common Law. Galezii protestară; ei ţineau la vechile lor datini. Eduard, spirit pe cât de hotărât, pe atât de îngust, nu voi să tolereze uzanţe pe care le considera barbare. Îşi menţinu legile. Urmă o răscoală. Llywelyn şi David îşi călcară jurământul. Regele, neînduplecat faţă de oricine nu respecta un pact, luptă împotriva lor, de astă dată până la moarte. Llywelyn fu ucis într-o bătălie; David fu spânzurat, rupt în patru şi sfârtecat. În 1301 regele îi dădu fiului său Eduard, născut în Ţara Galilor şi crescut de o bonă galeză, titlul de Prinţ de Wales, devenit de atunci titulatura fiului cel mai vârstnic al regilor Angliei. Cu toate că din acel moment au fost introduse legile şi cutumele engleze, principatul rămase în afara regatului şi nu trimitea deputaţi în parlament. Abia în secolul XVI-lea, Henric al VIII-lea făcu din Anglia şi Ţara Galilor un regat unic (Actul de unire: 1536).

IV. Învingător al celţilor din Ţara Galilor, Eduard I nu reuşi să iasă victorios în lupta sa împotriva celţilor din Scoţia. Acolo se instituise o monarhie feudală, la un nivel de civilizaţie analog cu civilizaţia anglo-normandă. O întreagă provincie scoţiană (Lothian) era populată de englezi; mulţi baroni aveau domenii de o parte şi de alta a frontierei; o fuziune părea destul de uşoară. După ce muri regele Scoţiei, nelăsând ca urmaş decât o fetiţă care locuia în Norvegia, Eduard făcu o propunere foarte înţeleaptă: s-o ia în căsătorie fiul său, ceea ce ar fi dus la unirea celor două regate. Ideea părea a fi acceptată de cea mai mare parte a scoţienilor şi Eduard trimise o corabie în

114 Pale - hotare, limite.

66

Norvegia ca s-o aducă pe prinţesă. Pentru a o distra pe „fata din Norvegia” în timpul călătoriei pe mare, se pregătiseră pe navă alune, ghimbir, smochine, turtă dulce, dar gingaşa copilă, neputând suporta grelele condiţii ale trecerii mării, muri pe drum şi marii seniori scoţieni începură de îndată să-şi dispute coroana. Doi dintre ei, John Balliol şi Robert Bruce, ambii înrudiţi cu familia regală şi ambii de origine franceză, păreau a fi deopotrivă de îndreptăţiţi. Eduard, ales ca arbitru, atribui regatul lui John Balliol, care fu încoronat la Scone. Dar regele Angliei, îmbătat de faptul că s-a recurs la autoritatea lui, ceru noului rege şi nobililor scoţieni să-l recunoască drept suzeran.

V. Scoţienii crezuseră că o asemenea suzeranitate va rămâne pur formală. Când Eduard anunţă că un împricinat a cărui cerere a fost respinsă de o curte scoţiană va putea în viitor să facă apel la tribunalele engleze, John Balliol intră în alianţă cu regele Franţei, adversar al lui Eduard din pricina Gasconiei, şi-i comunică regelui Angliei „neîncrederea sa”, refuzând să răspundă la o chemare a suzeranului său. „A făcut smintitul nebunia asta? - întrebă Eduard. - Dacă nu vine la mine, vom merge noi la el”. Într-adevăr, a intrat în Scoţia, l-a făcut prizonier pe Balliol, a luat cu el piatra sfântă din Scone despre care se spunea că e părticică din stâlpul pe care s-au căţărat îngerii lui Iacob115 şi a pus s-o încrusteze într-un jilţ care avea să servească de atunci drept tron pentru încoronarea regilor Angliei.

VI. Eduard I, după ce repurta o victorie, începea totdeauna prin a-şi arăta mărinimia. Mai întâi, aşa cum făcuse şi în Ţara Galilor, impuse Scoţiei acele legi engleze care-i erau dragi şi pe care le admira. Se izbi de o rezistenţă neaşteptată, nu din partea baronilor, ci a poporului scoţian, care, sub conducerea unui cavaler, William Wallace, se răsculă. În zadar ieşi Eduard învingător la Falkirk, în zadar puse de-i spânzură pe toţi prizonierii şi pe Wallace însuşi, în zadar devastă complet regiunea de la frontieră, încât o preschimbă într-un deşert. Pe vremuri încă romanii fuseseră siliţi să recunoască că o victorie în Scoţia era întotdeauna preludiul înfrângerii. Liniile de comunicaţie erau prea lungi, clima prea aspră, ţara prea săracă. În cronicile lui Froissart116 se întrevăd aceste lamentabile cavalcade ale armatei engleze, „toată ziua prin munţi şi pustietăţi sălbatice, fără a găsi vreun drum, cărare sau potecă şi fără a întâlni vreun oraş, nici casă, nici colibă” şi, în tabăra cealaltă, războinicii scoţieni, „crânceni, îndrăzneţi şi viguroşi, rezistenţi la oboseală, fără convoaie militare şi atât de cumpătaţi că se mulţumesc drept orice provizie cu o desagă de făină de ovăz”. În 1305 Eduard se crezu stăpânul întregii ţări, în 1306 Robert Bruce răsculă din nou Scoţia şi fu încoronat la Scone.

VII. Regele Angliei era bătrân, infirm, dar jură, într-un straniu jurământ mistic, „înaintea Domnului şi a Lebedelor”, să zdrobească revolta scoţienilor şi, dacă iese învingător, să nu mai ia niciodată armele împotriva creştinilor, să se ducă în Ţara sfântă şi să moară acolo. Această ultimă campanie din Scoţia îi puse capăt vieţii. Pe patul de moarte, îşi luă rămas bun de la fiii săi. Le ceru ca o sută de cavaleri să-l ducă inima în Ţara sfântă, să nu-i fie înmormântat trupul înainte de înfrângerea scoţienilor şi oasele să-i fie purtate în fruntea bătăliei, astfel ca, mort fiind, să-şi ducă armatele la victorie, ca şi în viaţă. El însuşi compuse inscripţia pe care dorea s-o vadă gravată pe mormântul său: Eduardus Primus Scotorum Malleus hic est. Pactum serva117.

VIII. Pactum serva... Nicicând vreun jurământ nu fu mai puţin respectat decât jurământul acestui fiu faţă de tatăl său. Eduard al II-lea renunţă imediat la cucerirea Scoţiei şi, când fu constrâns de evenimente să reia lupta împotriva ei, fu bătut la Bannockburn (1314). Era un bărbat ciudat, viguros şi efeminat totodată. Se înconjura de favoriţi de-a dreptul uluitori: grăjdari, tineri meseriaşi, şi iubea mai ales pe un gascon, Pierre Gaveston, ale cărui glume exasperau curtea tot atât cât îl amuzau pe rege. Eduard al II-lea nu se interesa de loc de treburile regatului, neavând înclinaţii decât spre munca manuală şi muzică. După ce se căsători, îşi părăsi îndată soţia „pentru prietenul său Pierre”. Se ştia el însuşi atât de fricos încât ceru să fie întrebat papa dacă ar fi un păcat să se frece pe corp cu un ulei care dă curaj. În cele din urmă mânia baronilor deveni atât de puternică încât îl uciseră pe Gaveston. Episcopul de Hereford ţinu o predică pe textul: „La cap am durerea”; episcopul de Oxford luă drept temă textul Genezei: „Voi pune vrăjmăşia între tine şi Femeie şi ea îţi va zdrobi capul”. Evenimentele confirmară profeţia. Regina, care-şi luase un amant,

115 Aluzie la un episod din Vechiul testament - visul lui Iacob - în Cartea genezei. 28.116 Jean Froissart (n. pe la 1333-1337, m. după 1400) - celebru cronicar francez care a descris lumea feudală occidentală din secolul al XIV-lea. A făcut mai multe călătorii de durată în Anglia.117 Aici zace Eduard întâiul, sfărâmătorul scoţienilor. Păstrează-ţi legământul.

67

pe Mortimer, se puse în fruntea unei răscoale împotriva soţului ei, îl făcu prizonier şi parlamentul obţinu de la Eduard al II-lea să renunţe la coroană în favoarea fiului său, care fu proclamat rege sub numele de Eduard al III-lea. Cât despre regele detronat, acesta muri în chinuri groaznice. Paznicii îl străpunseră cu un fier înroşit (1327). Vreme de câţiva ani puterea reală fu exercitată de regina-mamă şi de Mortimer. Dar tânărul Eduard al III-lea era altfel de om decât tatăl său; curând se revoltă împotriva tiraniei lui Mortimer, porunci să fie arestat şi ucis (1330). După care se strădui să fie un rege puternic, aşa cum fusese bunicul său, Eduard I.

IVRĂZBOIUL DE O SUTĂ DE ANI (PRIMA PARTE)

I. Între Franţa şi Anglia un război decisiv devenise aproape inevitabil. Caracterul întâmplător al moştenirilor feudale ducea la o încrucişare de destine şi teritorii. Regele Angliei (de altfel, pe jumă-tate francez) deţinea în mod legal Guyenne şi Gasconia, care erau necesare regelui Franţei pentru împlinirea teritorială a regatului său. Regele francez sprijinea, împotriva regelui Angliei, Scoţia, pe care acesta trebuia s-o cucerească pentru a se simţi în siguranţă pe insula sa. Nici una dintre cele două situaţii nu mai putea dura. Se afirmă îndeobşte că pricina imediată a conflictului a fost candidatura la tronul Franţei a lui Eduard al III-lea, fiul lui Eduard al II-lea şi al Isabelei de Franţa, şi prin urmare nepotul lui Filip cel Frumos. Nu este exact. E adevărat că, dacă juriştii francezi ar fi admis, aşa cum făcuseră de nenumărate ori englezii, succesiunea la tron în linie feminină, titlurile lui Eduard la coroana Franţei ar fi avut aceeaşi valoare ca titlurile lui Carol de Evreux, alt nepot al lui Filip al IV-lea, prin Ioana de Navarra. Dar când, sub pretextul de a aplica o veche lege a francilor, numită legea salică, juriştii i-au îndepărtat pe cei doi pretendenţi şi l-au ales pe cel mai apropiat moştenitor în linie masculină, pe Filip de Valois, fiul unui frate al lui Filip al IV-lea, Eduard al III-lea s-a gândit atât de puţin să declare război pentru a-şi apăra drepturile, încât a acceptat să vină la Amiens, să-i presteze rivalului său omagiu pentru Gasconia. Şi a făcut-o, contrar uzanţelor feudale, cu coroana pe cap şi purtând o mantie de catifea stacojie, brodată cu leoparzi de aur; dar Filip se mulţumi să protesteze de formă, iar Eduard s-a întors în Anglia mulţumit de onorurile care i s-au adus. În 1331 a confirmat, printr-o scrisoare patentă118, omagiul său direct119.

II. Dacă în 1340 şi-a asumat titlul de rege al Franţei şi a pus pe blazonul său crinii Franţei alături de leoparzii Angliei, a făcut-o la cererea orăşenilor din Flandra. Iată de ce: principalul produs al Angliei era lâna; principala ocupaţie a flamanzilor era ţesutul şi apretatul stofelor. Anglia agricolă şi Flandra manufacturieră trăiau în simbioză. Îndată ce regele Franţei păru să râvnească la Flandra şi îi impuse un comite francez, negustorii englezi se agitară. „Era vorba (scria Michelet), pentru rege, de succesiunea Franţei; pentru popor, de libertatea comerţului. Adunată în jurul Sacului cu lână, Camera Comunelor votă cu dragă inimă armate. Amestecul de industrialism şi cavalerism dă întregii acestei istorii un aspect bizar. Mândrul Eduard al III-lea, care la Masa Rotundă s-a legat prin jurământ să cucerească Franţa, ca şi această tagmă de cavaleri de-a dreptul nebună, care, în urma unui legământ, poartă un ochi acoperit cu postav roşu, nu este totuşi atât de nebună ca să lupte pe cheltuiala sa. Candoarea cruciadelor ţine de altă epocă; cavalerii de acum sunt de fapt comis-voiajorii negustorilor din Londra şi Gand”.

Dar negustorii din Gand ezitau să declare război regelui Franţei, suzeranul lor, frământaţi de scrupule cu atât mai mari cu cât se angajaseră să plătească două milioane de florini papei dacă ar fi comis această încălcare a îndatoririlor lor. Iacob Artevelde, şeful lor, găsi mijlocul să îmbine respectarea tratatelor cu violarea lor. Îl sfătui pe regele Angliei să pună alături de emblema de pe blazonul său emblema Franţei. Şi astfel aliatul flamanzilor, şi nu adversarul lor, ar deveni adevăratul rege al Franţei şi cel căruia îi prestau jurământ.

III. Războiul de o sută de ani a fost deci un război dinastic, un război feudal, un război naţional

118 Scrisoarea patentă se trimitea destinatarului în formă deschisă, deoarece cuprindea o comunicare de interes public, sau, în orice caz, fără caracter confidenţial. Comunicările cu caracter personal şi secret se trimiteau, dimpotrivă, sub formă de scrisori închise (litterae clausae).119 Omagiu direct, sau principal (în limba franceză hommage lige) - actul de omagiu care comporta totalitatea obligaţiilor vasalice şi, pe deasupra, prioritare faţă de alte obligaţii similare, către un eventual alt suzeran.

68

şi mai ales un război „imperialist”120. Obiectivul negustorilor englezi când îi dăruiră regelui douăzeci de mii de saci de lână pentru a acoperi cheltuielile de război era să-şi păstreze cele două zone de influenţă indispensabile comerţului lor: Flandra, cumpărătoare de lână, şi Bordeaux, producătoare de vin, banii încasaţi la Bruges şi la Gand fiind vărsaţi în schimbul butoaielor sosite din Bordeaux. În sfârşit, trebuie să adăugăm că războiul a fost popular în Anglia pentru că ducea armatele într-o ţară bogată, unde puteau prăda din plin. Eduard al III-lea şi baronii săi erau „floarea cavaleriei”, dar „scuturile lor cu blazoane serviră drept firmă unei întreprinderi de jaf”, ale cărui lamentabile ravagii se pot urmări în Froissart. „Şi fură englezii stăpâni pe oraşul Caen vreme de trei zile; şi trimiseră cu şalandele toată prada lor: stofe, bijuterii, veselă de aur şi argint şi alte bogăţii până la vasele lor cele mari... E de necrezut ce abundenţă de stofe au găsit englezii în oraşul Saint-Lô... Louviers era un oraş din Normandia unde se produceau multe stofe; era întins, bogat şi făcea comerţ mare, dar, nefiind oraş închis, fu călcat şi jefuit...”

„Întreaga Anglie era plină de lucruri capturate din Franţa, astfel că nu se găsea o femeie care să nu poarte vreo bijuterie sau să nu-i fi trecut prin mână vreo lenjerie frumoasă sau vreun pahar, o părticică din prada trimisă din Caen sau din Calais”.

IV. E interesant de observat că încă de pe atunci încep să apară principalele trăsături ale politicii engleze, impuse acestei ţări de poziţia sa, ca şi de firea poporului său:

a) Anglia are nevoie să fie stăpâna mării, căci altfel ea nu poate nici să-şi continue comerţul, nici să trimită trupe pe continent şi nici să ţină legătura cu trupele trimise anterior. Încă din primele zile ale acestui război, marinarii englezi din cele Cinci porturi deţin superioritatea şi ies învingători în bătălia de la Ecluse. Atâta timp cât îşi menţine superioritatea navală, Anglia triumfă uşor. Mai târziu, Eduard al III-lea îşi va neglija flota, francezii şi spaniolii se vor alia şi inferioritatea navală a Angliei va marca începutul înfrângerilor sale.

b) Anglia, neputând să trimită pe continent decât armate relativ puţin numeroase, încearcă să lupte împotriva adversarilor săi punând bazele unor ligi continentale cărora le furnizează subsidii. Astfel la începutul războiului de o sută de ani, Eduard al III-lea caută să-şi alieze împotriva Franţei nu numai comunele flamande, ci şi pe împărat. „Nu precupeţeşte în scopul acesta nici aur, nici ar-gint şi oferă bijuterii scumpe seniorilor, doamnelor şi domnişoarelor”.

V. Nereuşind să închege această coaliţie, era să ia hotărârea de a ataca Guyenne, când Sir Geoffrey de Harcourt îi atrase atenţia că Normandia nu era apărată. Astfel se explică debarcarea la La Hougue, cu o mie de nave, patru mii de cavaleri şi zece mii de arcaşi englezi şi galezi (1346). A fost un spectacol sfâşietor trecerea armatei prin această bogată provincie „care de mai multe generaţii nu cunoscuse războiul” şi ai cărei locuitori nu mai ştiau cum să se apere. În clipa aceea regele Angliei nu avea alt plan de război decât să devasteze cât mai mult Franţa de nord şi să se retragă prin Flandra, înainte ca regele Franţei să-şi fi strâns vreo armată. Dar, începând din Rouen, Eduard găsi toate podurile de pe Sena distruse şi nu putu trece decât pe la Poissy. Filip avusese timp să-şi cheme vasalii şi-i aştepta între Somme şi mare pe englezii care în momentul acela se crezură pierduţi. Victoriile pe care le repurtară la Crécy (1346) şi mai târziu la Poitiers (1356) îi uimiră şi-i umplură de un imens orgoliu. În 1347 puseră stăpânire pe Calais, care le asigura dominaţia asupra Canalului Mânecii şi pe care îl vor păstra două sute de ani, după ce vor fi expulzat aproape pe toţi băştinaşii şi-i vor fi înlocuit cu englezi. Aci se petrece emoţionanta povestire despre orăşenii din Calais121, care trebuie citită în Froissart, ţinând seama însă şi de rezervele lui Michelet.

VI. De ce au fost englezii mereu învingători în aceste campanii? Istoria războaielor este istoria unei îndelungate lupte între forţa de şoc şi proiectil. Forţa de şoc poate lua forma unei şarje de cavalerie, a unui asalt al infanteriei, al unui atac cu care blindate. Proiectilul a fost când o piatră aruncată cu praştia, când o săgeată, o ghiulea, un glonţ, un obuz, o torpilă. Succesul regimului feudal fusese inaugurat prin triumful unei trupe de şoc: cavaleria în zale. Feudalitatea va fi ruinată

120 Însuşi autorul, punând termenul „imperialist” între ghilimele, previne asupra sensului foarte general şi nu tocmai propriu în care îl întrebuinţează. De „imperialism” în sensul riguros - social-istoric - al cuvântului se poate vorbi numai de la sfârşitul secolului al XIX-lea.121 Eduard al III-lea a somat oraşul Calais să-i trimită cheile prin câţiva cetăţeni, îmbrăcaţi în haină de penitent şi cu ştreangul la gât, spre a fi spânzuraţi, ca pedeapsă pentru rezistenţa opusă. În caz contrar, ameninţa să radă oraşul de pe faţa pământului. Spre uimirea regelui, cinci orăşeni i s-au înfăţişat, gata să-şi sacrifice viaţa pentru salvarea cetăţenilor. Mişcat, Eduard al III-lea a cruţat atât oraşul cât şi pe cei cinci.

69

de artileria regală (ultima ratio regum) şi de două pedestrimi populare: arcaşii englezi, suliţaşii şi halebardierii elveţieni. Abia la sfârşitul secolului al XIII-lea arcaşii căpătară un loc important în armatele engleze. Arcul prea scurt al ţăranilor saxoni trăgea la mică distanţă şi n-avea destulă forţă de pătrundere pentru a opri o şarjă de cavalerie. Arbaleta, introdusă în Anglia, ca şi în Franţa de mercenarii străini, păruse o armă atât de periculoasă în secolul al XII-lea încât biserica ceruse, fără succes, interzicerea ei. Dar arbaleta cerea prea mult timp pentru reîncărcare. Între două descărcări, cavalerul putea străpunge linia. Dimpotrivă, arcul lung pe care Eduard I îl descoperise în cursul campaniilor din Ţara Galilor trăgea repede, proiectilul ajungea până la o distanţă de o sută şaizeci de metri şi putea ţiutui de şa coapsa unui cavaler îmbrăcat în zale. Eduard I, excelent comandant de oşti, ştiuse să grupeze cu îndemânare, în bătăliile pe care le-a purtat, cavaleria uşoară şi arcaşii de tip galic. Prin statutele privind slujba militară impusese tuturor micilor proprietari englezi folosirea arcului lung. Tenisul, bilele, popicele şi alte jocuri fuseseră declarate ilegale, pentru ca tragerea cu arcul să devină singura distracţie a supuşilor, „în afară de cei şchiopi şi cei neputincioşi”. Orice proprietar cu un venit funciar de patruzeci de şilingi trebuia să posede un arc şi săgeţi, părinţii fiind datori să-şi înveţe copiii să tragă cu el. Îi fu deci uşor regelui, în clipa în care avu nevoie de arcaşi pentru bătăliile sale în Franţa, să-i recruteze fie dintre voluntari, fie cerând comitatelor un anumit număr de oameni. Victoriile lui Eduard al III-lea se datorează superiorităţii ar-melor.

VII. În mod greşit regele Franţei este înfăţişat la începutul acestui război ca fiind mai „feudal” decât adversarul său. Nici un suveran nu putea fi mai feudal decât Eduard al III-lea, căruia îi plăcea ceremonialul cavaleresc, se fălea cu curtoazia lui, suspina după femei, jura să reînfiinţeze Masa Rotundă, în care scop construi turnul circular din Windsor şi înfiinţă Ordinul Jaretierei, compus din două grupe a câte doisprezece cavaleri, comandate unul de însuşi regele, celălalt de fiul său, Prinţul Negru. Dar continuându-şi jocul cavaleresc, ca şi bunicul său, Eduard al III-lea era un suveran realist. Îşi luase drept deviză: „It is as it is... Este aşa cum este”. Se dovedea un bun administrator, ceea ce nu era de altfel un mare merit, întrucât moştenise o monarhie bine organizată. Impozitele erau încasate cu uşurinţă, mai ales când era vorba de un război popular. Chiar şi ţăranii englezi, de trei secole încoace, îi urau pe francezi din cauza amintirilor ancestrale care datau de pe vremea cuceririi, a unei îndelungate dominaţii de către o nobilime şi o limbă ambele străine. Dimpotrivă, în Franţa ura faţă de Anglia s-a născut abia în toiul bătăliilor din războiul acesta. La început regele Franţei nu se putu bizui pe sprijinul poporului său împotriva invadatorului. Vilanul era nepăsător. Regele n-are nici măcar posibilitatea să recurgă la împrumuturi de la negustorii bogaţi, nici să sechestreze lâna. Multe state provinciale refuză să voteze taxele şi, când le votează, contribuabilii îşi manifestă împotrivirea. „Rezistenţa la impozite va duce la capitularea Franţei în faţa Angliei”. Din lipsă de bani, regele Franţei nu-şi poate strânge soldaţi. Vrând-nevrând, trebuie să se mulţumească cu cavaleria feudală, încă de pe atunci învechită şi care dispreţuia pedestrimea. Nici după Crécy nobilimea franceză nu vrea să admită ideea unei victorii a vilanilor. Deoarece şarja cavaleriei nu mai răzbeşte, ea încearcă la Poitiers să şarjeze ea însăşi pedestru: dar atacul acesta, oricât ar fi fost de curajos, eşuă în faţa arcaşilor.

VIII. Începând cu bătălia de la Poitiers (1356), în care regele Franţei, Ioan cel Bun, a fost făcut prizonier de Prinţul Negru, fiul cel mai mare al lui Eduard al III-lea, lecţia este în sfârşit înţeleasă. Armata franceză refuză lupta, se închide în castelele fortificate şi-l joacă pe adversar, care nu-i înarmat pentru războiul de asediu. La sate ţăranii încep să se sature de invazie. Jacques Bonhomme122 îi hărţuie pe englezi, el nu-i prinde pe seniori ca să ceară bani pentru răscumpărarea lor, cum fac soldaţii de meserie, ci îi ucide când are ocazia. Armata engleză rătăceşte fără a putea angaja o luptă. Trupele se plâng de această îndelungată campanie. În sfârşit, în 1361, regele Angliei face pace la Brétigny şi, după ce pretinde întreg regatul Franţei, se mulţumeşte cu Aquitania, comitatul de Ponthieu şi cu Calais. Era o pace ineficace, căci nu rezolva singura chestiune deosebit de serioasă - suveranitatea englezilor asupra provinciilor care nu mai voiau să fie engleze. În Périgord, în Armagnac, mulţi murmurau, şi pe bună dreptate, că regele n-avea dreptul să-şi cedeze vasalii. Notabilităţile din La Rochelle spuneau: „Ne supunem englezilor cu vorba: dar cu inima niciodată”. Rezistenţa aceasta conţinea germenele viitoarelor războaie şi prevestea eliberarea fi-nală a Franţei.

122 Unchieşul (cumătrul) Iacob - poreclă generică a ţăranului francez în evul mediu.

70

VCIUMA NEAGRĂ ŞI URMĂRILE EI

I. Începutul războiului de o sută de ani constituie pentru Anglia o perioadă de aparentă prosperitate. Furnizorii de alimente, armurierii, constructorii de nave fac avere. Jefuirea Normandiei duce la îmbogăţirea soldaţilor şi a familiilor lor. Nevoia de bani a regelui permite oraşelor şi indivizilor să cumpere libertăţi la preţuri convenabile. Situaţia vilanului, cu un secol înainte încă, începuse a se schimba cu repeziciune. Sistemul obligaţiilor în muncă fusese stânjenitor pentru ţăran, pe care-l împiedica să-şi lucreze pământul propriu. Dar nu era nici foarte comod pentru administratorul seniorului, care trebuia să organizeze munca folosind o mână de lucru intermitentă şi lipsită de răspundere. În secolul al XIII-lea apar două metode noi: sau vilanul plăteşte un înlocuitor care face, pentru el, munca obişnuită pe pământul domeniului; sau plăteşte seniorului o sumă de bani cu care administratorul angajează muncitori agricoli. E aproape arenda modernă, cu singura deosebire că banii plătiţi de ţăran reprezintă nu chiria pentru pământ, ci răscumpărarea unei servituţi.

II. Adevăratul arendaş nu întârzie să apară. Unii seniori, în loc să exploateze o „rezervă”, încredinţând regia unui administrator mai mult sau mai puţin cinstit, care să se îmbogăţească pe socoteala lor, găsesc că-i mai simplu să-şi parceleze domeniul şi să arendeze pământurile. Ţăranul, pe de altă parte, socoteşte că-i mai avantajos să cultive pământuri împrejmuite, constituite într-un lot compact, decât să muncească pe nişte parcele dispersate care-i fuseseră atribuite până atunci pe ogoarele comunale. Arenda plătită se numeşte în latină firma, o sumă fermă, de unde cuvintele fermă şi fermier. Două clase se dezvoltă atunci cu repeziciune în mediul rural englez: aceea a fermierilor, semiproprietari, liberi pe pământurile închiriate de ei, intermediari între cavaler şi fostul vilan, şi aceea a muncitorilor agricoli care au scăpat de şerbie, fie răscumpărându-se ei înşişi fie, în sfârşit, refugiindu-se timp de un an şi o zi într-un oraş proteguit printr-o cartă. Multă vreme de aci încolo seniorii şi parlamentele vor mai încerca să lege de pământ mâna de lucru, dar vor eşua. Căci, a doua zi după bătălia de la Crécy, un flagel va despopula Anglia şi va face mai puţin posibilă ca oricând restabilirea şerbiei.

III. Nu se ştie precis în ce au constat epidemiile de ciumă, care atât de multă vreme au pustiit lumea. Poate că numele acesta ascundea boli foarte diferite, mergând de la holeră şi ciuma bubonică până la gripa infecţioasă. Higiena lăsa de dorit, contagiunea se făcea repede, spaima era universală. Ciuma din secolul al XIV-lea a fost denumită ciuma neagră (Black Death) pentru că trupul bolnavului se acoperea de abcese de culoare închisă. Venea din Asia şi a atacat mai întâi insula Cipru prin 1347. În ianuarie 1348 domnea la Avignon, în august începuse a se întinde de pe plaja din Dorset spre câmpiile din Devon şi Somerset. Mortalitatea, deşi exagerată de cronicari sub imperiul emoţiei, a fost imensă. S-a scris despre sate în care nu mai rămăseseră destui oameni vii pentru a-i înmormânta pe cei morţi, în care muribunzii îşi săpau singuri gropile, în care muncile câmpului erau părăsite, şi oile, fără păstori, rătăceau pe şesuri. E probabil că a pierit o treime din populaţia Europei, adică aproximativ douăzeci şi cinci de milioane de fiinţe omeneşti. În Anglia epidemia a ţinut deosebit de mult. Staţionară în 1349, a reînceput în anul următor şi a redus populaţia regatului de la patru milioane la circa două milioane şi jumătate.

IV. Urmările economice ale unei despopulări atât de rapide trebuie să fi fost adânci. La sate ţăranii supravieţuitori s-au trezit deodată mai bogaţi, deoarece ogoarele comunale erau împărţite la un număr mai mic de participanţi. Mâna de lucru fiind redusă, zilierii deveniră pretenţioşi şi refractari. Seniorii, nemaigăsind muncitori care să lucreze pe domeniile lor, căutară să arendeze pământul. Numărul arendaşilor independenţi se mări şi, proprietarii fiind în panică, ei obţineau contracte de arendă avantajoase. Unii baroni acordau scutiri de arendă de teamă de a-i vedea pe arendaşi părăsindu-i. Câţiva îşi vândură la preţuri modice pământurile, ai căror proprietari deveniră ţăranii. Mulţi renunţară la agricultură pentru a se ocupa de creşterea oilor. Schimbarea aceasta, în aparenţă măruntă, constituie totuşi cauza primordială şi îndepărtată a naşterii Imperiului britanic. Căci dezvoltarea comerţului cu lână, nevoia de debuşeuri pentru acest comerţ, necesitatea de a-şi păstra stăpânirea asupra mărilor aveau să aducă după sine lenta transformare a unei politici insulare într-o politică navală şi imperială.

V. În zadar seniorii şi parlamentele încercară, în secolul al XIV-lea, să lupte prin regulamente

71

şi legi împotriva jocului firesc al mecanismului economic. Se votă un statut al lucrătorilor. Orice persoană având mai puţin de şaizeci de ani era obligată să meargă la munca câmpului în schimbul unui salariu dinainte de 1347 (salariu dinaintea ciumei). Erau scutiţi numai acei care îşi câştigau existenţa practicând în mod notoriu o meserie calificată, precum şi negustorii. Lordul avea drept de întâietate la munca foştilor săi şerbi; el putea trimite la închisoare pe cei care refuzau să-i cultive domeniul.

Orice senior care accepta să plătească un salariu mai mare decât cel dinaintea ciumei era pasibil de amendă. În schimb, produsele alimentare trebuiau să fie vândute lucrătorilor la preţuri rezonabile. S-a întâmplat şi cu legea asta ce se întâmplă cu toate legile care pretind să stabilizeze salariile şi preţurile: aplicarea ei a întâmpinat mari dificultăţi. Statutul lucrătorilor rămase în vigoare până la urcarea pe tron a Elisabetei; timp de două secole toate parlamentele se plânseră că statutul este încălcat; cu toate aceste plângeri, patronii şi lucrătorii se încăpăţânară să ocolească legea. În registrele castelelor de pe vremea aceea se vede că administratorii, după ce indicau preţul plătit pentru seceriş şi treierat, ştergeau cifra înscrisă şi o înlocuiau cu o alta, mai mică. Cel dintâi preţ e fără îndoială cel veritabil; al doilea era destinat să se pună în concordanţă cu legea. Un senior spunea unui ţăran: „Salariul dumitale va fi cel din 1347, pentru că orice altă înţelegere ar putea să ne aducă neplăceri, dar vei avea dreptul să trimiţi oile la păscut pe păşunile domeniului în mod gratuit”. Un al doilea acorda altfel de avantaje, şi concurenţa ducea la ridicarea salariilor. La câţiva ani după ciumă se constată că salariile agricole din toată ţara au crescut cu 50% pentru bărbaţi şi 100% pentru femei. În 1332 pământul aduce proprietarului său 20% din valoarea sa în bani; în 1350 profitul scade la 4 sau 5%.

VI. Ciuma, care a ruinat pe senior, l-a îmbogăţit pe micul arendaş. Nu numai că acesta a putut să cumpere pământuri sau să ia în arendă la preţuri convenabile, dar, pe când seniorul plăteşte mâna de lucru mai scump, arendaşul, care munceşte cu familia, nu suferă din cauza majorării salariilor. Pe piaţă, la târguri, îşi poate vinde legumele sau grâul la preţuri mai mici decât cele ale domeniului şi să realizeze totuşi un beneficiu serios. Şi zilierul e mai fericit decât înainte; dacă un senior riguros pretinde să-i impună statutul lucrătorilor, el fuge în pădure şi apoi caută să ajungă într-un alt comitat, unde nevoia de muncitori e atât de stringentă încât nu i se prea cer explicaţii amănunţite unui om care-şi oferă braţele de muncă. Astfel, în timp ce pe câmpul de bătaie arcaşul devine auxiliarul indispensabil al cavalerului, apoi învingătorul lui, pe ogoare ţăranul devine un asociat de care trebuie să se ţină seama. Mulţi se plângeau de asta: „Lumea merge din rău în mai rău - scria Gower123 în 1375 - când ciobanii şi văcarii cer mai mult pentru munca lor decât cerea înainte un administrator. Pe vremea mea muncitorii nu mâncau pâine de grâu. Se hrăneau cu fasole sau cu grăunţe mai ordinare şi nu beau decât apă; laptele şi brânza erau adevărate trufandale pentru ei. Atunci lumea era aşa cum trebuie să fie pentru oamenii de teapa asta. Trei lucruri sunt fără milă când le laşi s-o ia razna: inundaţia, incendiul şi mulţimea oamenilor de jos. A! vremuri, vremuri! încotro? căci poporul, care n-ar trebui să se ocupe decât de munca lui, pretinde să fie mai bine hrănit decât stăpânii...” În toate timpurile au existat asemenea plângeri, şi tot atât de zadarnice. Fie spre bucurie, fie spre întristare, adevărul e că sistemul feudal se clătina, subminat din toate părţile. Microbul ciumei negre determinase în numai câţiva ani o emancipare pe care în secolul al XII-lea spiritele cele mai îndrăzneţe nici n-ar fi putut s-o conceapă124.

VII. Dar înainte de a se transforma într-o inofensivă „gentry”125, nobilimea feudală se va încarna încă timp de un secol în nişte figuri cumplite. În vreme ce seniorul mijlociu sărăceşte, prin urmare slăbeşte, câţiva mari baroni devin nişte adevăraţi mici regi. Se căsătoresc între ei şi formează o castă închisă, legată de familia regală. Regii Angliei îşi iau atunci obiceiul de a asigura fiilor lor nişte domenii foarte întinse, alcătuite prin apanaje şi căsătorii. Prinţul Negru se însoară cu fiica contelui de Kent; un alt fiu al regelui, Lionel, devine conte de Ulster; un altul, Ioan de Gand, se căsătoreşte cu moştenitoarea familiei Lancaster (prima casă ducală) şi posedă zece castele

123 John Gower (circa 1330-1408) - poet englez124 E mai corect să considerăm că flagelul ciumei a avut o pondere în accelerarea procesului de disoluţie a vechilor forme ale relaţiilor dintre nobili şi ţărani, proces care în Anglia s-ar fi produs oricum şi în orice caz mai repede decât pe continent, datorită mai multor factori specifici - economico-sociali şi geografici. Aceştia au fost determinanţi, pe când ciuma a fost un factor secundar şi incidental. Dovadă faptul că ciuma a făcut ravagii şi în alte părţi ale Europei, dar relaţiile feudale bazate pe renta în muncă sau produse au persistat acolo mai mult decât în Anglia.125 Mică nobilime rurală.

72

fortificate, printre care celebrul Kenilworth, smuls familiei de Montfort. Contele de March are şi el vreo zece fortăreţe; contele de Warwick şi contele de Stafford, fiecare câte două sau trei castele. Lord Percy, conte de Northumberland, posedă câteva mărci din partea de nord în numele regelui, dar şi în numele lui propriu. Toţi aceşti mari seniori întreţin companii de soldaţi, care nu mai sunt vasali, ci mercenari şi pe care îi închiriază regelui pentru războaiele sale cu Franţa. În intervalul dintre campanii, soldăţoii aceştia, care se plictisesc, jefuiesc fermele, fură caii, violează femeile, se fac stăpâni pe domenii. În zadar parlamentul dă ordin magistraţilor să-i dezarmeze. Ar trebui un sheriff foarte îndrăzneţ care să ia armele din mâna acestor tâlhari. De altfel slujba de sheriff e în decădere. Sheriff-ul din secolul al XIV-lea nu mai este un mare senior, ci de cele mai multe ori un cavaler, numit împotriva voinţei sale şi care e foarte nerăbdător să treacă anul ca să lase altuia această corvoadă. Puţin câte puţin va fi înlocuit cu judecătorul de pace, funcţionar aristocratic şi benevol, magistrat amator care va juca mai târziu, în istoria ţării, un imens şi minunat rol. Dar în secolul al XIV-lea judecătorul de pace abia apare; sheriff-ul e neputincios; bandiţii nobili, „mândri copii ai lui Lucifer”, fac din casele lor vizuini de hoţi şi îşi hărţuiesc bieţii lor vecini.

VIPRIMII CAPITALIŞTI ENGLEZI

I. După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al corporaţiei a devenit şi el prea strâmt. Până în secolul al XIV-lea, lâna, principalul produs al Angliei, era exportată în Flandra, care o transforma în postav. Anglia fabrica şi ea ţesături pentru uzul poporului, dar subtilele secrete ale meseriei rămâneau în mâinile ţesătorilor din Bruges şi din Gand. Apoi se ivise o şansă de a muta în Anglia această îndeletnicire. Orăşenii flamanzi se certaseră cu seniorul lor; regele Franţei sprijinindu-l, meşteşugarii din Flandra fuseseră învinşi şi mulţi dintre ei nevoiţi să se expatrieze. Se îndreptaseră spre Anglia, aducând cu ei tradiţiile şi procedeele lor. Eduard al III-lea dorea să protejeze această industrie născândă; în 1337 interzise atât importul de postav străin cât şi exportul de lână. Aceasta a însemnat ruinarea Flandrei, căci pe atunci nu exista altă posibilitate de a procura lână în mari cantităţi decât din Anglia. Începând războiul cu Franţa, Eduard al III-lea nu mai putu menţine embargoul în toată rigoarea sa, pentru că, din motive politice, era silit să-şi mulţumească aliaţii flamanzi; dar impuse totuşi un tarif protecţionist.

Taxele percepute asupra ţesăturilor exportate din Anglia erau numai de 2%, pe când asupra lânii se ridicau până la 33%. Era o primă acordată fraudei. Unii negustori ocoliră legea scoţând din ţară oi netunse, dar parlamentul interzise traficul acesta. Planul lui Eduard al III-lea reuşi, şi producţia de postav deveni prima industrie engleză.

II. Sosirea unor postăvari flamanzi antrenă crearea în Anglia, cu toată existenţa ghildelor, a unor adevărate întreprinderi capitaliste. Producţia de postav e una din cele mai complexe, şi numărul operaţiilor necesare pentru transformarea lânei brute într-un produs finit, destul de ridicat. Lâna trebuia sortată, vopsită, amestecată, dărăcită, toarsă, ţesută, materialul ţesut trebuia degresat, călcat, scămoşat, tuns, curăţat de noduri şi, în sfârşit, presat pentru a căpăta strălucire. După concepţiile evului mediu, fiecare din aceste operaţii trebuia să fie făcută de o corporaţie deosebită. E uşor de înţeles ce complicaţii se iveau în cursul vânzărilor şi cumpărărilor care trebuiau să aibă loc de-a lungul acestor procese de transformare. Pentru executarea unei singure comenzi, era nevoie să se obţină acordul a cincisprezece corporaţii. Nimic mai ispititor pentru cel care lucrează la piuă sau pentru un negustor de postav decât să cumpere lână, s-o dea la tors şi la ţesut după comandă şi să supravegheze toate celelalte operaţii până la vânzare. Dar o astfel de concen-trare a muncii era contrară principiilor ghildelor. Nu trecu însă mult şi întreprinzătorii, ca să scape de aceste obstacole, se instalară la ţară. Acest nou tip de producător, care cumpără lână cu ridicata şi vinde produsul finit, va construi curând uzine. În secolul al XIV-lea existau la Barnstaple doi manufacturieri, care plăteau fiecare un impozit calculat la o producţie de o mie de baloturi pe an. Sub domnia lui Henric al VIII-lea, un oarecare Jack de Newbury va instala două sute de războaie de ţesut într-o singură clădire şi va folosi şase sute de muncitori.

III. Se apropie timpul când tinerii englezi cu spirit aventuros vor fi mai ispitiţi de comerţul în stil mare decât de războaiele cavalereşti. Într-o corporaţie din secolul al XIII-lea, un maistru avea viitorul asigurat, dar posibilităţi limitate. Preţurile de vânzare şi de cumpărare fiind controlate, nu putea să facă repede avere. Marii negustori de la finele evului mediu nu se mai supun unor reguli

73

prea prudente. Viaţa lor uimitoare impresionează imaginaţia populară. Ei iau locul cavalerilor rătăcitori din balade. Sir Richard Whittington, de trei ori lord-primar al Londrei, devine eroul unei legende. Rapsozii povestesc cum, biet orfan fiind, slujea la bucătăria unui mare negustor... Pe atunci era un obicei ca orice armator care trimitea o navă la mari depărtări să dea voie fiecăruia dintre servitorii săi să depună un obiect oarecare pe vas, dând astfel şi celor mai umili şansa de a fi binecuvântaţi de Dumnezeu... Dick Whittington n-are nimic altceva pe lume decât o pisică, şi-i dă drumul pe corabia ce urma să plece. Or, nava trage la ţărmul îndepărtat al unui regat barbar în care palatul regelui era năpădit de şoareci. La recomandarea căpitanului de vas, regele ia pisica şi, încântat de serviciile ei, ca să păstreze animalul, oferă pentru el de zece ori valoarea încărcăturii. Dick Whittington se trezeşte deodată mare bogătaş... Realitatea a fost mai puţin romantică; adevăratul Whittington, mare comerciant, a împrumutat regelui nişte bani şi, numit staroste al companiei negustorilor Etapei126, şi-a recuperat cu prisosinţă suma din drepturile vamale.

IV. William Canynges, comerciant de postav din Bristol, este un alt exemplar de acest tip nou de capitalist care face afaceri în lumea întreagă. Însuşi regele Angliei scria marelui maestru al cavalerilor teutoni şi regelui Danemarcei ca să recomande protecţiei lor pe supusul său devotat William Canynges. La Bristol acesta era vizitat de Eduard al IV-lea în propria sa casă. Avea sub ordinele sale opt sute de marinari şi a tocmit pe cheltuiala sa o sută de dulgheri şi zidari ca să clădească o biserică pe care a oferit-o oraşului său natal, Bristol. La bătrâneţe s-a călugărit şi a murit ca decan al colegiului din Westbury. Puţin câte puţin aceşti mari negustori englezi au luat locul Ligii hanseatice în ce priveşte afacerile continentale. Bancherii lombarzi şi florentini, care-i înlocuiseră pe evrei în Anglia, fură ei înşişi înlocuiţi de englezi. Bancherii Bardi din Florenţa se ruinaseră, de altfel, în serviciul regelui Eduard al III-lea. Împrumutându-i sume mari pentru campania sa în Franţa şi sosind scadenţa, el a refuzat pur şi simplu să restituie banii, astfel că din cauza războiului de o sută de ani au sărăcit numeroase familii florentine. Încă de pe atunci neutrii au descoperit cât e de periculos şi de lipsit de sens să împrumuţi bani beligeranţilor.

V. Sub influenţa marilor negustori, ghildele se transformă. Nu mai domneşte egalitatea. Îmbrăcămintea şi petrecerile ajung la un asemenea lux că numai cei mai bogaţi puteau să le facă faţă. Corporaţia comercianţilor de vin a primit într-o singură seară cinci regi la un banchet. Calfele de meşteşugari, care odinioară ar fi putut pretinde să devină maiştri, se văd îndepărtate de la aceasta. Ele încearcă să se apere creând „ghilde de lucrători”, care boicotează pe maiştrii răi. Apare astfel tendinţa de a se forma două clase distincte. Tot atunci încep şi scandalurile financiare. Negustorii din secolul al XII-lea n-au fost nici ei fără prihană şi destui au fost puşi la stâlpul infamiei, dar fraudele lor fuseseră mici pentru că afacerile erau simple şi uşor de controlat. O dată cu marele capitalism începe inevitabila cârdăşie dintre cei bogaţi şi puterea politică. În timpul bătrâneţii lui Eduard al III-lea, cel mai tânăr dintre fiii săi, Ioan de Gand, duce de Lancaster, se înconjoară de financiari fără scrupule. Un negustor bogat din Londra, Richard Lyon, intră prin mijlocirea lui în Consiliul privat şi devine şeful unei adevărate „bande”. Pe când toată lâna regatului trebuia să treacă prin portul Estaple (atunci Calais), unde se achitau taxele, Richard Lyon obţinu să-şi trimită lâna prin alte porturi, unde nu plătea nici o dare. El adună astfel o imensă bogăţie. Împreună cu lordul Latimer, prieten şi confident al ducelui de Lancaster, acaparează mărfurile care sosesc în Anglia şi fixează preţul la bunul său plac, astfel că unele mărfuri deveniră atât de rare în ţară că populaţia săracă abia avea cu ce trăi. Manopere cu totul contrare spiritului evului mediu, care crezuse în preţuri fixate, în beneficii limitate şi considerase drept crimă orice combinaţie destinată să ducă la urcarea preţului mărfurilor de consum. Dar acest spirit al evului mediu dispare; regele este acum sub dominaţia negustorilor; ei intră în parlamentele sale; numai ei alimentează vistieria. Politica externă dusă de aci înainte de Anglia va fi în favoarea lor127.

VIINEORÂNDUIELI ÎN BISERICĂ

126 Compania Etapei era o companie privilegiată de negustori, având monopolul negoţului prin portul dotat cu dreptul de depozit al mărfurilor care intrau în Anglia.127 E discutabil dacă o afirmaţie aşa de categorică se poate raporta la politica externă engleză de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Faptul e admis, de obicei, cam din epoca dinastiei Tudor (secolul al XVI-lea).

74

I. După invazii, biserica romană civilizase Anglia. Ea insuflase celor puternici un strop de moderaţie şi celor bogaţi un pic de milă. Apoi puterea şi bogăţia au corupt-o şi pe ea. Sfinţii trebuiseră s-o reformeze de câteva ori şi s-o readucă la virtuţile ctitorilor ei. Fiecare reformă fusese urmată de o nouă prăbuşire. Călugării din Cîteaux, ca şi acei din Cluny, fraţii cerşetori, ca şi călugării, au căzut pradă tentaţiilor secolului. În acel sfârşit al secolului al XIV-lea, când o lume întreagă, care avusese măreţia ei, termina prin a se descompune, biserica părea unul dintre cele mai bolnave organe ale corpului social. Ea mai dădu naştere în Anglia câtorva oameni mari, dar care erau mai curând administratori decât preoţi. Un episcop, proprietar a treizeci sau patruzeci de domenii, ştia să controleze de minune socotelile administratorilor săi, să slujească pe rege, fie în fruntea cancelariei, fie a vistieriei; nu se mai ocupa de loc de sufletele oamenilor. Marele poet englez al acelei epoci, Langland, critic cu atât mai înverşunat al bisericii cu cât era un catolic fer-vent, se plânge de toţi episcopii in partibus128 care furnicau atunci prin Anglia, prelaţi care poartă numele de Ninive sau Babylon, n-au fost niciodată prin diocezele lor şi se îmbogăţesc târnosind altarele sau ascultând spovedaniile care ar fi trebuit să fie făcute preotului parohiei.

Printre cei mai buni clerici, câteva conştiinţe neliniştite gândeau că biserica se îndepărta de doctrina creştinismului, că datoria unui preot era să ia drept pildă sărăcia evanghelică şi că, dacă trebuia să se dea Cezarului ce-i al Cezarului, nu era un motiv să se uite că Dumnezeu este deasupra Cezarului. „În fond se ciocneau două concepţii despre biserică: aceea a lui Grigore al VII-lea şi aceea a sfântului Francisc din Assisi, a bisericii evanghelice şi a clerului cezarian”.

II. În Anglia, cu cât episcopii şi călugării se îmbogăţeau, cu atât preoţii parohiilor erau şi mai nevoiaşi. În principiu preoţii trebuiau să trăiască din zeciuială şi să scoată din ea pomenile şi cheltuielile de întreţinere ale bisericii. Dar seniorii care dispuneau de o parohie îşi făcuseră obiceiul de a „redistribui” veniturile, adică de a le atribui unui episcop sau unei abaţii. Vicarul nu mai primea în acest caz decât nişte sume infime. După marea ciumă deveni imposibil să se găsească preoţi pentru parohiile cele mai sărace. Un statut analog cu cel al lucrătorilor interzicea, pentru a evita concurenţa, să li se plătească mai mult de şase livre pe an; statutul n-a fost respectat şi încasau până la douăsprezece livre, dar sărăcia lor tot mare era. Astfel că mulţi dintre ei erau ignoranţi, mai preocupaţi să vâneze un iepure pe câmpul vecin decât să-i educe pe enoriaşi. Unii închiriau prezbiteriul unui fermier şi nici nu locuiau în parohie. Slabele lor beneficii ocazionale erau acaparate de ordinele călugărilor cerşetori, ai căror „fraţi” alergau prin ţară şi se însărcinau să spună liturghia în mănăstiri. Trebuie citit nemilosul portret făcut de Chaucer călugărului care umblă din sat în sat, intră în fiecare casă, cunoaşte fiecare gospodină din drumul său, cere făină, brânză, carne de vacă „sau orice altceva; n-avem dreptul să alegem”, apoi notează cu grijă pe o tăbliţă de ivoriu numele binefăcătoarelor, ca să se roage pentru ele, şi, îndată ce iese din sat, şterge râzând toate numele. Şi nu numai „fratele” făcea astfel concurenţă preotului, dar se mai vedeau circulând prin satele Angliei „iertătorii” care veneau din Roma, purtători ai unor scrisori pecetluite cu sigiliul pontifical, scrisori care le dădeau dreptul să ierte păcatele şi să acorde indulgenţe acelora care le cumpărau relicve. Chaucer, căruia falsa religie îi stârneşte mereu verva, ni-l arată pe „iertător” predicând pe tema: „Radix malorum cupiditas... Rădăcina tuturor relelor este lăcomia”, şi vânzând apoi sătenilor dreptul de a săruta o cutiuţă oarecare de cristal, în care se afla un os şi nişte zdrenţe.

III. Acelaşi amestec de cupiditate şi religie îi indignează pe Chaucer şi Langland când descriu curţile de judecată ecleziastice. Un arhidiacon avea atunci dreptul să citeze înaintea curţii sale orice persoană din dioceză vinovată de un delict moral, în special de adulter. Se pot imagina abuzurile unei atari puteri. Uneori tribunalul ecleziastic era atât de venal încât cei mai mari păcătoşi din dioceză nu aveau decât să plătească un abonament anual ca să fie lăsaţi în pace; se întâmpla uneori ca arhidiaconul să fie om cinstit, dar ca aprodul său, summoner, prea bine informat asupra viciilor compatrioţilor săi, să exercite asupra credincioşilor un adevărat şantaj, ameninţându-i cu citarea în faţa curţii dacă nu i se cumpăra tăcerea. La început curţile condamnau pe vinovaţi la penitenţă sau la pelerinaje. „Pocăinţa era sfântă pentru penitenţi şi pelerinajul a fost o mare forţă socială”. Pe drumul spre Canterbury se întâlneau cavalerul, negustorul, ţesătorul, călugăriţa, medicul, se întreţineau frăţeşte şi, stând de vorbă unii cu alţii, cizelau în acelaşi timp limba şi sufletul englez. De asemenea, pelerinajele făcură cunoscute multor englezi ţările străine. În opera lui Chaucer târgoveaţa din Bath a fost la Ierusalim, la Roma, la Santiago de Compostella şi la

128 Episcop care nu-şi avea reşedinţa acolo unde era numit. Purta numai titlul, avea drept la venituri episcopale, dar se întâmpla să nu meargă niciodată să-şi vadă enoriaşii.

75

Colonia şi are mii de istorisiri de făcut cu privire la călătoriile ei. Dar puţin câte puţin a intrat în obicei răscumpărarea penitenţelor şi a pelerinajelor cu amenzi băneşti. Scepticul Chaucer, piosul Langland şi teologul Wyclif condamnă de comun acord această scandaloasă vânzare de iertări a păcatelor. Monarhia însăşi se arată ostilă tribunalelor ecleziastice, suspectate totdeauna de cârdăşie cu Roma. Eduard al III-lea editează în 1353 celebrul statut Praemunire, care asimilează cu trădarea fapta unui supus englez care solicită sau acceptă o jurisdicţie străină. (Denumirea legii vine de la formula somaţiei: „Praemunire facias... Pune-i în vedere cutăruia...”).

IV. Wyclif (aproximativ 1320-1384), spirit îndrăzneţ, reformat multă vreme înainte de Reformă, magistru al husiţilor din Boemia şi puritan înainte de a fi existat cuvântul, aparţinuse la începutul carierei sale „bisericii cezariene”. Fusese în serviciul coroanei, trimis ca ambasador la Bruges, apoi devenise la Oxford unul din teologii cei mai celebri ai universităţii. Izbit de imoralitatea de pe vremea sa, ajunse la concluzia că, pentru a-i reda bisericii virtuţile, trebuia despuiată de bunuri şi readusă la sărăcia primitivă. Apoi deveni şi mai îndrăzneţ în gândurile sale. În cartea sa: De domino divino, el arăta că Dumnezeu este suveranul universului şi dă puterea sa ca feud unor şefi lumeşti. El deleagă astfel puterea sa unor fiinţe imperfecte, papi sau regi; tuturor acestora creştinul trebuie să le dea ascultare. „Pe pământ Dumnezeu trebuie să asculte de diavol”. Dar fiecare creştin deţine de la Dumnezeu puţin din dominium-ul său. El trebuie să se adreseze direct tribunalului lui Dumnezeu dacă reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ nu-i fac dreptate. Omul poate fi salvat nu prin ceremonii, indulgenţe şi căinţă, ci prin meritele sale, adică prin faptele sale. Wyclif cita adeseori un text al sfântului Augustin: „Ori de câte ori un cântec mă farmecă mai mult prin viersul lui decât prin ceea ce se cântă, recunosc că făptuiesc o gravă greşeală”. Predica i se părea a fi partea esenţială a oricărui serviciu divin. Printr-o predică serioasă (şi nu distractivă, cum erau predicile „fraţilor”), credincioşii pot fi aduşi la căinţă şi la o viaţă creştinească.

V. Wyclif nu fusese înainte decât un profesor ceva mai îndrăzneţ, tolerat de biserică, întrucât era susţinut de ducele de Lancaster şi de Universitatea din Oxford. El deveni, fără doar şi poate, un eretic când negă transsubstanţierea, adică dogma prezenţei reale în cuminecătură. Acestei doctrine, el îi opunea aceea a consubstanţierei, adică a prezenţei simultane a pâinii materiale şi a trupului lui Hristos. Însemna o profanare a miracolului slujbei religioase şi papa nu putea tolera această doctrină fără a periclita tot edificiul bisericii. Wyclif, condamnat fiind, repudie autoritatea pontificală şi, în ultimii săi ani, propovăduia că Biblia este singurul izvor al adevărurilor creştine. Pentru a o răspândi puse să fie tradusă în engleză (căci nu existau decât traduceri latine şi franceze, neînţelese de oamenii de jos). Apoi îşi formă discipoli, care trebuiau să trăiască în aceeaşi sărăcie în care au trăit primii fraţi ai sfântului Francisc. „Preoţii săraci ai lui Wyclif au fost la început oameni cu universitate, hotărâţi să-şi dea viaţa pentru salvarea bisericii; dar apoi traiul aspru li se păru prea chinuitor unor tineri bogaţi şi cultivaţi. Wyclif nu le dădea voie să aibă vreun ban asupra lor; nici nu puteau lua cu ei un sac - cum făceau fraţii - în care să-şi pună darurile; nu aveau voie să primească decât hrană, şi numai atunci când îi simţeau nevoia. Îmbrăcaţi în rase lungi de lână brută, în picioarele goale, umblau din sat în sat, predicând neobosiţi doctrina lui Wyclif. Curând dis-cipolii fură recrutaţi dintre săraci. E uşor de imaginat ce răsunet aveau la ţară tinerii aceştia înfocaţi care predicau sărăcia şi egalitatea. Venise o vreme când ţăranii începuseră să discute prin cârciumi despre cărţile sfinte. În această Biblie care le-a fost deodată revelată, ei găseau imaginea unei grădini ancestrale şi paradisiace în care nu existaseră nici nobili, nici vilani. „Când Adam săpa, când Eva torcea, unde se afla atunci nobilul?” După ciuma neagră, sămânţa aceasta cădea pe pământ roditor.

VI. Nimic nu îngăduie să măsori mai bine deosebirea dintre asprimea bisericii faţă de eretici, începând din secolul al XV-lea, şi relativa sa indulgenţă, pe vremea când mai era sigură de puterea sa, decât acest fapt: Wyclif, deşi condamnat pentru erezie în 1382, rămase până la moartea sa, care avu loc doi ani mai târziu, rector la Lutterworth şi nu fu tulburat deloc. Arhiepiscopului Courtenay i-a fost destul de greu să împiedice pe adepţii lui Wyclif să continue a preda la Oxford. Mândră de tradiţiile sale de libertate, puternică datorită sprijinului studenţilor, universitatea a rezistat. Conducătorii ei se considerau mai curând profesori decât ecleziastici. „Ea n-a fost, ca în secolul următor, un instrument folosit de biserică pentru a impune spiritului naţional doctrina sa, nici, ca sub Stuarţi, un corp de funcţionari în slujba coroanei. Secularii şi călugării se sfâşiau între ei, şi secularii, adepţii lui Wyclif, erau mai puternici. Ca că cedeze, a fost nevoie ca însuşi regele să-i dea această sarcină cancelarului şi să ameninţe universitatea că-i retrage privilegiile. Atunci adepţii lui Wyclif făcură act de supunere şi Oxford încetă pentru multă vreme să mai fie un centru al

76

gândirii libere.

VII. În ţară, „preoţii săraci”, pe care catolicii drept-credincioşi i-au supranumit lollarzi, sau guralivi, fură pentru Wyclif discipoli mai credincioşi decât profesorii din Oxford. Nu numai poporul, dar şi mulţi cavaleri, indignaţi de bogăţia bisericii, îi primeau cu bunăvoinţă şi-i proteguiau împotriva episcopilor. Aceştia obţinură cu multă greutate ajutorul sheriff-ilor şi al justiţiei civile împotriva ereziei. Când regele făgădui sprijinul său, Camera Comunelor protestă la început. Ea cedă când în clasele diriguitoare se infiltră părerea că lollarzii deveneau un pericol social şi ameninţau atât bogăţia cât şi credinţa. În 1401 fu votat statutul: De Heretico comburendo, care confirma dreptul bisericii de a da pe eretici pe mâna călăilor să-i ardă pe rug. Atunci începură persecuţiile; victimele erau mai ales oameni săraci, croitori, tăbăcari, a căror crimă consta când din negarea împărtăşaniei, când din convocarea unor prieteni în timpul nopţii pentru a le citi o versiune engleză a evangheliei, când din refuzul de a da ascultare poruncilor bisericii care nu se aflau în acea carte. Se întrevăd, printre aceste mărturii, o viaţă spirituală pasionată, discuţii secrete cu privire la misterele credinţei purtate între negustori, soţiile şi servitorii lor, adeseori lollardismul îngâmfat al unui gentilom. În faţa ameninţării cu tortura, mulţi retractau. Alţii rămâneau de neclintit; în 1410 s-a putut participa la o scenă extraordinară. Un nenorocit de meşteşugar, condamnat la ardere pe rug, găsi în piaţa Smithfield (locul obişnuit al acestor execuţii) nu numai vreascurile, ci şi pe moştenitorul tronului. Tânărul prinţ Henric (viitorul Henric al V-lea) discută vreme îndelungată şi foarte serios cu croitorul Badby, făgăduindu-i viaţa şi bani dacă abjură. Dar în zadar. De două ori fură aprinse vreascurile, după care prinţul lăsă victima în voia soartei. Se manifesta de pe atunci spiritul judecătorilor Ioanei d'Arc: dorinţa sinceră de a salva ereticul de el însuşi, o fermitate nemiloasă faţă de erezie.

VIIIREVOLTA ŢĂRANILOR (1381)

I. Domnia lui Eduard al III-lea începuse printr-un lung şir de victorii maritime şi militare. Curajul personal al regelui şi al fiului său mai mare, Prinţul Negru, făcuse din ei eroi naţionali. Cincisprezece ani după tratatul de la Brétigny, Anglia nu mai era decât o ţară umilită şi nemulţumită. Bătrânul rege se ramolea în braţele unei frumoase cameriste, Alice Perrers, căreia îi dăruia bijuteriile coroanei. Prinţul Negru, bolnav, după multe lupte a trebuit să părăsească pe o litieră guvernământul Aquitaniei şi se stingea încet, încet. Al treilea fiu al regelui, Ioan de Gand, redutabilul duce de Lancaster, se aliase cu Alice Perrers şi guverna ţara, sprijinindu-se pe o bandă de prevaricatori. Aproape tot ce se cucerise fusese pierdut. Pe tronul Franţei se găsea un rege mare, Carol al V-lea, care refăcuse marina ţării şi ai cărui generali - Du Guesclin, Clisson - înţeleseră că secretul victoriei era, în războiul acesta, să nu dea nici o bătălie dacă nu mergeau la sigur. Îi lăsau, prin urmare, pe englezi să se epuizeze cutreierând ţara, incendiind oraşele, masacrând ţărani dezarmaţi. „Furtuna va trece”, spunea Carol al V-lea, şi într-adevăr începu să se întrevadă că succe-sele englezilor de la Crécy şi Poitiers nu dăduseră adevărata măsură a forţelor celor două regate. Cucerirea şi ocuparea unui imperiu continental depăşeau forţele Angliei, care „nu era destul de puternică - nici în oameni, nici în bani - ca să ocupe în permanenţă primul loc în Europa”. În fine, şi acesta-i faptul cel mai important, Anglia nu mai era stăpâna mării, fără de care înceta să mai fie invulnerabilă. Stângăcia Prinţului Negru, mai slab ca diplomat decât ca soldat, dusese la alianţa regelui Castiliei şi a regelui Franţei. Flota lui domina Golful Gasconiei şi Canalul Mânecii. Nu numai că o flotă engleză a fost nimicită la La Rochelle, dar navele franceze intrau nestingherite pe Tamisa, flotilele franceze devastau oraşele de pe coastă şi incendiau satele de pescari. Singurul mijloc de apărare a Angliei consta în a chema la arme populaţia de pe coaste prin focuri aprinse pe înălţimi. Metodă care lăsa timp suficient năvălitorilor să debarce, să acţioneze şi să fugă.

II. În zăpăceala şi disperarea tuturor, numai Camera Comunelor arăta oarecare curaj. Despărţirea parlamentului în două Camere era acum un obicei bine statornicit. Cavalcadele gentilomilor de la ţară, sosind la Londra pentru sesiunea parlamentară, deveniseră pentru orăşenii capitalei un spectacol familiar. La sesiunile Camerei Comunelor participau regulat două sute de orăşeni, reprezentând o sută de „burguri”, şi şaptezeci şi patru de cavaleri, reprezentând treizeci şi şapte de comitate. Aceştia din urmă, deşi mai puţin numeroşi, dominau şi decideau, căci ei reprezentau forţa reală. Ei au fost aceia care, în parlamentul din 1376, denumit „parlamentul cel

77

bun”, au avut cutezanţa să ceară socoteală ducelui şi clicii sale, să pretindă îndepărtarea Alicei Perrers şi să invite pe bătrânul rege să asigure apărarea maritimă a ţării. Poate că ar fi fost mai puţin temerari dacă nu s-ar fi simţit susţinuţi de populaţia Londrei, violent ostilă ducelui, şi dacă, pentru mai multă siguranţă, n-ar fi chemat să delibereze împreună cu ei câţiva lorzi pe care-i socoteau favorabili cauzei lor. Li se făcură promisiuni, căci trebuiau îmbunaţi pentru a se putea umple vistieria. Dar îndată ce se termina sesiunea, membrul parlamentului devenea iar un simplu cavaler. Ducele îl aruncă pe speaker în închisoare; Alice Perrers, care făgăduise că n-are să-l mai vadă niciodată pe rege, îşi reluă locul lângă el; episcopii, care juraseră s-o excomunice, nu mişcară un deget. Când, în 1377, regele muri, toată opera „parlamentului cel bun” era distrusă. Eduard al III-lea n-a fost regretat, bătrâneţea sa jalnică a făcut să se uite isprăvile din tinereţe. Totuşi regele Franţei, vrând să onoreze pe înaltul adversar, a poruncit să se celebreze la Sainte-Chapelle un serviciu divin pentru odihna sufletului regelui Angliei.

III. Prinţul Negru murind înaintea tatălui său, moştenitor legitim deveni nepotul lui Eduard al III-lea, Richard al II-lea, supranumit Richard de Bordeaux. Era un copil frumos şi inteligent, dar care nu putea domni personal decât peste câţiva ani. Redutabilii săi unchi, ducii de Clarence şi Lancas-ter, urmau, aşadar, să devină consilierii săi, poate rivalii săi. Cu multă demnitate, stând lângă cadavrul bunicului său, el obţinu ca trimişii cetăţii Londra şi unchiul său Lancaster să schimbe sărutul păcii. Din primul an al domniei sale, Richard va avea prilejul să arate un curaj şi o prezenţă de spirit surprinzătoare, căci în acel an129 izbucni o răscoală, o răzmeriţă ţărănească, care ar fi putut să se transforme în revoluţie. De multă vreme o nemulţumire ascunsă mocnea la ţară. Nu pentru că ţăranii ar fi fost mai nenorociţi; dimpotrivă, în timpul ultimilor zece ani, salariile se urcaseră, pe când preţurile scăzuseră. Dar oamenii încetaseră să mai aibă încredere în sistemul care-i ţinea în şerbie. Cunoscuseră ruşinea păţită de bătrânul rege, înfrângerile suferite de seniorii lor în Franţa, raidurile flotilelor franceze. „Preoţii săraci” ai lui Wyclif le vorbiseră de bogăţiile scandaloase ale abaţilor. Un poem scris în limba poporului, Petru plugarul de Langland, fusese răspândit în toată ţara.

Langland nu era un revoluţionar, era un om pios şi admira viaţa monastică, dar zugrăvea soarta poporului cu un realism atât de sumbru şi luxul celor mari cu atâta dispreţ şi ostilitate, încât mii de ţărani ca Petru plugarul, ascultând aceste versuri, se simţeau mişcaţi. În anul 1381 se ţineau la sate nenumărate consfătuiri secrete, circulau din comitat în comitat mesaje misterioase care duceau ordinele „Marii Societăţi”, agitatorii clerici şi mireni predicau în acelaşi timp reforma bisericii şi răscularea ţăranilor. Statutul lucrătorilor le întreţinea exasperarea. În fiecare zi, pe alt domeniu, ţăranii intrau în conflict cu un senior sau cu administratorul lui, care voia să-i oblige să secere pentru doi sau trei penny pe zi. Pedepsele prevăzute de această lege absurdă împotriva acelora care refuzau munca alungau de pe câmp ţărani care până atunci fuseseră nişte plugari liniştiţi, transformându-i în vagabonzi care rătăceau prin păduri, demoralizaţi fiindcă se trezeau dezrădăcinaţi. „Vilanul care fuge e un personaj tot atât de obişnuit în Anglia secolului al XIV-lea ca şi sclavul care îşi ia câmpii în America secolului al XIX-lea; în ambele cazuri răzvrătirile acestea din ce în ce mai numeroase sunt semnul voinţei de libertate ale unei clase întregi”.

IV. Froissart ne-a păstrat discursurile celui mai cunoscut agitator din 1381, capelanul John Ball: „Acest John Ball avea obiceiul ca, în zilele de duminică, atunci când lumea ieşea din biserică, după liturghie, să vină la cimitir. Acolo aduna poporul în jurul lui şi-i predica spunând: «Oameni buni, lucrurile nu pot merge bine şi nu vor merge bine în Anglia atâta timp cât bunurile nu vor fi puse în comun, atâta timp cât vor exista vilani şi gentilomi şi nu vom fi cu toţii egali. De ce acei cărora le spunem seniori sunt stăpâni mai mari decât noi? Ne tragem doar cu toţii din acelaşi tată şi aceeaşi mamă, din Adam şi Eva. Cum de pot spune şi cu ce pot dovedi că ei sunt mai curând stăpâni decât noi, în afară de faptul că ne pun pe noi să arăm, să cultivăm pământul, ca ei să aibă ce cheltui? Ei se îmbracă în catifea şi noi în postav prost; pentru ei vinul, mirodeniile şi pâinea cea mai bună, pentru noi secara, tărâţele şi paiele şi, ca băutură, numai apa; ei se odihnesc în castele frumoase, iar pe noi ne bat ploile şi vânturile de pe câmp; şi de la noi, din munca noastră le vine tot ce-i de trebuinţă pentru traiul lor. Să ne ducem la rege. E om tânăr. Să-i arătăm din nou în ce robie trăim. Să-i spunem că vrem să fie altmintrelea, iar dacă nu, vom îndrepta noi înşine lucrurile»”.

V. Aşa obişnuia să vorbească John Ball în fiece duminică, când lumea ieşea de la liturghia din

129 De fapt, marea răscoală ţărănească n-a izbucnit în primul an al domniei lui Richard al II-lea, ci numai în al patrulea.

78

sat; plecând de acolo, mulţi murmurau: „Adevăr grăit-a”. Totuşi, cererile ţăranilor fură mai puţin co-muniste decât predicile lui John Ball. Ei cereau numai libertatea persoanei lor şi înlocuirea tuturor corvezilor printr-o redevenţă de patru penny de acru. Cauza imediată a revoltei a fost o taxă pe care sfetnicii coroanei, procedând în mod foarte stângaci, voiau s-o mai încaseze o dată, deoarece colectorii nu strânseseră prima oară destui bani. Când ţăranii îi văzură iar pe trimişii regelui şi când aceştia voiră să-i aresteze pe cei recalcitranţi, un sat întreg se supără şi-i puse pe fugă. Apoi, înspăimântaţi de fapta lor, ţăranii luară calea codrului. Acolo trăiau nenumăraţi inşi certaţi cu legea din cauza necugetatei aplicări a Statutului lucrătorilor. O armată gata pregătită pentru o răscoală. Din sat în sat zbura cuvântul de ordine atât de aşteptat: „John Ball salută pe toţi şi vă dă de ştire că a sosit clipa”. În câteva zile Essex şi Kent luară foc. Rebelii jefuiau casele, ucideau pe partizanii du-celui şi pe oamenii legii. Ideea lor fixă era să distrugă urmele scrise ale şerbiei lor. În castelele pe care le ocupau, ardeau registrele şi cartelele. În faţa puhoiului, nobilii, ciudat de incapabili să organizeze o rezistenţă, fugeau; curând ţăranii şi cei certaţi cu justiţia intrară în oraşe. Seniorii, la rândul lor, se ascunseră în păduri. Orăşenii îi primiră destul de bine pe insurgenţi. La Canterbury, citadinii şi sătenii uniţi plătiră câteva datorii vechi, decapitând pe cei pe care-i urau. Apoi armata aceasta informă începu marşul asupra Londrei. Acolo se afla tânărul rege, pe care şefii revoltei îl considerau favorabil lor şi despre care mulţi nu ştiau altceva decât că este un copil şi că trebuia apărat de unchiul său, Ioan de Gand, cel mai urât dintre toţi marii seniori. Trebuie să ţi-i închipui mergând pe poteci, grupaţi pe oraşe şi sate, purtând bâte, săbii ruginite, topoare, arcuri demodate şi săgeţi fără aripi.

VI. Regele şi credincioşii lui se refugiară în Turnul Londrei. Oraşul propriu-zis era uşor de apărat; puntea care-l separa de ţărm avea o parte mobilă la mijloc şi ar fi fost suficient s-o ridice. Dar un alderman care ţinea cu revoltaţii le dădu drumul, cu toate că primarul, care era de partea ordinii, se opunea. Urmară îndată nişte scene îngrozitoare de stradă. Ţăranii deschiseseră porţile închisorilor şi, aşa cum se întâmplă în toate răzmeriţele, ceata bandiţilor ieşi din umbră ca să jefuiască şi să omoare. Se instală un butuc în Cheapside şi începură să zboare capete. Un întreg cartier de flamanzi fu masacrat fără altă pricină decât aceea că erau străini. Casa lui Ioan de Gand fu incendiată. Numai tânărul rege era în graţiile norodului. Încă din prima zi, urcat pe o corabie, pornise să dojenească mulţimea - fără să debarce - şi fusese aclamat. Fără să se ştie de ce, era idolul acestor nenorociţi, iar el avea să tragă din această popularitate mari foloase. El le dădu rebelilor o primă întâlnire la Mile's End, într-o câmpie vecină cu Londra, şi acolo se făcu că le acordă tot ce cereau. Treizeci de slujbaşi începură să redacteze zapisele de dezrobire şi să le pecetluiască cu sigiliul regelui. Ţăranii aveau încredere în pergamente. Pe măsură ce fiecare grupă îşi primea hrisoavele, părăsea triumfătoare câmpia şi se întorcea la Londra, fluturând flamurile regale care le fuseseră distribuite. E cert că sfetnicii lui Richard nu avuseseră o clipă intenţia să socotească valabile concesiunile smulse în urma jafurilor şi a asasinatelor. Ei căutau să câştige timp. Noi crime aveau să-i silească să treacă repede la ofensivă.

VII. În timp ce regele nu se afla în turn, rebelii au pătruns înăuntru; capul arhiepiscopului de Canterbury şi acela al vistiernicului fură înfipte la intrarea pe podul Londrei. Trebuia cu orice preţ îndepărtată mulţimea setoasă de sânge şi care-şi ieşise din fire. Numeroase grupe de ţărani, mulţumite de zapisele lor, părăsiseră oraşul. Mai rămăseseră câteva mii, fără îndoială cei mai aprigi, care voiau să continue jaful. Dar soseau din toate părţile cavaleri şi orăşeni pentru a se aduna în jurul regelui. Un nou loc de întâlnire fu fixat rebelilor pentru a doua zi: târgul de cai de la Smithfield. Copilul-rege apăru călare în piaţă, urmat de primarul Londrei şi de o întreagă escortă. La celălalt capăt al pieţei erau „oamenii blajini”, înarmaţi cu arcuri. Şeful lor, Wat Tyler, veni călare în faţa cortegiului regal. Ce s-o fi întâmplat atunci? Cronicarii diferă în relatările lor. Desigur că a fost insolent şi, deodată, primarul Londrei, care purta o armă sub mantie, se mânie şi-l doborî dintr-o lovitură în cap. Îndată ce căzu, oamenii regelui îl înconjurară pentru ca bandele de la celălalt capăt al pieţei să nu vadă ce s-a întâmplat. Dar ele apucaseră să vadă şi începură îndată să se înşiruie în ordine de bătaie şi să întindă arcurile, când tânărul rege făcu un gest eroic, neaşteptat, cu bune consecinţe. El îşi părăsi oamenii şi plecă de unul singur, spunându-le: „Rămâneţi aici şi nimeni să nu mă urmeze”. Apoi, înaintând spre rebeli, le spuse: „Nu aveţi alt comandant decât pe mine. Eu sunt regele vostru. Fiţi pe pace”. Vederea acestui copil frumos, care venea spre ei liniştit şi încrezător, îi dezarmă pe insurgenţi, care n-aveau nici şef şi nici un plan. Richard se puse în fruntea lor şi-i duse afară din oraş. Aşa ,cel puţin, istoriseşte Froissart.

VIII. Asasinii şi jefuitorii nu prea merită milă. Dar printre ţăranii din 1381 erau mulţi oameni de

79

treabă care socoteau că apără o cauză justă. Pe aceştia nu-i putem vedea fără emoţie urmând, într-un patetic şi încrezător cortegiu, frumosul rege-copil care-i duce la suplicii. Căci represiunea avea să fie tot atât de crudă ca şi insurecţia. Îndată ce cetele răzvrătite fură împrăştiate şi ţăranii întorşi în satele lor, regele şi judecătorii săi merseră din comitat în comitat în vederea unor sângeroase judecăţi. Rebelii fură spânzuraţi cu sutele. La Londra, pe butucul instalat de ei înşişi în Cheapside, vinovaţii din zilele de măcel şi mulţi nevinovaţi fură decapitaţi. Rudele victimelor, până şi femeile, cerură îngăduinţa, pentru a gusta şi mai mult răzbunarea, să execute ei înşişi pe călăii din ajun. Teroarea claselor diriguitoare fu îndelungată; merse până acolo încât interzicea fiilor de vilani să intre în universităţi. Cavalerii şi orăşenii liberali (au existat totdeauna) îşi pierdură orice autoritate în parlament. Dar spiritul de independenţă al poporului englez nu pieri şi sfârşi prin a triumfa. Statutul lucrătorilor căzu în desuetudine la sfârşitul secolului şi judecătorii de pace fură însărcinaţi să rezolve prin bună înţelegere chestiunile referitoare la salarii. În sfârşit, sub domnia Tudorilor şerbia fu abolită şi, „sub domnia lui Iacob I, deveni o maximă legală că orice englez este un om liber”.

IXA DOUA PARTE A RĂZBOIULUI DE O SUTĂ DE ANI

Richard al II-lea (1377-1399),Henric al IV-lea (1399-1413),Henric al V-lea (1413-1422),Henric al VI-lea (1422-1461).Englezii izgoniţi din Franţa

I. Regele-copil, al cărui curaj dovedit în piaţa târgului din Smithfield l-au admirat nobilii şi oră-şenii şi pe care armata ţăranilor revoltaţi îl urmase cu un respect religios, deveni un adolescent veleitar şi sfârşi prin a muri în închisoare, dispreţuit de cei mari şi uitat de popor. Totuşi, Richard al II-lea avusese calităţi: era viteaz, foarte inteligent; el a putut să spună groaznicilor săi unchi: „Vă mulţumesc pentru serviciile voastre din trecut, my Lords, dar nu vi le mai solicit pentru multă vreme”. El a încercat în mod leal să facă pace cu Franţa. A înţeles ce pericol prezentau pentru monarhie preaputernicii duci cu apanaje şi a încercat să fie un rege energic în maniera de mai târziu a Tudorilor, dar poporul nu suferise încă destul pentru a-l sprijini împotriva celor mari şi, de altfel, după represiunea din 1381, ţăranii nu mai aveau încredere în el. Biserica, neliniştită din cauza ereziilor, ar fi mers cu oricine i-ar fi dat mijloacele de a le domoli, dar şi în această privinţă înţelepciunea lui Richard şi toleranţa sa îl deserveau. Bunele sale intenţii erau intermitente, accesele sale de voinţă violente şi scurte, favoriţii săi rău aleşi.

II. Richard a fost căsătorit cu două prinţese: prima a fost Ana de Boemia, prin al cărei anturaj s-au răspândit la Praga ereziile lui Wyclif, dând naştere mişcării protestante a husiţilor; a doua a a fost o franceză, Isabela, fiica lui Carol al VI-lea cel Nebun, ceea ce a displăcut englezilor, care nu erau de acord cu politica francofilă a lui Richard al II-lea şi regretau vremurile când arcaşii de la Crécy şi Poitiers se întorceau în satele lor încărcaţi de prăzi. Richard, după ce a domnit în mod înţelept şase ani, s-a lăsat ispitit de despotism. A izbutit să umple parlamentul cu protejaţi de-ai lui şi a impus, sub ameninţarea mercenarilor săi, să i se aprobe un impozit asupra lânei pe toată durata vieţii. Şi de atunci n-a mai convocat Camerele. Reuşita acestei politici i-a sucit capul. L-a exilat pe fiul lui Ioan de Gand şi, la moartea bătrânului duce de Lancaster, i-a confiscat moştenirea. Ceea ce a însemnat că-l provoca pe vărul său la revoltă. Lancaster a trăit câtva timp la Paris, pregătind o lovitură de stat. Îndată ce el a debarcat în Anglia, Richard s-a văzut părăsit de toţi şi, în cele din urmă, aruncat în închisoare. Parlamentul, succesor al Marelui Consiliu, îl alese rege pe Henric de Lancaster, pe care cei doi arhiepiscopi l-au încoronat îndată sub numele de Henric al IV-lea.

III. Henric al IV-lea nu era un rege legitim; îşi datora coroana parlamentului, nobililor şi bisericii. Astfel încât a trebuit să menajeze aceste trei puteri mai mult decât au făcut-o regii normanzi sau angevini. Bisericii i-a acordat în 1401, prin statutul De Heretico Comburendo, dreptul de a-i arde pe eretici. În timpul celor şaizeci de ani de domnie a Lancasterilor, puterea parlamentului, atât de ameninţată de Richard al II-lea, nu va înceta să crească. Primul rege din dinastia Lancaster, Henric al IV-lea, ştie că-i un uzurpator şi nu îndrăzneşte niciodată să opună

80

rezistenţă Camerei Comunelor.Al doilea, Henric al V-lea, îşi petrece o mare parte din domnie în afara Angliei şi lasă prematur

tronul unui copil de vârstă fragedă. Henric al VI-lea, când va deveni adolescent, va fi un suveran slab, pe jumătate nebun. Astfel o vreme îndelungată, din cauza slăbiciunii regelui, a absenţei sau a temerilor sale, parlamentul este arbitrul situaţiei. „În faţa unor puteri rebele şi instabile, Camera Comunelor, singura putere permanentă şi larg naţională, primeşte prin forţa împrejurărilor un rol de arbitru. Aceşti purtători ai unor titluri litigioase nu pot cere decât din partea ei un credit precar. Timidă încă, nesigură, uimită de rolul care-i revine şi pe care nu l-a urmărit, ea exercită vreme de mai bine de un secol o autoritate preponderentă. Arhivele sale se umplu de precedente; analele se ilustrează prin revendicări, regulamentul ei se îmbogăţeşte cu practici liberale: pure forme, fără îndoială, şi care nu conţin - ele singure - substanţa libertăţii politice (ceea ce s-a văzut foarte bine în secolul următor, sub domnia Tudorilor), dar care perpetuează, ca să spunem astfel, aparatul, astfel încât, în ziua când circumstanţele devin din nou favorabile, el e gata montat şi la îndemână”.

IV. După un larg armistiţiu, în 1415 Henric al V-lea reîncepe războiul cu Franţa. Adevăratul său ţel era ca spiritele turbulente din propria sa ţară să fie preocupate de un război în afara graniţelor. Agitaţia religioasă a lollarzilor se transforma într-un război civil. Era necesară o diversiune, şi croni-carii spun că episcopii au cerut-o. Regele însuşi avea ambiţii mari: visa să pună capăt schismei de la Avignon130 şi să întreprindă o cruciadă ca şef al unei ligi occidentale. Oricare ar fi fost scopul său, mijloacele pe care le-a folosit sunt de nejustificat. Găsind Franţa sfâşiată de conflictele dintre facţi-unile de Orléans şi Burgundia şi guvernată, în numele unui rege nebun, de un prinţ moştenitor lipsit de prieteni, reînvie cu cinism pretenţiile lui Eduard al III-lea la tronul Franţei. Or, indiferent care ar fi fost drepturile lui Eduard al III-lea, destul de contestabile şi ele, acelea ale lui Henric al V-lea, care nu era nici măcar moştenitorul cel mai direct al străbunicului său, erau aproape nule. O ştia atât de bine el însuşi încât, după o primă intervenţie diplomatică, ceru să i se dea doar, o dată cu mâna Ca-terinei, fiica lui Carol al VI-lea, Normandia, Touraine, Anjou, Maine şi Ponthieu. Pretenţiile erau prea absurde pentru a fi aprobate chiar de o ţară într-o stare atât de nenorocită ca aceea în care se afla atunci Franţa. Războiul deveni inevitabil.

V. A doua parte a războiului de o sută de ani seamănă miraculos cu prima parte. S-ar zice că un fel de obsesie îl împinge pe Henric al V-lea să imite campania pornită de străbunicul său. Ca şi acesta, el debarcă în Normandia. Nu are decât două mii cinci sute de călăreţi înarmaţi, însoţitorii lor şi opt mii de arcaşi. În total, împreună cu slugile şi cărăuşii, nu mai mult de treizeci de mii de oameni. Pune mâna pe Harfleur, marele arsenal al Vestului, în pofida unei curajoase apărări, apoi, trimiţându-i delfinului o provocare, se hotărăşte să se îndrepte spre Calais şi să treacă Somme, la Blanche-Tache, vadul de la Crécy. Era o încercare îndrăzneaţă, dar nobilimea franceză era împărţită; fără îndoială că ea va lăsa englezilor cele opt zile de care aveau nevoie ca să ajungă până la Calais. „Esenţialul era să nu răscoale populaţia pe drumul său de trecere. Aşa că regele execută ad litteram frumoasele ordonanţe ale lui Richard al II-lea cu privire la disciplină: interdicţia de a viola, de a jefui bisericile, sub pedeapsa spânzurătorii; interdicţia de a striga: Havoc! (jefuieşte), sub pedeapsa tăierii capului; aceeaşi pedeapsă e prevăzută pentru acel care fură pe un negustor sau un vivandier; ascultare faţă de căpitan; încartiruirea la locul indicat, sub pedeapsa închisorii şi a pierderii calului etc...” Găsind vadul apărat, Henric urcă mai sus şi dădu peste armata nobilimii franceze la Azincourt. Bătălie înfiorătoare, în care o trupă de cavaleri feudali, foarte vitează, dar care nu învăţase nimic şi nu ţinea seama de lecţiile lui Du Guesclin, se lăsă străpunsă de arcaşi şi tăiată în bucăţi de armata regelui englez. Zece mii de francezi pieiră în această luptă, una dintre cele mai sângeroase din evul mediu (1415).

VI. După această bătălie, cât şi datorită trădării celor din casa de Burgundia, care-i deschiseseră porţile Parisului, Henric deveni stăpânul Franţei de nord. Se căsători cu Caterina în biserica Sf. Ioan din Troyes şi semnă acolo un tratat prin care era recunoscut ca moştenitor al tronului Franţei la moartea lui Carol al VI-lea şi ca regent în timpul vieţii regelui. Trebuia să guverneze împreună cu un consiliu francez şi să păzească toate cutumele vechi. Titlul său, atât timp cât va trăi Carol al VI-lea, trebuia să fie: Henric, regele Angliei şi moştenitorul Franţei. Dar după câţiva ani muri, în pădurea de la Vincennes, probabil de dizenterie, lăsând un fiu în vârstă de un an. Henric al V-lea a rămas în ochii englezilor un rege mare, el i-a condus la noi victorii şi avea

130 Sciziune în sânul bisericii catolice între 1378 şi 1415, în care timp s-au ales simultan doi papi, unul la Roma, altul la Avignon, fiecare recunoscut de câte o parte din ţările catolice.

81

reale virtuţi personale. Era generos, curtenitor, sincer religios, cast şi loial. Vorbea puţin şi răspundea numai: „Imposibil” sau: „Se face”. Cumpătarea lui, remarcabilă în vremuri atât de aspre, nu-l împiedica să fie de o cruzime nemiloasă când o cereau interesele ţării şi ale coroanei. Plăcuse poporului atât prin părţile sale bune cât şi prin cele rele. Ar fi fost, fără îndoială, un mare om de stat dacă ar fi rezistat ispitei de a se lansa în campania împotriva Franţei, care, după atât de mari succese, s-a terminat cu un dezastru.

VII. Există o simetrie completă între cele două părţi ale războiului de o sută de ani. După Crécy, înfrângere a rutinei feudale, Franţa dăduse naştere unui soldat realist: Du Guesclin. După Azincourt, ea e salvată de bunul-simţ şi credinţa Ioanei d'Arc. Când micul Henric al VI-lea deveni, încă în leagăn, în 1422, regele Angliei, delfinul Franţei păru să fi pierdut partida. Carol al VI-lea murise două luni după duşmanul lui; unchii micului Henric al VI-lea, ducele de Bedford, regent al Franţei, şi ducele de Gloucester, socoteau să-l încoroneze rege al Franţei la Reims îndată ce va împlini vârsta când va putea pronunţa formulele sacramentale; nu se vedea cine i-ar fi putut împiedica. Din 1422 până în 1429, delfinul Carol, fără regat, fără capitală, fără bani, fără soldaţi, rătăci prin cele câteva provincii care-i rămăseseră. I se spunea în derâdere: regele din Bourges. Era el oare delfinul? Mulţi se îndoiau de originea sa, chiar şi el însuşi. Bedford, stăpân peste nordul Franţei, porni să cucerească centrul şi asedie Orléans. Carol se gândea să se retragă până în Dauphiné. Se părea că venise sfârşitul.

VIII. Şi totuşi, dominaţia englezilor în Franţa era şubredă şi artificială. Rezultantă nu a unei forţe reale, ci a neînţelegerii dintre francezi, avea să se spulbere la prima lovitură. Istoria Ioanei d'Arc este în acelaşi timp miracolul cel mai surprinzător al tuturor timpurilor şi suita cea mai raţională de acte politice. Planurile pe care le dictează Ioanei vocile sale sunt simple şi geniale: „Să i se dea delfinului încrederea în el însuşi, să se elibereze Orleans; Carol să fie încoronat la Reims; Ioana, în scurta ei viaţă (1412-1431), nu va avea timp decât să aducă la îndeplinire aceste trei acţiuni, dar ele ajung”. După încoronarea lui Carol, niciodată Henric al VI-lea nu va mai putea fi regele legitim al Franţei. De altfel, impulsul fiind dat, poporul îl urmează. Emoţia pe care o stârnesc victoriile Ioanei şi ale lui Dunois, mila, oroarea pe care o provoacă procesul şi martirajul ei trezesc în Franţa ura faţă de invadator. În zadar Bedford îl încoronează pe Henric la Notre-Dame din Paris, în zadar partida burgundă şi Sorbona (care, prin consultaţiile sale, îngăduise arderea Ioanei) primesc pe micul rege englez cu mari demonstraţii. Delfinul câştigă teren. Casa de Burgundia se ceartă cu Anglia. Parisul însuşi sfârşeşte prin a alunga garnizoana engleză. Normandia este eliberată. La moartea lui Carol al VII-lea (1461), englezii nu mai posedă în Franţa decât Calais, pe care-l vor păstra încă o sută de ani, ca un Gibraltar al Canalului Mânecii.

IX. Este demn de observat că, tot astfel cum consideră victoria franceză de la Bouvines ca o bătălie norocoasă pentru Anglia, istoricii englezi sunt astăzi de acord s-o admire pe Ioana d'Arc şi să considere că ea a salvat ţara lor de despotism. Dacă n-ar fi fost ea, regele Angliei ar fi stat la Paris şi, sprijinit de armata franceză, îmbogăţit în urma impozitelor percepute în Franţa, ar fi refuzat să suporte controlul supuşilor săi. Mulţumită ei, s-a spulberat periculosul vis al unui imperiu continen-tal în care s-au complăcut atâta vreme suveranii englezi. Îndelungaţii ani de luptă au produs şi alte rezultate durabile. În ambele ţări, sentimentul naţional, emoţie nouă şi puternică, se născuse în contact cu un popor străin131. Oamenii din Rouen, Orléans, Bourges şi Bordeaux, atât de deosebiţi unii de alţii şi atâta vreme duşmani, simţiseră totuşi că aveau ceva comun care-i separa de „godoni”132 (nume pe care Ioana îl dăduse englezilor). Aceştia, pe de altă parte, aveau de aci înainte şi în ciuda înfrângerii finale amintirea măreţelor fapte făurite în comun. Totuşi, între Franţa şi Anglia se născuse o ură care avea să dureze, cu oarecare intermitenţă, până la finele secolului al XIX-lea şi să lase în sânul maselor populare ale celor două ţări o ereditară şi invincibilă neîncredere.

XRĂZBOIUL CELOR DOUĂ ROZE

131 Nici în Franţa, nici în Anglia sentimentul naţional nu s-a născut exclusiv „în contact cu un popor străin” şi nu numai în timpul războiului de o sută de ani, chiar dacă evenimentele acestuia au avut un rol în dezvoltarea sa. Sentimentul naţional s-a născut şi dezvoltat treptat, în procesul formării pieţei interne unitare şi a statului central.132 De la expresia engleză god damn (la naiba!), des folosită de soldaţii englezi.

82

I. Sfârşitul campaniilor din Franţa face să se reverse în Anglia companii de soldaţi obişnuiţi cu prăzi bogate şi gata oricând să se pună în serviciul unei cauze, bune sau rele. Scrisorile din acea vreme sunt pline de asasinate, insurecţii, execuţii ilegale, povestite pe tonul cel mai firesc, ca nişte incidente inevitabile. Ducele de Suffolk, ducându-se la Calais, îşi vede nava controlată de un vas necunoscut; e condus la bord şi primit cu cuvintele: „Bine ai venit, trădătorule!”. După care e coborât într-o barcă şi, fără judecată, cu vreo cinci sau şase lovituri de sabie ruginită, un membru al echipajului îi taie capul. În 1450 comunele din Kent se răscoală la instigaţia unui aventurier, Jack Cade, care pretinde să i se spună Mortimer şi afirmă că este descendentul lui Eduard al III-lea133. Acest cap al insurecţiei se duce până la Londra, nefiind oprit decât de certurile sale cu orăşenii, şi, înainte de a fi ucis, decapitează pe vistiernicul regelui şi pe un sheriff din Kent. Nobilimea era pe atunci gata să urmeze astfel de uzurpatori, pentru că regele însuşi nu-i altceva decât fiul sau nepotul unui uzurpator. Regii Lancaster o ştiu prea bine. Când Henric al V-lea, crezând că tatăl său a şi murit, pune mâna pe coroană, Henric al IV-lea, trezit din letargie, murmură: „Nu-i încă a ta şi nici a mea n-a fost niciodată...” Împotriva debilului Henric al VI-lea se ridică Eduard, duce de York, moştenitor mai apropiat al lui Eduard al III-lea, pentru că este descendent după mamă al ducelui de Clarence, pe când Lancasterii nu provin decât din mezinul Ioan de Gand. În jurul trandafiriului roşu al Lancasterilor şi al trandafirului alb al familiei de York se vor grupa seniorii războinici, fără alt ţel politic decât acela de a se îmbogăţi în urma victoriei partidei lor.

II. Luptele dintre nobilii ambiţioşi şi avizi nu stârnesc prea mult interes în ţară. Viaţa îşi continuă mersul. Se ară câmpiile, se strâng recoltele; se dezvoltă negoţul londonez. Vreo duzină de mari baroni, împreună cu prietenii şi vasalii lor şi, mai ales, bandele lor de mercenari sunt singurii care iau parte la lupte. Trebuie să dea dovadă de prudenţă şi să respecte, în toiul bătăliilor, neutralitatea oraşelor şi a satelor, căci în cuprinsul acestora oamenii sunt numeroşi şi gata să se ridice, dacă ar fi stârniţi, împotriva uneia sau alteia din cele două roze. Bătăliile care hotărăsc soarta tronului se dau între câteva mii de oameni. Ele confirmă declinul cavaleriei. De ambele părţi luptele sunt dominate de arcaşi, dar puţin câte puţin, omul, animal curajos, se obişnuieşte să înfrunte săgeţile. Baronii îi şarjează pe arcaşi şi caută lupta corp la corp, în care toporul şi sabia vor decide victoria. Astfel, bătăliile acestea, cu tot numărul lor mic de combatanţi, provoacă imense vărsări de sânge singurei clase participante la luptă. După războiul celor două roze, nobilimea engleză se va vedea redusă la câteva familii.

III. Nefericitul Henric al VI-lea nu era făcut pentru vremuri atât de aspre. Nu era de loc prost, dar nici rege nu era de loc; era un sfânt şi, în treburile pământeşti, un copil. E greu de imaginat o fiinţă mai blândă, mai respectabilă şi mai slabă. În marile războaie de pe vremea domniei sale, el n-a fost decât un spectator, lăsându-le pe seama lui Somerset şi a lui Warwick, el apărând pe scenă numai pentru a-şi lua locul într-un cortegiu sau la o hirotonisire. Trăind printre oameni care se urau, nu se gândea decât să-i împace. Căsătorit cu o scorpie, Marguerite de Anjou, se arăta faţă de ea totdeauna răbdător şi afectuos. Singurele sale plăceri erau să asculte liturghia, să studieze istoria şi teologia. Avea oroare de orice pompă şi purta haine de orăşan. În locul pantofilor cu vârfuri ascuţite pe atunci la modă printre nobili, purta pantofi cu vârf rotund, ca ţăranii. Când trebuia să-şi îmbrace mantia regală, o trăgea peste o târsână. Înainte de fiecare masă îşi spunea rugăciunea, ca un călugăr, şi avea totdeauna în faţa lui o icoană cu cele cinci răni ale lui Hristos. Chesterton a remarcat că regii debili şi pioşi au lăsat monumentele cele mai durabile şi cele mai frumoase. Eduard Confesorul clădise abaţia de la Westminster; Henric al VI-lea fondă Colegiul din Eton (1440) şi construi la Cambridge admirabila capelă de la King's College. Construcţiile acestea sfârşiră prin a-l ruina. Într-o vreme când toată lumea, nobili şi negustori, se îmbogăţea, numai regele era îndatorat până peste cap. În 1451 trebui să împrumute bani pentru a celebra crăciunul şi, în ziua de bobotează, nemaiavând credit, regele şi regina nu putură lua cina. Acest suveran naiv şi parcă ireal avea să fie o pradă uşoară pentru cavalerii brutali şi fără scrupule.

IV. În 1453, Henric al VI-lea (care era nepotul bietului Carol al VI-lea al Franţei) dădu semne si-gure de nebunie. Nu numai că pierduse memoria şi judecata, dar nici nu mai putea merge, nici să se ţină în picioare. Nici măcar nu înţelese că i s-a născut un fiu. Vărul său York, sprijinit de Warwick, senior puternic supranumit în acelaşi timp ultimul dintre baroni şi făuritorul de regi, se încoronă la

133 Autorul pune într-o lumină nejustă această puternică răscoală a ţăranilor, la care s-au alăturat şi elemente din mica nobilime.

83

Westminster sub numele de Eduard al IV-lea. Blândul Henric fu închis în Turn şi tratat cu omenie, după cum spun cronicarii yorkişti, lăsat în părăsire şi într-o stare de murdărie incredibilă, afirmă, dimpotrivă, cronicarii lancasterieni. „Sunteţi nedrepţi - spunea el cu blândeţe paznicilor săi - când loviţi astfel un rege încoronat”. Apoi o ceartă între Eduard al IV-lea şi făuritorul de regi repuse deodată pe tron pe Henric al VI-lea şi roza roşie. În sfârşit, Eduard, bătându-l pe Warwick, care pieri în luptă, îl ucise pe prinţul de Wales şi puse să-l asasineze chiar pe rege. După acest conştiincios masacru (1471), Eduard al IV-lea domni fără mari împotriviri până în 1483. Cu totul opus sfiosului său văr, a fost un prinţ al Renaşterii, strălucitor şi cinic. Nu se da în lături să mângâie nevestele ne-gustorilor din City şi marea lui frumuseţe le făcea să nu fie neînduplecate. „Pe legea mea - îi spunea o văduvă bogată -, pentru mutrişoara ta fermecătoare, ai să capeţi oricând douăzeci de livre”. Re-gele, care nu se aştepta să primească de la ea decât jumătate din sumă, îi mulţumi şi o sărută. După care i-a mai dat douăzeci de livre, „pentru că ea considera că sărutul unui rege e cea mai preţioasă bijuterie”. Mulţumită marilor negustori şi nevestelor lor, Eduard al IV-lea trăia de pe o zi pe alta, din dărnicia supuşilor săi. E de crezut că donatorii nu pierdeau nimic; avantajele şi monopolurile care le erau acordate le îngăduiau să recupereze banii de la mulţimea de cumpărători, ceea ce era o formă ingenioasă de impozit indirect134.

V. Venirea la domnie a casei de York a fost o lovitură destul de grea dată prestigiului parlamentului. Pe când regii lancasterieni, uzurpatori, ceruseră acestuia învestitura, regii din casa de York pretindeau să domnească numai în virtutea dreptului de moştenire. De altfel, Camera Comunelor a încetat în vremea aceea să reprezinte realmente comunităţile Angliei. La început orice orăşan care plătea impozite avea drept de vot. Dar aşa cum îmbogăţirea marilor negustori transformase ghildele în cercuri închise, multe târguri cumpărau de la coroană o cartă în virtutea cărora noii veniţi erau excluşi. Dreptul de a alege pe reprezentanţii oraşului îl aveau când numai primarul şi consilierii săi, când un consiliu compus din orăşenii cei mai bogaţi. Astfel începu procesul care avea să transforme pentru multe secole atâtea circumscripţii engleze în „burguri putrede” în care alegătorii vor fi atât de restrânşi încât vor deveni uşor de corupt. Tot astfel, începând din 1430, cavalerii comitatelor fură aleşi numai de către freeholderii al căror pământ aducea un venit de cel puţin patruzeci de şilingi (circa douăzeci de lire de astăzi)135. Mulţi bărbaţi care până atunci votaseră se văzură astfel lipsiţi de dreptul lor.

Regimul acesta avea să ţină până la reforma electorală din 1832. El asigura puterea legală a unei clase puţin numeroase, căci în timpul alegerilor seniorii cei mai puternici exercitau o energică presiune asupra deţinătorilor de pământuri şi a prietenilor. În 1455 ducesa de Norfolk scria lui John Paston136: „Deoarece, din diverse motive, este necesar ca lordul vostru să aibă acum în parlament oameni de-ai lui, care să-l slujească, dorim şi vă rugăm ca, după citirea acestei scrisori, să daţi votul dumneavoastră prea iubiţilor noştri veri şi slujitori John Howard şi sir Roger Chamberlain, ca să fie aleşi cavaleri ai shire-ului. Şi îndemnaţi-i să voteze în acelaşi fel pe toţi ceilalţi pe care înţelepciunea voastră i-ar putea hotărî să procedeze astfel”. Asemenea recomandări sunt cunoscute din toate vremurile.

VI. Eduard al IV-lea lăsă doi băieţi, dintre care cel mai mare ar fi trebuit să-i urmeze la tron, dar fratele său Richard, duce de Gloucester, puse la cale asasinarea nepoţilor săi, după ce fuseseră închişi în Turnul Londrei, şi deveni rege sub numele de Richard al III-lea (1483). Shakespeare i-a făcut un portret monstruos acestui cocoşat crud, curajos şi strălucit. Deşi unii istorici au încercat să-l reabiliteze pe Richard al III-lea, se pare că trebuie să-i dăm crezare lui Shakespeare. Când poporul află de dublul asasinat din Turn, sentimentul de revoltă care de multă vreme fierbea în sufletul englezilor, obosiţi de războaie civile şi uzurpări, luă o formă mai precisă. Se părea că se ivise o şansă de împăcare a celor două roze. Rămăsese un Lancaster, Henric Tudor, duce de Richmond, un adolescent slăbuţ, care din prudenţă fugise în Bretania şi care, prin mama sa, Margareta, descindea

134 Nici politica lui Eduard al IV-lea de York nu este exact apreciată. În realitate, cochetăriile acestuia cu familiile negustorilor din Londra semnifică încurajarea de către acest suveran a intereselor burgheziei comerciale şi a manufacturilor, politică pe care o vor dezvolta consecvent regii din dinastia Tudor.135 E vorba de cursul lirei sterline din anul 1937.136 Paston a fost o familie de ţărani îmbogăţiţi, din comitatul Norfolk, deveniţi cu timpul jurişti şi mici moşieri. De pe urma lor a rămas o corespondenţă privată extrem de bogată şi interesantă cuprinzând perioada 1422-1509. John Paston a fost a treia generaţie a familiei. Soţia sa a fost Margareta Paston (Cf. cap. XI, § IV).

84

direct din Ioan de Gand. Dacă Henric ar fi putut să se căsătorească cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, cele două case s-ar fi unit. Richard, care înţelese pericolul, se strădui să-şi apropie orăşenii, convocând parlamentul, şi plănui să se căsătorească el însuşi cu nepoata sa. Dar curând, Henric Tudor, plecând din Harfleur, debarcă la Milford Haven cu două mii de soldaţi, englezi refugiaţi şi aventurieri bretoni. Ţara Galilor se pronunţă în favoarea lui pentru că familia Tudor era galeză. Se întâlni cu Richard la Bosworth (1485). Soarta bătăliei fu decisă de marii seniori Stanley din Lancashire, care se pronunţară pentru Henric, pentru că lordul Stanley, în a doua lui căsătorie, avea de soţie pe mama acestuia. Richard se aruncă vitejeşte în învălmăşeală, doborî mai mulţi luptători, dar fu şi el ucis. Coroana pe care o purta în timpul bătăliei şi care căzuse într-un tufiş fu găsită după încetarea bătăliei şi pusă de Stanley pe capul fiului său vitreg, care deveni regele Henric al VII-lea. „Astfel vom uni roza albă şi roza roşie. Dea Domnul, care a privit atâta timp cu mânie ura lor, să se însenineze cerul după această fericită unire. Anglia a fost multă vreme necugetată şi s-a mutilat ea însăşi... O! fie ca astăzi, Richmond şi Elisabeta, moştenitori legitimi ai celor două case regale, să se unească prin sfânta voinţă a Domnului”. Căsătoria avu loc în anul următor. Războiul celor două roze se terminase.

XIANGLIA ŞI SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU

I. Care sunt, în secolul al XV-lea, trăsăturile formate până atunci ale caracterului naţional? Cu toate că războiul de o sută de ani s-a terminat cu înfrângerea englezilor, amintirea lui li se pare glo-rioasă. Toate bătăliile s-au dat pe pământ străin. Numai câteva oraşe de pe coastă l-au văzut pe inamic, în raiduri fugitive. Poporul englez se socoteşte de aici înainte invulnerabil în insula sa şi dispreţuieşte celelalte naţiuni. „Englezii sunt orgolioşi - spune Froissart - şi nu se pot lega în mod sincer să facă prietenie nici alianţă cu naţiuni străine, dar, mai ales, oameni mai periculoşi ca meşteşugarii din Anglia nu se află nicăieri sub soare”. Orgoliul lor este şi mai mare din pricina bogăţiei ţării. Ea izbeşte pe orice vizitator. „E mai mare decât a oricărei ţări europene”, spune trimisul veneţian. Când citeşti în Chaucer descrierea pelerinilor din Canterbury, poţi să-ţi închipui ce-a trebuit să fie în Anglia secolului al XIV-lea bunăstarea tuturor claselor. Bărbaţii şi femeile sunt îmbrăcaţi în stofe trainice, adesea garnisite cu blană. Franklin-ul137 lui Chaucer, mic proprietar rural, este un ţărănoi epicurian, bucuros de viaţă, a cărui pivniţă e dintre cele mai bune, de la a cărui masă nu lipseşte niciodată potârnichea grasă, nici ştiuca, „şi vai de capul bucătarului dacă sosurile nu sunt destul de picante!” Blazoanele ţesătorilor şi ale boiangiilor sunt montate în argint masiv. Meşteşugarii aceştia sunt meniţi să ia loc într-o zi pe scaune de consilieri sub bolta Guildhall-ului138, orăşeni la ale căror soţii li se spune Madame şi care îşi pun, când se duc la biserică, mantouri demne de o regină. Când sir John Fortescue139 este exilat în Franţa, în timpul războiului celor două roze, se arată surprins de mizeria ţăranilor francezi: „Beau apă, mănâncă cartofi cu pâine de secară, niciodată carne, doar foarte rar puţină slănină şi măruntaie sau capete rămase de la animalele tăiate pentru nobili şi negustori... Acestea sunt - conchide Fortescue, admirator pasionat al parlamentului - roadele puterii absolute”.

II. Mai mult încă decât bogăţia, pricina cea mare a orgoliului englezului era pe atunci relativa sa libertate. Orgoliosul Fortescue face, în 1470, elogiul legilor din Anglia: „Cum oare s-ar putea să nu fie bune când sunt nu opera unui singur om, nici chiar a o sută de sfetnici, ci opera a mai mult de trei sute de bărbaţi aleşi? De altfel, dacă din întâmplare ar fi proaste, ele pot fi reformate cu consimţământul tuturor stărilor din regat... În Anglia voinţa poporului este principiul vieţii, care trimite sângele în capul şi în toate mădularele corpului politic”. El opune triumfător libertatea englezilor, care nu plătesc decât impozite consimţite şi care nu pot fi judecaţi decât cu respectarea tuturor formelor, constrângerilor pe care le suferă supusul francez, obligat să cumpere sare grevată

137 Franklin - de la cuvântul francus (liber) din latina medievală.138 Guildhall (Palatul guildelor) - clădirea primăriei Londrei. Se numeşte astfel deoarece de pe timpul lui Eduard al III-lea reprezentanţii celor 79 de corporaţii meşteşugăreşti şi negustoreşti din Londra făceau parte din consiliul municipal şi aveau dreptul de a alege pe primar (lord-mayor).139 Celebru om politic şi scriitor (1394-1476), cunoscut mai ales prin lucrările De laudibus legum Angliae şi De dominio regali et politico, ambele compuse în jurul anului 1470, în care pledează pentru superioritatea legilor engleze, decurgând din rolul parlamentului, faţă de cele franceze.

85

de taxe, să plătească biruri arbitrare şi care e „aruncat în Sena într-un sac cusut”, fără judecată, dacă stăpânul lui socoteşte că-i vinovat. La drept vorbind, Fortescue exagerează. Victimele lui Richard al III-lea, după cum se ştie, n-au fost proteguite de formele legale. Dar este adevărat că nici măcar Richard al III-lea n-ar fi îndrăznit să fixeze un impozit fără consimţământul parlamentului, pe când, în Franţa, Carol al VII-lea, care, în urma ordonanţei din 1439, obţinuse de la stări un impozit direct: tallia, pentru plata armatei, a reuşit să dea acestui impozit un caracter perpetuu. De atunci încolo urmaşii lui fixau cuantumul impozitului fără să mai convoace stările.

III. De unde aceste deosebiri între cele două popoare? a) Pentru că sarcina regilor francezi a fost mult mai grea decât aceea a regilor englezi, stăpâni

ai întregii ţări de pe vremea cuceririi şi care, din secolul al XII-lea, au putut impune seniorilor locali pe judecătorii lor itineranţi şi legea comună. Poporul francez, care a suferit în mod crunt de pe urma independenţei marilor feudali şi a invaziei străine, este gata să-i acorde regelui o deplină putere numai să menţină ordinea şi să apere frontierele. În Franţa, ţară continentală, inamicul este aproape şi e nevoie de o armată permanentă. În Anglia libertatea poporului slăbeşte puterea rege-lui, dar marea acoperă greşelile şi slăbiciunile,

b) Pentru că fiecare om în Anglia este propriul său soldat şi propriul său poliţai. Yeoman-ul, acest arcaş sau slujitor înarmat în timpul războiului, nu-i altul decât micul proprietar englez din timp de pace. Regele nu are trupe ca să-şi impună voinţa unor asemenea oameni. „Trebuie neapărat - spune Froissart foarte scandalizat - ca regele, care este stăpânul lor, să le intre în voie şi să se încline în faţa dorinţelor lor, căci, dacă face altminteri şi iese rău, va fi rău de el”. Începând cu Carol al VII-lea, regele Franţei are o mică armată (cincisprezece companii de oameni înarmaţi şi cavalerie uşoară) şi cea mai puternică artilerie a timpului. În Franţa nu există miliţie la ţară. De la arcaşii liberi140 până la garda naţională, soldatul-cetăţean a fost totdeauna un eşec la noi. Astfel, birul permanent asigură în Franţa solda armatei, şi armata permanentă asigură încasarea birului. Regele nu are nevoie de multe ori de stările generale şi le convoacă cât mai rar posibil. Şi, de altfel, dacă le-ar convoca mai des, cele trei stări: nobilimea, clerul şi starea a treia, s-ar lupta între ele şi s-ar devora. Amestecul de negustori bogaţi şi de mică nobilime care constituie forţa Camerei Comunelor din Anglia ar fi de neconceput în Franţa secolului al XV-lea. De altfel, chiar şi în Anglia va deveni necesară o monarhie mai viguroasă pentru a pune capăt violenţei şi ilegalităţii. Poporul englez, care a suferit în timpul războiului celor două roze din cauza anarhiei, cere şi el spre sfârşitul secolului un despotism relativ, dar regele său va trebui să respecte totdeauna formele. Ideea monarhiei îngrădite este bine înfiptă în capetele englezilor.

IV. Violenţa nu este în Anglia apanajul feudalilor. Englezii şi saxonii au fost totdeauna brutali. Uzanţele şi bunele maniere vor ţine mai târziu în frâu această violenţă, dar, sub masca ei ceremoni-oasă, va supravieţui până în zilele noastre. Sir John Fortescue o consideră meritorie chiar atunci când duce la crimă. „În Anglia - spune el cu mândrie - se spânzură într-un an pentru furt cu mâna armată şi omor mai mulţi inşi decât se spânzură în Franţa pentru aceeaşi crimă în timp de şapte ani. Dacă un englez e sărac şi vede la un altul bogăţii pe care i le poate lua cu forţa, nu se dă în lături, decât numai dacă este un om foarte cinstit”. Chaucer face un portret înfiorător al unui yeoman „cu părul roşu, robust, necioplit, cu umerii laţi care poartă sabie la şold, un vlăjgan cu care nu-i prea bine să ai de-a face”. În evul mediu violenţa era temperată de două forţe: curtoazia cavalerească şi mila creştină. Dar în secolul al XV-lea, chiar şi acei care citesc romane cavalereşti sau care sunt ctitorii unor fundaţii pioase nu-şi fac scrupule când e vorba să-i jefuiască pe cei slabi ori să-şi bată nevestele. Moravurile de familie sunt aspre şi căsătoria e tratată ca orice altă afacere: un tată îşi vinde fiica înainte de a fi ajuns la vârsta când ar putea protesta. După căsătorie femeile îşi iau revanşa. În Târgoveaţa din Bath ,Chaucer ne relatează cum se comportau femeile faţă de bărbaţii lor, fiind în acelaşi timp cochete, imorale şi crude, aşa cum se întâmplă de o veşnicie. În anumite privinţe situaţia femeilor, şi mai ales a văduvelor, era mai bună atunci decât este astăzi în unele ţări. Puteau exercita orice fel de comerţ, puteau face parte din ghilde, puteau deveni, ca şi bărbaţii, sheriff-i sau High Constables. Călătoreau singure, se amestecau cu alţi pelerini şi duceau aceeaşi viaţă ca ei. Margaret Paston se ocupa cu administrarea afacerilor celor mai importante ale soţului şi soţul o lăuda pentru înţelepciunea ei.

V. Corespondenţa familiei Paston ne arată că ştiinţa de carte era destul de răspândită în

140 Corp de miliţie, care în evul mediu asigura ordinea şi urmărea pe răufăcători. Membrii săi beneficiau de scutiri de impozite şi, de aceea, erau numiţi „liberi”.

86

rândurile ambelor sexe. Îndată ce un soţ şi o soţie erau departe unul de altul, îşi scriau. Multă vreme băieţii şi fetele învăţau împreună. Apoi regii au înfiinţat şcoli speciale pentru băieţi. E timpul primelor Public Schools: Winchester şi Eton. Conversaţiile pelerinilor lui Chaucer ne dau o idee favorabilă despre cultura medie a bărbaţilor şi a femeilor din secolul al XIV-lea. Chiar şi acei care nu cunosc latina citează cum trebuie numele lui Cicero şi al lui Seneca, al lui Virgiliu şi al lui Dante. S-au eliberat de numeroase superstiţii şi îşi bat joc, de pildă, de acei care se sperie de vise: "Toată lumea ştie că visele sunt provocate de secreţiile dăunătoare ale corpului şi de excesiva abundenţă de fiere". Cu Chaucer (1340-1400) literatura de limbă saxonă atinge, de la început, o perfecţiune care va mai fi egalată, dar niciodată depăşită. Unul din efectele războiului de o sută de ani a fost acela de a da naştere unei prejudecăţi împotriva literaturii franceze, devenită literatura unei ţări inamice. Elitele înseşi îşi doresc un mare scriitor saxon; şi îl găsesc în Chaucer. Acesta, ca şi mai târziu Shakespeare, a cunoscut toate straturile societăţii omeneşti; a trăit la curtea lui Eduard al III-lea; a fost ambasador la Florenţa şi la Roma şi deputat la Westminster. Este deci minunat de bine pregătit ca să zugrăvească un tablou complet şi viu al Angliei din vremea sa. În ochii istoricului, cea mai importantă dintre operele sale este faimoasa culegere Povestiri din Canterbury. Pelerinii care se duceau la racla sfântului Thomas Becket, la Canterbury, se adunau la celebrul Tabard Inn, la Southwark, pentru a nu face singuri o călătorie în acele timpuri, când drumurile nu erau prea sigure. Descrierea unui grup de pelerini, povestirile pe care şi le spun unii altora ca să le treacă de urât alcătuiesc poemul lui Chaucer. Ca şi în opera lui Shakespeare, descoperim o umanitate foarte aproape de a noastră. Marii artişti ne ajută să înţelegem că, dacă decorurile şi moravurile se schimbă, pasiunile omeneşti rămân aproape aceleaşi.

VI. Chiar şi decorul vieţii din acea vreme începe să se apropie de acela cu care suntem obişnuiţi. În tot timpul evului mediu locuinţa celor bogaţi consta dintr-o casă fortificată, construită în aşa fel ca să reziste unui asediu şi să aibă unde adăposti soldaţi. Începând din secolul al XV-lea, cavalerii şi marii negustori doresc să aibă case la ţară, făcute mai mult pentru plăcere decât pentru apărare. Numărul camerelor se măreşte. Stăpânii şi servitorii încetează să mai mănânce în aceeaşi sală. O încăpere nouă, un fel de vorbitor, îngăduie ca vizitatorii să nu mai fie primiţi în dormitor. Are un cămin, în care se poate face foc cu cărbuni, are ferestre adânci prevăzute cu ochiuri de geam şi sub care se află bănci cioplite din piatră şi acoperite cu perne. Pe pereţi atârnă tapiserii, tablouri; pe jos câte un covor de Spania. Tocmai se importase din Franţa salteaua de puf, un bun preţios care se lasă moştenire copilului preferat sau soţului supravieţuitor. Fiecare casă posedă o grădină de formă regulată, împrejmuită de ziduri sau de garduri vii, semănată cu flori, ierburi medicinale sau aromate, salate verzi. Pe aleile scurte aşternute cu nisip, înconjurate de mici pajişti cu iarbă deasă şi moale cum e catifeaua se plimbă doamnele cu imensele lor coafuri. Luxul care se făcea cu îmbrăcămintea devenise atât de mare încât a fost nevoie de intervenţia unor legi pentru înfrânarea lui. Alt semn de bogăţie: ţara se acoperă de biserici şi fiecare sat se mândreşte că a putut să îmbogăţească pe a sa cu tapiserii şi statui. Totuşi, casele săracilor şi chiar ale claselor mijlocii rămân primitive. Morarul lui Chaucer se mulţumeşte cu o singură cameră pentru el, nevastă-sa, fiică-sa, un copilaş şi doi studenţi din Cambridge veniţi să-i facă o vizită.

VII. Pe la sfârşitul secolului al XV-lea încep să apară prin aceste case primele cărţi imprimate. Tipografia mai curând a satisfăcut o nevoie decât a creat-o. Epoca aceasta reaminteşte puţin pe a noastră prin accesul la cultură a unei întregi pături noi de cititori. În asemenea perioade se produce o permanentă cerere de cărţi de vulgarizare. Vremea noastră cere cărţi de ştiinţă, enciclopedii, bio-grafii. Cititorul secolului al XV-lea voia cărţi religioase, gramatici, cronici rimate, traduceri din marii scriitori latini. Fiecare squire141 avea atunci biblioteca sa de manuscrise; suntem în posesia inventa-rului bibliotecii lui John Paston (pe vremea lui Eduard al IV-lea). Ea nu conţine decât o singură carte tipărită. Tipografia a fost introdusă în Anglia de Caxton (1422?-1491), care învăţase principiile ei la Colonia. El şi-a instalat lângă Westminster o adevărată editură, a scos cărţi frumoase şi le-a vândut foarte lesne. Eduard al IV-lea, om cultivat, l-a patronat. Inventarea tiparului, popularizând teologia, a pregătit războaiele religioase, aşa cum invenţia radioului favorizează în zilele noastre răspândirea patimilor politice.

VIII. Ar fi ceva artificial să delimităm într-un mod foarte precis frontierele care separă evul me-diu de Renaştere. Civilizaţia medievală, ca şi imperiul roman de odinioară, se stinge încet. Totuşi, acest sfârşit al secolului al XV-lea, când tipografia lui Caxton înlocuieşte pe copiştii din mănăstiri,

141 Mic nobil rural

87

când limba engleză rivalizează cu limba latină, când orăşeanul se îmbogăţeşte în timp ce cavalerul dispare, când tunul face o spărtură în donjon, când negustorul scapă de ghildă, credinciosul de preot şi şerbul de senior, este într-adevăr o epocă de tranziţie. O societate care a cunoscut mai multe secole de mărire apune; se ridică o alta, despre care încă nimeni nu ştie ce o să devină. Anglia anului 1485 se pregăteşte de o viaţă fericită; bogăţia fermierilor şi a meşteşugarilor săi, maturitatea spiritelor îi surprinde pe toţi acei care-şi îndreaptă privirile spre ea. Nu-i lipseşte decât o guvernare puternică. Împotriva oricărei aşteptări, tânărul Henric Tudor şi descendenţii săi aveau să i-o dea.

88

CARTEA A PATRADINASTIA TUDORILOR SAU TRIUMFUL MONARHIEI

IHENRIC AL VII-LEA

I. Importanţa evenimentelor scapă aproape totdeauna celor care sunt martorii lor. Soldaţilor care l-au văzut în seara unei bătălii pe lordul Stanley punând coroana pe capul fiului său vitreg, Henric Tudor, gestul trebuie să le fi părut unul din episoadele pitoreşti ale unui interminabil război. Ei asistau însă la apusul unei societăţi. Timp de încă vreo cincisprezece ani aveau să se mai ivească pretendenţi; dar în nici un moment ei nu vor pune în primejdie tronul lui Henric al VII-lea. Stabilitate cu atât mai surprinzătoare cu cât noul rege nu era un războinic. S-au născut două legende cu privire la acest bărbat trist, grav şi gânditor. Prima, răspândită încă din timpul vieţii sale şi datorată lui însuşi, făcea din rege un personaj distant şi misterios, care nu mai era, ca suveranii din evul mediu, un cavaler printre egalii săi, ci o fiinţă aparte: un monarh; a doua, aceea a istoricilor, va descrie un rege avar şi suspicios, un Ludovic al XI-lea englez, care, storcându-i pe nobili, ar fi adunat imense comori. A fost oare Henric al VII-lea într-adevăr un om avid de bani? Fapt este că a

89

lăsat o mare avere, aproape două milioane de livre. Îşi ţinea registrele contabile într-un mod minuţios, ca un burghez: „Regele pierdut la cărţi: nouă livre... Pierderea mingilor de tenis: trei şilingi... Nebunului meu pentru compunerea unui cântec...”. Dacă socotelile sunt precise, ele nu sunt însă socotelile unui avar. Luxul curţii sale, frumuseţea bijuteriilor, hainele sale de catifea violetă căptuşite cu stofă aurie stârneau uimirea ambasadorilor milanezi şi spanioli. Adevărul pare a fi că primul rege din dinastia Tudorilor a iubit banii pentru că, după eşuarea societăţii feudale, banul devenise noul semn al forţei. În secolul al XVI-lea un rege sărac ar fi fost un rege slab, supus nobilimii sale şi parlamentului. Henric al VII-lea şi copiii săi nu vor depinde nici de nobilime, nici de parlament. Fără altă armată permanentă decât cei o sută cincizeci de oameni din trupa de gardă, ei vor fi suverani mai mult decât respectaţi, vor fi veneraţi. Trebuie să explicăm mecanismul prodigioasei lor siguranţe.

II. Prin războiul celor două roze, marii seniori fuseseră, dacă nu nimiciţi, dar foarte împuţinaţi. În parlamentul lui Henric al VII-lea sunt convocaţi numai douăzeci şi nouă de lorzi temporali şi influenţa lor în ţară pare slabă. Instituţiile se nasc pentru că sunt necesare şi mor când devin inutile sau periculoase. După căderea imperiului şi dezordinile provocate de invazii, seniorii feudali, în lipsa unei puteri centrale solide, asiguraseră de bine de rău apărarea teritoriului şi administrarea justiţiei. Apoi, după succesul regilor normanzi şi angevini, aristocraţia războinică fu despuiată de funcţiile sale esenţiale. Vreme îndelungată ea se îndeletnicise cu expediţii de cuceriri, când în Ţara Galilor sau în Scoţia, când în Normandia, Aquitania sau în Flandra. La sfârşitul secolului al XV-lea, consti-tuirea în Spania, apoi în Franţa a unor mari state, mai puternice decât mica Anglie din acea vreme, nu mai lăsase nobililor războinici nici o şansă la vreo aventură pe continent. Nu le mai rămânea alt-ceva de făcut decât să se bată între ei. Războiul celor două roze avusese dublul efect de a dezgusta pe orăşeni şi pe ţărani de orice anarhie feudală şi de a slăbi ceea ce rămăsese din nobilimea anglo-normandă. Cine putea să-i moştenească puterea? Parlamentul? După un început strălucitor, îşi pier-duse şi el prestigiul în timpul perioadei de tulburări. Camera Comunelor nu putea fi aleasă liber decât dacă o putere centrală solidă îi apăra pe alegători de intervenţia seniorilor locali. Între regi-mul feudal şi cel parlamentar numai regele putea face joncţiunea. Carenţa nobilimii şi a Camerei Comunelor lăsa loc liber monarhiei.

III. Pentru a dezarma facţiunile nobiliare ce mai rămăseseră şi bandele lor, regii Tudori se spri-jină pe trei clase noi: gentry, yeomen-i şi comercianţi. Gentry constituie totalitatea gentlemen-ilor care trăiesc la ţară. Cuvântul gentleman, care începe a fi folosit sub domnia reginei Elisabeta, e departe de a avea acelaşi sens pe care-l are cuvântul francez gentilhomme. Cineva putea fi gentle-man fără să fie înnobilat şi chiar fără să aibă pământ feudal. Gentry cuprinde şi pe descendentul cavalerului şi pe comerciantul bogat, fost primar al oraşului său, care cumpără o bucată de pământ unde să se retragă, şi pe avocatul celebru devenit proprietar funciar; această clasă are ca limită inferioară un cens funciar, acele douăzeci de livre venit care odinioară dădeau dreptul la titlul de cavaler şi care în secolul al XVI-lea îngăduie unui proprietar să devină judecător de pace. Micii nobilimi din naştere îi urmează o mică nobilime a banului, al cărei rol în stat se aseamănă cu acela jucat în Franţa de clasele mijlocii pe vremea lui Ludovic-Filip142, dar care rămâne o aristocraţie rurală. Între squires care o formează şi pairii regatului, nici un zid de nepătruns. Moştenitorii pair-ilor intră în Camera Comunelor şi sunt pe picior de egalitate cu gentlemen-ii de la ţară.

IV. Şi yeomen-ii constituie o clasă rurală, inferioară gentry-ului, superioară foştilor vilani. Ea cuprinde (aproximativ) indivizii care au cel puţin patruzeci de şilingi venit, necesari pentru a face parte dintr-un juriu sau pentru a participa la alegerile de comitat, dar care nu ating venitul de douăzeci de livre, ceea ce ar face din ei gentlemeni. Nu-i nevoie să fii proprietar ca să devii yeomen. Şi copy holders şi chiar arendaşii145 pot deveni yeomen-i. Bacon146 defineşte yeomany ca o clasă intermediară între gentlemen-i şi ţărani; Blackstone147 ca o clasă a electorilor de la ţară

142 Rege al Franţei între 1830 şi 1848.145 În acest caz contextul sugerează inferioritatea poziţiei sociale a "arendaşilor" faţă de copy holders, ceea ce arată că autorul a avut în vedere nu pe ţăranii relativ înstăriţi care arendau pământ în plus faţă de nevoile lor stricte, ci pe aşa-numiţii lease holders, ţărani săraci care-şi pierduseră lotul ereditar, primind în schimb un altul, de obicei mai mic şi de mai slabă calitate, cu obligaţii mai grele şi pe termen scurt.146 147 William Blackstone (1723-1780) - unul dintre cei mai celebri jurişti englezi din toate timpurile,

90

(gentry-ul fiind clasa eligibililor). Această yeomany, care se va compune în secolul al XVII-lea din circa o sută şaizeci de mii de englezi, formează armatura ţării şi a armatelor sale. Se vede cât de diferită a fost atunci structura Angliei de aceea a statelor de pe continent, în care puţine persoane, în afară de nobili, aveau pământ. Arcaşii din războiul de o sută de ani au fost yeomen-i. Nu li-e frică nici să muncească cu braţele, nici să se lupte. „Ei alcătuiesc un element economic, politic şi social de o foarte mare pondere în cadrul naţiunii” şi sunt de partea regelui pentru că au totul de pierdut în caz de dezordini.

V. La începutul secolului al XVI-lea, negustorii englezi nu ocupă încă în lume locul pe care-l vor deţine mai târziu. Câţiva dintre ei (Merchant Adventurers), jumătate piraţi, jumătate armatori, se duc să-şi vândă ţesăturile până în Rusia şi fac concurenţă, în Mediterană, Veneţiei şi Genovei, dar în cucerirea lumilor noi, care începe atunci, Anglia nu joacă nici un rol. Când victoriile militare ale Islamului, barând drumul mediteranean spre India, au silit pe europeni, în secolul al XV-lea, să încerce marile aventuri maritime pentru a găsi un drum nou spre bogăţiile Orientului, numai portughezii şi spaniolii şi-au împărţit între ei pământurile descoperite. Cine s-ar fi gândit să-i atribuie un imperiu colonial Angliei, o ţărişoară agricolă şi pastorală? Totuşi, un bărbat din acele vremuri a întrevăzut că „viitorul poporului său era pe apă”; acesta a a fost regele Henric al VII-lea. A încurajat navigaţia cât i-a fost cu putinţă. El însuşi a construit nave mari: Mary-Fortune, Sweepstake, şi le-a închiriat negustorilor. În Mediterana, pe la 1500, galera continuă să fie vasul de război, iar corabia cu pânze era nava negustorilor; în Anglia, dimpotrivă, vasul comercial şi vasul de linie s-au confundat multă vreme. În parte pentru că oceanul nu a fost niciodată sigur pentru galere şi în parte pentru că englezii, popor practic, voiau ca în timp de pace să dispună pentru comerţul lor de întreaga flotă. În caz de război, în urma rechiziţiei regale, dulgherii ridicau, în faţa şi în spatele bastimentului, „castele” pentru trupe. În secolul al XV-lea, „castelele” deveniră permanente. Henric al VII-lea a fost unul dintre primii care a amplasat tunuri pe bordul vaselor sale; a înfiinţat un arsenal la Portsmouth; a comanditat expediţii ca aceea a lui Cabot, care, umblând după mirodeniile Orientului, a descoperit morua din Terra Nova; a interzis, printr-un Act de Navigaţie, să se importe vinurile de Bordeaux pe bastimente străine (şi dacă astăzi capacitatea bastimentelor engleze este calculată în „tone”148, nu-i decât în amintirea butoaielor din Bordeaux). Pe scurt, Henric al VII-lea pare să fi înţeles că lupta pentru pieţele externe avea să devină una dintre formele marii politici; sprijinul pe care l-a acordat marinei şi comerţului i-a atras simpatia orăşenilor şi în special a celor din Londra.

VI. Sprijinindu-se pe cele trei clase puternice: gentry, yeomeni şi negustori, regele i-a putut domoli pe marii baroni, atâţi câţi mai rămăseseră. Ştiind că juriile provinciale erau intimidate de prestigiul foştilor stăpâni, aduse procesele primejdioase în faţa unei Curţi a prerogativelor, detaşată din Consiliul său, denumită „Camera înstelată” din cauza decoraţiei sălii în care se ţineau şedinţele. Sub domnia lui Henric al VII-lea condamnările la moarte au fost destul de rare. „Storcea mai mult aur decât sânge”, dar impunea respectarea dispoziţiilor sale. Într-o zi, făcând o vizită contelui de Oxford, fu primit de o întreagă companie de valeţi în uniformă. O lege nouă interzicea nobililor să întreţină asemenea liotă de servitori, care puteau fi uşor transformaţi în soldaţi. La plecare, Henric al VII-lea spuse gazdei: „My lord, îţi mulţumesc mult pentru masă, care a fost foarte bună, dar nu pot tolera ca legile să fie călcate chiar în prezenţa mea. Attorney-ul149 meu va sta de vorbă cu dumneata”.

Contele Oxford fu fericit să scape numai cu o amendă de zece mii de livre. Metodele acestea necavalereşti erau aspre, dar sănătoase, şi Camera înstelată a făcut adesea treabă bună. Totuşi, chiar principiul unei Camere a prerogativelor, luându-i acuzatului dreptul la juriu, era condamnabil şi contrar libertăţilor din regat; lucrul a ieşit în evidenţă sub domnia Stuarţilor, când aceste camere au devenit un instrument al tiraniei.

VII. În politică, ca şi în justiţie, legalitatea a fost trimisă de Henric al VII-lea la plimbare. În timpul domniei sale parlamentul n-a fost convocat decât de şapte ori. Cine s-ar fi gândit atunci să se plângă? Dezordinile provocate de războaiele civile rezolvaseră orice conflict constituţional în favoarea coroanei. E adevărat că regele nu guverna decât asistat de Consiliul său, dar Consiliul nu

primul titular al unei catedre de drept englez la Universitatea din Oxford.148 De la tonneau - butoi (în limba franceză).149 Un attorney al regelui era, în Anglia, un funcţionar superior însărcinat să intenteze şi să pledeze procese în numele şi în interesul coroanei.

91

era (ca pe vremea regilor normanzi) o adunare reprezentativă a marilor baroni şi a prelaţilor. Noii consilieri erau fii de orăşeni, educaţi în universităţi. Multe familii destinate să participe timp de secole la guvernarea Angliei: Cavendish, Cecil, Seymour, Russell, debutează în cancelariile dinastiei Tudorilor. Acum nu războinicul pune bazele unei descendenţe nobile, ci înaltul funcţionar. Slujbaşul personal al regelui va fi urmat de secretarul de stat.

Suntem în posesia proceselor-verbale de şedinţă ale Consiliului privat. Se vede cât de minuţioasă a fost administrarea treburilor de stat, care seamănă cu modul de administrare a unor treburi de familie. De pildă, la 6 iunie 1592, Consiliul s-a ocupat de un anume Thomas Prince, învăţător, care a vorbit împotriva religiei de stat. S-a luat hotărârea să se scrie judecătorului curţii din comitatul său pentru a-l întreba dacă-i cazul să fie urmărit... Consiliul dă ordin unui gentleman, proprietarul unei păşuni pe care trecea un drum de edec, să-l repare... Autoriză un măcelar să taie nişte animale, în timpul postului mare, pentru bucătăria ambasadei Franţei... Totul este prevăzut. Dacă sosesc nişte trupe la Portsmouth, Consiliul scrie primarului ca să-l roage să se îngrijească de hrana lor. Căci nu există birocraţie centrală. Curtea şi regele nu pot guverna decât utilizând, în comitate şi târguri, reţeaua strânsă a instituţiilor locale.

IIINSTITUŢIILE LOCALE ÎN TIMPUL DINASTIEI TUDORILOR

I. Una din cele mai importante deosebiri dintre istoria Franţei şi aceea a Angliei este dezvoltarea în Franţa a unei ierarhii de funcţionari depinzând de guvernul central şi plătiţi de el, iar în Anglia a unor instituţii locale administrate de voluntari. Pornirea firească a regelui Tudor este să se folosească de ceea ce există şi să rezolve problemele noi făcând apel la vechile organe. Ce rămăsese la ţară, după câteva secole de viaţă feudală, din vechiul folkmoot al saxonilor? Cel mai mult semăna cu această adunare sătească adunarea parohiei. În secolul al XIII-lea preoţii reuşiseră să-i facă pe credincioşi să plătească reparaţiile bisericii, cumpărăturile de cărţi, de stihare albe, pentru care înainte se cheltuia din banii de zeciuială. Pentru administrarea acestui mic buget, enoriaşii numeau câţiva reprezentanţi. Churchwarden, sau epitropul, păstrător legal al bunurilor parohiei, cumpăra vasele de cult, vinul pentru liturghie, odăjdiile sacerdotale şi uniforma pentru paracliser, care, cu un bici sau un baston în mână, alunga câinii şi beţivii din biserică; sexton-ul, sau ţârcovnicul, săpa mormintele, făcea curăţenie în biserică, aprindea focul; preotul parohiei ţinea scriptele şi trăgea clopotele. Veniturile parohiei proveneau din veniturile pământului sau cirezilor aparţinând acesteia şi din taxa de biserică (church-rate), fixată de consiliul de administraţie al bunurilor parohiei proporţional cu bunurile funciare ale fiecăruia.

II. Când, în secolul al XVI-lea, pentru motive pe care le vom arăta, problema săracilor capătă o nouă importanţă, dinastia Tudorilor adoptă ca bază a organizării unei ajutorări parohia. În fiecare an, de paşti, ea numea patru „supraveghetori ai săracilor”, care, împreună cu epitropii, adunau pomenile. Toţi enoriaşii erau întrebaţi cam cât ar fi dispuşi să dea pe săptămână pentru săraci. La început câtimea pomenii era lăsată la discreţia fiecăruia; acei care refuzau să dea erau chemaţi în faţa episcopului şi uneori băgaţi la închisoare. Apoi, pe măsură ce numărul săracilor creştea, a fost nevoie să se stabilească o taxă obligatorie. În principiu, fiecare parohie era singura responsabilă pentru săracii săi. Astfel că se interzicea în mod riguros oamenilor fără mijloace de existenţă să umble din sat în sat. Faptul de a da pomană unui vagabond era considerat delict. Dacă vagabondul era prins, trebuia biciuit şi, în caz de recidivă, însemnat cu fierul roşu, cu un V pe umăr, pentru a putea fi recunoscut. O a doua recidivă putea atrage pedeapsa cu moartea. Vagabondul periculos, rogue150, era însemnat cu R, în afară de cazul când, dovedind că ştie să citească, putea pretinde „privilegiul clerului”, şi atunci era însemnat numai pe degetul gros. După care nenorociţii aceştia, biciuiţi cum trebuie şi însemnaţi, erau trimişi înapoi în parohia lor natală, fixându-li-se un termen maxim până când trebuiau să ajungă la destinaţie. Acestea fiind uzanţele, o parohie nu putea îngădui să se instaleze pe teritoriul ei familii sărace, ai căror copii puteau cădea într-o zi în sarcina ei. Un copil dat la o doică dintr-un alt sat decât acela al părinţilor, pentru a se evita orice neplăcere ulterioară, era deseori trimis înapoi din parohia doicii în parohia unde s-a născut. „În felul acesta satul fiecăruia devenea închisoarea sa”.

III. Totuşi, oamenii secolului al XVI-lea recunoşteau că societatea are datoria de a întreţine, de

150 Pungaş (în limba engleză).

92

bine, de rău, viaţa infirmilor săi, a bătrânilor, a orbilor, a nebunilor săi. O lege din 1597 ordonă să se construiască aziluri pentru infirmi pe terenurile în paragină, „supraveghetorii săracilor” să-şi pro-cure în fiecare parohie un stoc de materiale (fier, lemn, lână, cânepă), pentru a da de lucru şomerilor, şi să fie plasaţi ca ucenici copiii săraci. Mulţi bogaţi construiră atunci case gratuite pentru săraci, care ni se par astăzi încântătoare, deoarece stilul epocii avea mult farmec (Alms houses). Legea cerea ca orice căsuţă de la ţară să fie înconjurată de un teren de cel puţin patru acri şi jumătate151, care să permită celui ce-o locuia să-şi procure singur hrana, cultivându-şi grădina. Bătrânilor fără nici un venit, parohia trebuia să le plătească o pensie care mergea de la patru penny la un şiling pe săptămână. Dacă într-o parohie numărul săracilor făcea insuportabilă povara lor, se întâmpla ca o parohie mai bogată să primească ordinul de a ajuta pe cea vecină. Dar principiul asistenţei locale era menţinut, şi guvernarea centrală nu participa niciodată la acţiunea de ajutorare.

IV. Omul care era însărcinat în fiecare parohie cu arestarea vagabonzilor şi biciuirea lor, cu potolirea certurilor, cu interzicerea jocurilor ilegale şi, în general, cu sarcina de a face respectată „Pacea regelui” era un agent de poliţie amator, ales pe un an de zile şi care era denumit petty constable (literalmente: „mic-conetabil”). Funcţia de constable fusese creată de Eduard I, în secolul al XIII-lea, pentru controlul armelor, asigurarea pazei satelor şi urmărirea răufăcătorilor. Acest nefericit cetăţean petrecea un an de chinuri, deoarece era răspunzător de liniştea parohiei sale. Dacă un vagabond era arestat de un altul decât el, se trezea cu o amendă pentru neglijarea îndatoririlor sale. Dacă el însuşi aresta un răufăcător, trebuia de cele mai multe ori să-l ţină la el acasă (deoarece în multe sate nu exista închisoare), apoi să-l ducă la curtea comitatului. Tot el trebuia să pună în stocks (un fel de lanţ ce se punea de gâtul osândiţilor) sătenii vinovaţi de delicte mărunte. Când un vagabond era trimis înapoi în parohia sa, constables-ii din toate parohiile aflate în drumul lui trebuiau să supravegheze călătoria acestuia. Pentru un cetăţean al vremurilor noastre, obişnuit să vadă asemenea misiuni încredinţându-se poliţiei profesionale, este greu să-şi imagineze că nişte săteni aleşi din an în an puteau să le îndeplinească ei, dar trebuie să avem în vedere că era o veche tradiţie engleză că în fiecare sat foştii constables, destul de numeroşi, erau gata să-l călăuzească pe novice, la nevoie să-i dea o mână de ajutor şi, în sfârşit, că la curţile de judecată trimestriale ale comitatului, el se instruia din exemplul şi din convorbirile colegilor săi. Existau şi abuzuri, se exercitau tiranii locale; Shakespeare a descris câteva aspecte. Dar ne putem imagina ce stabilitate dădea unei ţări obiceiul secular al locuitorilor ei de a menţine ordinea prin propriile lor mijloace.

V. Aşa cum yeoman-ul (micul proprietar) era chemat să îndeplinească rolul de constable sau să facă parte din jurii, squire-ul (sau gentleman-ul) avea datoria să accepte funcţia de judecător de pace. Judecătorul de pace nu era ales, ci numit şi revocat de rege după bunul său plac. El servea de legătură între parohie şi comitat. În parohie, în care era şi proprietarul domeniului sau al castelului, era considerat ca cel mai important personaj din sat. De patru ori pe an participa la sesiuni în oraşul capitală al comitatului împreună cu colegii săi (quarter sessions) şi acolo judeca cele mai felurite procese, unele judiciare, altele administrative. S-a spus despre judecătorul de pace că era „fata la toate a Tudorilor” şi, într-adevăr, rolul său era atât de mare încât se înţelege de ce, chiar în timp de revoluţie, satele engleze, începând din secolul al XVI-lea, au scăpat de anarhie. Puţin importau slăbiciunile creierului central; ganglionii locali asigurau reflexele. Admirabil şi complex personaj, judecătorul de pace era în acelaşi timp un reprezentant al puterii centrale şi o putere locală independentă faţă de guvernare; juca multiple roluri cum ar fi astăzi acelea de resortul funcţionarilor, dar avea cunoştinţe practice despre administrarea unui domeniu pe care nu le-ar fi putut poseda un funcţionar. Între feudalitatea care se stingea şi birocraţia care se năştea, el reprezenta forţele permanente ale Angliei. La început existau numai şase judecători de fiecare comitat; mai târziu numărul lor s-a mărit (treizeci şi nouă în 1635 pentru North Riding)152. În timpul şederii lor în capitala comitatului, judecătorii de pace primeau patru şilingi pe zi; când un proces necesita o anchetă locală, curtea însărcina cu efectuarea ei doi judecători de pace, fiecare controlându-l pe celălalt. Peste ei se afla high sherriff-ul comitatului, numit pe timp de un an.

Delictele neînsemnate erau judecate în petty sessions (sesiunile mici), care întruneau numai judecătorii de pace din vecinătate. Astfel orice parohie trăia sub ochii judecătorului de pace, căruia constable-ul îi aducea pe delicvenţi. Cu toată munca însemnată pe care o implicau, posturile de

151 Aproximativ 1,8 ha.152 Regiune (nu comitat) în nord-estul Angliei.

93

judecători de pace erau foarte căutate. Era o onoare să le ocupi şi dovada cea mai evidentă de importanţa de care se bucura un bărbat în provincia sa. Ca orice funcţie umană, eficacitatea ei depindea de calitatea titularului, dar se pare că marea majoritate a judecătorilor de pace au fost administratori destul de rezonabili.

VI. Putem să ne imaginăm cum arăta viaţa dintr-un sat de pe vremea Tudorilor. În mijlocul satului e un graţios castel de piatră cenuşie, înconjurat de grădini, împrejmuit de ziduri de cărămidă. Este locuinţa squire-ului, care este şi judecătorul de pace. De multe ori biserica e construită în parcul său. Mai există câmpurile comunale şi ele dau mult de furcă constable-ului pentru că măresc numărul furturilor şi al conflictelor. În timpul săptămânii toată lumea munceşte, căci a nu munci constituie un delict. Duminica bărbaţii trebuie să facă antrenamente la tragerea cu arcul şi să-i înveţe şi pe copiii lor, dar aceasta nu mai e decât o rămăşiţă a trecutului care-i plictiseşte. Sătenii preferă alte jocuri, pe care constable-ul trebuie să le interzică. Aşa încât ei se refugiază în berării (ale houses), unde beau şi joacă în orele când nu sunt la biserică. E obligatoriu să te duci duminica la biserică şi acelora care lipsesc de la slujba religioasă li se aplică o amendă în beneficiul săracilor. Toate sancţiunile sunt supravegheate. A învinui o femeie că este vrăjitoare constituie un delict grav, căci consecinţele pot fi uneori îngrozitoare pentru ea. Câteva femei bătrâne sunt bănuite că fac farmece animalelor. Din fericire, judecătorii de pace ridică din umeri şi se feresc să condamne la rug toate vrăjitoarele care li se trimit.

VII. Orizontul satului este foarte strâmt. Nici un om nu îndrăzneşte să-şi părăsească parohia fără motive valabile şi legale. Actorii ambulanţi nu pot circula decât în baza unui permis semnat de doi judecători de pace. În lipsa permisului sunt consideraţi vagabonzi, adică biciuiţi şi însemnaţi cu fierul roşu. Studenţii universităţilor, pentru a putea călători, trebuie să aibă asupra lor permise sem-nate de colegiul din care fac parte. Fiecare bărbat este atât de ocupat cu munca câmpului şi nenumăratele funcţiuni publice din sat, încât nu are timp să se gândească la altceva. Totuşi se întrevede de pe acum rolul unei guvernări centrale. Edictele noi, care se comunică la amvon sau lângă crucea din piaţă, se proclamă în numele regelui. Yeomen-ii se duc la oraş ca să asiste la sesiunile trimestriale; judecătorii de pace primesc însărcinările direct de la rege, lordul locotenent al comitatului se duce deseori la Londra şi-i cunoaşte pe miniştri. Fiecare sat devine încetul cu încetul o celulă vie a unui corp mare care va fi statul.

IIIREFORMATORII ENGLEZI

I. O dată cu regimul politic al evului mediu, se transformă, sub dinastia Tudorilor, aparatul său intelectual şi spiritual. Nimic mai ciudat decât efectele pe care le-au avut în Anglia Renaşterea italiană şi Reforma germană. Caracterele naţionale sunt de pe acum definite. Senzualitatea marilor italieni, dragostea lor pasionată pentru statui şi tablouri, revenirea la antichitatea păgână, predicile în care virtuţile creştine nu mai sunt apărate decât cu citate din Seneca şi Horaţiu, papii umanişti şi prea înclinaţi spre cele umane, toate acestea îi scandalizează pe tinerii englezi care vin să asculte cu admiraţie pe Savonarola sau pe Marsilio Ficino153. În Anglia, ca şi în restul Europei, pe vremea lui Henric al VII-lea, Platon îl biruia pe Aristotel; subtilităţile scolastice ale evului mediu sunt, în secolul al XVI-lea, atât de dispreţuite, încât numele „doctorului subtil”, Duns Scot154, odinioară sinonim cu înţelepciunea, dă naştere cuvântului dunce: ignorant. Dar în universităţile engleze erudiţii se folo-sesc de limba greacă nu atât ca să-i imite pe poeţi, cât ca să comenteze evangheliile. Italia este pentru ei „un subiect de uimire şi de repulsie”. De-a lungul întregii lor istorii, englezii, deşi atraşi de civilizaţiile mediteraneene, vor considera această atracţie ca o ispită diavolească. Italia îi va primi pe rebeli şi pe artişti; ea îl va inspira pe Chaucer; ea îl va scandaliza pe englezul mijlociu. „Englezul italienizat, diavolul încarnat”, spune un proverb din secolul al XVI-lea. De altminteri, englezul mijlo-

153 Girolamo Savonarola (1452-1498) - călugăr dominican care a avut un important rol politic la Florenţa între 1494 şi 1498, iniţiind o brutală reacţie împotriva spiritului laic şi liber al artei Renaşterii; Marsilio Ficino (1433-1499) - celebru umanist, admirator al filozofiei lui Platon, con-ducător al aşa-numitei „Academii platonice” de la Florenţa.154 John Duns Scot (circa 1266-1308) - filozof englez scolastic, reprezentant de seamă al nominalismului, curent care, în cadrul scolasticii, s-a remarcat prin unele elemente de gândire materialistă.

94

ciu se simte tot atât de departe de senzualitatea italiană cât şi de violenţa germană. Geniul brutal al lui Luther îi înspăimânta pe erudiţii din Oxford şi nu va seduce la început decât pe tinerii din Cambridge sau pe „preoţii săraci” lollarzi.

Primii reformatori din Oxford ar dori să îndrepte erorile bisericii romane, dar ei nici nu concep că un creştin ar putea părăsi această biserică. Câţiva dintre cei care vor fi răspândit noua înţelepciune, precum Thomas More sau John Fisher, vor muri mai târziu pentru biserica catolică.

II. John Colet, mare latinist şi orăşean bogat în acelaşi timp, reprezintă mai bine decât oricine această generaţie. Era fiul unui lord-primar al Londrei, sir Henry Colet, care, din ziua hirotonisirii fiului său, îi acordase importante venituri. John Colet şi-a continuat studiile la Oxford, l-a citit pe Platon şi pe Plotin şi pe la 1493 a călătorit prin Franţa şi Italia. Acolo i-a cunoscut mai bine pe părinţii bisericii, a căror filozofie o prefera scolasticii care se mai preda la Oxford. Când se întoarse la universitatea sa, tânărul acesta de treizeci de ani începu să predea un curs asupra epistolelor sfântului Pavel care atrase o mulţime de studenţi entuziaşti. John Colet explica textul original al epistolelor către corintieni şi către romani „aşa cum ar fi explicat scrisorile unui om în viaţă către prietenii lui”. Vorbea despre caracterul sfântului Pavel, compara societatea romană descrisă de apostol cu aceea care apare în textele lui Suetoniu, recurgea la texte greceşti contemporane cu sfântul Pavel. Se poate imagina uimirea unui public care nu ştia nimic despre aceste aspecte istorice ale religiei şi din care o mare parte credea că „scripturile au fost redactate în latina Vulgatei”155. Tânărul profesor îşi câştigă repede un renume imens. Preoţii veneau să-i ceară consultaţii; el îi liniştea; îşi comenta pentru ei cursurile; fără îndoială că n-a fost socotit periculos de către superiorii săi ecleziastici de vreme ce a fost numit, de tânăr, decan la „Sfântul Paul” 156. Când muri tatăl său, lăsându-i o mare avere, el o consacră înfiinţării la Londra a şcolii „Sfântul Paul”, unde literatura greacă şi latină avea să fie predată unui număr de o sută cincizeci şi trei de tineri. (De ce o sută cincizeci şi trei? E numărul peştilor din „pescuitul miraculos”; şi astăzi încă elevii de la „Sfântul Paul” poartă ca breloc un peşte de argint.) Fapt curios şi care zugrăveşte bine omul şi epoca: Colet a încredinţat administrarea moştenirii sale nu decanului „Sfântului Paul” şi consiliului de canonici, nu Universităţii din Oxford, ci onorabilei societăţi a negustorilor de mărunţişuri din Londra. Ca şi administraţiei regale, erudiţilor ecleziastici le plăcea să se sprijine pe comercianţii englezi. Programul şcolii fusese întocmit cu îngrijire de către fondator. Nu trebuia să se înveţe numai trivium-ul evului mediu: dialectica, gramatica şi retorica, ci şi greaca, latina şi engleza. „Nu-i de mirare - îi scria lui Colet prietenul său Thomas More - că şcoala dumitale stârneşte atâtea furtuni, căci ea este asemenea calului de lemn în care erau ascunşi grecii înarmaţi pentru a distruge Troia barbară”. Ciudat însă: constructorii calului de lemn nu doreau căderea Troiei.

III. Dintre prietenii şi discipolii lui Colet, cel mai remarcabil, Thomas More, a fost în acelaşi timp un înalt funcţionar şi un mare scriitor, a cărui operă Utopia este cea mai bună carte a vremii. More inventase acest cuvânt: Utopia (ţară care nu se găseşte nicăieri), aşa cum mai târziu Renouvier157 avea să inventeze cuvântul Uchronia. Nimic mai interesant decât să cunoşti visurile de viitor ale unui Wells158 al secolului al XV-lea. Ostil gloriei militare, More dorea moartea spiritului cavaleresc; el vestea comunismul, dispreţul faţă de aur, munca obligatorie pentru toţi, dar limitată la nouă ore pe zi; el blama ascetismul monahal şi credea în perfecţiunea naturii umane; în sfârşit, în Utopia sa erau autorizate toate religiile, şi creştinismul nu se bucura de nici un privilegiu. S-au comparat adesea ideile teoretice ale lui More cu viaţa sa practică; a fost de mirare că acest profet al toleranţei a fost un cancelar intolerant, apoi un martir. Dar să creezi o ţară imaginară şi să administrezi o ţară reală sunt două operaţii fără legătură între ele, şi necesităţile acţiunii nu sunt şi necesităţile gândirii libere.

IV. Reformarea bisericii, nu prin violenţă sau prigoană, ci cu ajutorul raţiunii şi al ştiinţei, pentru a o transforma într-o biserică universală, iată ţinta lui John Colet, a lui Thomas More şi a

155 Vulgata - numele sub care e cunoscută o traducere latină a Bibliei, efectuată, se pare, în jurul anului 400 e.n. Ea a devenit textul oficial al Bibliei pentru biserica romană.156 Catedrala londoneză, a cărei clădire, nimicită de marele incendiu din 1666, a fost reconstruită la începutul secolului al XVIII-lea de arhitectul Christopher Wren, la dimensiunile grandioase care au făcut-o celebră.157 Charles-Bernard Renouvier (1815-1903) - filozof idealist francez.158 Herbert George Wells (1866-1946) - scriitor englez, cunoscut mai ales ca autor de romane de anticipaţie cu accente de critică socială.

95

prietenului lor Erasm. Figura acestuia din urmă este cel mai grăitor simbol al mişcării. Deşi născut în Olanda, Erasm este mai mult decât un olandez: este un european. Abia cunoaşte limba olandeză; vorbeşte şi scrie în latină; cărţile îi sunt traduse în toate limbile. Prestigiul său intelectual este recunoscut în acelaşi timp de Carol Quintul, Francisc I şi Henric al VIII-lea, care şi-l dispută. Autoritatea sa în Europa este mult mai mare decât avea să fie mai târziu aceea a lui Voltaire, decât aceea a oricărui bărbat al vremii noastre. Se vând din Colocviile lui Erasm douăzeci şi patru de mii de exemplare, tiraj uimitor pentru o carte latină, într-o Europă atât de puţin populată, atât de puţin cultivată. Prietenia dintre umaniştii tuturor ţărilor era atunci uşurată de această limbă comună: latina. În casa lui Thomas More, Erasm a scris Elogiul nebuniei, la Cambridge a pregătit marea sa ediţie a Noului Testament după texte latine şi greceşti. Nicăieri ca în Anglia Erasm nu găsea un mediu în care să se simtă mai la largul său: „Când îl ascult pe prietenul meu Colet, parcă-l ascult pe Platon însuşi... Există o fire mai umană şi mai seducătoare decât aceea a lui Thomas More?” Cel mult îi socotea pe aceşti englezi puţin cam prea sfinţi pentru el. Thomas More, care, în Utopia, con-damna austeritatea, purta în lumea aceasta o târsână, şi, când Erasm stătu un timp la episcopul John Fisher, îi admiră biblioteca, dar se plânse de faptul că trăgea curentul în încăpere.

V. Cea mai mare greşeală care s-ar putea comite cu privire la primii reformatori englezi este de a-i considera precursorii unei mişcări ostile catolicismului. Ei îşi propuneau doar să reformeze moravurile şi spiritul clerului. Dar aveau să întâlnească mari curente de opinii care vor antrena pe discipolii lor infinit mai departe decât ar fi dorit-o ei. Anglia secolului al XVI-lea nu era antireligioasă; era anticlericală. Un episcop spunea pe atunci că dacă Abel ar fi fost preot, orice juriu al Londrei l-ar fi achitat pe Cain. Vechile învinuiri care li se aduceau: tribunalele ecleziastice, bogăţia călugărilor, luxul episcopilor, persistau. Papalitatea, prea îndepărtată, sacrifica interesele englezilor în favoarea acelora ale principilor continentali, care, mai apropiaţi, aveau asupra ei o influenţă mai directă. Suveranii şi oamenii de stat englezi sufereau văzând că o parte a suveranităţii lor se afla în mâinile unei puteri străine care nu ştia mai nimic despre ei. În sfârşit, de la Wyclif încoace începuse să se răspândească lollardismul. În hambarele negustorilor, în cârciumile oraşelor universitare era citită versiunea engleză a Bibliei şi comentată cu glas pătimaş. Sub influenţa lui Wyclif, în rândurile claselor mijlocii din Anglia se creaseră focare de morală ascetică şi individualistă, care aveau să se reaprindă mai târziu şi să ardă cu flăcări puternice. Se găsea aici un public gata să-şi însuşească doctrina lui Luther, ba încă mai mult: ascetismul lui Calvin.

VI. Domnia lui Henric al VII-lea (1485-1509) a fost favorabilă dezvoltării studiilor şi meditaţiilor reformiştilor deoarece a fost o domnie paşnică. În timpul acestor douăzeci şi patru de ani nu s-au petrecut decât puţine evenimente importante. Dar marii suverani, ca şi oamenii mari de stat, sunt adesea acei care, întocmai ca primul rege din dinastia Tudorilor, ştiu să-şi înconjoare numele de o zonă de tăcere. Nu-i numai o întâmplare că sub guvernarea unor asemenea bărbaţi nu survine nici un incident grav. Înţelepciunea ordonă ca la începutul unei dinastii sau al unui regim să domnească liniştea. Dacă dinastia Tudorilor s-a putut înrădăcina atât de profund, dacă instituţiile locale au devenit destul de viguroase pentru a putea înlocui instituţiile feudale, totul se datorează acelui sfert de veac de pace internă şi externă pe care l-a dat ţării, înaintea domniilor dramatice ale fiilor şi nepoţilor săi, prudentul şi misteriosul lor strămoş.

IVHENRIC AL VIII-LEA (1509-1547)

I. Moda îi formează pe suverani, aşa după cum impune îmbrăcămintea şi determină moravurile. În evul mediu un mare rege trebuia să fie curtenitor, cavaleresc, sever şi pios; pe vremea renaşterii un mare prinţ este libertin, cultivat, magnific şi deseori crud. Henric al VIII-lea a avut toate aceste însuşiri, dar în maniera englezească, adică libertinajul său a rămas conjugal, cultura lui a fost teologică şi sportivă, magnificenţa sa de bun gust, cruzimea sa legalmente ireproşabilă. Astfel încât, cu toate crimele sale, a rămas un suveran popular în ochii supuşilor săi. Şi astăzi încă este apărat de istoricii englezi. Gravul episcop Stubbs159 spune că portretele soţiilor sale nu justifică poate, dar explică graba sa de a scăpa de ele. Profesorul Pollard160 întreabă de ce ar fi o vină deosebit de gravă faptul de a fi avut şase neveste: „Şase este oare un număr prohibit? Ultima

159 William Stubbs (1825-1901) - episcop de Oxford şi erudit istoric160 Albert Frederick Pollard (1869-1948) - istoric englez

96

soţie a lui Henric al VIII-lea, Caterina Parr, a avut patru bărbaţi şi cumnatul său, ducele de Suffolk, patru soţii, fără ca nimeni să le fi făcut vreo imputare. Şi, de altfel, i se reproşează lui Henric al VIII-lea că a luat în căsătorie femeile pe care le iubea? Dar ar fi putut, fără a scandaliza pe nimeni, să aibă mai mult de şase amante. Henric de Navarra a avut patruzeci fără ca reputaţia lui să fi fost ştirbită, ba dimpotrivă”. Aceasta e adevărat, dar Henric al IV-lea n-a poruncit niciodată să fie decapitată frumoasa Corisanda şi nici Gabriela d'Estrées.

II. Când Henric al VIII-lea urmă la tron tatălui său, în 1509, avea optsprezece ani. Era un atlet frumos, foarte mulţumit de sine, foarte mândru când ambasadorul veneţian i-a spus că are pulpa piciorului mai bine făcută decât a lui Francisc I, excelent arcaş, campion de tenis, mare călăreţ, care obosea zece cai într-o zi de vânătoare. Avea gust literar, fiind hrănit în acelaşi timp şi cu teologie şi cu literatură romanescă; compunea poeme, punea pe muzică propriile sale imnuri şi cânta „dumnezeieşte” din lăută. Erasm, care-l cunoscuse când era copil, a fost izbit de inteligenţa sa precoce. Noii umanişti găseau un prieten într-însul. El l-a chemat pe Colet la Londra şi l-a numit predicator la curte, a făcut din Thomas More un curtean, împotriva voinţei lui, apoi cancelar, şi l-a rugat pe Erasm să accepte o catedră la Cambridge. Trebuie să adăugăm că era foarte evlavios şi că prietenii săi din Oxford, oricât de reformatori erau, i-au întărit respectul pentru religia catolică. Deşi ar putea să pară uimitor, el a încercat în tot timpul vieţii sale să împace scrupulele şi temerile „unei conştiinţe foarte medievale”.

III. Puţin timp după urcarea sa pe tron, regele a luat în căsătorie pe Caterina de Aragon, văduva fratelui său Arthur şi fiica regelui Spaniei Ferdinand al V-lea. Nu şi-a ales-o el şi n-o iubea; a fost o căsătorie politică. Pentru Anglia din vremea aceea, putere de rangul al doilea, o alianţă cu Spania era o onoare şi o garanţie. Aşa încât, atunci când, din cauza morţii premature a lui Arthur, această alianţă s-a rupt, Consiliul, doritor s-o păstreze pe Caterina ca regină, l-a rugat pe Henric s-o accepte ca soţie. Dar un text din Levitic161 interzicea căsătoria dintre un cumnat şi o cumnată; a trebuit să se obţină o bulă papală (1503) şi să se facă dovada că prima căsătorie a Caterinei n-a fost consumată. S-au găsit martori care să jure şi, în ziua căsătoriei sale cu Henric, Caterina a purtat cosiţele despletite, ca fecioarele. Aceste lucruri îşi avură mai târziu importanţa lor, atunci când regele voi s-o repudieze. La începutul domniei, Henric n-a guvernat el însuşi, ci toată autoritatea a revenit ministrului pe care şi l-a ales: Wolsey, fiul unui măcelar bogat din Ipswich, pe care papa, la cererea lui Henric, l-a făcut cardinal.

Trăsăturile dominante ale acestui „vlăjgan din Ipswich” erau ambiţia şi vanitatea. Ego et rex meus, scria el suveranilor străini. „Tare la gramatică, slab la protocol”. Avea o casă regească, numărul servitorilor se urca la mai mult de patru sute, numărul capelanilor la şaisprezece, avea pro-priii săi ministranţi. Ca să înfiinţeze la Oxford Colegiul Cardinal (mai târziu Christ Church) şi să atragă admiraţia asupra generozităţii sale, arhiepiscopul acesta n-a şovăit să despoaie mănăstirile. Când Leon al X-lea l-a făcut nu numai cardinal, ci şi legat papal în Anglia, Wolsey a întrunit în mâinile sale întreaga autoritate civilă şi întreaga autoritate ecleziastică. Călugării şi fraţii înşişi, deşi nu erau supuşi clerului secular, trebuiau să asculte de acest emisar al Romei. El obişnui astfel pe englezi cu ideea, nouă şi surprinzătoare, a contopirii în mâinile aceluiaşi om a puterii spirituale şi a puterii vremelnice. Îmbătat de putere, Wolsey trata Roma cu dispreţ; năzuia să cumpere Colegiul Sacru şi, în urma acestei corupţii, să fie numit papă, ameninţând să provoace o schismă a bisericii dacă nu va fi ales. Astfel de ameninţări pregăteau pe catolicii englezi pentru o ruptură cu Roma, dar nici Wolsey, nici stăpânul său nu şi-ar fi închipuit atunci că această ruptură este posibilă. Când apăru doctrina lui Luther, regele însuşi o respinse într-o scriere care-i atrase din partea papei titlul de apărător al credinţei (1521).

IV. Politica externă a fost jocul favorit al lui Wolsey. Pe continent, ca şi în Anglia, în urma luptelor feudale, se iveau puternice monarhii. Dacă una din ele, Franţa sau Spania, ar câştiga prioritate faţă de toate celelalte şi ar domina Europa, care ar fi atunci situaţia Angliei? Rolul firesc al acesteia trebuia să fie menţinerea echilibrului de forţe pe continent, „balanţa puterii”. Politică mobilă, chiar inconstantă prin esenţa ei şi care putea să pară perfidă, dar care reuşi la început: Francisc I şi Carol Quintul îşi disputară alianţa lui Henric al VIII-lea. Pe câmpia Cortului de Aur162, regele Franţei şi regele Angliei se întrecură într-o etalare de lux care n-a mai fost niciodată egalată.

161 Una din cărţile Vechiului testament162 Aşa a fost supranumit locul întâlnirii celor doi regi (7-15 iunie 1520), situat în nordul Franţei, la sud-est de portul Calais.

97

A doua zi după această întrevedere, Wolsey pregătea o alta, între stăpânul său şi împărat. Cardinalul împingea duplicitatea până acolo încât îşi intercepta propriile misive, pentru a-şi da lui însuşi contraordine în numele regelui. Trimitea un ambasador la o conferinţă internaţională înarmat cu instrucţiuni contradictorii, pe care, în mod secret, trebuia să le arate unele spaniolilor, altele francezilor. După ce o vreme îndelungată păru a favoriza alianţa cu Franţa, Wolsey îl alese apoi pe împărat, pentru că aşa voiau negustorii englezi. Suspendarea comerţului cu Spania şi Ţările de Jos ar fi ruinat pe comercianţii de lână şi postav. Dar comerţul este un prost sfătuitor diplomatic. Sacrificându-l pe Francisc I, Anglia distruse balanţa puterii în favoarea lui Carol Quintul. După bătălia de la Pavia (1525), împăratul, suveran al Spaniei, al Italiei, al Germaniei şi al Ţărilor de Jos, deveni stăpânul Europei. În special papa fu la discreţia sa, ceea ce, pe căi indirecte, avea să prici-nuiască pierderea lui Wolsey.

V. Se face o nedreptate lui Henric al VIII-lea explicând divorţul său şi ruptura cu Roma prin dragostea lui pentru ochii albaştri-închişi ai Annei Boleyn. Regele ar fi putut uşor câştiga graţiile Annei Boleyn fără a-i promite să se căsătorească cu ea, dar problema de rezolvat era mult mai complexă. Pentru a evita ţării un nou război ca al celor două roze (şi amintirile îngrozitoare ale anarhiei erau încă foarte proaspete), se considera necesar ca perechea regală să aibă un fiu. Or, Caterina, după mai multe avorturi, abia născu o fată, Maria (1516), şi starea sănătăţii sale nu mai îngăduia speranţa că va mai putea avea alţi copii.

Era posibil ca Maria Tudor să fie considerată moştenitoarea tronului? Tronul fusese transmis în Anglia prin femei; Henric al VIII-lea însuşi ajunsese la tron prin mama sa. Dar singura femeie care a domnit de la cucerire încoace fusese Matilda, şi nouăsprezece ani de tulburări constituiau un exemplu puţin încurajator. Interesul dinastiei şi al ţării cerea un fiu. Regele, care-şi dorea cu înfocare un fiu, începu să se întrebe dacă această căsătorie a lui nu fusese blestemată. Dispensa papei fusese valabilă? După atâtea decepţii, Henric al VIII-lea, foarte superstiţios, era înclinat să se îndoiască. Totuşi încă mai şovăia să divorţeze. Caterina era mătuşa împăratului, şi Henric al VIII-lea spera într-o alianţă glorioasă: căsătoria lui Carol Quintul cu Maria. Când regele Spaniei, contrar promisiunilor sale, alese de soţie o infantă de Portugalia, regele Angliei socoti că nu mai era cazul să-l menajeze.

VI. Aşadar, Henric al VIII-lea, îndrăgostit de Anna Boleyn, fată foarte tânără, cochetă, fermecă-toare, dorea s-o ia în căsătorie ca să capete de la ea un moştenitor legitim şi căuta mijlocul de a se descotorosi de Caterina de Aragon, prima lui soţie. Divorţul civil nu exista şi, de altminteri, ar fi fost inutil pentru un rege evlavios; trebuia să ceară Romei anularea căsătoriei sale. Părea uşor de obţi-nut, deoarece papa arătase până atunci, în astfel de cazuri, când era vorba de suverani, o îngăduinţă fără margini. De altfel exista la rigoare un motiv plauzibil de anulare, chiar acela care a fost înlăturat pentru a se putea celebra căsătoria: Caterina fusese soţia fratelui soţului ei. E adevărat că o bulă pontificală declarase a doua căsătorie valabilă; dar o bulă nu putea reda libertatea acelora pe care o altă bulă îi unise; şi nu se putea oare susţine, după o nouă anchetă, că nu a fost imaculată căsătoria dintre Caterina şi Arthur? Se răspândi zvonul că regele avea îndoieli cu privire la legalitatea căsătoriei sale şi că avea grave scrupule de conştiinţă să rămână căsătorit nelegitim. Wolsey fu însărcinat să trateze cu Curtea pontificală şi întâlni îndată o rezistenţă care n-avea nimic religios: voinţa lui Carol Quintul. Acesta, stăpân la Roma, nu îngăduia să fie sacrificate mătuşa sa Caterina şi vara sa Maria. Papa ar fi vrut totuşi să-i dea satisfacţie lui Henric şi-l trimise ca legat în Anglia pe cardinalul Campeggio, care trebuia, împreună cu Wolsey, să judece cazul. Regele socoti chestiunea rezolvată, dar Caterina, făcând apel la Roma, obţinu ca papa să trimită procesul în faţa propriei sale curţi. De astă dată regele se supără foarte tare şi situaţia lui Wolsey era în pericol. Ca orice ambiţios, cardinalul avea duşmani. Fu pus sub acuzarea de praemunire (adică de trădare) pentru că, deşi englez, acceptase să fie legat pontifical şi să negocieze în faţa tribunalelor străine chestiuni care ţineau de curtea regelui. Acuzaţia era absurdă, deoarece regele autorizase şi favorizase această numire. Dar cardinalul nu găsi nici un apărător; trebui să-şi abandoneze bunurile şi, numai datorită bolii sale, scăpă de supliciu. Oamenii rezervă totdeauna surprize: după moartea acestui ambiţios s-a descoperit că sub veşmintele sale purtase o târsână.

VII. Sir Thomas More îl înlocui, nu fără nelinişte, pe Wolsey la Cancelariat, dar cei doi oameni care aveau atunci cea mai mare influenţă asupra regelui fură aleşi pentru că îi aduceau oarecare speranţă în chestiunea divorţului. Primul, Thomas Cranmer, era un ecleziastic care într-o zi îi spusese lui Gardiner, secretarul regelui: „ce nevoie avea regele să urmărească această chestiune la Roma, ar fi de ajuns să obţină de la câţiva eminenţi teologi certitudinea nulităţii primei sale

98

căsătorii şi ar putea atunci, fără scrupule şi nici un fel de primejdie, să-şi ia răspunderea morală de a se recăsători”. Regele, încântat, invită pe acest ingenios bărbat la tatăl Annei Boleyn şi începu, după sfatul lui Cranmer, să consulte universităţile. Teologii, ca şi judecătorii, ştiu să adapteze textele împrejurărilor. La Oxford şi la Cambridge, cu puţină „intimidare şi linguşire”, fu obţinută consultaţia dorită; Universitatea din Paris fu favorabilă pentru că îl detesta pe Carol Quintul; acelea din nordul Italiei se luară după Sorbona. Curând regele putu să supună parlamentului opiniile a opt instituţii de savanţi, care afirmau toate că o căsătorie cu văduva unui frate decedat este nulă şi că nici papa nu avea competenţa să acorde vreo dispensă. Membrii parlamentului erau rugaţi să raporteze aceste fapte în circumscripţiile lor şi să vorbească tuturor de scrupulele regelui. Henric al VIII-lea simţea efectiv că ţara era ostilă divorţului. Când trecea pe stradă, poporul îi striga să nu se despartă de Caterina, iar femeile îi spuneau cuvinte neruşinate despre Anna Boleyn. Dar vremea trecea. Anna aştepta un copil; trebuia să fie moştenitorul dorit şi, prin urmare, să se nască după căsătoria lor. Cranmer, un bărbat blând şi maleabil, fu numit arhiepiscop de Canterbury şi celebră în mod secret căsătoria regelui în ianuarie 1533. Căsătoria fu anunţată la paşti, când Anna fu încoronată, iar Henric excomunicat; era ruptura cu Roma.

VSCHISMĂ ŞI PRIGOANĂ

I. Această ruptură ar fi fost mai puţin brutală dacă Henric al VIII-lea n-ar fi avut şi alţi consilieri decât pe Thomas More şi Cranmer. More, bărbat cu o înaltă conştiinţă, n-ar fi acceptat decât o reformă înţeleaptă şi moderată; Cranmer, prea slab pentru a fi rău, ar fi negociat şi ar tot fi amânat. Thomas Cromwell fu cel care jucă rolul lui Narcis al acestui Neron, rolul lui Iago al acestui Othello. Era un bărbat scund, lat în spate, urât, aspru, cu obrazul porcin, ochii pe jumătate închişi, gura rău-tăcioasă. Începuse ca negustor de lână şi călcător de postav la Putney; apoi călătorise prin Flandra şi Italia, unde se familiariză cu marele comerţ şi cu noua politică şi deveni un cititor pasionat al oamenilor politici italieni. La întoarcerea sa intrase în slujba cardinalului Wolsey, ajungând unul din favoriţii lui. Cromwell n-avea nici scrupule, nici religie. Teologiile rivale îi erau toate la fel de indi-ferente, dar doctrina raţiunii de stat îl cucerise. Îndată ce-l întâlni pe rege, îl sfătui să urmeze exem-plul prinţilor germani, care o rupseseră cu Roma. Anglia nu mai trebuia să aibă doi stăpâni, două justiţii, două sisteme de impozite. Deoarece papa refuza să confirme repudierea Caterinei, trebuia să nu se supună bisericii, ci s-o supună. Henric al VIII-lea îl dispreţuia pe Cromwell; nu-i spunea niciodată altfel decât „dărăcitorul de lână” şi-l brusca; totuşi se folosea de abilitatea, servilitatea şi forţa acestuia. Dărăcitorul de lână deveni în câţiva ani Master of the Rolls, Lord Privy Seal163, vicar general al bisericii, lord mare şambelan, cavaler, baron şi conte de Essex.

II. Spolierea bisericii s-a făcut în formă legală şi Henric al VIII-lea a respectat formele parlamentare. Parlamentul Reformei, care ţinu şapte ani (1529-1536), votă toate măsurile extraordinare propuse de coroană. Mai întâi clerul fu informat că a violat statutul de Praemunire acceptând, ca şi Wolsey, să recunoască autoritatea cardinalului ca legat papal. Drept penitenţă pentru această crimă, clerul trebui să plătească o amendă de două milioane de livre, să acorde regelui titlul de protector şi de şef suprem al bisericii şi să desfiinţeze anatele, sau „primul venit”, al beneficiilor ecleziastice, care până atunci fuseseră plătite papei. Apoi parlamentul votă succesiv Statutul apelurilor, care interzicea să se facă apel la Roma, Actul de Supremaţie, care-l consacra pe rege „unicul şi supremul şef al bisericii Angliei” şi-i atribuia atât jurisdicţia spirituală cât şi jurisdicţia civilă, îi dădea dreptul să reformeze şi să reprime erorile şi ereziile, şi, în sfârşit, Actul de Succesiune, care anula prima căsătorie, pe copiii născuţi din această căsătorie îi priva de drepturile lor la coroană în favoarea descendenţilor Annei Boleyn şi obliga pe toţi supuşii regelui să-şi afirme prin jurământ credinţa lor în validitatea religioasă a divorţului. Ne putem întreba cum a votat un parlament catolic aceste texte care desăvârşeau schisma şi în care papa nu era numit altfel decât „episcopul de Roma”. Trebuie să ne gândim că persoana şi voinţa regelui erau peste măsură de respectate; că de multă vreme naţionalismul născând al englezilor suporta greu o jurisdicţie străină; că papalitatea apărea ca o aliată când a Spaniei, când a Franţei; că în afara chiar a sentimentului naţional, o puternică pornire anticlericală cerea nu nimicirea bisericii, dar abolirea tribunalelor ecleziastice şi confiscarea averilor mănăstireşti; în sfârşit, că noi clase, care deveneau

163 Master of the Rolls - şeful arhivei oficiale de stat, iar Lord Privy Seal - lordul păstrător al sigiliului privat al regelui

99

forţele vii ale naţiunii şi care nu cunoşteau latina, învăţaseră, după inventarea tiparului, să citească; că clericii laici deveniseră tot atât de numeroşi cât şi clericii ecleziastici şi că mulţi dintre ei doreau o carte de rugăciuni în limba engleză, o Biblie engleză, aşa cum înlocuiseră Romanul Rozei164 cu Povestirile din Canterbury. Reforma engleză n-a fost rezultatul capriciului unui suveran, ci forma religioasă a unui naţionalism insular şi lingvistic.

III. O biserică veche de zece, douăsprezece secole are rădăcini adânci şi cel mai puternic rege nu le poate smulge fără a întâmpina oarecare rezistenţă. Totuşi episcopii şi preoţii, în afară de câteva excepţii, s-au arătat ciudat de maleabili. De multă vreme fuseseră atinşi ei înşişi de naţionalismul ambiant. Prelaţii englezi erau mai mult oameni de stat decât oameni ai bisericii. Camera Lorzilor, din care făceau parte, votă fără a se revolta toate reformele. „Un fel de pre-anglicanism cuprinsese tot înaltul cler”. Cât despre clerul de jos, foarte sărac, el găsea oarecare siguranţă în transformarea lui într-un corp de funcţionari; el însuşi fusese aţâţat de lollarzi şi nu acceptase niciodată fără regret celibatul preoţilor. Când fiecare trebui să presteze jurământul, când faptul de a nu recunoaşte „casta şi sfânta căsătorie a Annei şi a lui Henric” şi de a nu renega pe „episcopul de Roma, care uzurpă numele de papă”, devenise trădare, aproape toţi preoţii au jurat.

Dar cancelarul, sir Thomas More, şi marele episcop Fisher refuzară să renege credinţa lor catolică. Amândoi fură decapitaţi, episcopul citind înainte de moarte din evanghelia sfântului Ioan: „Aceasta este viaţa veşnică”, More declarând la piciorul eşafodului că murea ca „un devotat servitor al regelui, dar mai întâi al lui Dumnezeu”. Capetele acestor doi oameni mari putreziră agăţate de cârlige la intrarea pe podul Londrei. Comedia divorţului devenise o monstruoasă tragedie. Un mare număr de călugări fură spânzuraţi, goliţi de maţe, tăiaţi în bucăţi. Catolicii din câteva comitate, cuprinşi de o îndreptăţită aversiune când auziră de aceste masacre omeneşti, se revoltară; fură învinşi. Roma îl excomunicase pe regele Henric al VIII-lea, dar ce-l interesa această sentinţă pe un rege care se plasase el însuşi în afara bisericii? Ar fi fost necesare sancţiuni; papa încercă să obţină ca suveranii catolici, Francisc I sau Carol Quintul, să ia asupra lor aplicarea sancţiunilor; amândoi refuzară, temându-se să se certe cu Anglia, ţară de care aveau nevoie pentru combinaţiile lor diplomatice. Astfel, nemaiavând să se teamă de papă din cauza disensiunilor regilor catolici, venerat de parlamentul său, adulat de biserica sa naţională, Henric al VIII-lea a putut continua nepedepsit să aducă ofense umanităţii.

IV. Refuzul călugărilor de a presta jurământul îi stârni lui Cromwell o imensă bucurie, întrucât, de multă vreme, pusese la cale pieirea lor. Existau în Anglia o mie două sute de mănăstiri, posesoare ale unor imense domenii. Confiscându-le bunurile, lichidatorii şi suveranul se puteau îmbogăţi. Curentul popular împotriva călugărilor, legendele care circulau cu privire la viciile lor erau de asemenea proporţii încât nimeni nu le-ar fi luat apărarea. Legendele erau exagerate şi, în cea mai mare parte, cu totul false, ceea ce s-a văzut destul de bine când, după desfiinţarea mănăstirilor, foştii lor arendaşi, care-i blestemaseră de atâtea ori, îi regretară. Dar Cromwell, avansat vicar general şi învestit cu dreptul de anchetă, adună un vast dosar cu privire la nelegiuirile călugărilor. Dezvăluind aceste „atrocităţi” în faţa parlamentului, obţinu mai întâi desfiinţarea micilor mănăstiri, apoi a tuturor aşezămintelor religioase. Funcţionari superiori religioşi şi fiscali luară în cercetare mănăstirile. Legea, respectată întotdeauna în această ţară, cerea să se obţină o „re-nunţare voluntară” din partea călugărilor. Doctorul London deveni celebru prin abilitatea sa de a înfrânge repede „voinţele”. Îndată ce actul era semnat, regele lua în stăpânire abaţia, vindea tot ce se afla înăuntru şi dădea domeniul unui mare senior, asigurând astfel credinţa acestuia faţă de noua biserică. Vânzările, care-i ruinau pe călugări, nu-l prea îmbogăţeau pe rege. Manuscrisele erau cumpărate de băcani ca să facă din ele cornete. „Cărţi vechi din strană: şase penny”. Aşa arăta inventarul unei biblioteci. Cât despre clericii jefuiţi, unii dintre ei căpătau un act de „capacitate”, adică autorizaţia de a exercita o funcţie seculară, ceilalţi o pensie de patru şilingi; aproape toţi părăsiră ţara şi se duseră în Irlanda, Scoţia sau Flandra. „Astfel, biserica deveni prada vulturilor, aceste păsări hrăpăreţe împodobindu-se cu frumoasele lor pene”. Lichidarea bunurilor mănăstireşti se termină în cinci ani; ea nu aduse mare lucru tezaurului regal, dar îmbogăţi persoanele cărora regele le dăruise abaţiile şi pe cei care le obţinuseră pe preţuri de nimic. Efectul politic al acestor măsuri fu analog cu al vânzării bunurilor naţionale în Franţa, după revoluţia din 1789. Beneficiarii au devenit complici. Teama de a-i vedea revenind pe vechii proprietari asigură noului regim religios

164 Poem alegoric în două părţi, una dintre cele mai răspândite şi mai gustate opere literare în evul mediu. Prima parte a fost scrisă de Guillaume de Lorris, pe la 1230, iar a doua de Jean de Meung (circa 1250-1296), cam cincizeci de ani mai târziu.

100

sprijinul unei clase bogate şi puternice. De aci înainte, împotriva unei noi ofensive a catolicismului roman se vor coaliza interesul şi doctrina.

V. Credo-ul bisericii anglicane a fost vreme îndelungată destul de confuz. Dacă Cromwell, Cranmer şi Latimer165 ar fi avut mână liberă, l-ar fi legat de lutheranism. După lupta sa împotriva mănăstirilor, Cromwell începu un război împotriva icoanelor. Latimer arse statuile Fecioarei, în timp ce Cranmer puse să se examineze relicvele, îndeosebi sângele sfântului Thomas Becket, pe care-l bănuia a fi vopsea roşie. Sfântul Thomas, denunţat ca trădător al regelui, fu şters din rândurile sfinţilor după un proces în toată regula şi anchetatorii lui Cromwell distruseră racla sa de la Canterbury. Dar Henric al VIII-lea ştia că dacă englezii fuseseră totdeauna ostili călugărilor şi tribunalelor ecleziastice, erau, în totalitatea lor, puţin favorabili inovaţiilor aduse de protestanţi. Henric, el însuşi, ţinea să rămână apărătorul credinţei şi şeful unei biserici „catolice”, dar voia să fie catolică şi naţională (ceea ce părea contradictoriu). Astfel încât, după ce i-a prigonit pe credincioşii vechii credinţe, îi persecută cu nu mai puţină îndârjire pe protestanţi. Tyndale166, care a tipărit prima Biblie engleză, a fost ars pe rug; alţii suferiră aceeaşi soartă pentru că negaseră transsub-stanţierea. După mai multe încercări de definire a religiei anglicane, Henric al VIII-lea obţinu votarea de către Camera Lorzilor a unui statut în şase articole care fu supranumit „actul sângeros”, sau „biciul cu şase cozi”, act care afirma transsubstanţierea, inutilitatea comuniunii sub cele două forme, validitatea legământului de castitate, superioritatea celibatului clerical şi care admitea spovedania şi liturghia particulară. Orice violare flagrantă a acestui statut trebuia pedepsită prin arderea pe rug, nici abjurarea neputându-l salva pe vinovat. Episcopii protestanţi, ca Latimer, trebuiră să-şi dea demisia.

Cranmer, care înainte de Reformă se căsătorise în secret şi-şi lua totdeauna soţia cu el ascunsă într-un cufăr perforat, trebui s-o trimită în Germania. Poate să pară surprinzător că poporul englez a acceptat atât de uşor ideea de a acorda unui parlament ales infailibilitatea religioasă. Dar nevoia de stabilitate, indiferenţa şi teroarea explică asemenea ciudate concesii.

VI. A fost necesară o schismă pentru a desface prima căsătorie a lui Henric al VIII-lea; toporul fu de ajuns pentru a pune capăt celei de-a doua. Sărmana Anna Boleyn a comis două greşeli: în locul moştenitorului aşteptat, avu o fată, Elisabeta, apoi un băiat, născut mort, şi pe deasupra l-a înşelat pe rege, poate pentru că, părând incapabil să aibă un copil sănătos, nu voia să-l dezamăgească. Pentru aceste crime, frumosul ei gât fu tăiat de securea călăului. După câteva zile, Henric, îmbrăcat în straie albe, lua în căsătorie pe Jane Seymour. Servilul Cranmer a anulat a doua căsătorie pe baza unor mărturisiri ale defunctei, astfel încât Elisabeta, ca odinioară Maria, deveni bastardă. Jane Seymour născu un fecior, care avea să domnească sub numele de Eduard al VI-lea, dar ea muri la naştere. Cromwell, doritor ca întotdeauna să-l apropie pe rege de luterani, sugeră o nouă căsătorie cu o prinţesă germană: Anna de Cleve. Omul de afaceri voise să joace rolul de sfetnic matrimonial; femeia nefiind găsită pe plac, el plăti cu viaţa această încercare. A cincea soţie a regelui, Caterina Howard, acuzată de adulter, avu aceeaşi soartă ca şi Anna Boleyn. A şasea, Caterina Parr, îi supravieţui lui Henric al VIII-lea, nu fără a fi trecut prin mari spaime când regele, găsind că-i puţin eretică, „îi administrase cele şase articole”. Domnia se termină sângeros. Puterea absolută dezlănţuie în om instinctele cele mai rele. Henric al VIII-lea porunci judecătorilor săi să asasineze protestanţi, catolici, pe bătrâna contesă Salisbury; chiar şi Cranmer se putu crede în pericol. Dar Henric al VIII-lea pare să fi încercat o afecţiune reală pentru omul acesta care avea o încredere aproape naivă în groaznicul său rege. Cranmer a fost acela care a îngenuncheat la patul de moarte al lui Henric şi care, în ultimul moment, i-a spus să aibă încredere în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. După care regele îi strânse mâna arhiepiscopului şi îşi dădu sufletul.

VII. E greu, când studiezi domnia lui Henric al XVIII-lea, să te fereşti de un sentiment de oroare. În zadar ni se spune că a reorganizat flota, a construit arsenale, a fondat o şcoală de cârmaci, a anexat Ţara Galilor, a potolit Irlanda. Nici un succes lumesc nu poate justifica eşafoadele din Turn şi rugurile de la Smithsfield. S-a spus, în chip de scuză, că aceste îngrozitoare suplicii nu atingeau decât o infimă minoritate. Ce importă? Atâta cruzime nu putea fi necesară. Ceea ce pare adevărat este că separarea dintre un stat insular şi o biserică universală devenise aproape inevitabilă. Dacă timp de zece secole papalitatea a putut exercita în Europa o astfel de putere

165 Hugh Latimer (1485-1555) - episcop promotor al reformei anglicane166 William Tyndale (circa 1477-1536) - unul din primii reformatori englezi; în 1526 a tipărit Noul testament în traducere engleză

101

politică şi judiciară, aceasta se datorează faptului că după căderea Imperiului roman nu rămăsese, în diferite ţări ale Europei, decât o putere civilă slabă sau o suveranitate împărţită. Din ziua în care au luat naştere state puternice, ciocnirea devenea inevitabilă. Când Franţa, la rândul ei, cunoscu mult mai târziu aceste lupte, moravurile se îmblânziseră şi separaţia bisericii de stat se putu face fără vărsare de sânge şi fără o ruptură religioasă cu Roma. Pierderii premature a prerogativelor - pe care bisericile continentale le-au mai conservat încă trei sau patru secole - biserica Angliei îi dato-rează un avantaj, şi anume absenţa aproape completă în această ţară, începând din secolul al XVI-lea, a oricărei mişcări anticlericale. Bisericile engleze se vor lupta între ele, dar nici un partid politic nu va îndrăzni să se declare ostil creştinismului.

VIEDUARD AL VI-LEA SAU REACŢIA PROTESTANTĂ

I. Ce grup ciudat formau cei trei copii ai lui Henric al VIII-lea. Moştenitorul tronului, Eduard al VI-lea, fiul Janei Seymour, era un băieţel grav şi precoce care citea în fiecare zi zece versete din Bi-blie şi pe care reformaţii îl socoteau „un nou Iosua”. Maria, fiica Caterinei de Aragon, împlinise treizeci şi unu de ani. Începea să se ofilească, obrazul ei rotund era de o paloare accentuată de părul ei roşu; părea bolnavă şi tristă. Educată de un cărturar spaniol şi mult mai mândră de a fi descendentă a regilor Spaniei decât fiica regelui Angliei, ea rămânea o catolică ferventă, se înconjura de preoţi şi îşi petrecea viaţa în capelă. Cât despre fiica Annei Boleyn, Elisabeta, aceasta era o fată de paisprezece ani, destul de drăguţă, bine făcută, foarte vioaie şi care dădea dovadă de gustul tradiţional al Tudorilor pentru literatura clasică. Scria în latină tot aşa de bine ca în englezeşte, vorbea italiana şi franceza şi, după afirmaţia unuia dintre profesorii ei, „citea mai multă greacă într-o zi decât un canonic într-o săptămână”. Fiind protestantă, ca şi fratele său Eduard (deşi fără atâta convingere), se înţelegea de minune cu copilul-rege şi amândoi se aliaseră împotriva Mariei, căreia curând Eduard îi interzise de a mai pune să se celebreze liturghia. Maria răspunse că mai curând şi-ar pune capul pe butuc decât să dea ascultare la asemenea poruncă. Consiliul îşi aminti că era vara lui Carol Quintul şi consideră că-i mai înţelept să nu stăruie.

II. Chestiunea religioasă nu fusese rezolvată prin schismă. Pe când unele comitate regretau catolicismul, Londra, înflăcărată de predicatori protestanţi ca Latimer, dorea o reformă mai completă. Cea mai mare parte a englezilor era gata să accepte un compromis, care, menţinând riturile esenţiale intrate în obişnuinţă, i-ar fi eliberat de sub dominaţia Romei. Arhiepiscopul de Canterbury, Cranmer, timid şi indecis, continua să ezite între luteranism şi romanism. Totuşi, el, dând bisericii Angliei o carte de rugăciuni, scrisă într-o proză admirabilă şi pentru care el însuşi întocmi litaniile şi rugăciunile în comun, îngădui acestei biserici să dobândească, după biserica romană, acel prestigiu estetic fără care o religie nu poate cuceri inimile. Prigoana împotriva catolicismului continua. Pereţii bisericilor erau daţi cu var, vitraliile erau sparte, crucifixele înlocuite cu stema regală. Toate ceremoniile simbolice fuseseră suprimate: nici anafură, nici agheasmă, nici slăvirea vinerei mari. Totuşi, postul Paştelui trebuia să fie respectat, „pentru a se încuraja vânzarea peştelui”. În 1547 fu autorizată căsătoria preoţilor, şi Cranmer îşi putu rechema soţia. Un act de uniformizare, votat de parlament, obliga toate bisericile să folosească Common Prayer Book şi să respecte un ritual comun. Dar uniformitatea însăşi rămânea multiformă. Mai protestant decât arhiepiscopul, Consiliul laic hotărî să se facă unele îndreptări cărţii de rugăciuni. Îngenuncherea, prescrisă de Cranmer în prima ediţie, fusese atacată de zeloşi ca o datină superstiţioasă şi suprimată în ediţia a doua. Cum să te adaptezi unei credinţe care-i în acelaşi timp riguroasă şi schimbătoare?

III. Schimbări atât de profunde indignară multe inimi simple care ţineau la riturile intrate de zece secole în viaţa lor şi a străbunilor lor. Ţăranii din Cornwall, care vorbeau în dialect, se revoltară pentru că Londra pretindea să le impună o carte de rugăciuni scrisă într-o engleză pe care n-o înţe-legeau. Cranmer le răspunse că înţelegeau şi mai puţin latina, dar Cranmer, profesor de teologie, nu-i cunoştea pe ţărani. Cei din Cornwall înţelegeau, dacă nu ad litteram cel puţin în spiritul lor, sensul rugăciunilor tradiţionale. De altfel, revolta avea şi un caracter agrar, nu numai religios. Era o vreme de mari nemulţumiri populare. Şomajul, aproape necunoscut în economia medievală, devenea un rău periculos. Cauzele erau multiple. Obligaţia pentru seniori de a-şi desfiinţa cetele înarmate aruncase pe drumuri la începutul secolului mii de soldaţi care nu cunoşteau nici o

102

meserie. Încă în timpul ciumei negre, câţiva mari proprietari începuseră să înlocuiască cultivarea grâului cu creşterea oilor, la care erau întrebuinţaţi oameni mai puţini. În secolul al XVI-lea mulţi squires au împrejmuit o parte din păşunile şi bărăganele comunale167 pentru a-şi creşte oile. Ţăranii se văzură lipsiţi, în urma acestei politici „de împrejmuiri”, de pământurile lor, iar muncitorii de munca lor.

Oile ne-au mâncat păşunile şi dunele,Grâul şi pădurile, casele, comunele.

„Oaia - scria Thomas More - era altădată un animal atât de blând; iată că acuma distruge totul, îi înghite până şi pe oameni”. E noua modă, the new gyse. E firesc ca ea să-i încânte pe marii proprietari. După descoperirea de către Spania a minelor de argint din America de Sud, în Europa se urcă preţurile. Squire-ul, care plăteşte mai scump tot ce cumpără, continuă să primească de la arendaşii săi aceleaşi redevenţe fixe; şi se trezeşte mai sărac, strâmtorat. Or, cererea de lână este nelimitată şi preţurile ridicate. Ispita e puternică. Pe la mijlocul secolului, sub domnia lui Henric al VIII-lea, după secularizarea averilor mănăstireşti şi vânzarea bunurilor lor, s-a născut la ţară o proaspătă promoţie de gentlemen-i. Starea de spirit a noilor proprietari de pământ este cu totul diferită de aceea a seniorului din secolul al XIII-lea. Acesta din urmă cerea numai ca pământul să hrănească un anumit număr de cavaleri, dar noul capitalist pretinde un profit. El face din agricultură o afacere „şi paşii oilor schimbă nisipul în aur”. Ce-l interesează pe el ţăranii, pe care abia îi cunoaşte? Fiul său şi mai ales nepotul său vor deveni într-o zi squires conştienţi de datoriile lor, dar orice primă generaţie de stăpâni e aspră.

La moartea lui Henric al VIII-lea ţăranii încep să murmure.

IV. În zadar Consiliul regelui, care vede pericolul, încearcă să intervină. Legile ordonă reconstrucţia fermelor distruse, cultivarea din nou a pământurilor; altele interzic unei singure persoane să aibă mai mult de două mii de oi. (Unii proprietari aveau turme de douăzeci şi patru de mii de capete.) Dar frauda se furişează pe urma legii. Stăpânul trece oile sale pe numele soţiei, al copiilor, al servitorilor săi; în loc de a reclădi o fermă, se retencuieşte în mod simbolic o singură cameră din ferma ruinată; se trage o brazdă simbolică şi se susţine în faţa comisarului că s-a lucrat câmpul. De altfel, comisari sunt judecătorii de pace, ei înşişi proprietari şi deseori delincvenţi; aşa că închid ochii. În unele comitate sătenii se revoltă şi devastează gardurile ridicate de gentry. În comitatul Norfolk, un mic proprietar care e în acelaşi timp şi tăbăcar, un anume Robert Kett, om cu idei înaintate, se pune în fruntea ţăranilor pentru a distruge îngrăditurile unui vecin pe care-l urăşte. În acel mediu sătesc plin de nemulţumiţi, rebeliunea creşte văzând cu ochii. Kett, în capul a şaisprezece mii de oameni, ocupă oraşul Norwich. Revoltă zadarnică, deoarece nici ţăranii, nici şeful lor nu ştiu limpede ce vor. Ea se termină, ca toate revoltele de pe acea vreme, printr-un masacru sângeros şi prin executarea lui Kett. Dar avea să fie un simptom, între multe altele, al nemulţumirii populare.

V. Eduard Seymour, duce de Somerset, fratele Janei Seymour, mama regelui, îndeplinea funcţia de regent în timpul minorităţii nepotului său. Avea reale calităţi, dintre care cea mai remarcabilă era toleranţa. Dar el fu făcut răspunzător pentru dezordinile agrare. Orgoliul său ofensase pe curteni; demagogia sa neliniştise pe proprietari, îmbogăţirea sa îi indignase pe orăşeni; relativa sa îngăduinţă displăcuse fanaticilor. Aristocraţia rurală, condusă de Warwick, obţinu capul lui. Ciudatul şi micul rege, pe cât de pios pe atât de insensibil, notă în jurnalul său, în ziua când unchiul lui fusese decapitat în Turn: „I s-a tăiat capul ducelui de Somerset, astăzi, între ora opt şi nouă dimineaţa... Ambiţie, vanitate, aviditate, a vrut să facă pe stăpânul”.

Warwick (ulterior duce de Northumberland) deveni preşedintele Consiliului de regenţă şi urmări cu mai multă vigoare decât Somerset prigonirea catolicilor. Micul Eduard al VI-lea căzu la pat şi, când s-a văzut că i se apropie moartea, Northumberland, care nu se putea gândi fără groază la urcarea pe tron a Mariei, spaniolă şi romană, lansă candidatura Janei Grey, o strănepoată a lui Henric al VII-lea, pe care o mărită cu propriul său fiu. Pe muribundul Eduard al VI-lea îl sili să semneze un testament, a cărui beneficiară era lady Jane.

167 În original landes communales, prin care autorul pare a fi tradus literal termenul englez common lands. Numite şi waste lands (pământuri sterpe), acestea însemnau părţile necultivate din hotarul satului: tufărişuri, crânguri, lunci, mlaştini (cu vegetaţia de pe lângă ele - păpurişuri etc.) şi turbării

103

VI. Jane Grey, uzurpatoare fără voia ei, fu proclamată regină de către Northumberland, care porni un marş asupra Londrei; dar Maria nu era femeia care să se lase înlăturată fără luptă. „E atât de înfocată şi de hotărâtă - scrisese ambasadorul Spaniei lui Carol Quintul -, încât dacă i-aş spune să treacă Canalul Mânecii într-o albie de rufe, ar încerca şi aventura asta”. Adevărată spaniolă, avea un curaj de soldat şi o evlavie care mergea până la fanatism. Nu trebuia decât să se arate pentru a învinge. O proteguia prestigiul extraordinar al părintelui său. Catolicii, încă puternici, o primiră ca pe o eliberatoare; protestanţilor le făgădui imparţialitatea ei; numeroşii indiferenţi erau obosiţi de un regim care, sub pretextul de a reforma riturile bisericii, confiscase averile în favoarea oamenilor de afaceri. Îndată ce Maria îşi făcu apariţia la Londra, se aprinseră focuri de bucurie; comitatele îi oferiră trupe; Consiliul, înspăimântat de ce făcuse, trimise un crainic şi patru trompetişti în cetate să anunţe proclamarea reginei. Maria îşi făcu o intrare triumfală, împreună cu soră-sa Elisabeta, călărind alături de ea. Northumberland însuşi, aflând noile evenimente, îşi flutură pălăria în aer, strigând: „Trăiască regina Maria!”, dar o aclama cu câteva zile prea târziu. Fu încarcerat în Turn, apoi decapitat. Aceea care fusese jucăria lui, nefericita Jane Grey, îşi aşteptă şase luni moartea.

VIIMARIA TUDOR SAU REACŢIA CATOLICĂ

I. Maria Tudor constituie un exemplu jalnic al ravagiilor pe care le pot produce în inima unei femei dragostea, fanatismul şi atotputernicia. „Aş pierde mai curând zece coroane decât să-mi pun sufletul în primejdie”, spunea ea. Regina era catolică, într-o ţară în care generaţia ajunsă la matu-ritate se născuse după ruptura cu Roma şi în care, îndeosebi capitala, atotputernică, înclina foarte mult spre protestantism. S-a spus că, dacă Parisul merita o liturghie168, Londra merita o predică. Dar Henric al IV-lea era un om de stat şi Maria Tudor o credincioasă. Or, dacă era adevărat că majoritatea naţiunii păstra nostalgia vechilor ceremonii şi dorea să se întoarcă la naţional-catolicismul regelui Henric, aceeaşi majoritate îşi păstra şi ura faţă de Roma. Mai cu seamă celor care au dobândit bunurile bisericeşti, categorie bogată şi puternică, le era teamă de un act de supunere faţă de papă, care s-ar fi făcut în detrimentul lor, iar preoţilor căsătoriţi le era teamă de întoarcerea la vechea credinţă, care i-ar fi constrâns să aleagă între parohie şi nevastă. Toate aceste dorinţe contradictorii i-ar fi îngăduit unei suverane iscusite calea negocierilor. Englezii primiseră până atunci atâtea dogme din partea regilor dinastiei Tudor, încât ar fi acceptat cu uşurinţă câteva articole suplimentare, ca să fie pe placul unei fiice a lui Henric al VIII-lea. Dar Maria, în zelul ei intransigent, voia să impună, şi nu să negocieze. În timpul îndelungatei şi dureroasei sale tinereţi, religia fusese pentru ea singura consolare. Era gata să sufere martiriul ca să readucă Romei poporul englez. Încă din prima şedinţă a parlamentului, ea restabili liturghia în limba latină şi expulză din biserică pe preoţii căsătoriţi. Chiar sora sa, principesa Elisabeta, suprema speranţă a protestanţilor, se simţi ameninţată şi veni cu lacrimi în ochi s-o roage pe regină ca să fie iniţiată în adevărata religie. Convertirea aceasta o emoţionă şi încântă pe Maria, dar îl lăsă foarte sceptic pe ambasadorul Spaniei, care o judecă pe abila şi ascunsa prinţesă cu mai multă perspicacitate.

II. Brusca reîntoarcere la papism a fost o primă imprudenţă; căsătoria reginei îndepărtă definitiv poporul de ea. Parlamentul, temându-se pe bună dreptate de influenţa unui rege străin, îi ceruse în mod respectuos reginei să se mărite cu un englez. Consiliul şi naţiunea aleseseră pentru ea pe tânărul Eduard Courtenay, un strănepot al lui Eduard al IV-lea. Ea răspunse cu violenţă că nu vrea să se mărite. Şi era sinceră, sau credea că este. Fusese puţin îndrăgostită în tinereţe de un cărturar catolic englez, Reginald Pole, de sânge regal, ca şi ea. Dar Pole, certat cu Henric al VIII-lea din cauza divorţului, se exilase la Roma şi devenise acolo cardinal. Singurul englez cu care Maria s-ar fi măritat bucuros nu putea deci intra în consideraţie. Curând ambasadorul Spaniei, Renard169, care avea o mare influenţă asupra ei, veni să-i aducă la cunoştinţă un proiect al lui Carol Quintul. Acesta îi oferea Mariei mâna fiului său Filip. „Când i-am făcut propunerea - scrie Renard -, a început să râdă, şi n-a râs o dată, ci de mai multe ori, privindu-mă cu nişte ochi care arătau că propunerea îi este foarte pe plac”. Şi într-o convorbire ulterioară: „Regina a jurat că niciodată, nu a simţit imboldul care se numeşte dragoste, nici că s-ar fi gândit vreodată la voluptate, că nu i-a trecut prin

168 Cuvinte pe care le-a rostit regele Franţei Henric al IV-lea, protestant, căruia Parisul, pentru a-i deschide porţile, i-a pus condiţia să treacă la catolicism (în 1594).169 Simon Renard - originar din Ţările de Jos, era de fapt ambasador al Imperiului romano-german, care, sub Carol Quintul (1519-1556), a fost într-o uniune personală cu Spania.

104

minte să se mărite decât după ce Dumnezeu a înălţat-o pe tron, iar căsătoria pe care o va încheia va fi împotriva propriilor sale sentimente şi numai pentru respectul raţiunii de stat”. Dar îl rugă pe Renard să asigure pe împăratul Carol că-i gata să-i dea ascultare în toate, aşa cum l-ar asculta pe tatăl ei. Deşi aceste negocieri au fost ţinute secret, miniştrii reginei le-au ghicit şi s-au neliniştit. Într-o alianţă dintre Anglia, naţiune schismatică şi slabă, şi atotputernica, dreptcredincioasa Spanie, care va fi soarta Angliei? Ea va deveni supusa unui prinţ redutabil. Ereticii englezi se şi înspăimântau de tribunalele inchiziţiei şi de autodafeuri, tot atât de numeroase la Madrid ca şi cursele de tauri. Vai! de când această fecioară de treizeci şi şase de ani văzuse portretul frumosului prinţ spaniol, se îndrăgostise deodată pătimaş de dânsul. Totul tindea s-o înnebunească după el, deoarece prin căsătoria ei cu Filip îşi satisfăcea orgoliul de prinţesă spaniolă, credinţa de catolică romană şi dorinţele de fată bătrână şi pătimaşă. Odată, după miezul nopţii, aflându-se în capela ei, repetă de mai multe ori Veni Creator şi jură să se mărite cu Filip.

III. Ambasadorul Spaniei puse de se topiră patru mii de scuzi, din care se cizelară lanţuri de aur pe care le împărţi membrilor Consiliului. Era un simbol? Convertiţi la ideea căsătoriei prin cadouri, argumente şi promisiuni, ei îşi dădură totuşi avizul să se procedeze cu prudenţă. Filip va trebui să respecte legile Angliei; în caz de deces al Mariei, el nu va avea nici un drept asupra coroanei; dacă se va naşte un fiu din căsătoria lor, acesta va moşteni concomitent tronul Angliei, al Burgundiei şi al Ţărilor de Jos; în sfârşit, Filip se angaja să nu atragă niciodată Anglia în războaiele sale împotriva Franţei. Tratatul era bine alcătuit, dar ce garanţii reale dădea el împotriva unei femei îndrăgostite? Poporul englez, foarte ostil străinilor, şi mai ales spaniolilor, îşi arătă de îndată nemulţumirea. Ambasadorii trimişi de Carol Quintul pentru a negocia căsătoria fură bombardaţi cu bulgări de zăpadă de ştrengarii din Londra. Pe străzile din City, aceştia se jucau de-a „măritişul reginei” şi copilul care-l reprezenta pe prinţul Spaniei era spânzurat. Mai multe comitate se răsculară. Sir Thomas Wyatt porni un marş asupra Londrei. Susţinută de credinţa şi de dragostea sa, Maria părea de neclintit. Miniştrii voiau ca regina să se refugieze în Turn; ea rămase însă surâzătoare la Whitehall şi obţinu, graţie prestigiului Tudorilor, o victorie atât de completă încât nimeni nu mai îndrăzni să scoată un cuvânt împotriva căsătoriei ei cu spaniolul. Rebelii fură executaţi cu zecile. Tocmai atunci sosi prinţul Spaniei. Părintele său îi vorbise de orgoliul englez şi-i poruncise să se lepede de orice morgă castiliană. Filip se strădui să placă şi reuşi destul de bine. Defilarea prin City a unui imens convoi de aur, extras din minele americane, avu un mare efect asupra negustorilor din capitală. Văzând toate acele butoiaşe depunându-se la Turn, spuseră: „Ăştia, cel puţin, nu au venit să ne fure”. Asupra unui singur punct Filip era intratabil: reconcilierea cu Roma. „Mai bine să nu domnesc decât să domnesc peste nişte eretici”. Papa, preavizat, anunţă că-l va trimite pe cardinalul Pole ca legat al său, pentru a primi supunerea englezilor. Lingourile de aur depuse la Turn de către spanioli fură de ajutor în a pregăti sufletele familiilor nobile în vederea acestui mare eveniment.

IV. Legatul papal debarcă. Filip şi Maria declarară că providenţa l-a creat pentru această misiune; el şi-o îndeplini într-adevăr cu un tact admirabil. Cardinalul Pole întrunea fineţea unui prelat cu timiditatea trufaşă a unui mare senior englez. Modestia, cu tot imensul său prestigiu, îl făcuse să se ţină la Roma într-o rezervă din care ieşea acum pentru întâia oară. La Calais, când garda sa ceru să-i fixeze cuvântul de ordine, spuse: „Domnul pierdut a fost regăsit”. Fu primit cu entuziasm la Dover. Se ştia că papa făgăduise, printr-o bulă, că cei ce-au dobândit bunuri bisericeşti le vor păstra. „Ceea ce nu poate fi vândut poate fi dat pentru a salva atâtea suflete”. Parlamentul se întruni la Whitehall ca să-l primească pe legatul papal. Acolo, cardinalul reaminti, într-un mare discurs, istoria schismei şi făgădui iertarea deplină a păcatelor comise în trecut. Ambele Camere primiră în genunchi iertarea păcatelor. Anglia era purificată.

V. Regina se credea însărcinată. Când sosi momentul naşterii şi clopotele începuseră să sune, medicii constatară că fusese o sarcină de natură nervoasă. A fost o dureroasă decepţie pentru Maria. Starea ei mintală deveni neliniştitoare. Filip se întorsese în Spania; spusese că absenţa lui va fi de scurtă durată, dar ea simţise că-i foarte iritat de farsa naşterii şi de atitudinea parlamentului englez, care-i refuza participarea la exercitarea puterii. Regina, care pe vremea când era fecioară îi uimise pe bărbaţi prin curajul ei, se dovedi acum, când era îndrăgostită, slabă şi descurajată. Cruzimea persecuţiilor sale împotriva protestanţilor, care-i atrăsese porecla de Maria Sângeroasa, poate fi fără îndoială explicată în parte prin tulburarea ei vecină cu nebunia. Nu Filip o sfătuise să procedeze cu atâta asprime. Arderea ereticilor, se gândea el, era excelentă în Spania şi în Ţările de Jos; în Anglia prudenţa cerea oarecare răbdare. Dar Maria nu era de loc răbdătoare. La 20 ianuarie

105

1555 se restabilise legea contra ereziei; la 22 începură şedinţele comisiilor; la 3 februarie fu ars pe rug, la Smithfield, primul preot căsătorit. Vreo trei sute de martiri protestanţi pieriră în flăcări. Supliciul era atât de înfiorător încât participanţii, ca să le scurteze chinurile, aduceau săculeţe cu praf de puşcă pe care le atârnau de gâtul victimelor. Călăii, ei înşişi scârbiţi, nu-i împiedicau.

VI. Câţiva muriră în mod sublim. Bătrânul Latimer, care fusese un mare predicator protestant, a fost ars pe rug la Oxford în acelaşi timp cu doctorul Ridley. Ar fi putut cu uşurinţă să-şi salveze viaţa abjurând, dar, când începu discuţia cu doctorii, care preceda întotdeauna supliciul, el răspunse că citise evangheliile, dar nu găsise vorbindu-se acolo de liturghie. „Să fiţi foarte liniştit, master Ridley - spuse el tovarăşului de suferinţe în momentul când lanţurile călăului îi legau pe amândoi de stâlp -, să fiţi liniştit căci noi, cu voia Domnului, aprindem astăzi o asemenea torţă în Anglia, încât nu se va stinge niciodată”. Cranmer, care dovedise în timpul vieţii atâtea ezitări şi slăbiciuni şi care în închisoare îşi renegase credinţa, în momentul supliciului îşi regăsi întregul curaj şi abjură abjuraţia lui.

VII. Relatările despre aceste suplicii fură strânse de un scriitor protestant, Foxe, în Cartea Martirilor, care avea să se găsească, alături de Biblie, în toate casele englezilor. Prigoana dezlănţuită de regina Maria împotriva protestanţilor le dădu acestora tocmai ceea ce le lipsise până atunci: o tradiţie eroică şi sentimentală. Victimele catolice ale lui Henric al VIII-lea nu prea emoţionaseră masa poporului englez, pentru că mulţi fuseseră călugări sau fraţi, consideraţi fiinţe dintr-o categorie excepţională; victimele reginei Maria au fost, în afară de câţiva ecleziastici, bărbaţi şi femei din popor. Într-o ţară în care devenise atât de mare diversitatea credinţelor religioase, fiecare se simţea ameninţat. Ura împotriva reginei Maria şi a spaniolilor crescu. Cu toate făgăduinţele făcute, Filip o antrenă pe soţia lui într-un război contra Franţei şi, în această campanie, Anglia a pierdut Calais-ul. „Dumnezeu s-o salveze pe doamna Elisabeta”, murmurau supuşii Mariei Tudor. De altfel, regina se stingea, părăsită de toţi. Însuşi papa Paul al IV-lea luă atitudine împotriva Mariei şi împotriva Spaniei. Se mai crezu o dată însărcinată, dar nu era decât o hidropizie. La 17 noiembrie 1558, la o distanţă de câteva ore, părăsiră lumea aceasta regina Maria şi vărul ei, cardi-nalul Pole. Cu o lună înainte rămăsese aproape singură, deoarece întreaga curte se grupase în jurul Elisabetei.

VIIIELISABETA ŞI COMPROMISUL ANGLICAN

I. Urcarea pe tron a Elisabetei a fost primită de poporul englez cu o bucurie aproape unanimă. După ce se temuse atât de mult de tirania spaniolă, era o uşurare să aclame o regină liberă de orice legătură străină. De la cucerirea normandă, nici un suveran nu fusese de sânge englez atât de pur. Prin tatăl ei, Elisabeta descindea din regii tradiţionali, prin mama sa din gentilomii ţării. În tot timpul domniei sale, ea a căutat să câştige simpatia poporului. S-a scris că monarhia Tudorilor a fost tot atât de absolută ca şi aceea a lui Ludovic al XIV-lea sau ca imperiul cezarilor; s-a reamintit că Elisabeta îşi mâna parlamentul cu cravaşa, că warrant-ele ei erau dispoziţii samavolnice de arestare170, că acuzaţii au fost torturaţi de judecătorii ei în dispreţul legilor engleze. Dar Ludovic al XIV-lea sau Tiberiu, ca să-şi impună voinţa, aveau armata la ordinul lor. Elisabeta, ca şi tatăl şi bunicul ei, n-avea decât o gardă atât de puţin numeroasă încât cea mai redusă miliţie din Londra o putea pune pe fugă. Ea nu a fost puternică decât pentru că a fost iubită, sau cel puţin preferată. Când se văzu ameninţată de o invazie spaniolă, chemă „nu un conetabil, nu pe şeful armatei (nici nu avea), ci pe lordul-primar al Londrei”. Îi ceru cincisprezece nave şi cinci mii de oameni. El răspunse că Londra ar fi fericită să-i ofere maiestăţii sale zece mii de oameni şi treizeci de vase. Aproape întregul regat dădu dovadă de aceeaşi loialitate. Rarele revolte fură zdrobite uşor, fiind considerate de popor ca nişte crime. Într-o vreme când aproape toate regatele Europei erau sfâşiate de certuri religioase sau ţinute în frâu prin teroare, Elisabetei îi plăcea să arate ambasadorilor că ea putea fi sigură de supuşii săi. Trecea cu trăsura pe unde era mulţimea mai deasă, stătea în picioare şi vorbea cu cei din jurul ei. „Dumnezeu să vă aibă în paza lui”, i se striga. Ea răspundea: „Dumnezeu să aibă în paza lui poporul meu!” Fie că se afla la Londra sau în vreo călătorie anuală prin oraşele din regat, îşi juca fără încetare rolul - sprintenă, spirituală, erudită -,

170 În original lettres de cachet - act prin care, în Franţa absolutistă, o persoană putea fi întemniţată fără judecată, pe baza unei simple dispoziţii semnate de rege.

106

complimentând pe primar pentru latina lui sau pe gospodine pentru bucătăria lor. „Înjura, scuipa, izbea cu pumnul când era furioasă, râdea în hohote când era amuzată, şi ce uşor era s-o amuzi... Reacţiona la orice stimulent imediat şi din plin; sub imboldul plăcerii, şi în faţa cumplitului tumult al marilor evenimente, inima ei fremăta cu vioiciune, deschis, cu o prezenţă de spirit care făcea din ea un spectacol fascinant”.

II. Dintre numeroasele secrete ale forţei sale, cel mai eficace era acea rapidă intuire a ceea ce putea să placă poporului său şi un simţ al economiei demn de Henric al VIII-lea171. Avariţia, care este un viciu la un supus, devine o virtute la un prinţ. Poporul cerea Elisabetei puţine libertăţi pentru că ea îi cerea puţini bani. Bugetul ei anual nu atingea o jumătate de milion de livre. Deoarece era săracă, şi pentru că era şi femeie dintre cele lipsite de cruzime, nu-i plăcea războiul. Ea s-a războit uneori, cu succes, dar niciodată nu s-a azvârlit în întâmpinarea primejdiei. Ca să evite războiul, era gata să mintă, să jure unui ambasador că nu ştie nimic despre o afacere căreia îi consacrase toată atenţia sau, suprem expedient, să devieze discuţia pe un plan sentimental şi, prin farmecul ei, să iasă triumfătoare. „Ţara aceasta - scria ambasadorul Spaniei - a încăput pe mâinile unei femei care este fiica diavolului”. Nu erau pe placul ei proiectele vaste; se gândea - şi în privinţa aceasta semăna cu supuşii săi - că trebuie să trăieşti de pe o zi pe alta. Englezilor, chiar şi acelora din evul mediu, nu le-au plăcut niciodată cruciadele; cel mult au dat altora subvenţii ca să le întreprindă. Mai mulţi dintre sfetnicii Elisabetei ar fi vrut s-o determine să intre într-o ligă a naţiunilor protestante. Ea manevră şi sfârşi prin a se eschiva, împrumutând bani şi câteva regimente. Forţa ei consta în a renunţa la forţă. „Ea se comporta ca o femeie de bun-simţ într-o lume de maniaci violenţi, între forţe adverse de o teribilă intensitate - naţionalismul Franţei, rival cu naţionalismul Spaniei, religia Romei, rivală cu religia lui Calvin; ani de zile zdrobirea ei de către una sau de alta dintre aceste forţe ameninţătoare păru inevitabilă; nu-şi datoră salvarea decât priceperii de a opune extremelor care o înconjurau ceea ce la ea erau de asemenea extreme: şiretenia şi subterfugiile”. Fie că era vorba de o expediţie sau de o cucerire, dacă trebuia să se verse sânge, prefera să lase altora răspunderea şi, în caz de îndoială, să se abţină. Domnia sa e departe de a fi fost ferită de nedreptăţi, dar poate că ea a făcut cât mai puţin rău posibil în acele vremuri grele.

III. Într-o singură privinţă a rezistat întotdeauna dorinţelor poporului său. Camera Comunelor o presa să se mărite. Nimic nu părea mai urgent decât să-şi asigure un urmaş. Atâta timp cât regina n-avea moştenitor, viaţa ei şi religia ţării erau în pericol. Nu era oare de ajuns să fie asasinată Elisabeta ca să fie adusă pe tron regina Scoţiei, Maria Stuart, strănepoată a lui Henric al VII-lea, catolică şi soţie a delfinului Franţei? Mare ispită pentru fanatici. Dar Elisabeta nu voia să se mărite. În zadar o curtau regi şi prinţi. Juca cu toţi acelaşi joc al cochetăriei, al scrisorilor amabile, al flirtului poetic şi adesea îndrăzneţ, pentru ca, de fiecare dată, să pună capăt interminabilului divertisment eschivându-se. Făcu astfel să tânjească după ea pe Filip al II-lea, pe prinţul Suediei, pe arhiducele Austriei, pe ducele d'Alençon, fără a mai număra şi pe frumoşii englezi care-i plăceau atât: Leicester, Essex, Raleigh, curtezani, oşteni şi poeţi, cărora le îngăduia foarte multe libertăţi şi mângâieri neîmplinite, până în ziua în care, femeia redevenind regină, îi trimitea la Turn. Ce dorea? Voia să moară fecioară? Dar era oare? Din zilele tinereţii sale, când unchiul ei, amiralul Seymour, intra în camera ei, se aşeza pe pat şi începea cu ea un joc înfocat, Elisabeta se compromisese cu mulţi bărbaţi. Îi plăceau linguşirile lor; era fermecată când i se spunea regina zânelor, sau Gloriana. Dar cei mai bine informaţi înclină să creadă că ea n-a fost cu adevărat amanta nimănui, că avea o oroare fizică de căsătorie şi că siguranţa că nu va putea deveni mamă sfârşi prin a determina hotărârea sa. O căsătorie fără moştenitor ar fi supus-o în mod inutil puterii bărbatului său şi ar fi lipsit-o de extraordinarul ei prestigiu de „Fecioară publică”.

IV. Dacă vreo câţiva dintre frumoşii adolescenţi care îi făceau curte reuşiră s-o tulbure, ea ştiu totdeauna să-şi păstreze mintea departe de rătăcirile simţurilor. Consilierii pe care şi-i alese fură toţi de o altă factură. Ca şi bunicul său, îi luă dintre oamenii noi, fii de yeomen sau de negustori, remarcabili nu prin naştere, ci prin inteligenţa lor. În evul mediu virtuţile cavalereşti sau demnităţile ecleziastice duceau la scaunul de ministru; Elisabeta pretindea miniştrilor săi calităţi de guvernare şi două sentimente noi: patriotism şi simţul raţiunii de stat. Principalul ei consilier, William Cecil (ulterior lordul Burghley), fiu de yeoman, îmbogăţit cu ocazia distribuirii bunurilor monahale, puse bazele unei familii care, ca şi familiile Russell sau Cavendish, aveau să participe până în zilele

171 Probabil greşeală în original, în loc de Henric al VII-lea. Cf. cărţii a IV-a, cap. I, § I, Henric al VIII-lea nu s-a prea remarcat prin spirit de economie

107

noastre la guvernarea ţării. Deşi în ce priveşte inteligenţa lui Cecil, toţi martorii sunt de acord s-o recunoască, Macaulay172 îi reproşează că n-a fost din fire asemenea stejarului, ci mai curând ca o salcie. „Dădea o mare atenţie intereselor de stat, dar şi mare atenţie intereselor propriei sale familii. Nu-şi părăsea niciodată prietenii până când nu devenea periculos să-i susţii; era un excelent protestant atunci când nu era foarte avantajos să fii papist, n-a supus niciodată torturilor pe acei cărora părea puţin probabil că tortura le va putea smulge vreo informaţie utilă şi a fost atât de moderat în dorinţa sa de îmbogăţire încât nu lăsă la moarte decât trei sute de domenii”.

V. O judecată aspră şi, după cât se pare, nejustă. Este exact că Cecil a preferat să nu fie ars pe rug sub domnia reginei Maria, că a apreciat că viaţa lui William Cecil „merita o liturghie” şi că a trimis mai târziu la suplicii oameni care nu comiseseră altă crimă decât aceea de a fi respectat din convingere riturile pe care el însuşi le respectase odinioară din prudenţă. Dar când era vorba de treburi de stat, dădea dovadă de curaj. El se opunea adesea Elisabetei şi, într-o anumită măsură, îi impunea vederile sale. Ieşit din rândurile clasei mijlocii, o cunoştea la perfecţie şi ideile lui erau pe placul clasei sale. „Dacă Marea Britanie este astăzi o naţiune, dacă Anglia este o ţară protestantă, o ţară comercială, dacă se poate lăuda cu o anumită continuitate, nu atât a instituţiilor cât a denumirilor lor, ea datorează aceste trăsături lui William Cecil mai mult decât oricărui alt bărbat de stat”. La urcarea pe tron a Elisabetei, el îi arătă mai întâi o mare neîncredere, având prea puţin respect faţă de autoritatea unei femei. Îndrăzni să-i dezaprobe pe ambasadorii care i se adresau ei. Încet, încet începu să cunoască ciudata şi profunda înţelepciune a reginei. Sfârşiră prin a forma o echipă care se înţelegea de minune şi la care se alăturară bărbaţi ca gravul secretar de stat Walsingham, mai aprig protestant decât Cecil şi care dorea „mai întâi slava Domnului, apoi mântuirea reginei”. Lui Burghley i-a spus odată Elisabeta: „Părerea mea despre dumneavoastră e că veţi fi credincios statului.” Se arăta astfel o bună cunoscătoare a oamenilor, ceea ce intra în rolul său de femeie. Atât de strâns uniţi deveniră suverana şi ministrul, încât s-a putut spune despre Elisabeta că era şi bărbat şi femeie în acelaşi timp: Cecil şi ea însăşi.

VI. În inima ei, a fost ea oare catolică sau protestantă? Mulţi cred că era păgână sau, cel puţin, sceptică. Crescută în protestantism, ea nu şovăise mai mult decât Cecil, pe vremea surorii sale Maria, să-şi salveze viaţa jucând comedia unei convertiri. Era fără îndoială religioasă într-un mod filozofic, în maniera lui Erasm. În momentul urcării pe tron s-a rugat lui Dumnezeu s-o învrednicească să guverneze fără vărsare de sânge. N-a reuşit, dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă. A fost totdeauna mândră de loialismul supuşilor săi catolici. Zărind într-o zi, în mulţime, un bătrân care striga: „Vivat regina! Honni soit qui mal y pense”173, ea îl arătă încântată ambasadorului Spaniei: „Omul acesta de treabă e un preot al vechii religii”. Prudentă, îi respingea pe călugării care veneau în întâmpinarea ei cu lumânări: „Luaţi torţele de aici, se vede destul de bine”, dar a păstrat totdeauna un crucifix în propria sa capelă şi-i închise gura, cu asprime, unui predicator protestant care îndrăzni s-o dezaprobe. În religie, ca şi în politică, ea tergiversa, căuta o credinţă mijlocie, cultiva compromisul. La începutul domniei sale, Cecil îi impuse întoarcerea la naţional-catolicismul lui Henric al VIII-lea. În 1559 parlamentul votă, pentru a doua oară, Actul de supremaţie, care abolea puterea papală, şi Actul de uniformizare, care impunea tuturor parohiilor engleze cartea de rugăciuni şi slujba în limba vorbită de popor.

În virtutea acestor acte, oricine favoriza autoritatea spirituală a papei devenea pasibil de con-fiscarea averii. Refractarul se făcea vinovat de înaltă trădare. Această legislaţie introduse în limba engleză două cuvinte noi: recuzanţii, adică acei care refuzau să presteze jurământul; urmăritorii, cei care formau banda de spioni şi informatori, conduşi de Richard Topcliffe, şeful serviciului însărcinat să-i aresteze pe papistaşi şi pe puritani. Cel mai celebru urmăritor din Warwickshire a fost Sir Thomas Lucy, geniul rău al familiei Shakespeare174.

172 Thomas Babington Macaulay (1800-1859) - istoric englez liberal173 Să fie de ruşine cel ce se gândeşte la rele - deviză a Ordinului jartierei, cea mai înaltă decoraţie britanică, instituită de regele Eduard al III-lea în 1350.174 Tradiţiile, nu tocmai sigure, despre viaţa lui Shakespeare pretind că acesta ar fi braconat, în tinereţe, pe terenurile de vânătoare ale lui Sir Thomas Lucy şi că, persecutat de acesta, ar fi fost obligat să fugă din oraşul natal, Stratford-on-Avon, îmbrăţişând cariera de actor ambulant. Un maliţios joc de cuvinte în actul I, scena I, din „Nevestele vesele din Windsor”, brodat pe confuzia interlocutorilor între luce (ştiucă) şi louse (păduche), pare să indice că într-adevăr, dintr-un motiv sau altul, Shakespeare a fost în conflict cu acest nobil.

108

VII. În 1563 fură adoptate cele Treizeci şi nouă de articole, care trebuiau să rămână credo-ul anglicanilor. Protestantismul lor moderat coincidea aproape cu dorinţele naţiunii. Cardinalul Bentivoglio, descriind situaţia religiilor în Anglia sub domnia de atunci, aprecia că aproximativ a treizecea parte a naţiunii era formată din catolici zeloşi, dar că patru cincimi din ea ar redeveni catolici fără scrupule dacă s-ar restabili legalmente catolicismul, deşi erau incapabili să se revolte dacă nu se restabilea. În fapt, când coroana şi parlamentul restabiliră anglicanismul, din opt mii de preoţi, şapte mii au acceptat schimbarea, cu toate că două mii dintre cei mai fervenţi protestanţi fuseseră alungaţi sub domnia reginei Maria. Supunerea aceasta dovedea nu că englezii ar fi fost nereligioşi, ci că mulţi dintre ei doreau să se păstreze ceremoniile catolice suprimându-se în acelaşi timp folosirea limbii latine şi dominaţia papei. Cu excepţia situaţiei din câteva familii, puţin numeroase, de catolici fervenţi, devotamentul către suveran era mai presus decât sentimentul religios. La începutul domniei cripto-catolicii nu fură de loc tulburaţi. Li se cerea numai să participe la slujba anglicană; dacă lipseau, trebuiau să plătească o amendă de doisprezece penny. În numeroase domenii se ţinea ascuns câte un preot care trăia într-o încăpere scobită în grosimea vreunui zid şi care citea liturghia în secret pentru toţi catolicii din vecinătate. Ţăranii şi servitorii erau complici. Şi ei regretau vremea fraţilor „când patruzeci de ouă se vindeau cu un penny şi când un oboroc de grâu din cel mai bun costa paisprezece penny”. Dacă Elisabeta ar fi fost atotputernică, s-ar fi statornicit o relativă toleranţă. Avea la curtea ei cripto-catolici şi nu le cerea decât o supunere aparentă. Ea nu voia nici inchiziţia protestantă, nici tortura pentru sondarea conştiinţelor. Dar miniştrii ei, mai sectari decât regina, porunciră condamnarea la închisoare a refractarilor. Totuşi, în timpul primului deceniu al domniei, nu a existat nici o condamnare la moarte. În unele biserici preoţii continuau să poarte stihar alb, să cânte la orgă, să celebreze căsătorii cu verighete. Aproape pretutindeni se păstrau vitraliile romane ca să se evite cheltuielile; erau înlocuite cu geamuri simple abia când se spărgeau. Spiritul de economie şi nepăsarea îşi dădeau mâna pentru a impune asemenea compromisuri.

VIII. Trei fapte i-au îngăduit lui Cecil şi mai ales lui Walsingham să se arate mai severi şi să for-ţeze mâna Elisabetei. Primul a fost noaptea sfântului Bartolomeu din Franţa175; al doilea, o bulă de excomunicare a reginei, lansată de papa Pius al V-lea, într-un moment foarte inoportun; al treilea, înfiinţarea în străinătate a unor seminarii, ca acela de la Douai, destinate să pregătească recucerirea Angliei de către catolicism.

A excomunica pe suverană însemna a dezlega pe supuşii catolici de fidelitatea faţă de ea, mergându-se până acolo încât se spunea că papa ar fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta. În decembrie 1580 secretarul de stat pontifical dădu un răspuns ambiguu şi suspect la o întrebare pusă în numele unor iezuiţi englezi: „Deoarece această femeie păcătoasă este pricina pierderii pentru credinţă a atâtor milioane de suflete, nu încape nici o îndoială că acel care o va trimite pe lumea cealaltă, cu pioasa intenţie de a-l sluji pe Domnul, nu numai că nu va păcătui, dar va dobândi şi merite”. Începând din 1570 au fost executaţi în Anglia preoţi catolici, precum şi laici, dar nu pentru erezie, ci pentru înaltă trădare. Mulţi dintre cei care au fost astfel spânzuraţi sau sfârtecaţi, în cursul unor îngrozitoare ceremonii în care trupurile însângerate ale oamenilor spânzuraţi erau scoase din ştreang, tăiate în bucăţi şi apoi aruncate într-un cazan cu catran clo-cotind, fuseseră nevinovaţi sau chiar nişte sfinţi. Astfel a fost cazul nobilului iezuit Campion, despre care însuşi Burghley a trebuit să mărturisească că era „un giuvaer al Angliei” şi a cărui singură crimă a fost că a umblat deghizat din casă în casă predicând şi celebrând liturghia. El a murit spunând că se roagă pentru regină. „Pentru care regină?”, ţipau spectatorii. „Pentru Elisabeta, regina voastră şi regina mea, căreia îi doresc domnie lungă şi liniştită şi toată prosperitatea”. Astfel, deşi Elisabeta era înclinată spre clemenţă, numărul victimelor fanatismului a fost sub domnia sa tot atât de mare ca şi sub domnia reginei Maria. Consiliul ei a poruncit executarea a o sută patruzeci şi şapte de preoţi, a patruzeci şi şapte de gentilomi, a unui mare număr de oameni din popor şi chiar a unor femei. Acei care n-au pierit nu înseamnă că n-au fost prigoniţi. Tatăl lui Shakespeare, John Shakespeare, este unul din exemple, deoarece era catolic176, şi textul testamentului său nu-i decât

175 Masacrarea hughenoţilor (calviniştilor) francezi la Paris, la 24 august 1572 (Sf. Bartolomeu, în calendarul catolic).176 Lucrul nu e sigur şi nici argumentul invocat nu e peremptoriu, fiindcă asemenea formulare de testament puteau fi folosite de oricine. Sigur este că în 1592 John Shakespeare figurează pe o listă de persoane „care nu merg lunar la biserică, potrivit legilor maiestăţii sale”, şi că de la acest amănunt a plecat supoziţia că ar fi fost catolic sau puritan. Dar trebuie avut în vedere şi faptul că în aceeaşi listă e indicat şi motivul „de teamă să nu fie arestat pentru datorii”. S-a obiectat însă că

109

traducerea unui formular adus din Roma de Campion şi recomandat preoţilor iezuiţi de către cardinalul arhiepiscop al Milanului.

IX. Geneva nu era mai bine tratată decât Roma şi calvinismul care s-a răspândit atunci în Anglia, unde a dat naştere puritanismului, n-a fost mai puţin suspect decât catolicismul. Puritanii ar fi vrut să şteargă ultimele vestigii ale ceremonialului roman şi să suprime toate ierarhiile care aminteau de „Babilon”. Ei nu-i recunoşteau pe episcopii anglicani, făceau paradă de marea lor aversiune faţă de vicii şi de admirabilul zel pentru religie. Ei doreau să reorganizeze statul inspirându-se numai din Biblie şi să impună guvernarea Angliei de către „Patriarhii bisericii”. Dacă ar fi putut, ar fi restabilit toate legile lui Moise, inclusiv aceea a talionului, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, precum şi pedeapsa cu moartea pentru hulă, sperjur, nerespectarea sabatului, adulter şi depravare. Puritanismul acesta fanatic neliniştea pe regină, pe episcopi şi pe cei mai rezonabili dintre credincioşi, dar puritanismul moderat câştiga aderenţi. În zadar episcopii propuseră, în parlamentul din 1593, să se ia măsuri riguroase împotriva puritanilor; legea nu fu votată. „Aceştia sunt într-adevăr oamenii Domnului - spuneau oratorii. - Sunt sincerii şi adevăraţii săi profeţi”. Dar Elisabeta avea un asemenea prestigiu că nici măcar profeţii aceştia nu puteau să i-l umbrească; pioasa lor demagogie avea să devină mai periculoasă pentru urmaşii ei.

IXELISABETA ŞI MAREA

I. Când navigatorii europeni, în strădania lor de a ajunge, în pofida barierei musulmane, la mirodeniile, parfumurile şi giuvaerele Orientului, descoperiră teritoriile situate dincolo de Atlantic, puţine naţiuni păreau în stare să participe la cucerirea lor. Italia trebuia să apere Mediterana împotriva turcilor; Franţa era sfâşiată de războaiele religioase; Anglia avea mare nevoie de navele sale pentru propriile coaste. Numai Spania şi Portugalia îşi disputară noile continente. Cele două puteri catolice acceptară arbitrajul papei Alexandru al VI-lea. Care putea fi frontiera justă între acele întinderi necunoscute? Papa trase pur şi simplu pe harta lumii o linie de la un pol la altul. Linie dreaptă, dacă pământul era plat, un cerc mare, dacă pământul era o sferă. Oricum ar fi, toate întinderile descoperite la vest de această linie vor fi spaniole, cele de la est portugheze. Însemna ca Portugalia să primească Africa şi India, iar Spania toată America de Sud, în afară de Brazilia. Portugalia îşi construi, aşadar, un imperiu de la Golful Persic până în Malaezia, şi caracele177

încărcate cu tămâie înmiresmară portul Lisabonei.Iar în ce-i priveşte pe spanioli, ei descoperiseră că între Europa şi India exista un continent

fără moschee, fără bazare, fără arabi şi fără indieni, dar unde se dezvoltaseră odinioară uluitoare civilizaţii, în care minele de aur, de argint şi de rubine făceau să curgă valuri de bogăţie şi unde imperii ca acela al lui Montezuma în Mexic, ca acela al incaşilor în Peru adunaseră comori prost păzite de popoare prost înarmate. Curând galioane178 încărcate cu aur străbătură oceanul şi bogăţia regilor Spaniei crescu în mod fabulos.

II. Sub guvernarea Mariei Tudor, posesiunile lui Filip al II-lea nu puteau fi decât respectate. Dar acestea cuprindeau toată lumea. Prin provinciile sale italiene, regele Spaniei era stăpânul Meditera-nei, prin provinciile burgunde stăpânea comerţul flamand şi gura Rinului, prin coloniile sale americane - cele mai bogate mine de aur şi argint de pe glob. Puterea sa financiară şi comercială părea invincibilă. Comercianţilor englezi, siliţi să adulmece de la distanţă uimitorul festin al regilor catolici, nu le rămânea decât o speranţă. Deoarece Spania descoperise o trecere prin sud-vest şi Portugalia o trecere prin sud-est spre India, poate că mai exista şi o trecere prin nord-est sau nord-vest. Multă vreme au căutat-o navigatorii englezi. Chancellor o porni spre nord-est şi nu descoperi decât drumul spre Moscova; Frobisher o porni spre nord-vest şi se lovi de obstacolul banchizei

acest motiv ar fi fost trecut din bunăvoinţa cuiva, pentru a nu-l expune pe bătrânul John consecinţelor mult mai grave pe care le-ar fi avut constatarea lipsei sale nemotivate de la slujba religioasă.177 Nave mari, înguste şi înalte, utilizate până pe la sfârşitul secolului al XVI-lea (în limba arabă Karrîka).178 Navă mare, înarmată, adaptată special pentru transportul de încărcături preţioase din America în Spania

110

polare.

III. Dacă suveranii englezi nu îndrăzneau să rupă cu redutabila Spanie, dacă Elisabeta însăşi cerea ca în mod oficial nici un act de ostilitate să nu se comită împotriva coloniilor spaniole, negustorii englezi nu aveau nici un motiv să respecte acordurile care îi excludeau din cele mai bogate regiuni ale lumii.

„Pirateria engleză era celebră încă de prin secolul al XV-lea; în secolul al XVI-lea ea atinse proporţii patriotice”. Limita dintre comerţ şi piraterie era vag stabilită. Unele forme de piraterie erau legale. Un căpitan care fusese prădat de un vas străin primea „scrisori de recunoaştere”, care-l autorizau să se despăgubească de la oricare alt vas de aceeaşi naţionalitate. Chiar şi curţile străine admiteau aceste „scrisori de recunoaştere” şi tratau ca negustori pe posesorii lor, în loc să-i spânzure ca piraţi. Marinarii englezi, proprietari ai unor nave înarmate cu tunuri, îşi făceau o meserie vădită din jefuirea corăbiilor portugheze care se înapoiau din India. Alţii organizau raiduri profitabile în coloniile spaniole, unde intrau în concurenţă cu corsarii francezi, care aveau o mare experienţă în astfel de îndeletniciri.

IV. John Hawkins, fiul unui armator din Plymouth, încercă primul să substituie pirateriei un comerţ regulat cu coloniile spaniole. Negustor şi, deopotrivă, marinar, luase parte din adolescenţă la expediţii pe coastele Guineei şi învăţase arta de a-i răpi pe negri, pe care-i vindea apoi la un preţ bun în Insulele Canare. În 1562, lucrând pe cont propriu, furase un lot întreg de sclavi pe care i-a schimbat în coloniile spaniole pe ghimbir şi zahăr. „Prima sa călătorie făcuse din el omul cel mai bogat din Plymouth, a doua - omul cel mai bogat din Anglia”. La a treia călătorie intră în portul spaniol San-Juan de Ulloa, ca să se aprovizioneze. În timp ce se afla acolo, sosi şi flota spaniolă. Hawkins nu era în stare să lupte; încercă să ajungă la o tranzacţie, dar fu tratat ca inamic de viceregele spaniol. La întoarcere s-a dus să se plângă reginei. Elisabeta declară solemn în Consiliul său că Hawkins fusese în culpă, că posesiunile spaniole trebuiau respectate şi că marinarii care vor călca tratatele o vor face pe riscul lor. După care îl angajă pe vinovat în serviciul său, aducându-i mari elogii şi-l făcu vistiernicul flotei, căreia el îi aduse experienţa sa. Dar cu siguranţă că Spania şi-ar fi păstrat mult timp stăpânirea asupra mării dacă Francis Drake nu ar fi înfruntat-o.

V. Francis Drake era pe atunci marinarul legendar, îndrăzneţ până la temeritate, în stare să condamne la moarte pe unul din locotenenţii săi dacă o cerea disciplina de bord şi să petreacă prieteneşte cu condamnatul ultimele ore înainte de a-l spânzura, adorat de echipajul lui în pofida severităţii sale şi, curând, idolul Angliei. Hawkins încercase fără succes să facă comerţ legal cu coloniile spaniole; Drake, fără să stea mult pe gânduri, trecu la mijloace ilegale. Cu două corăbii şi cincizeci de oameni atacă cele mai puternice oraşe fortificate ale spaniolilor şi se întoarse la Plymouth cu mica sa navă încărcată de aur, într-o duminică, tocmai în timpul predicii. Marinarii din Plymouth nu mai putură sta locului şi ieşiră din biserică să afle noutăţi. Drake debarcase pe istmul Darien, atacase convoiul de catâri care aduceau aur din Peru şi, punându-i pe fugă pe însoţitori, capturase preţioasa încărcătură. Aventura o încântă, în taină, pe Elisabeta. În 1577 Drake se îmbarcă pe Golden Hind pentru o lungă călătorie, în cursul căreia îşi propunea să facă înconjurul lumii prin strâmtoarea Magellan şi prin India. Expediţia era întreprinsă pe cheltuiala comună a mai multor asociaţi, printre care Elisabeta însăşi, care în mod oficial continua să dezaprobe atacurile acestea în timp de pace şi împotriva unei puteri amice, dar care nu era mai puţin aprigă în a cere, la întoarcere, partea ei din pradă.

VI. De astă dată mica flotă a lui Drake era înarmată cu câteva tunuri şi număra câteva sute de oameni. El considera că era destul pentru a ataca insule şi porturi în care Spania nu avea mai mult decât o singură fortăreaţă. Sosirea flotilei lui Drake îi lua prin surprindere pe guvernatorii spanioli. Englezii cereau un preţ de răscumpărare a oraşului, dacă nu, îi dădeau foc. Dar acestea nu erau decât profituri accesorii; adevăratul scop al lui Drake era să dea peste flota care aducea în fiecare an din Eldorado încărcături de aur şi argint. Între Lima şi Panama, un indian care vâslea într-un golf şi care era incapabil să distingă un spaniol de un englez, îl luă pe Drake drept un stăpân de al său şi-l pilotă spre un golfuleţ unde ancorase galera principală, încărcată toată cu aur. Drake nu avu altceva de făcut decât să transbordeze lăzile. Apoi, traversând Oceanul Indian şi ocolind Capul Bunei Speranţe, se întoarse în Anglia în 1580, cu o încărcătură în valoare de trei sute douăzeci şi şase de mii cinci sute optzeci de livre (aproximativ patru sute de milioane de franci în moneda

111

noastră). Elisabeta luă o bună parte din pradă, ceilalţi asociaţi primind, după cum se spune, un procent de 47% la capitalurile încredinţate lui Drake. Acesta, supraîncărcat de captura spaniolă, trecând prin faţa Cartagenei, înălţase steagul Sfântului Gheorghe180.

VII. Când se află în Spania de această ispravă, se dezlănţui o furie nemărginită împotriva marinarilor acestei „Jezabel a Nordului”181. Ambasadorul Spaniei la Londra fu însărcinat să protesteze. Elisabeta răspunse că nu ştia nimic de cele întâmplate şi că ar fi, desigur, ultima să tolereze asemenea atacuri neruşinate împotriva posesiunilor fratelui său prea-iubit.

În timpul acesta Hawkins pregătea flota de luptă şi regina însărcină pe cel mai priceput financiar al ei, sir Thomas Gresham, să cumpere arme la Anvers şi tunuri la Malines. Fără îndoială că se simţea bine pregătită când îl duse pe ambasadorul Spaniei pe bordul navei lui Drake şi-i spuse cu asprime acestuia că spaniolii îl consideră un pirat, după care, poruncindu-i să îngenuncheze pe punte, îi dădu acolada cu o calmă maiestate şi încheie: „Ridicaţi-vă, sir Francis”. Războiul dintre Spania şi Anglia deveni inevitabil. În Spania inchiziţia a fost însărcinată să judece ca eretici pe marinarii englezi făcuţi prizonieri. Sir Francis Drake, în fruntea unei flote regale, pustii coloniile spaniole şi afirmă dreptul marinarilor englezi la libertatea mărilor şi a cultului. Filip dădu ordin să se pregătească o mare armada la Cadix pentru a ataca Anglia. Drake, cu o cutezanţă nemaipomenită, făcu înconjurul Spaniei, pătrunse în portul fortificat şi distruse cu lovituri de tun cele mai frumoase galere de război. În câteva minute, galera (sau crucişător cu vâsle), care de mii de ani domina Mediterana, se văzu condamnată în favoarea corăbiei cu pânze.

VIII. Filip al II-lea nu era lipsit de tenacitate şi, cu toate pagubele pricinuite de Drake la Cadix, reconstitui armada, care fu gata de luptă în 1588. Planul spaniolilor era măreţ şi ingenios. Ducele de Parma, comandantul trupelor spaniole din Ţările de Jos, trebuia să pregătească un corp de debarcare de treizeci de mii de oameni şi şalupe pentru transportarea acestor soldaţi în Anglia. Dar o pedestrime ambarcată pe şalupe fiind fără apărare, trebuia ca vasele de război sosite din Spania să se înşiruie la punctul de trecere, gata să oprească orice bastiment inamic. În fruntea armadei care aducea din Spania alţi treizeci de mii de soldaţi se afla ducele de Medina-Sidonia, mare senior, mare ostaş, dar care habar nu avea cum să se descurce pe mare. Flota engleză era comandată de lordul Howard, care avea sub ordinele sale pe Hawkins, Drake şi Frobisher; ea se compunea din treizeci şi patru de nave de război construite pentru Elisabeta de către Hawkins, tot atât de puternic înarmate ca acelea ale lui Henric al VIII-lea, dar mai lungi şi mai joase, şi o sută cincizeci de vase comerciale furnizate de porturi. Marea flotă spaniolă sosi în faţa Plymouth-ului într-o formaţie asemănătoare cu a unei armate de uscat. Ducele de Medina-Sidonia avea intenţia să transforme, după uzul de atunci, lupta navală într-o luptă de pedestrime. Ancorele cu gheare se şi pregătiseră pentru abordaj şi invincibila pedestrime spaniolă era masată pe „castele” când văzură flota engleză plasându-se într-o formaţiune neaşteptată. Corăbiile lui Drake şi ale lui Hawkins defilau în şir indian, la o asemenea distanţă că nici o armă nu putea să le atingă. Şi atunci începu tragedia. Englezii deschiseră focul, şi Medina-Sidonia, disperat, dar neputincios, constată că bătaia tunurilor engleze le permitea să-i bombardeze fără ca el să poată riposta. Nu avea altă soluţie decât să întrerupă lupta, ceea ce făcu cât putu mai bine, apropiindu-se de Ţările de Jos şi de ducele de Parma. Reuşi să se îndepărteze fără pierderi prea mari. Bătălia nu fusese decisivă pentru că flota engleză nu avea suficiente muniţii. O invazie a Angliei de către spaniolii din Ţările de Jos era încă posibilă.

IX. Parma nu era pregătit şi-i ceru lui Medina-Sidonia un răgaz de cincisprezece zile. Îndată ce amiralii englezi văzură flota spaniolă ancorată la Calais, o atacară cu ambarcaţii incendiare încărcate cu pulbere şi catran. Spaniolii, pentru a scăpa de acest nou pericol, tăiară ancablurile şi se îndreptară spre Marea Nordului. Acolo tunurile englezeşti avariară multe corăbii. Mai interveni şi o furtună. Spre ce ţări trebuiau să navigheze acum? Spre Suedia? Scoţia? Irlanda? Ducele alese Irlanda, ţară catolică, unde spera să poată debarca, şi încercă să ocolească nordul Scoţiei. Dacă ar fi fost marinar, şi-ar fi dat seama că vasele sale nu erau în stare să întreprindă acest dificil periplu. La bordul multora dintre vase nu mai era apă potabilă. Curând dezordinea luă proporţiile unui dezastru. Împrăştiată de vânt, jefuită de riverani, flota care cu opt zile înainte fusese splendida

Unii autori dau o cifră diferită, dar pe noi ne interesează numai de ce ordin e suma respectivă. - n.a180 Faptul s-a petrecut în 1586, în faţa portului Cartagena din America de Sud (azi în Columbia). Sfântul Gheorghe este patronul Angliei.181 Figură biblică, regină idolatră şi tirană (Cartea regilor, I, 16, 18-19, 21 şi II, 9).

112

armada se văzu la discreţia valurilor şi a stâncilor. Din o sută cincizeci de vase, numai vreo cincizeci se întoarseră în Spania. Din cei treizeci de mii de soldaţi, zece mii pieriseră în naufragii, fără a mai pune la socoteală pe cei care muriseră loviţi de ghiulele sau de boli. Spania pierduse supremaţia pe mare.

X. Această victorie navală, care ne apare astăzi ca primul semn al puterii engleze, fu departe de a conta în ochii contemporanilor ca o victorie decisivă. Cu toată înfrângerea armadei, Spania rămânea cea mai puternică din Europa, iar Anglia - o insuliţă fără armată. Franţa, sfâşiată de războaiele religioase, deveni câmpul de bătălie dintre aceşti luptători inegali, Elisabeta apărându-i pe hughenoţii francezi, Filip aliindu-se cu liga catolică. Pedestrimea spaniolă ocupă Calais. Armatele protestante fură învinse. Englezii încercară o nouă expediţie pe mare spre Cadix şi continuară să hărţuiască pe comercianţii spanioli din Azore şi până în Antile. Dar Filip, în ce-l privea, puse pe picioare o nouă armadă şi invadă cu succes Irlanda. Anglia anului 1588 cunoscuse exaltarea provocată de acel sentiment al triumfului patriotic, uşor perceptibil în teatrul istoric al lui Shakespeare; în ultimii ani ai domniei, când o armată engleză fusese învinsă de rebelii irlandezi şi când Spania ocupă porturile de la Canalul Mânecii, se răspândi pesimismul. Astfel dramele lui Shakespeare reflectau pasiunile spectatorilor, şi melancolia lui Hamlet era, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, un sentiment mult mai frecvent printre englezi decât s-ar putea crede.

XI. Ar fi un neadevăr să se spună că pe vremea Elisabetei s-au pus primele baze ale unui imperiu britanic. Terra Nova, unde se duceau de multă vreme pescarii englezi, a fost ocupată în 1583, dar în mod provizoriu. Unul dintre favoriţii Elisabetei, care a fost şi unul dintre cei mai învăţaţi bărbaţi ai regatului, sir Walter Raleigh, şi-a cheltuit o mare parte a averii încercând să întemeieze pe coastele Americii de Nord o colonie, căreia regina însăşi i-a pus numele de Virginia. Dar grupul de colonişti pe care i-a lăsat acolo în cursul expediţiei din 1587 (optzeci şi nouă de bărbaţi, şaptesprezece femei) n-a mai fost găsit doi ani mai târziu, când s-a trimis acolo o expediţie de reaprovizionare. Se crede că un slujitor al lui Raleigh a introdus în Anglia tutunul şi cartoful. Raleigh a fost unul dintre primii europeni care a fumat. El a lansat această modă nouă, oferind prietenilor săi pipe mici argintate. În timpul domniilor următoare, impozitul pe tutun a produs cinci mii de livre în 1619, opt mii trei sute patruzeci de livre în 1623, socotindu-se şase şilingi şi opt penny de fiecare livră de tutun importat. În secolul al XVI-lea s-au dezvoltat marile companii, societăţi pe acţiuni care obţineau monopolul comerţului în anumite ţări. Am vorbit mai înainte de Merchant Adventurers care controlau mai ales comerţul pe fluviile germane, Rinul şi Elba. O altă companie comercială se ocupa de comerţul pe Baltica. Compania moscovită avea monopolul comerţului cu Rusia, Armenia, Persia şi Caspica. O companie a Levantului exploata Turcia. Tocmai pe la sfârşitul domniei Elisabetei, în 1600, fu fondată East India Company, singura care avea dreptul să facă negoţ cu insulele şi porturile din Asia, Africa şi America, de la Capul Bunei Speranţe până la strâmtoarea Ma-gellan. Această societate avea să intre în rivalitate militară cu portughezii şi olandezii. „Mult mai mult sânge s-a vărsat în legătură cu cuişoarele decât în luptele dinastice”, scrie Thorold Rogers. Sistemul marilor companii, care stârneau în acelaşi timp dorinţa de cucerire şi aviditatea comercială, era, dintre toate formele de colonizare, cea mai periculoasă pentru indigeni şi cea mai puţin controlabilă pentru guvernământul naţional.

XELISABETA SI MARIA STUART

I. După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, nedisciplinată, nobilimea scoţiană rămânea cu totul feudală. La putere era dinastia regilor Stuarţi, care descindeau, prin Robert the Stewart, din familia Bruce. Această dinastie se sprijinea pe biserica catolică şi pe alianţa cu Franţa, ceea ce nu putea să nu neliniştească Anglia. Stuarţii, tot atât de cultivaţi ca şi dinastia Tudorilor, interesaţi de teologie, de poezie, de arhitectură şi chiar de farmacie, nu ascundeau sub această strălucitoare aparenţă un bun-simţ realist, ca verii lor din Anglia. Henric al VII-lea al Angliei îi dăduse în căsătorie lui Iacob al IV-lea Stuart pe fiica sa Margareta. „Nu vă temeţi - l-au întrebat sfetnicii săi - că prin această căsătorie coroana Angliei va încăpea în mâinile unui scoţian? - În cazul acesta - răspunse el - Scoţia va fi anexată Angliei”. Margareta Tudor a dat naştere lui Iacob al V-lea Stuart, şi din căsătoria lui Iacob al V-lea cu franceza Maria de Guise s-a născut Maria Stuart, care a venit pe lume puţin timp înaintea morţii tatălui său,

113

trezindu-se, încă din leagăn, regina unui popor crâncen. Mamă-sa, Guise, regenta Scoţiei, o crescuse în Franţa, unde devenise o tânără cu obrazul prelung şi palid, ai cărei ochi frumoşi îi plăcură delfinului Francisc. Abia se căsătoriseră când socrul ei, Henric al II-lea, muri, astfel că Maria Stuart, regina Scoţiei, se văzu şi regina Franţei. Or, ea era, ca rudă de sânge a dinastiei Tudor, cea mai apropiată moştenitoare a tronului Angliei - şi poate chiar regina Angliei, dacă Elisabeta era considerată bastardă. Îşi poate imagina oricine importanţa pe care o dădea întreaga Europă faptelor şi sentimentelor acestei tinere femei, suverană peste trei regate. În 1560, soţul ei, tuberculos, muri de o boală de urechi; facţiunea Guise pierdu în Franţa toată puterea şi Maria Stuart trebui să se întoarcă în Scoţia.

II. Ea trebuia să domnească peste o ţară foarte puţin făcută ca s-o primească. Noua religie reformată exercitase o atracţie imediată şi asupra poporului scoţian, căruia, sărac şi sobru, nu-i plăcuse niciodată modul de viaţă feudal al episcopilor catolici, şi asupra nobililor scoţieni, care, ademeniţi de pilda englezilor, râvneau să prade mănăstirile. O serie de revoluţii şi contrarevoluţii religioase se terminase, graţie sprijinului Elisabetei, prin victoria partidei protestante, a Congregaţiei Domnului, asociaţie semipolitică, semireligioasă, în care erau reprezentaţi poporul, biserica şi nobilii, aceştia din urmă făcându-şi jocul sub titlul de lorzi ai congregaţiei. Cardinalul182

fusese mutilat şi aruncat pe fereastră din palatul său din Saint-Andrews.Un jurământ solemn, sau covenant, prestat şi respectat cu seriozitatea caracteristică acestei

seminţii, legase între ei şi cu Dumnezeu pe toţi protestanţii Scoţiei. Adevăratul stăpân al Scoţiei era, pe vremea reîntoarcerii Mariei Stuart (1561), un pastor, John Knox, om redutabil prin forţa şi îngustimea credinţei sale şi a cărui bolovănoasă elocvenţă biblică plăcea compatrioţilor săi. Knox fusese preot catolic, apoi anglican. El este acela care l-a constrâns pe Cranmer să suprime îngenuncherea în Prayer Book, ediţia a doua. După moartea cardinalului a fost făcut prizonier la castelul din Saint-Andrews de către trupele franceze trimise în ajutorul acestuia şi a stat nouăsprezece luni pe galerele regelui Franţei. Pe vremea Mariei Tudor trăise la Geneva şi fusese cucerit pe de-a-ntregul de doctrina calvinistă. Ca şi Calvin, Knox credea în predestinaţie; el gândea că adevărul religios trebuie căutat numai în scripturi, fără amestecul nici unei dogme introduse de oameni; cultul trebuia să fie auster, fără pompă şi fără icoane; instituţia calvinistă „Patriarhii bisericii” trebuia să înlocuiască pe episcopi şi arhiepiscopi; în fine, că el, John Knox, era unul din aleşi şi inspirat direct de Dumnezeu. Convingându-i de toate acestea pe scoţieni, făcuse din Kirk-a scoţiană o biserică presbiteriană, fără ierarhie, cu totul democratică. În fiecare parohie credincioşii îşi numeau pastorii lor şi, în adunările generale ale bisericii, pastorii şi laird-ii183 laici şedeau alături. Alianţa dintre squires şi orăşeni în vederea controlului asupra coroanei, alianţă care în Anglia se încarnase în parlament, luă în Scoţia forma unei adunări ecleziastice. Aici biserica era statul.

III. John Knox avea mai multe motive puternice s-o urască pe Maria Stuart. Era catolică, şi Knox strivea sub pioasa sa furie pe „femeia cardinal”, era femeie, şi el scrisese în timpul Mariei Tudor şi Mariei de Guise un pamflet împotriva reginelor şi a regentelor: The First Blast of the Trumpet against the monstruous Regiment of Women184; în sfârşit, ea fusese regina Franţei, şi Knox nu cunoscuse din Franţa decât ocnele sale. Aflând de moartea lui Francisc al II-lea, a spus: „Dumnezeu ne-a prilejuit o veselă mântuire, căci soţul suveranei noastre a murit de o boală de urechi, a acelor urechi surde care n-au vrut să audă niciodată adevărul”. În clipa când Maria Stuart, întorcându-se în Scoţia, debarcă, o ceaţă deasă acoperea portul. „Însăşi faţa cerului ne arată destul de limpede - a spus Knox - ce ne aduce în ţară femeia aceasta”. Ea aducea tinereţe, graţie, poezie; a găsit violenţă, fanatism şi ură. Supuşii săi o primiră mai întâi cu mari demonstraţii, dar aceste demonstraţii înseşi erau făcute s-o sperie pe tânăra femeie. Sub ferestrele sale s-au cântat toată noaptea psalmi. Pe drumul pe care înainta cortegiul se înălţaseră podiumuri pe care se repre-zentau, în tablouri vesele, idolatri arşi de vii pentru păcatele lor. În prima duminică, când regina puse un preot să citească liturghia la palat, cucernicii din jurul ei erau să-l ucidă. Maria, cu o răbdare surprinzătoare la o tânără de optsprezece ani, câştigă încetul cu încetul teren. Vorbea puţin, participa la lucrările Consiliului ocupându-se cu un lucru de mână şi, prin farmecul ei, cucerea pe unii nobili protestanţi. Chiar şi pe John Knox l-a primit cu bunăvoinţă. În schimb, el i-a vorbit de datoria oricărui supus de a se răscula împotriva unui principe nelegiuit, aşa cum ne arată Biblia că

182 David Beaton (sau Beatoun, sau Bethune) - cardinal şi arhiepiscop primat de Saint-Andrews, a fost ucis în 1546183 Moşieri (în Scoţia).184 Întâiul sunet de trâmbiţă împotriva monstruoasei guvernări a femeilor.

114

s-a întâmplat cu Isaia şi Iezechia, Daniil şi Nabucodonosor, dându-i şi multe alte exemple preţioase. Ea nu întâlnise niciodată un profet; şi a rămas uluită şi, desigur, consternată.

„Văd că supuşii mei - i-a spus ea cu tristeţe - vă ascultă pe dumneavoastră, şi nu pe mine”. El îi răspunse că se mărginea să ceară prinţului şi poporului să asculte amândoi de Dumnezeu. Apoi îi ţinu o predică cu privire la liturghie, ceremonie care, afirmă el, nu este prevăzută în scripturi. Ea nu era teologă, dar i-a dat un răspuns fermecător: „Dacă acei pe care i-am ascultat altă dată ar fi aci, v-ar răspunde ei”. Knox plecă, urându-i să reuşească tot atât de bine în Scoţia precum Debora „în comunitatea fiilor lui Israil”185.

IV. Raporturile dintre Maria şi Elisabeta erau complexe. La conflictele politice se adaugă şi gelozia feminină. Când veni la Londra Melville, ambasadorul Mariei, Elisabeta făcu tot ce i-a stat în putinţă ca să-l seducă. Îi vorbi în toate limbile pe care le cunoştea, cântă din lăută, întrebându-l dacă şi Maria cântă atât de frumos; dansă în faţa scoţianului şi spuse că-i sigură că Maria nu dansa atât de graţios; voi să ştie dacă părul ei blond roşcat nu era mai frumos decât părul castaniu al Mariei. Melville ieşi din încurcătură spunând că Elisabeta era cea mai frumoasă dintre reginele Angliei şi Maria cea mai frumoasă dintre reginele Scoţiei. Elisabeta îl mai întrebă cine era mai înaltă dintre ele două. Maria Stuart, desigur. „Atunci - spuse Elisabeta - e prea înaltă”. John Knox ar fi găsit în aceste vorbe ale unui şef de stat argumentele împotriva „monstruoasei guvernări a femeilor”. Dar la Elisabeta frivolitatea nu era decât o mască agreabilă. În problema succesiunii rămase neclintită. Ea nu putea admite ca regina Scoţiei să-şi spună regina Angliei, nici să pună alături pe stema ei cele două regate, chiar dacă Maria nu lua nici o măsură pentru a-şi valorifica drepturile.

O astfel de pretenţie ar fi putut submina în mod periculos loialismul catolicilor englezi, şi asta cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte a catolicilor se aflau la nord, aproape de frontiera cu Scoţia. Dacă Maria s-ar căsători cu un prinţ catolic, francez sau spaniol, Anglia se putea teme de o nouă Maria Tudor. În schimb, dacă Maria Stuart voia să se lase măritată cu un protestant englez, ales de Elisabeta, aceasta era gata să declare că, după moartea ei, succesiunea îi va reveni Mariei şi că o va sprijini cu sfaturile sale.

V. Între cele două regine începu o corespondenţă amicală, în care Elisabeta, jucând pe sora mai mare, o copleşea pe vară-sa cu proverbe pline de tâlc: „Ocoleşte tufişurile, s-ar putea ca un spin să te înţepe în călcâi... Piatra cade adesea pe capul celuia care a aruncat-o”. Sfaturi banale, dar poate utile, căci Maria, după ce dovedise la început atâta răbdare, se lăsa acum în prada nervilor. Când John Knox, care continua s-o judece „cu o autoritate atât de severă ca şi cum ar fi făcut parte din Consiliul Privat al lui Dumnezeu”, predică împotriva eventualei căsătorii a reginei cu un papistaş, îl chemă la dânsa şi-i vorbi mult şi cu violenţă. „Am suportat - spuse ea - felul dumneavoastră aspru de a vorbi împotriva mea şi a unchilor mei. Am încercat să vă fiu pe plac prin toate mijloacele posibile. V-am primit ori de câte ori aţi avut pofta să mă admonestaţi. Şi totuşi, nu pot să trăiesc în pace cu dumneavoastră. Jur în faţa lui Dumnezeu că voi fi într-o zi răzbunată”. În clipa aceea cuvintele i s-au pierdut în hohote de plâns şi pajul abia găsi atâtea batiste câte-i fură de trebuinţă ca să-şi şteargă ochii.

VI. Puţine femei au dreptul la mai multă indulgenţă decât Maria Stuart, aruncată atât de tânără şi fără sfetnici credincioşi, într-o vreme romanţioasă şi brutală, printre nobili fără scrupule şi predicatori inumani. Curajul ei a ajutat-o să câştige în prima etapă. Îndată ce lăsă femeia din ea să aibă prioritate faţă de suverană, începu să adune greşeli peste greşeli. Că a refuzat să-l ia de bărbat pe frumosul Leicester, pe care i-l recomandase Elisabeta, era firesc; n-avea nici o poftă să culeagă pe foştii curtezani ai verişoarei sale şi, de altminterea, Leicester ar fi fost un rege nepriceput. Darnley, pe care-l alese ea, era şi mai nepriceput; e drept că şi el descindea din familia Tudor şi trupul său tânăr nu era lipsit de graţie, dar avea un suflet josnic, o inimă laşă, îl apucau furii subite, şi Maria se plictisi de el tot atât de repede cum se îndrăgostise. Maria comise atunci nebunia de a-şi lua drept sfetnic un mic muzicant italian, venit în Scoţia o dată cu suita ducelui de Savoia, un anume David Rizzio. Seniorii de la curte, exasperaţi că un parvenit e preferat în locul lor, jurară să se răzbune. Împreună cu Darnley, puseră la cale o conspiraţie pentru a se descotorosi de Rizzio şi-l uciseră chiar în faţa Mariei, pe când lua cina cu ea. Peste trei luni ea dădu naştere unui băiat care avea să fie Iacob al VI-lea al Scoţiei şi Iacob I al Angliei şi despre care se spunea atunci

185 Debora, profetă biblică, datorită inspiraţiei căreia evreii ar fi repurtat o victorie asupra canaaniţilor (Cartea judecătorilor. 4-5).

115

că e copilul lui Rizzio. Situaţia Mariei devenea insuportabilă. Îl ura pe bărbatul său Darnley; iubea la nebunie pe cel mai groaznic dintre seniorii scoţieni, pe contele de Bothwell, care o violase, apoi o cucerise, şi pe care toată Scoţia îl dispreţuia. Bothwell pregăti uciderea regelui. Oare cu complicitatea Mariei Stuart? Lucru cert este că regina l-a instalat pe Darnley, care era bolnav, într-o casă izolată la ţară, în apropierea Edinburgului, la Kirk-o'Field; ea îl părăsi seara; în cursul nopţii casa sări în aer, şi Darnley fu găsit mort în grădină. Nimeni nu se îndoia de vinovăţia lui Bothwell. Or, regina, trei luni după uciderea bărbatului său, se căsători cu asasinul. Era mai mult decât putea suporta opinia publică, chiar în secolul al XVI-lea. Papa, Spania, Franţa, toţi prietenii o părăsiră pe Maria. Unii scoţieni se răsculară. După un scurt conflict, Bothwell, destul de laş, fugi, iar Maria fu readusă la Edinburg, ca prizonieră, de soldaţii care strigau: „La rug cu târfa!”. Maria fu detronată în favoarea fiului său Iacob al VI-lea, istoria ei dovedind, spunea ambasadorul veneţian, că "treburile statului nu constituie o meserie pentru o femeie”.

VII. Ar fi fost, desigur, executată dacă Elisabeta n-ar fi protejat-o, spre marea desperare a lui Cecil şi a lui Walsingham, care nu-şi puteau explica politica stăpânei lor decât prin oroarea pe care o avea faţă de rebelii scoţieni şi prin dorinţa de a nu oferi supuşilor un spectacol şi un exemplu de regină decapitată. În sfârşit, după zece luni şi jumătate de captivitate la Loch Leven, Maria fugi călare, în 1568, şi ajunse în Anglia. Ce avea să facă Elisabeta? Trebuia să tolereze în regatul său prezenţa unei pretendente atât de periculoase? Niciodată această mare artistă a ezitării n-a şovăit vreme atât de îndelungată. Consilierii săi ar fi tratat-o pe Maria fără nici o milă. O cerea raţiunea de stat. John Knox scria: „Dacă nu veţi lovi la rădăcină, ramurile care par moarte vor înmuguri din nou”. Maria ceru ca Elisabeta să deschidă o anchetă asupra actelor comise de rebelii scoţieni; Elisabeta acceptă, dar ordonă membrilor comisiei să extindă ancheta şi cu privire la moartea lui Darnley, pentru ca, spunea ea, să nu mai apese nici o bănuială asupra „sorei sale”. Nişte scrisori care dovedeau vinovăţia Mariei, faimoasele „scrisori din casetă”, fură invocate împotriva reginei Scoţiei. Aceasta spuse că scrisorile erau false. Membrii comisiei, prudenţi, declarară că ancheta nu dovedise nimic nici împotriva rebelilor, nici împotriva Mariei. Elisabeta o reţinu ca prizonieră şi nu poate fi de loc blamată, căci nefericita regină a Scoţiei fusese şi continua să fie implicată în toate conspiraţiile. Faţă de numărul comploturilor ale căror fire le-a ţinut Maria, blândeţea Elisabetei stârneşte admiraţie. Pentru Maria Stuart s-au răsculat catolicii din nord, pentru ea a murit ducele de Norfolk. Ea încuraja atât Spania cât şi Franţa, pe ducele d'Alençon, ca şi pe Don Juan de Austria. Ea conspira cu papa împotriva Elisabetei prin intermediul bancherilor florentini. Camera Comunelor ceru capul ei; Walsingham nu-i spunea altfel decât the bosom serpent186. E în afară de orice îndoială că Elisabeta ar fi avut zeci de motive serioase ca să ordone executarea frumoasei sale verişoare. Dar a refuzat.

VIII. 1568-1587. Frumoasa amazoană cu tenul palid deveni o femeie matură şi bolnavă; părul castaniu încărunţea. Maria, prizonieră, broda lucruşoare pentru Elisabeta şi, incorijibilă, complota. Elisabeta îmbătrânea; era sigur acum că nu va mai avea copii; problema succesiunii devenea din ce în ce mai gravă. După o atât de lungă captivitate, papa şi biserica uitaseră că Maria se făcuse vinovată de adulter, poate şi de omucidere, şi din nou îşi puneau în ea mari speranţe. Bunii protestanţi se nelinişteau de scadenţa atât de apropiată. Walsingham, care o pândea pe Maria, îi intercepta regulat corespondenţa. După douăzeci de ani de captivitate, ea se ţinea încă de „planul ei”, care nu era altceva decât pieirea Elisabetei. Or, în 1587 părea că se apropie un război cu Spania. Trebuia mai întâi, se gândea Walsingham, înainte de a se angaja, să se suprime cauzele pri -mejdiei dinăuntru. Un agent provocator se însărcină s-o atragă pe Maria într-o capcană. S-a lăsat prinsă fără ezitare. Un grup de tineri puseseră la cale uciderea Elisabetei, şeful lor trimise Mariei o scrisoare, fireşte interceptată, în care o încunoştinţa de asasinat şi-i cerea părerea. Duşmanii Mariei aşteptau plini de nelinişte răspunsul ei. N-au fost dezamăgiţi. Ea aproba omorul şi le dădea chiar sfaturi ucigaşilor. Walsingham triumfa. Maria fu judecată la Fotheringay şi fu găsită vinovată în unanimitate. Camera Comunelor ceru imediata ei execuţie. Chiar şi fiul ei Iacob nu uita că moartea Mariei îi asigura tronul Angliei. „Religia mea m-a făcut să urăsc întotdeauna comportarea ei, deşi onoarea mă obliga să-i apăr viaţa...” Elisabeta ezita şi acum. De ce sentiment asculta ea? Clemenţă reală? Groază de această acţiune? Teamă pentru propria mântuire? În cele din urmă semnă ordinul de execuţie. Călăul se văzu silit să repete de trei ori lovitura de sabie, pentru a-i tăia capul (8 februarie 1587). Tragediile din tinereţe ale Mariei Stuart fuseseră uitate, şi în ochii catolicilor a devenit o sfântă.

186 Şarpele adăpostit la sân

116

IX. Elisabeta a trăit până la şaptezeci de ani, vârstă foarte înaintată pentru acele vremuri, şi până în ultima zi a fost sclipitoare, a dansat, a flirtat. Burleigh187 murise înaintea ei şi regina l-a înlocuit cu al doilea fiu al acestuia, cu Robert Cecil. Lui Leicester îi urmase, în graţiile bătrânei femei, ginerele acestuia, contele de Essex. Era mlădios şi seducător, dar arogant şi avea un caracter ascuns. Îmbătat de sentimentul tulbure pe care-l avea regina pentru el şi care cuprindea în acelaşi timp grijă maternă, tandreţă şi senzualitate, încurajat şi de o glorioasă expediţie la Cadix, care făcuse din el idolul poporului englez, devenise de nesuportat. Cu toate că o trata pe regină cu o impertinenţă şi o violenţă nemaipomenită, ea îl ierta întotdeauna. Îşi jucă ultima carte când ceru comanda armatei trimisă de Elisabeta ca să înăbuşe revolta irlandeză provocată de spanioli (1594).

În general, el se comportă ca un copil alintat şi ca un trădător, visând să se întoarcă cu trupele sale la Londra ca s-o detroneze pe suverană, trimiţându-i în acelaşi timp scrisori surescitate şi pătimaşe. Elisabeta îl judeca acum cu bun-simţ: „Ai avut ce-ai cerut: alegerea momentului... mai multă putere şi autoritate decât a avut cineva vreodată”. Când, părăsindu-şi postul, se întoarse şi încercă să organizeze un complot pentru a o închide şi, la nevoie, pentru a o asasina, ea îl lăsă în voia soartei. „Acei care se ating de sceptrul prinţilor nu merită nici o milă”, spuse ea. Frumosul Essex fu decapitat în Turn şi avu un sfârşit umil şi pios.

X. Moartea lui învălui cu o umbră de melancolie ultimii ani ai reginei. Ea îşi vopsea încă părul „într-o culoare pe care natura n-a făcut-o niciodată”; se acoperea de perle şi diamante, de stofe din fire de argint şi aur; mai primea omagiile parlamentului şi îi promitea să abroge monopolurile care îmbogăţiseră prea mulţi curtezani; dădea mâna să i-o sărute tuturor gentilomilor din Camera Comunelor, pentru că se gândea că-şi ia rămas bun de la ultimul său parlament; uneori mai dansa chiar şi o „courante”188. Dar imediat se întindea pe perne; se apropia sfârşitul şi ea îl simţea. Totuşi se încăpăţânase să refuze numirea unui succesor. Ştia că va fi Iacob al VI-lea al Scoţiei, fiul Mariei Stuart, şi că miniştrii săi au şi început o corespondenţă cu Edinburgul. Nu vorbea niciodată de asta. Video et taceo fusese întotdeauna deviza ei. Într-o zi de ianuarie a anului 1603 se simţi mai rău, se culcă, refuză s-o vadă un medic, îl desemnă în sfârşit pe Iacob ca urmaşul ei şi, întorcându-se cu faţa la perete, căzu într-o letargie din care nu se mai trezi.

XIANGLIA ÎN EPOCA ELISABETANĂ

I. Trupurile elisabetanilor erau făcute la fel ca şi ale noastre. Aveau aceleaşi creiere, aceleaşi inimi, aceiaşi rinichi şi, fără îndoială, încercau cam aceleaşi pasiuni ca şi descendenţii lor. Dar ei deformau atât de bine linia acestor trupuri - prin curbele şi unghiurile veşmintelor lor - şi firescul pasiunilor - prin strălucirea metaforelor - că mulţi istorici i-au considerat nişte monştri. În special a stârnit uimire contrastul dintre gingăşia poemelor lor şi cruzimea spectacolelor, dintre luxul costumelor şi murdăria vieţii lor. Dar orice epocă oferă asemenea surprize şi istoricii viitorului nu vor întâmpina mai puţine greutăţi să împace inteligenţa savanţilor şi pătrunderea romancierilor noştri cu stupiditatea economiei şi sălbăticia războaielor noastre. Ucenicii şi căpitanii care traversau Tamisa ca să vadă, la Teatrul Globului, o comedie de Shakespeare erau aceiaşi care priveau cu plăcere un nenorocit de urs hărţuit de o ceată de câini sau care contemplau sângerosul supliciu al unui trădător. Obişnuinţa i-a făcut insensibili, întocmai ca pe Essex sau Carlisle, bărbaţi atât de rafinaţi, care se împăcau cu mirosul urât al străzilor din Londra, aşa după cum cutare estet al timpurilor noastre acceptă filozofia politică cea mai dură şi sângeroasele ei consecinţe.

II. Deoarece reginei îi plăcea luxul, şi ţara, de altfel, se îmbogăţea, moda a fost pentru elisabetani un tiran pretenţios şi capricios. Inventate în Franţa, turnurile la rochii se lărgiseră într-atât, încât deveniseră ca o masă pe care se odihneau braţele. Deasupra acestui vast clopot, un corset din balene sau din oţel le făcea femeilor o talie de viespe. Gulere imense, importate din Spania, erau înţepenite cu un fir de oţel sau cu scrobeală, invenţie drăcească pe care o introdusese în Anglia nevasta vizitiului olandez al reginei. Cele mai scumpe stofe, catifele, damascuri, postavuri din fire de aur şi argint erau folosite pentru rochiile doamnelor şi pentru tunicile bărbaţilor. Marii

187 Altă grafie a numelui Burghley188 Dans vechi, destul de viu, la modă în secolele XVI- XVII

117

seniori, în divertismentele lor mitologice, se luau la întrecere în ce priveşte imaginaţia cu poeţii, care, adeseori, erau ei înşişi mari seniori. Luxul şi confortul pătrundeau în casele gentry-ei şi ale orăşenilor. O doamnă de rang mare, înainte de a se scula din pat, cerea ca pajul să-i aprindă focul în cameră; înainte de a se culca îi cerea cameristei să-i încălzească patul cu o sticlă cu apă caldă. La ţară pretutindeni se ridicau noi castele, în care arhitectura italiană se îmbina cu goticul tradiţional. În grădini, ca şi în interiorul caselor se urmărea simetria planurilor şi varietatea or-namentelor. Tisa şi merişorul erau tunse în formă de sfere şi spirale. Limbajul cavalerilor şi al doamnelor era tot aşa de ciudat întortocheat ca şi arborii din grădina lor. Euphues a lui Lyly189

fusese publicat în 1580 şi orice femeie cultivată se fălea că este eufuistică. Plăcerea de a născoci cuvinte şi anumite întorsături, beţia pe care o procura reînnoirea limbii dădeau naştere unei preţiozităţi întâlnite în poeme, ca şi în vorbire şi care mergea de la fermecător la ridicol fără a fi întotdeauna uşor să se poată distinge frontiera dintre ele.

III. Dacă cei de la curte şi câteva spirite cultivate citeau pe sir Philip Sydney şi pe sir Thomas Wyatt, pe Spenser, pe Marlowe190 şi sonetele lui Shakespeare, sub această suprafaţă irizată continua să circule marele curent puritan. Biblioteca adunată de lady Hoby, al cărei catalog îl avem, se compunea mai ales din cărţi religioase: Biblia şi Cartea martirilor lui Foxe constituiau baza lor solidă. „Autorul cel mai citit pe vremea lui Shakespeare era reverendul Henry Smith”191. În afară de predici, erau editate mai ales balade rimate asupra evenimentelor zilei sau pamflete religioase ca manifestele puritane publicate sub pseudonimul Martin Marprelate. Poemele nu găseau prea mulţi lectori, dar scriitorii elisabetani trăiau mai mult din darurile protectorilor cărora le dedicau operele lor decât din vânzarea cărţilor. O piesă de teatru era plătită cu şase până la zece livre, şi un dramaturg puţin mai activ scria vreo zece până la douăsprezece pe an. În sfârşit, se vindeau la Londra multe opere traduse din italiană şi franceză, ca de pildă Povestirile lui Boccaccio şi Eseurile lui Montaigne. În scrierile autorilor străini, Spenser şi Shakespeare găseau teme la care adăugau, pentru a le da un farmec specific englez, gravitatea melancolică proprie naţiunii lor, poezia sa rustică, filozofia sa familiară şi serioasă.

IV. Sub domnia Elisabetei, teatrul a ajuns să ocupe în Anglia un loc de seamă în viaţa Londrei. Încă de pe vremea lui Henric al VII-lea existau trupe de comedie, dar puţine teatre permanente. Trupele acelea jucau în curţile hanurilor sau în vestibulele conacurilor. Când autorităţile din City, devenite puritane, îi expulzară pe comedieni, aceştia se refugiară la sud de Tamisa, în afara jurisdicţiei lordului-primar. Atunci se construiră mai multe teatre, dintre care cel mai celebru este „Globul”, din care Shakespeare poseda o zecime. Oamenii iau cu uşurinţă drept trăsătură permanentă un detaliu născut la întâmplare. Constructorii primelor teatre încercară aproape toţi să reproducă curtea hanului, cu galeria sa exterioară mergând de-a lungul camerelor. Această galerie putea uşor reprezenta când balconul camerei unei doamne, când vârful unui turn. Spectatorii plăteau un penny ca să intre, şase penny până la un şiling ca să aibă un loc pe care să şadă, fie pe scenă, fie în galerie, care, în amintirea hanului iniţial, rămânea împărţită în camere, de unde, probabil, provin lojile noastre. Reprezentaţia se anunţa cu sunete de trompete, aşa cum se obişnuieşte şi astăzi în faţa barăcilor din bâlciuri. Publicul, compus din ucenici, studenţi în drept, sol-daţi şi gentilomi, era inteligent şi serios. Îi plăcea o melodramă foarte sângeroasă, dar se dovedea capabil să înţeleagă şi piesele cele mai poetice ale lui Marlowe, Ben Jonson sau Shakespeare.

V. Despre William Shakespeare, care a dat viaţă unei lumi întregi, cum s-ar putea vorbi în câteva rânduri? A fost superior tuturor celorlalţi autori dramatici de pe vremea lui? Lucrul e sigur, deşi şi aceştia au fost foarte remarcabili. Nici unul însă n-a parcurs o gamă de tonuri, de genuri şi de subiecte atât de largă; nimeni n-a ştiut să îmbine într-un mod atât de fericit poezia cea mai fantastică şi construcţia cea mai solidă; nimeni n-a exprimat asupra naturii şi pasiunii oamenilor gânduri atât de profunde într-o limbă atât de viguroasă. Superioritatea lui i-a fost recunoscută de

189 John Lyly (1554-1606) - poet şi scriitor de factură aristocratică190 Philip Sydney (1554-1586), Thomas Wyatt (1503-1542), Edmund Spenser (1552-1599) şi Christopher Marlowe (1564-1593) - poeţi renascentişti englezi. Ultimul l-a inspirat pe Shakespeare în unele lucrări („Neguţătorul din Veneţia”), făcându-se chiar speculaţii asupra unei posibile identităţi între el şi Shakespeare. Fiul lui Thomas Wyatt pe care-l chema la fel, a condus în 1554 răscoala eşuată împotriva căsătoriei Mariei Tudor cu Filip, viitorul rege al Spaniei. 191 Henry Smith, supranumit „Silver-tongued" („Limbă de argint") - autor şi predicator puritan (1550-1591).

118

contemporani? Nu atât de unanim cum i-o recunoaştem noi astăzi. Când acest autor-actor a început, prin 1590, să ofere manuscrise companiilor de comedianţi, în concurenţă cu erudiţii poeţi ai universităţilor, a stârnit gelozia acestora. Dar publicului îi plăceau piesele lui. Într-un mic manual de literatură publicat în 1598, Palladis Tamia192, autorul, când ajunge la tragedie şi comedie, vorbeşte de Shakespeare ca „de cel mai minunat în ambele genuri” şi „unul din cei mai pasionaţi dintre noi în a zugrăvi tristeţea pricinuită de încurcăturile dragostei”. „Dacă muzele ar putea vorbi englezeşte - spune autorul -, ar vorbi în frumoasa limbă a lui Shakespeare”. Prieten cu oamenii de la curte, participând la viaţa lor în timpul ultimei perioade de domnie a Elisabetei, Shakespeare ştia să descrie, tot atât de bine ca pasiunile dragostei, şi acelea ale ambiţiei, precum şi zbuciumul celor aflaţi la putere. Înţelepciunea unui popor e alcătuită din adevăruri comune cărora marii scriitori au ştiut să le dea o formă deosebită. Înţelepciunea poporului englez, instinctivă, poetică şi uneori inconstantă, îi datorează lui Shakespeare ceea ce poporul francez le datorează moraliştilor săi.

VI. Anglia lui Shakespeare îţi apare toată fremătând de poeme şi de cântece, şi-ţi imaginezi cu plăcere pe cel mai neînsemnat ucenic sau pe cel mai simplu sătean din vremea aceea cântând la violă sau compunând madrigale. Fără îndoială că nu trebuie să exagerăm poezia şi veselia Angliei elisabetane. Viaţa era aspră pentru mase, la fel şi chiar mai mult decât astăzi. Se văd în piesele lui Shakespeare ţărance active, cu nasul roşu, care în toiul iernii cară găleţi cu lapte îngheţat şi au mâinile crăpate de la spălatul rufăriei grosolane193. Cu toate că preţul grâului crescuse în urma scăderii valorii aurului, satele sufereau din cauza şomajului, fiind nevoie să se edicteze spre sfârşitul domniei, în 1597 şi 1601, două importante legi cu privire la săraci. Squirii, a căror putere creştea, se arătau adesea duri, şi prigoana religioasă era de temut pentru cine voia să gândească în mod liber. Dar existau şi proprietari creştini care se dovedeau ospitalieri şi binevoitori. Domeniile, ca şi satele, îşi satisfăceau încă necesităţile prin propriile lor mijloace. O bună gospodină, lady sau arendaşă, îşi făcea totul singură, de la dulceaţă până la lumânări. Serbările câmpeneşti erau pline de farmec; supravieţuiau vechi tradiţii păgâne, ca de pildă dansul de arminden (Maypole), în jurul unui stâlp împodobit cu flori şi ramuri verzi, care evocau sosirea primăverii şi a paştelui primitiv. Sătenii montau comedii cu multă iscusinţă, cum ne-a arătat atât de bine Shakespeare în Visul unei nopţi de vară, şi străinii remarcau că englezii erau pe atunci poporul cel mai muzical din lume. Nu numai că poporul acesta a dat compozitori ca admirabilul Byrd, dar aproape în toate casele se vedeau lăute, viole, clavecine şi cărţi de muzică. Toţi vizitatorii şi mulţi servitori erau în stare să descifreze un cântec şi să-şi ocupe locul într-un cor de trei sau patru voci.

VII. Acest gust pentru poezie şi muzică presupune o educaţie destul de avansată. Ea nu lipsea elisabetanilor. După Winchester şi Eton, filantropi bogaţi fondară noi Public Schools: Rugby în 1567, Harrow în 1590. În principiu şcolile erau gratuite şi destinate copiilor din vecinătate, fondatorul plă-tind salariul învăţătorilor şi hrana copiilor. Singurii care îşi plăteau întreţinerea erau cei străini de ţinut, aproape întotdeauna fii de mari seniori sau de orăşeni bogaţi. Puţin câte puţin străinii deveniră mai numeroşi, şi şcoala funcţiona numai pentru ei, Harrow, de pildă, rămânând numai cu patruzeci de elevi gratuiţi (free scholars). Educaţia elementară se făcea în şcoli mici (petty schools), mai ales de femei, care învăţau pe copii alfabetul şi noţiuni elementare de scriere, ele înşile neştiind mai mult. Dună aceea copilul se ducea la Grammar School, şcoli conduse, uneori chiar şi la ţară, de adevăraţi erudiţi. Existau pe atunci până şi în cele mai mici oraşe din provincie oameni de înaltă cultură. Dintre prietenii familiei Shakespeare, la Stratford-on-Avon, unul era licenţiat în litere (Master of Arts) al Universităţii din Oxford; un altul citea latineşte de plăcere. Istoricii literari se mirau odinioară de cunoştinţele lui Shakespeare, actor de condiţie modestă. Dar erau cunoştinţe pe care le poseda pe vremea aceea marele public, în special cel din Londra. Dacă se răsfoiesc cărţile care au aparţinut unor bărbaţi sau femei de pe acele timpuri, se văd marginile acoperite de note scrise în limba latină, tot atât de remarcabile prin seriozitatea formei cât şi prin vigoarea gândirii, şi trebuie să recunoşti că, dacă metodele ştiinţifice sunt astăzi mai eficace decât pe timpul elisabetanilor, inteligenţa şi gustul lor erau superioare inteligenţei şi gustului pe care le posedă, în timpul de faţă, persoanele din aceeaşi clasă.

192 Tezaurul zeiţei Pallas (adică al înţelepciunii), de Francis Meres193 Aluzie, probabil, la cupletul „Iarna”, de la sfârşitul comediei Love's Labour's Lost (Chinurile zadarnice ale dragostei) în care se vorbeşte de „laptele care îngheaţă în găleată” şi de „nasul roşu şi jupuit al Marianei”. Dacă la acest pasaj din piesele lui Shakespeare s-a gândit autorul, el nu e dintre cele mai semnificative pentru „viaţa aspră a maselor”.

119

XIICONCLUZII

I. Aşadar, Anglia produce, în secolul al XVI-lea, o artă şi o literatură care îi sunt specifice. Ea a preluat din Renaşterea europeană ceea ce se potrivea geniului său, apoi s-a despărţit de continent. Totul a contribuit, pe vremea dinastiei Tudor, s-o facă mai insulară: progresul limbii naţionale, con-strucţia unei flote puternice, ruptura cu biserica romană. Dacă citim în Memoriile lui Sully194 re-latarea unei ambasade franceze la Londra de la începutul secolului următor, ne putem da seama de violenţa xenofobiei engleze de atunci: „E sigur că englezii ne urăsc - scrie Sully -, şi cu o ură atât de puternică şi atât de generală, că ai fi tentat s-o treci în numărul aptitudinilor fireşti ale acestui po-por. E mai sigur că-i efectul orgoliului şi înfumurării sale; pentru că nu există în Europa un popor mai trufaş, mai dispreţuitor, mai exaltat de ideea perfecţiunii sale. Dacă ar fi să li se dea crezare, spiritul şi raţiunea nu se găsesc decât la ei; ei îşi adoră toate părerile şi dispreţuiesc opiniile tuturor celorlalte naţiuni; şi nu le vine niciodată în gând să-i asculte pe alţii sau să se îndoiască de ei înşişi. De altfel, prin felul lor de a fi, îşi strică mai mult lor decât nouă. Ei sunt, din pricina asta, la discreţia tuturor capriciilor lor. Înconjuraţi de mare, s-ar zice că s-au molipsit de întreaga ei nestatornicie”. Unul din secretele popularităţii dinastiei Tudorilor este arta cu care au flatat prejudecăţile insulare şi orgoliul supuşilor lor.

II. Guvernarea regilor Tudor a fost o guvernare de mână forte, dar forţa ei nu i-o dădea nici ar-mata, nici poliţia. Sprijinindu-se pe opinia publică, pe yeomen-i, pe arendaşi, pe negustori, ei au acaparat puterea spirituală. Regii Franţei şi ai Spaniei s-au aliat cu biserica romană pentru a crea monarhii absolute; regii Angliei s-au aliat cu parlamentul pentru a alunga biserica Romei şi a deveni ei înşişi şefi ai unei biserici naţionale. Adeziunea lor la Reformă ar fi adus ruina Angliei dacă cele două mari puteri catolice s-ar fi înţeles să zdrobească acest mic regat. Rivalitatea dintre dinastiile Habsburg şi Valois a salvat dinastia Tudorilor. Mulţumită discordiilor din Europa, Anglia a putut prac-tica politica „balanţei puterii”, care-i este impusă de situaţia sa şi care constă în a aţâţa împotriva statului cel mai puternic de pe continent coaliţiile, cărora ea le aduce sprijinul bogăţiei şi al flotelor sale. Ea nu duce încă, pe vremea Elisabetei, o politică imperială, şi nimeni nu-şi imaginează în secolul al XVI-lea că teritoriile de peste ocean, râvnite atunci numai pentru bogăţiile lor, ar putea deveni într-o zi colonii de populat.

III. Visul roman şi creştin al unui imperiu european nu mai obsedează la începutul secolului al XVII-lea minţile suveranilor. Forţa statului naţional a devenit singurul scop al eforturilor lor. Această forţă ia forme diverse. În Franţa şi în Spania, puterea centrală se exercită de funcţionari, ei înşişi susţinuţi de soldaţi; în Anglia, instituţiile locale din evul mediu şi-au păstrat întregul prestigiu. Parlamentul, agent de legătură între rege şi opinia publică a comitatelor, oraşelor şi satelor, a fost respectat de dinastia Tudorilor. Henric al VIII-lea s-a folosit de parlament pentru a impune acceptarea reformei sale religioase. Elisabeta a linguşit parlamentul său cu o stăruinţă care îngăduie să-ţi imaginezi puterea lui. În 1583, adică atunci când regina era în culmea puterii sale, sir Thomas Smith195 scrie: „Puterea cea mai înaltă şi cea mai absolută a regatului Angliei o constituie parlamentul, căci orice englez e presupus a fi prezent acolo în persoană sau prin mandat, de la prinţ şi până la cel mai umil ins din Anglia, astfel încât consimţământul parlamentului este considerat a fi consimţământul tuturor”. Pe la sfârşitul domniei Elisabetei, parlamentul devenise conştient de forţa sa şi critica adusă actelor coroanei, deşi rămânea respectuoasă, dovedea limpede independenţa şi autoritatea Camerei Comunelor.

IV. Întocmai precum feudalitatea s-a stins în urma triumfului său, monarhia engleză va slăbi curând datorită tocmai serviciilor pe care le-a adus. Respectul enorm care înconjurase dinastia Tudorilor era datorat în aceeaşi măsură meritelor proprii ale acestei familii, cât şi amintirii nenorocirilor care precedaseră urcarea lor pe tron. Dar după ce-a trecut pericolul, îi afuriseşti pe toţi sfinţii. Curând, încurajaţi de ordinea interioară restaurată de monarhie şi de siguranţa externă pe care o garantează în acelaşi timp noua putere maritimă a Angliei şi învrăjbirile din Europa, squirii

194 Maximilien de Béthune, duce de Sully (1560-1641) - remarcabil om de stat francez, ministru al regelui Henric al IV-lea, după moartea căruia (1610) s-a retras din viaţa politică195 Sir Thomas Smith (1514-1577) - învăţat şi om politic englez. Opera din care se citează, De republica Anglorum, a apărut postum, în 1583-1584.

120

şi orăşenii vor încerca să-i impună regelui voinţa lor exprimată prin parlament. Coroana şi Camera Comunelor vor juca în Anglia o mare partidă, a cărei miză va fi puterea supremă; imprudenţa unei dinastii noi va deschide cale liberă pentru victoria parlamentului.

CARTEA A CINCEATRIUMFUL PARLAMENTULUI

IIACOB I STUART ŞI PROBLEMA RELIGIOASĂ

I. Regii dinastiei Tudor fuseseră nişte zei naţionali. Ca să le fie pe plac, supuşii lor, clerul, chiar

121

şi episcopii şi-au schimbat de mai multe ori religia. La un cuvânt de-al lor, seniorii şi miniştrii îşi pu-neau fără împotrivire capetele pe butuc. Parlamentul întâmpina dorinţele lor uneori cu umile critici, alteori mormăind, dar nu le respingea niciodată. Am arătat care au fost resorturile acestei uimitoare puteri: după o lungă perioadă de anarhie, supuşii simţeau o aprigă nevoie de autoritate: Henric al VII-lea şi Elisabeta aveau geniul regalităţii şi un tact care le-a permis să prevadă, în cea mai mare parte a cazurilor, reacţiile opiniei publice. Numai consimţământul acesteia a făcut posibilă paradoxala vigoare a unei monarhii neînarmate. „Dacă beefeater-ii196 palatului puteau asigura paza unei corăbii în care vreun nobil răzvrătit sau vreun ministru îndepărtat de la putere era condus la Turn, aceasta se datora faptului că ucenicii din Londra nu încercau să le smulgă prizonierul”. Nici suveranul, nici Consiliul privat n-ar fi putut constrânge la supunere o populaţie de cinci milioane de suflete, obişnuită de secole să păstreze arme în casă şi antrenată în mânuirea arcului şi a săbiei. De la urcarea pe tron a lui Henric al VII-lea, forţa dinastiei Tudor nu a fost o forţă militară, ci una psihologică şi sentimentală. Acest succes de durată, cât şi supunerea voluntară a poporului englez aveau să dea naştere în mintea succesorilor Elisabetei unor periculoase iluzii.

II. În ziua morţii reginei (24 martie 1603), o mare nelinişte cuprinsese ţara. Străzile Londrei erau străbătute de patrule. Marinari protestanţi părăsiseră porturile pentru a opri – în cazul când s-ar fi produs – o invazie papistă venită din Flandra. Îndată ce se află că Iacob al Vl-lea, calvinistul, urma să descindă din regatul său scoţian pentru a deveni Iacob I al Angliei şi a uni cele două coroane, se restabili calmul. Călătoria noului rege începând de la frontieră şi până la Londra a fost un neîntrerupt triumf. În toate satele sunau clopotele; în oraşe o mulţime entuziastă îl aştepta pe suveran în piaţa centrală; în castele, Iacob I, obişnuit cu sărăcia scoţiană, se minuna de splendoarea serbărilor. Un gest al său nu fu pe placul poporului şi produse nelinişte: Iacob, ignorând libertăţile engleze, porunci să fie spânzurat fără judecată un hoţ prins de escortă pe drum. Dar înainte de a întâlni vreo rezistenţă, el putea să epuizeze vastul fond de încredere pe care i-l lăsaseră moştenire predecesorii săi.

III. Era un bărbat de treizeci şi şapte de ani. Destul de ridicol ca înfăţişare şi maniere, lipsit de orice distincţie; vorbea mult, dar greoi, şi limba i se împleticea în gură. Modul său ridicol de a vorbi masca substanţa celor spuse, care nu era niciodată lipsită de savoare. S-a spus că englezii, proclamându-l pe Iacob Stuart urmaşul Elisabetei Tudor, au urcat pe tron un caracter feminin în locul unui caracter masculin. Într-adevăr, petrecându-şi copilăria în mijlocul asasinatelor şi al comploturilor, Iacob Stuart rămăsese cu groaza de oameni înarmaţi. Beati pacifici era deviza sa. Purta haine vătuite pentru a se feri de lovituri de pumnal şi când vedea o sabie se îmbolnăvea. Destul de cultivat, era însă mai curând un intelectual decât un om inteligent. Adolescent precoce, scrisese versuri, tratate de teologie şi două cărţi de doctrină politică: Basilikon Doron şi True Law of Free Monarchies197, în care demonstra că regii sunt destinaţi de Dumnezeu să guverneze, iar supuşii să asculte de ei. Regele era, aşadar, deasupra legii, dar trebuia să i se supună şi el ca să fie un exemplu pentru ceilalţi, în afară doar de cazuri excepţionale pe care era singur în măsură să le aprecieze.

IV. Doctrină orgolioasă, care se dovedise utilă în Scoţia pentru a ţine la respect un cler arogant şi redutabil. Iacob I venea în Anglia primejdios de convins de superioritatea lui. Îşi închipuia în mod sincer că este un teolog genial menit să-i ducă pe englezii rătăciţi pe drumul adevărului. Nu ştia aproape nimic despre caracterul noilor săi supuşi şi nici nu căuta să-i înţeleagă. Cum veni, începu să peroreze în adunările lor, să spumege, să se bâlbâie, amuzându-şi auditorii, fără să-şi dea seama, cu accentul său scoţian. El se aştepta să fie „înălţat până la ceruri cu laude” pentru elocvenţa şi erudiţia sa. Dar avea de-a face cu un popor care nu era dispus să asculte cu respect un moralist străin.

V. Deşi a fost crescut în religia calvină, noul rege a făcut casă bună cu biserica anglicană. El suferise în Scoţia din cauza libertăţii democratice a presbiterienilor; nu-l supăra faptul că a găsit în Anglia o biserică ce recunoştea o ierarhie în vârful căreia se afla regele. Elisabeta impusese

196 Mâncători de carne de vită (în limba engleză) – poreclă a gardienilor de la Turnul Londrei. Denumirea de Marea Britanie, desemnând unirea Angliei, a Scoţiei şi a Ţării Galilor, a fost folosită pentru întâia oară în mod oficial în 1707. dar unii scriitori o folosiseră cu mult înaintea acestei date – n.a.197 Darul suveranului (în limba greacă) şi Adevărata lege a monarhiilor libere (în limba engleza).

122

supuşilor săi un conformism la fel de riguros ca odinioară biserica romană. Toţi trebuiau să facă o mărturie de credinţă cu privire la cele "treizeci şi nouă de articole"; clerul nu putea folosi decât Cartea de rugăciuni oficială, comisiile ecleziastice se dovedeau tot atât de severe ca odinioară tribunalele romane, în ochii adevăratului anglican, Reforma n-a însemnat o ruptură cu trecutul şi biserica lui rămânea pentru dânsul "catolică", adică universală. "Protestantul mijlociu – scrie lady Hutchinson198 – renunţase la papism pentru că nu mai era la modă, dar în adâncul inimii sale înclina de partea aceasta". Doctrina anglicană, care era aceea a statului, se vedea atacată pe ambele flancuri, şi de catolicii romani, şi de puritani.

VI. În partea a doua a domniei Elisabetei, catolicii romani suferiseră din pricina prigoanei, pe care războiul cu Spania şi conspiraţiile iezuiţilor au înăsprit-o. Nu aveau acces la nici o funcţie locală sau naţională; nu aveau voie să se îndepărteze de pământul lor fără un permis semnat de judecătorul de pace. Erau supuşi la amenzi foarte grele (care în realitate nu erau percepute) dacă nu asistau la slujba religioasă anglicană. Un preot care celebra liturghia şi cei care-l adăposteau puteau fi condamnaţi la moartea groaznică a trădătorilor, dar ameninţarea era rareori pusă în practică şi, în multe castele, se mai găsea, prin poduri, câte un capelan catolic. La începutul domniei lui Iacob I, adepţii bisericii romane nu mai alcătuiau decât a douăzecea parte a populaţiei. Urcarea pe tron a fiului Mariei Stuart le inspiră mari speranţe. Se ştia că întreţinuse corespondenţă cu papa şi că era partizanul toleranţei. Într-adevăr, el se oferi să suprime amenzile pentru delicte religioase, dar puse două condiţii: catolicii să declare loialitate faţă de rege, şi nu faţă de papă; să renunţe a face prozeliţi. Condiţiile nu erau compatibile cu o credinţă sinceră şi curând decepţia catolicilor deveni atât de mare încât mulţi dintre ei începură să comploteze împotriva regelui.

VII. Dintre aceste comploturi, cel mai periculos a fost celebrul "complot al prafului de puşcă" (1605). Scopul era să ucidă în acelaşi timp pe rege, pe lorzi şi pe membrii Camerei Comunelor care s-ar fi aflat acolo, aruncând în aer Camera Lorzilor în clipa când se vor fi adunat toţi. Protestanţii, fiind lipsiţi astfel de şefii lor, o răscoală catolică ar fi avut şansă de reuşită, ţinând seama de inerţia maselor. Prin calitatea vinovaţilor şi prin metodele folosite, complotul ne aminteşte de teroriştii ruşi de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Conjuraţii erau gentilomi. Cel mai celebru dintre ei, Guy Fawkes, militant catolic, învăţase în timpul campaniei din Flandra meşteşugul de a săpa tranşee şi tuneluri. Guy Fawkes şi prietenii săi începură prin a închiria o pivniţă în faţa parlamentului, dar curând descoperiră, din întâmplare, o încăpere situată exact sub Camera Lorzilor, ceea ce-i scutea pe ei să mai sape o galerie. După ce închiriară încăperea aceea, aduseră o mulţime de butoiaşe cu praf de puşcă pe care le acoperiră cu vreascuri, şi atentatul ar fi reuşit cu siguranţă dacă conspiratorii n-ar fi socotit necesar să avertizeze pe câţiva dintre partizanii lor, pentru a organiza răscoala care urma să aibă loc după explozie. Unul din cei cărora li s-a încredinţat secretul se gândi că era de a sa datorie să informeze stăpânirea. Guy Fawkes rămase singur, plin de curaj, ca să aprindă fitilul la momentul stabilit; el fu arestat (la 5 noiembrie 1605) şi executat. O dată cu el pieriră şi complicii săi, precum şi stareţul iezuiţilor englezi, Garnet, care fu acuzat că a dat ideea crimei. Se pare că acuzaţia nu era întemeiată; Henry Garnet nu păcătuise decât prin tăcere, dar indignarea stârnită de descoperirea unui atentat atât de grav şi care era cât pe aci să reuşească îi făcu pe toţi catolicii mai suspecţi ca oricând. Nu numai că au fost decăzuţi din drepturile lor civice, dar au şi fost declaraţi nedemni să exercite profesiunile de avocat şi medic şi chiar să gireze bunurile copiilor lor minori. "Complotul prafului de puşcă" a atras după sine, pentru o vreme îndelungată, prăbuşirea catolicismului în Anglia. În mintea oamenilor papismul se asocia cu sumbrele imagini ale complotului contra siguranţei statului; timp de un secol, orice om politic, orice suveran suspectat că are vreo legătură cu Roma era condamnat de opinia publică.

VIII. Dacă biserica anglicană trebuise, pe unul din flancurile sale, să se apere de catolici, pe celălalt avea de îndurat asaltul puritanilor. Puritanismul era mai puţin o doctrină şi mai curând o stare de spirit a acelora care voiau să "purifice" biserica nu numai de orice contact cu Roma, ci şi de obiceiurile romane. Îndată după venirea lui Iacob I, pastorii puritani i-au prezentat o petiţie. Ei cereau dreptul pentru fiecare om al bisericii de a hotărî el însuşi dacă să poarte un stihar alb; suprimarea semnului crucii la botezuri, a înclinării capului când se pronunţa numele lui Iisus, a genuflexiunii în faţa altarului, a verighetei la celebrarea căsătoriei; şi, în sfârşit, stricta respectare a duminicii. Alţii, mai radicali, doreau desfiinţarea episcopilor şi crearea unei biserici presbiteriene

198 Lucy Apsley – soţia omului politie antiregalist John Hutchinson (1615—1664), femeie inteligentă şi cultă, care a lăsat valoroase memorii, unele sub forma biografiei soţului ei.

123

după modelul bisericii scoţiene. Un al treilea grup era compus din independenţi, care cereau dreptul pentru fiecare om să-şi aleagă singur dogmele. Toţi aveau ca trăsătură comună o profundă "aversiune pentru veselie", o "dragoste pasionată pentru libertăţile civice", gustul vieţii simple şi al unui cult fără strălucire. Puritanii aveau oroare de poezia italienizată şi senzuală a Renaşterii elisabetane. Era de vină sângele saxon? Climatul? Veselia mediteraneană era pentru ei un motiv de mirare şi de scandal. Nu că n-ar fi fost sensibili la o anumită poezie, dar preferau poezia Ecleziastului şi a psalmilor celei a lui Spenser şi a lui Shakespeare. Dădeau copiilor lor nume de patriarhi sau de războinici ebrei, îşi ziceau unul altuia "frate cutare" sau "soră cutare" şi credeau a fi noul popor al lui Dumnezeu, însărcinat să-i extermine pe amaleciţii199 de la curte. Citirea permanentă a Bibliei îi făcea să trăiască într-un vis colectiv şi sumbru, adesea nobil. Ei condamnau teatrul, aveau oroare de păcat, mai ales de cel trupesc, se îmbrăcau cu o modestie voit demodată şi se rădeau pe cap ca să-şi arate dispreţul faţă de curtezanii cu perucile buclate. Pe scurt, erau trişti, oneşti, insuportabili şi dârji.

IX. La începutul domniei lui Iacob, puritanii făceau parte din biserica naţională şi sperau să-şi impună doctrina lor. S-a organizat o conferinţă la Hampton Court, sub preşedinţia regelui, pentru a examina petiţia lor. Iacob I luă parte cu plăcere la această discuţie teologică până în clipa când au fost pronunţate cuvintele presbiterian şi sinod. Ele trezeau penibile amintiri în mintea lui. "Dacă doriţi o biserică presbiteriană – spuse el –, ea se potriveşte tot atât de bine cu monarhia ca Dumnezeu cu diavolul... Orice Jack, Will sau Tom va putea să critice actele mele. Jack va spune: «Aşa trebuie să fie», şi Will va răspunde: «Nu, ar trebui sa fie în felul ăsta»". Şi, luându-şi pălăria ca să ridice şedinţa, ţipă: "Se ştie cum au tratat-o pe biata doamnă, mama mea, şi pe mine însumi în timpul minorităţii... Închei deci: fără episcopi, nici rege... Dacă asta-i tot ce are de spus partida voastră, am s-o silesc să se conformeze sau am s-o alung din ţară". Prin discursul acesta, el a transformat cearta religioasă într-o ceartă politică. Puritanii învăţaseră din Biblie că cei credincioşi trebuie să militeze pentru credinţa lor şi că datoria fiecărui om care cunoaşte adevărul este de a-l face să învingă. Şi pentru că îi constrângea s-o facă, o vor încerca până şi împotriva voinţei regelui. În 1604 el a trebuit să poruncească expulzarea din biserică a trei sute de pastori puritani care refuzau să respecte ritualul anglican.

X. Începând din acest moment trebuie să se distingă în clerul englez trei grupări: o grupare a înaltei biserici, cea mai puţin îndepărtată de biserica romană şi care acceptă ritualul impus de di-nastia Tudorilor; o grupare presbiteriană, neconformistă, care rămâne în sânul bisericii, dar doreşte s-o reformeze; şi o grupare independentă, sau "congregaţionalistă", care condamnă în acelaşi timp episcopatul anglican şi sinodul presbiterian. Independenţii refuzau să recunoască o biserică de stat, fie de tip englez, fie de tip scoţian. Biserica era pentru ei un grup de creştini uniţi numai din propria lor voinţă. Unii dintre ei, din respect faţă de libertatea individuală, mergeau până la suprimarea botezului copiilor, pentru a nu mai boteza decât adulţi în stare să creadă: aceştia erau baptiştii.

XI. E important să se înţeleagă că pentru protestanţii independenţi nu mai exista atunci nici o speranţă să mai practice în linişte credinţa lor dacă rămâneau în Anglia. Mulţi aleseră exilul şi, în 1608, emigrară în Olanda, dar şi acolo erezia din jurul lor îi nelinişti pe cei mai exigenţi. În 1620 câţiva se întoarseră din Olanda şi veniră la Southampton, pentru a se îmbarca de îndată pe Mayflower, care trebuia să-i transporte în America. Primii pelerini au fost în număr de o sută doi. Se gândeau să se stabilească pe la frontiera de nord a teritoriului Companiei Virginia; vânturile şi curentele marine îi siliră să debarce mai la nord, în regiunea care se numeşte astăzi Noua-Anglie. În anii care au urmat şi care au fost puţin favorabili pentru puritani în Anglia, mii de emigranţi au venit după ei şi, în noua lor ţară, oamenii aceştia care au preferat exilul în locul ereziei au întemeiat, după cum era de aşteptat, o teocraţie.

II

PRIMELE CONFLICTE DINTRE REGE ŞI PARLAMENT

I. Între curtea lui Iacob I şi parlamentul său nu exista nici o trăsătură comună. Curtea, frivolă,

199 Popor amintit în Vechiul testament, duşman al evreilor.

124

desfrânată, colcăia de scandaluri, printre care adulterele erau cele mai mărunte. Regele, om slab şi tandru, nu se putea lipsi de favoriţi, aleşi mai curând după farmecul obrazului decât după calităţile lor de oameni de stat. Trata cu ei treburile cele mai serioase nu la masa Consiliului, ci la sfârşitul unui supeu sau al unei partide de vânătoare. La începutul domniei sale avu înţelepciunea să-l păstreze pe lângă el pe Robert Cecil (pe care-l făcu conte de Salisbury) şi câţiva dintre cei mai buni sfetnici ai Elisabetei; dar încet, încet, puterea trecu în mâinile favoritului Robert Carr (care deveni conte de Somerset), apoi ia George Villiers, băiat de douăzeci şi doi de ani, încântător, sărac, de familie bună, ales într-un mod foarte cinic de către arhiepiscopul de Canterbury şi aliaţii săi ca să ia locul lui Somerset. Villiers atrase imediat privirile lui Iacob. Paharnic, gentilom al Camerei, cavaler al Ordinului Jaretierei, baron, viconte, marchiz, lord-mare amiral, apărătorul celor Cinci Porturi, duce de Buckingham, ministru favorit al lui Iacob I, apoi al fiului său Carol I, "niciodată nu s-a văzut – spune Clarendon – un bărbat care să facă atât de repede carieră, nici să se ridice astfel, prin simpla sa frumuseţe, la cele mai înalte funcţiuni în stat". Corespondenţa dintre Buckingham şi Iacob I arată uimitoarea familiaritate cu care supusul îl tratează pe suveran. E uşor de imaginat groaza pe care trebuie s-o fi inspirat această curte veselă şi putredă gravilor cavaleri care, ca şi pe vremea Elisabetei, reprezentau atunci în parlament pe yeomen-i şi pe orăşenii din Anglia. Aceşti deputaţi de provincie nu fuseseră corupţi de viaţa Londrei. Ei erau (spune Trevelyan200) urmaşii nenumăratelor generaţii "care au dus o viaţă sănătoasă la ţară, care au cunoscut cultura elisabetană şi au fost inspiraţi de religia puritană". Asupra lor curtea nu avea nici o influenţă. Ei nu râvneau posturi; ştiau că regele n-are altă forţă armată decât "cetele antrenate" sau miliţiile comitatelor, care împărtăşeau părerile parlamentului. Insensibili la favoruri şi netemători, ei foloseau cu mândrie privilegiul de a blama administraţia regală şi, după o şedinţă în care spuseseră, în toată libertatea, ceea ce gândeau despre duce şi chiar despre rege, se întorceau acasă pe jos, fără frică, de la Westminster în City, pentru că se simţeau apăraţi împotriva răzbunărilor curţii de muta, dar activa complicitate a orăşenilor şi a ucenicilor din Londra.

II. Unui parlament atât de conştient de datoriile şi de forţa sa, Iacob I voia în mod naiv să-i impună ideile sale cu privire la dreptul divin şi ereditar al regilor. Teorie nouă în Anglia, în care, ori de câte ori o cerea salvarea patriei, alegerea de către Consiliu, apoi de către parlament trecea peste principiul eredităţii. Iacob I, spirit logic, voia să facă din monarhie un sistem coerent; în această binecuvântată ţară a incoerenţei, era: un mijloc sigur de a face monarhia impopulară. Dacă i s-ar da crezare regelui teolog, nu numai că un rege, uns şi încoronat, devenea un personaj sacru, dar, toţi viitorii regi fiind aleşi dinainte şi consacraţi de Dumnezeu, parlamentul nu mai avea altceva de făcut decât să înregistreze hotărârile divine. Regele era răspunzător faţă de Dumnezeu, dar nu faţă de supuşii săi. El nu era supus legii, pentru că legea era el. "Rex est Lex". Această doctrină, pe care Iacob I o opusese odinioară cu succes pretenţiilor bisericii scoţiene, jigni Camera Comunelor.

III. Camera Comunelor opuse sistemului abstract al regelui tradiţia engleză. Ea nu pretindea încă să exercite controlul asupra actelor puterii executive. În afară de cazurile de trădare, miniştrii nu fuseseră niciodată răspunzători în faţa parlamentului; actele lor de administraţie nu depindeau de parlament. Dar principiile generale după care va fi guvernată naţiunea (adică legile) nu trebuiau să fie enunţate decât "de Coroană în Parlamentul său", aceste legi fiind obligatorii pentru regele însuşi, pentru miniştrii săi şi pentru Consiliul său. Ţinând seama numai de consideraţii de drept teoretic, cele două teze, atât aceea a monarhici absolute cât şi aceea a monarhiei limitate, puteau fi susţinute. Parlamentul, ca şi coroana, constituia o reprezentanţă a suveranităţii populare şi, sub dinastia Tudorilor, monarhul exprimase adesea mai bine părerile poporului decât Camera Comunelor. În practică însă era necesar ca acest conflict să fie rezolvat. Un regim politic nu este viabil decât dacă, lăsând forţelor reale ale ţării posibilitatea de a se exprima, consacră în acelaşi timp o putere supremă în stat, care să poată, la momentul decisiv, să aibă ultimul cuvânt. "Suveranitatea – va spune mai târziu Hobbes201 – nu poate fi divizată".

IV. Cârmuirea respectă libertatea cetăţenilor în măsura în care are nevoie de consimţământul lor pentru perceperea veniturilor sale. Regele Franţei a devenit un suveran absolut pentru că a putut statornici un bir perpetuu. Elisabeta fusese cu atât mai puternică cu cât reuşise să fie mai econoamă şi cu cât realizase mai multe resurse excepţionale datorate isprăvilor lui Drake şi jefuirii

200 George M. Trevelyan (1876—1962) – istoric englez de orientare liberală.201 Thomas Hobbes (1583—1079) – celebru filozof materialist.

125

comorilor spaniole. Iacob I, care întreţine o curte prea strălucită şi-i copleşeşte cu daruri pe favoriţii săi, nu poate fi decât un suveran cheltuitor, deci vulnerabil. "Toţi regii – spune un contemporan – aruncă banii pe fereastră în ziua încoronării lor; acesta e primul care-i aruncă în fiecare zi". Gustul său, cu totul feminin, pentru bijuterii îl costă uneori până la treizeci şi şapte de mii de livre pe an, în timp ce nu consacră decât douăzeci şi şapte de mii de livre pentru armată. În 1614 îi trebuie o sută cincizeci şi cinci de mii de livre pentru cheltuielile casei; Elisabeta, în 1601, se mulţumise cu douăzeci şi şapte de mii. Chiar dacă ar fi fost econom, creşterea preţurilor ar fi fost suficientă ca să-l pună în încurcătură. (Un dineu al Camerei înstelate costă vistieria, pentru acelaşi număr de oaspeţi, două livre în 1500, douăzeci de livre în 1600.) lacob I cheltuieşte, evitând orice război, şase sute de mii de livre pe an, iar venitul său nu se ridică decât la circa patru sute cincizeci de mii de livre, din care o sută provin din Tunnage and Poundage, drepturi fixe asupra lânii şi a pieilor, pe care parlamentul şi-a luat obiceiul de a le vota pentru întreţinerea regelui. Cum să completezi acest venit? Regele încearcă expediente; solicită daruri voluntare; constrânge pe proprietarii care refuză să intre în categoria cavalerilor202, din cauza obligaţiilor pe care le incumbă, să-i verse o sumă mare pentru a fi scutiţi; vinde păşuni; vinde lemnele din pădurile statului. În sfârşit, propune parlamentului the Great Compact, Marele Contract, potrivit căruia regele ar renunţa la toate vechile sale privilegii feudale în schimbul votării pe viaţă a două sute de mii de livre. Parlamentul refuză compromisul; regele îl dizolvă. Timp de zece ani, din 1611 până în 1621, parlamentul nu va mai fi convocat (în afară de câteva săptămâni în 1614). Coroana va putea trăi fără el? Soluţia problemei suveranităţii depinde de răspunsul la această întrebare.

V. Ca să trăiască fără bani, un rege trebuie să trăiască în pace. Aceasta era şi dorinţa cea mai fierbinte a paşnicului lacob I. În 1604 a încheiat pace cu Spania, o pace fără glorie, dar şi fără umilinţă. Spania recunoştea englezilor întreaga libertate de navigaţie pe mările europene; englezii nu renunţau la libertatea oceanelor. Nimic nu era rezolvat, nimic nu era compromis203. Când lordul Cecil muri în 1612, o dată cu el dispăru din Consiliul regal şi prudenţa elisabetană. Nimeni nu mai părea să conceapă că era posibilă promovarea unei politici de mijloc, care să nu fie nici sfidare, dar nici supunere, faţă de Spania. Timp de câţiva ani partidul antispaniol crezu că biruie. A fost eliberat din Turnul Londrei unul din veteranii războaielor elisabetane, sir Walter Raleigh, pe care Iacob I îl închisese pentru un imaginar complot. După treisprezece ani de captivitate, Raleigh, care dorise dintotdeauna pentru ţara sa un imperiu, trecu deodată din închisoare pe puntea unei nave şi, din ordinul regelui, se îndreptă spre Guyana, de unde trebuia să aducă, aşa cum făcuse odinioară Drake, nişte comori fabuloase. Dar Raleigh, prost echipat, lipsit de sprijin serios, fu învins de spanioli, apoi, "după ce abia trăsese o gură de aer marin în piept, pe drumul dintre temniţă şi moarte", fu decapitat de rege pentru a linişti Spania. George Villiers, duce de Buckingham, care urmase lui Somerset în graţiile regelui, se lăsă sedus, la rândul său, de ambasadorii Escurialului. Prinţul Henric muri, şi noul moştenitor al tronului, Carol, părea un protestant mai puţin ferm.

VI. Luptele religioase de pe continent trezeau pe atunci la puritanii englezi violentele pasiuni pe care le suscită totdeauna într-o ţară afacerile externe atunci când partidele îşi închipuie că descoperă în acestea imaginea luptelor lor interne. În 1618 a început în Europa centrală marele război denumit mai târziu războiul de treizeci de ani, prin care casa de Austria, sprijinită de Spania, se străduia să restabilească unitatea imperiului şi hegemonia bisericii romane. Husiţii din Boemia, asupriţi, se puseseră sub ascultarea tânărului elector palatin204, care se căsătorise cu fermecătoarea fiică a lui Iacob I, prinţesa Elisabeta. Atacat în cele două regate ale sale de prinţii catolici, electorul ceru ajutor socrului său. Opinia publică engleză îl susţinea şi reclama soldaţi pentru Palatinat. Cât priveşte puritanii, ei ar fi ezitat să angajeze Anglia într-o campanie în Boemia, ţară care li se părea cam orientală, depărtată, necunoscută. Dar erau gata să apere Rinul. Pentru aceasta, ar fi trebuit mai întâi să împiedice pe spanioli să debarce în Ţările de Jos, deci să posede o flotă tot atât de puternică cum fusese odinioară cea a lui Drake. Or, Iacob I neglijase să-şi pregătească forţe. Fără parlament, fără bani, era lipsit şi de nave. O dragoste prea naivă pentru pace l-a dus, cu sau fără voia lui, să facă jocul prinţilor mai puţin paşnici. Pentru a pregăti un război împotriva Spaniei, sau mai curând pentru a da impresia spaniolilor că-l pregăteşte, Iacob I trebui, în

202 În secolul al XVII-lea "cavaleri" însemna categoria posesorilor de moşii vasali direcţi ai suveranului.203 Această apreciere îngăduitoare asupra păcii din 1604 nu este unanimă. Contemporanii, ca şi mulţi istorici, au judecat-o ca o abandonare a intereselor comerciale fundamentale ale Angliei.204 Frederic al V-lea, principe elector al Palatinatului Renan (1010—1632).

126

sfârşit, în 1621, să convoace parlamentul.

VII. Între un parlament, care ştia că-i convocat cu părere de rău, şi un rege care nu credea în drepturile parlamentului, conflictele erau inevitabile. Parlamentul subordonă votarea subsidiilor reparării prejudiciilor. Se comiseseră nenumărate abuzuri: vânzări de monopoluri comerciale şi de funcţii publice, mituirea judecătorilor. Cancelarul Bacon205, un bărbat extrem de capabil, dar fire slabă, făcut ţap ispăşitor, se recunoscu vinovat de corupţie, fu condamnat la sechestrarea tuturor bunurilor sale şi dizgraţiat. Era primul impeachment al unui mare om de stat de la 1459 până atunci şi o dovadă clară a independenţei Camerei Comunelor. Ea voia să intervină şi în afacerile externe. Foarte protestantă, Camera dorea, din pasiune religioasă, război cu Spania şi o campanie în Palatinat. Regele nu voise decât să ameninţe Spania; i-ar fi fost groază să-şi pună ameninţarea în practică. Împreună cu favoritul său, Buckingham, pregătea un nou proiect de căsătorie spaniolă, de astă dată pentru fiul său Carol şi spera că unul din articolele contractului va fi restituirea Palatinatului ginerelui său. Parlamentul exprimându-şi groaza faţă de această politică de compromis, regele îi aduse la cunoştinţă că înaltele afaceri de stat nu sunt de resortul său. La care parlamentul îi replică: "libertăţile, imunităţile şi privilegiile parlamentului sunt o veche şi indiscu-tabilă moştenire a supuşilor englezi, şi treburile grele şi urgente referitoare la rege, stat, apărarea regatului şi a bisericii Angliei constituie subiecte ce-i revin şi urmează a fi puse în discuţia lui". Pre-tenţiile acestea îl contrariară atât de mult pe rege încât rupse din registrul de deliberări foaia pe care era consemnat textul acesta, alungă parlamentul şi porunci arestarea a şapte dintre membri săi, printre care şi John Pym, unul din autorii foii rupte, şi unul dintre aceia care câştigaseră cea mai mare autoritate în Cameră. După care trimise pe Carol şi pe Buckingham în Spania s-o cucerească pe infantă (februarie 1621).

VIII. Nu există lectură mai uluitoare decât scrisorile comune adresate de Carol şi Buckingham lui Iacob I în timpul călătoriei lor. Se poate observa caracterul personal şi pueril al oricărei politici de favorit. Cei doi băieţi romanţioşi plecaseră deghizaţi. Ii scriau regelui: "Dear Dad and Gossip..."206 şi semnau: "Your baby and your dog...", Carol fiind copilaşul şi Buckingham câinele. Iacob I coresponda cu papa, căruia îi promitea, dacă Sfântul-Scaun autoriza căsătoria spaniolă fără a-i impune condiţii religioase prea aspre, să-i trateze pe catolicii englezi cu moderaţie. Promisiune demnă de laudă, dar pe care nu era în puterea lui s-o ţină. Papa răspunse cerând, ca atunci când se vor naşte copii din această căsătorie, să li se dea doici catolice. Dar misiunea engleză îi exaspera pe spanioli prin orgoliul şi manierele sale. Sir Edmund Verney, care-l însoţea pe prinţ în Spania, pălmui un preot spaniol şi regele Spaniei invită cu toată asprimea pe Buckingham să trimită înapoi în Anglia întreaga sa suită protestantă. Negocieri duse pe tonul acesta nu se puteau termina decât printr-un eşec. Iacob suferea că este despărţit de favoritul său şi că "trăieşte o viaţă tristă de văduv". În octombrie 1621 rechemă pe "copilaşul şi pe câinele său". Locuitorii Londrei fură atât de încântaţi de această ruptură şi de a-l vedea pe prinţul lor întorcându-se "încă celibatar şi încă protestant", încât îi făcură lui Carol şi mentorului său o primire entuziastă. Aclamaţiile lor au fost suficiente ca să-l arunce pe Buckingham – minte uşuratică şi plină de vanitate – în tabăra antispaniolă. Deodată favoritul detestat deveni conducătorul popular, bun să stea în fruntea unui război dorit de englezi. Parlamentul însuşi declară că "niciodată un bărbat nu a binemeritat atât de la rege şi patria sa". Iacob, cu toată dragostea lui de pace, trebui să cedeze. Începând din această perioadă şi până la moartea lui Iacob (1625), ba chiar şi în primii ani de domnie ai lui Carol, Buckingham a avut puterea unui rege fără să aibă şi prudenţa lui.

IIIBUCKINGHAM ŞI CAROL I

I. Cine priveşte atent, în portretele lui Van Dyck, tristul şi frumosul chip al lui Carol I se miră mai puţin de nenorocirile care au dat peste dânsul. Există în trăsăturile sale nobleţe, cinste, timiditate, dar şi un fel de sumbră încăpăţânare. Regele Carol era un bărbat cast şi pios. Roşea când auzea un cuvânt nelalocul lui şi rămânea tăcut când nu-i plăcea vreo atitudine. Lipsit de imaginaţie, nu prevedea niciodată reacţiile supuşilor săi. Când reacţiile acestea îi erau ostile, se simţea surprins, şi o violenţă oarbă – violenţa timizilor – îl cuprindea. Avea sincera dorinţă de a face

205 Este vorba de Francis Bacon (1561—1626), celebrul filozof.206 "Dragul nostru tătic şi naş" (engl. fam.).

127

lucrurile cum trebuie, dar se fixase la un sistem de idei pe care nici discuţiile, nici experienţa nu l-au putut modifica vreodată. "A murit repetând afirmaţiile pe care le făcuse toată viaţa". A fost o nenorocire pentru el că începuturile domniei sale s-au asociat în mintea poporului cu persoana lui Buckingham, a cărui vanitate şi frivolitate iritau pe cei mai buni englezi, fiind comparate cu acele ceţuri nesănătoase care, ridicându-se deasupra pământului, ascund soarele şi când răsare şi când apune. Cu toată deosebirea de fire dintre ei şi poate chiar din cauza aceasta, Carol îl iubea cu naivitate pe acest "Steenie"207: cu el îşi petrecuse tinereţea şi acesta aducea în viaţa lui o animaţie şi o fantezie de care n-ar fi fost capabil el însuşi.

II. Buckingham fu acela care, după proiectul căsătoriei spaniole, sugeră şi negocie pentru regele său o căsătorie franceză cu Henrieta-Maria, fiica cea mai tânără a lui Henric al IV-lea. Mare eroare de a aduce într-o ţară care nu se liniştise încă după "complotul prafului de puşcă" o regină catolică, urmată de o suită străină. "S-a observat că o regină franceză n-a adus niciodată o mare fericire Angliei", scriau protestanţii. Carol a avut, desigur, grijă să declare că viitoarea regină nu va avea libertate religioasă decât pentru ea şi slujitorii ei şi că nimic nu se va schimba în situaţia "recuzanţilor" englezi, dar, printr-un paragraf secret din convenţia de căsătorie, regele se angajase să-i protejeze pe catolici, începuturile acestei vieţi conjugale fură nenorocite. Mica regină de cincisprezece ani lua parte suitei sale împotriva englezilor. Se ducea să se roage la picioarele spânzurătorilor din Tyburn pentru martirii catolici. Carol scria lui Buckingham că trebuia să fie înlăturaţi de urgenţă "les monsieurs" pentru a sustrage pe soţia sa de sub influenţe periculoase; curând el ordonă să fie retrimişi în ţara lor, prin bună învoială, dacă era posibil, cu forţa, dacă era necesar. După această criză menajul regal era destinat să devină unul dintre cele mai tandre şi mai unite din istorie, dar începuturile sale nenorocite îndepărtaseră una de alta cele două curţi, a Angliei şi a Franţei, îndepărtare primejdioasă pentru Buckingham, care voise să se asigure de alianţa cu Franţa împotriva Spaniei.

III. Politica externă a lui Buckingham, care nu era nici diplomat, nici general, fu pe cât de incoerentă pe atât de imprudentă. În momentul învrăjbirii cu Spania se complăcuse câtva timp în rolul de campion al naţiunilor protestante, ceea ce-i atrase din partea Londrei vii aclamaţii. Dar, pentru a juca realmente rolul acesta în Europa, era nevoie de o armată puternică. Or, Anglia era o ţară mică şi nu voia să fie o naţiune militară. Expediţiile pe care le-a încercat Buckingham în Olanda şi la Cadix s-au terminat toate, din lipsă de organizare, în mod dezastruos. O politică de alianţă cu Franţa catolică n-ar fi fost de neconceput, pentru că ura faţă de casa de Austria putea să-l determine pe Richelieu să-şi caute aliaţi până şi în tabăra reformaţilor. Dar să i se promită lui Richelieu, cum a avut îndrăzneala s-o facă Buckingham, sprijinul marinarilor protestanţi englezi împotriva rebelilor hughenoţi de la La Rochelle era o nebunie. Când a înţeles în sfârşit că nu va reuşi să înnoade o alianţă strânsă între Carol I şi Ludovic al XIII-lea, Buckingham se răzbună împotriva acestuia din urmă, deşi cu totul nevinovat de dorinţele englezilor, făcând în mod public curte soţiei sale, Anna de Austria. Apoi, asigurându-şi ostilitatea ambelor mari puteri occidentale, Spania şi Franţa, şi fiind lipsit de bani pentru a susţine o astfel de luptă, s-a văzut constrâns să se adreseze parlamentului.

IV. Parlamentele lui Carol I sunt mai independente decât cele care le-au precedat. Oamenii din care se compun, aproape toţi squire-i cultivaţi şi religioşi, cunosc şi venerează legea comună. Printre ei se află un mare jurist, sir Edward Coke, fost judecător, caracter violent, dar care a ştiut să apere cu succes, împotriva lui Iacob I, principiul superiorităţii legii asupra regelui. Aceşti parlamentari respectă formele tradiţionale; ei îngenunchează respectuos în faţa suveranului, dar înţeleg ca – în ultimă instanţă – să învingă voinţa parlamentului. O nouă teorie, aceea a responsabilităţii ministeriale, începe să se contureze în mintea lor. Regele nu poate să greşească; dacă se înşală, singurul vinovat este ministrul, care ar fi trebuit să-l lămurească; şi un asemenea ministru, chiar dacă regele l-a aprobat, merită impeachment-ul rezervat odinioară trădătorilor. Cel mai mare parlamentar de pe atunci, Sir John Eliot, susţinu această teză cu ocazia nebunescului atac al lui Buckingham împotriva oraşului La Rochelle: "My Lords – declară el (cerând, în numele Camerei Comunelor, punerea sub acuzare a ministrului în faţa Camerei Lorzilor) –, voi spune că, dacă însăşi Maiestatea sa a consimţit sau a ordonat atacul acesta, ceea ce nu pot crede, ducele n-ar fi cu nimic

207 Poreclă afectuoasă dată de Iacob I lui Buckingham, implicând o aluzie la o figură evanghelică, Sf. Ştefan pro-tomartirul, despre care în Faptele apostolilor, VI. 15. se spune că avea "faţa luminoasă precum chipul unui înger"...

128

exonerat şi faptul n-ar constitui măcar o atenuare a crimei sale, căci ar fi fost de datoria lui să se opună prin rugăminţi şi să intervină pe lângă Maiestatea sa ca să-l facă să-şi dea seama de pericolul şi de urmările neplăcute care ar putea rezulta dintr-o atare intenţie". Carol I, care admirase curtea Franţei şi aceea a Spaniei, şi credea, ca şi tatăl său, în dreptul divin, nu admitea această doctrină şi revendica responsabilitatea sa de suveran: "Nu voi îngădui Camerei să pună în discuţie pe slujitorii mei şi mai puţin pe acela care îmi este atât de apropiat". Dar cum să se facă ascultat? După ce îl trimise pe Eliot la închisoare, în urma intervenţiei energice a parlamentului, arestatul fu pus în libertate. Putea regele să guverneze fără parlament, primind daruri voluntare sau făcând un împrumut forţat? Prin asemenea expediente nu se mai realizau decât slabe venituri într-o vreme când cheltuielile erau în creştere. După umilitoare înfrângeri în războiul împotriva Franţei, şi în special aceea din insula Re, fu neapărat necesară convocarea din nou a Camerei Comunelor.

V. Parlamentul din 1628, ales într-o atmosferă învrăjbită, luă hotărârea de a-i reaminti regelui ca era dator să respecte legile regatului. Parlamentul întocmi celebra Petiţie a Drepturilor, redactată în mare parte de sir Edward Coke şi care era o a doua afirmare, mai limpede, a ceea ce se credea că sunt principiile Marei Carte. Originalitatea Petiţiei Drepturilor constă în faptul că ea încearcă să stabilească o limită precisă între puterea regală şi puterea legii. Regele ezită timp îndelungat. Ii era groază de ideile susţinute în acest document, dar i-l prezenta chiar Camera Lorzilor, împreună cu Camera Comunelor. Sfârşi prin a răspunde aşa cum voia parlamentul: "Facă-se dreptate, după cum e dorinţa", şi petiţia deveni una din legile fundamentale ale regatului. Ea restrângea extrem de mult prerogativele regelui. În special nu-i mai îngăduia în fapt, dacă nu în drept, să întreţină o armată permanentă, pentru că îi refuza mijloacele de cazare şi de menţinere a disciplinei.

VI. Parlamentul, dacă avea dreptate atunci când cerea respectarea legilor, se dovedea el însuşi lipsit de raţiune în afacerile externe, li cerea regelui să-i sprijine pe protestanţii din Palatinat, dar îi refuza subsidiile necesare. Gentilomii de la ţară şi juriştii care alcătuiau Camera Comunelor nu cunoşteau Europa şi nu înţelegeau nimic din urcarea preţurilor. Lipsiţi de experienţa afacerilor, ei dădeau loc la un conflict inevitabil cu monarhul. Ar fi deci nedrept să se atribuie ruptura numai regelui şi intransigenţei sale. Macaulay a spus despre Carol I că, infatuat de maiestatea sa, credea că onoarea îl obligă să-şi păstreze tonul de tiran chiar şi atunci când cerea ajutor parlamentului. Cine cercetează textele originale vede că regele nu luase atunci un ton de tiran şi că parlamentul îi refuzase ajutorul său. După ce cedase în privinţa Petiţiei, Carol I era îndreptăţit să spere că impozitul Tunnage and Pound-age îi va fi acordat ca şi predecesorilor săi. N-a fost aşa. Moartea lui Buckingham, asasinat de un locotenent, Felton, în august 1628, nu aduse nici o destindere. Regele, de la ferestrele palatului său, văzu veselia mulţimii din Londra şi bărbaţii bând în sănătatea ucigaşului. Ducele a trebuit să fie înmormântat în secret, pentru a evita ca trupul lui să fie batjocorit de mulţime. Carol era prea demn ca să i se poată citi sentimentele pe faţă, dar el n-a uitat niciodată această demonstraţie de ură. La sesiunea următoare, conflictul cu parlamentul reîncepu. De astă dată avu în mare măsură un caracter religios.

VII. Puritanii şi ritualiştii continuau să-şi dispute dominaţia asupra bisericii Angliei. Carol favoriza clerul înalt (cel mai puţin înstrăinat de riturile romane), deoarece era sub influenţa soţiei sale şi, de asemenea, pentru faptul că acest cler accepta şi chiar solicita intervenţia regelui în afacerile ecleziastice. O mare dezordine domnea în minţile preoţilor. Un pastor calvinist aşeza masa de împărtăşanie în mijlocul corului208; venea apoi un sacramentalist, care o ducea la locul unde fusese înainte. Unul zvârlise stiharul alb, un altul îl purta. Laud, episcopul Londrei, apoi arhiepiscop de Canterbury, îşi luă obiceiul de a-l consulta pe rege în toate privinţele, chiar şi asupra pedepselor de aplicat păcătoşilor. El întocmi pentru rege o listă a preoţilor, notind în dreptul fiecărui nume litera O sau P (ortodox sau puritan) şt din acea clipă numai cei notaţi cu O obţineau marile funcţii bisericeşti. Or, majoritatea poporului şi a parlamentului era calvinistă. Laud şi curtea acceptau doctrina episcopului olandez Arminius şi credeau în liberul arbitru; Londra şi parlamentul credeau în predestinaţie. Învăţăceii calvinişti şi curtenii arminianişti se înjurau în plină stradă. Cauza liberului arbitru, scrie Trevelyan, se confunda cu aceea a guvernării despotice, aceea a predestinaţiei cu apărarea privilegiilor parlamentului. "Cine nu vrea să fie guvernat decât de legi – spunea un

208 În arhitectura bisericilor occidentale, "corul" este partea dinspre răsărit, de formă aproximativ semicirculară.

129

deputat – e socotit puritan; acel ce refuză să facă tot ceea ce ai vrea să-l sileşti să facă este un puri -tan". Teologia, politica şi fiscalitatea erau amestecate în mod inextricabil. Pentru ca regele să nu aibă puterea de a impune poporului său altarul ia răsărit, stiharul alb şi sacramentele, trebuia să i se refuze acel Tunnage and Poundage, în lipsa cărora depindea de un parlament puritan.

VIII. De aici209 ciudatele şi celebrele "trei rezoluţii" pe care le-a votat parlamentul în 1629. Ele decretau că:

1. oricine va încerca să introducă în Anglia papismul sau arminianismul va fi considerat inamic public;

2. oricine va îndemna să se perceapă impozite neacordate de parlament va fi considerat inamic public;

3. orice neguţător sau orice altă persoană care va plăti astfel de impozite, nevotate de parlament, va fi considerat trădător şi inamic public.

Speaker-ul, înspăimântat de caracterul acestor rezoluţii, declară că a primit ordin de la rege să ridice şedinţa înainte de votarea lor. Doi membri ai parlamentului, apucându-l fiecare de un braţ, îl ţinură nemişcat pe speaker în fotoliul lui. "Pe Dumnezeul nostru – îi spuseră ei –, veţi rămâne aici atâta timp cât va dori Camera". Un altul încuie uşa şi vârî cheia în buzunar. Când un uşier bătu la uşă în numele regelui, nimeni nu deschise. Moţiunea fu adoptată. A fost o scenă revoluţionară. Carol răspunse printr-un act revoluţionar210, arestând, la terminarea sesiunii şi în pofida Petiţiei Drepturilor, pe nouă membri ai Camerei Comunelor. Cel mai ilustru dintre ei, Eliot, muri în Turn, trei ani mai târziu. Ca toţi martirii, acest mare parlamentar a făcut din cauza puritană o cauză sfântă. Carol era hotărât acum să se lipsească de parlament. Dinastia Tudorilor nu făcuse la fel timp îndelungat? Rămânea eterna întrebare: "Regele îşi va putea procura bani?" De această întrebare depinde, în ultimă analiză, stabilitatea oricărei guvernări.

IVREGELE FĂRĂ PARLAMENT

I. Iată-l pe Carol I singur în Whitehall cu tânăra sa regină franceză, pe care acest timid o iubeşte acum cu o dragoste senzuală şi tandră şi care capătă asupra lui o influenţă mult mai mare decât pe vremea când trăia Buckingham. Lipsit de contactul cu opinia publică pe care i l-ar fi putut asigura convocarea anuală a parlamentului, pe cine se va sprijini în guvernarea lui? A găsit doi oameni care-i împărtăşesc gustul pentru autoritate şi care cred, ca şi dânsul, că folosirea fermă a prerogativelor regale poate aduce fericirea poporului: unul este Laud, care, arhiepiscop din 1633, conduce treburile ecleziastice, la care adaugă apoi pe cele financiare; celălalt este un fost membru al periculosului Parlament din 1628, Thomas Wentworth, pe care regele îl va face în 1640 conte de Strafford.

II. N-a existat om mai calomniat decât Strafford. Pentru că a fost prieten cu parlamentarii rebeli, cu Pym, cu John Eliot, cu Hampden, aceştia consideră ca o trădare ralierea lui la cauza regală. "N-am să încetez de a vă urmări atâta timp cât veţi avea capul pe umeri", i-a declarat Pym. Cuvinte crude şi, dacă ne gândim la ce-a urmat, profetice. Dar în ce constă trădarea? De la începutul carierei sale, Wentworth şi-a afirmat ideile: "Principiul meu este să nu lupt împotriva prerogativelor regale în afara parlamentului". El considera încrederea poporului şi autoritatea regală ca două elemente indispensabile ale oricărei politici sănătoase, regele fiind cheia de boltă de care nimeni nu se poate atinge fără a zdruncina edificiul. Carol şi-a dat imediat seama de prăpastia care despărţea pe opozanţii de profesie de acest bărbat de stat: "Wentworth – remarcase el – e un gentilom cinstit". Când îl avu în slujba sa, îi încredinţa misiunile cele mai dificile; îl făcu preşedintele Consiliului Nordului211, apoi îi dădu sarcina de a pacifica Irlanda. Dacă l-ar fi folosit de îndată în

209 În realitate cele trei rezoluţii au avut un caracter politic bine definit, urmărind să prevină dizolvarea parlamentului de către rege şi să-i provoace acestuia cât mai mari greutăţi în cazul în care ar fi făcut-o.210 De fapt, un act abuziv, despotic, iar nu unul "revoluţionar".211 Consiliul Nordului, creat pe vremea lui Iacob I, era un departament însărcinat cu relaţiile dintre Anglia şi ţările din nordul Europei, inclusiv Franţa. Exista şi un Consiliu al Sudului, ocupându-se de relaţiile cu Spania, Flandra şi Italia. Ambele au funcţionat până la 1782, când din Consiliul Nordului

130

Anglia, poate că Strafford ar fi alcătuit o armată permanentă, în lipsa căreia era imposibil să se menţină prerogativele coroanei, şi poate că destinele Angliei ar fi semănat mai mult cu acelea ale Franţei lui Ludovic al XlV-lea. Dar Carol împărtăşea doctrina lui Strafford fără să aibă forţa lui de caracter, nici geniul său de organizare. Când s-a hotărât, în sfârşit, să-l plaseze în rangul întâi, partida era deja pierdută pentru amândoi.

III. Laud, ca şi Strafford, era un om aspru, dar de bună-credinţă. Acest arhiepiscop autoritar, prea puţin făcut pentru a-i guverna pe englezi, considera că, în cadrul bisericii fermitatea doctrinei valorează mai mult decât libertatea opiniei. El dorea să impună prin forţă o perfectă uniformitate a credinţei şi a ceremonialului. "Dacă putea constrânge, renunţa de a mai convinge". Toată viaţa sa a urmat această linie rigidă de conduită. Încă la Oxford fiind, îi indignase pe teologii calvini spunându-le că presbiterienii sunt tot atât de periculoşi ca şi papiştii. Deoarece se înclina în faţa altarului şi apleca capul de câte ori se pronunţa numele lui Iisus Hristos în timpul slujbei, papa, încurajat de aceste simptome liniştitoare, îi oferi pălăria de cardinal. "Răspunsul meu este nu, atâta timp cât Roma va fi ceea ce este" ripostă Laud. Discipol al lui Aristotel, el era de părere că obişnuinţa este a doua natură şi socotea că uniformitatea ceremonialului duce negreşit la unitatea credinţei. Se străduia să le impună pe amândouă. Ne-fiind un om crud, nu folosea arderea pe rug şi nici tortura, dar exercita asupra bisericii o tiranie administrativă.

IV. Sprijinindu-se pe curţile ecleziastice şi în special pe curtea înaltei comisiuni212, epura universităţile şi clerul. Supraveghea predicile prea protestante şi impunea scurtarea lor. Interzicea comunităţilor nemulţumite să aducă "lectori" pentru a înlocui predicile anglicane. Închidea capelele particulare ale puritanilor şi le interzicea adunările lor evlavioase. Iacob I publicase în 1618 o Carte a sporturilor, prin care îşi îndemna supuşii, în dispreţul sabatului puritan, să-şi continue jocurile de duminică. Adusese în favoarea acestei teze motive excelente: o stricteţe prea mare riscă să îndepărteze spiritele de religie: sporturile sunt utile pentru sănătatea corpului şi constituie o pregătire a bărbaţilor în vederea războiului. Această declaraţie îi îngrozise pe puritani, care refuzaseră s-o citească în bisericile lor. Iacob nu stăruise; Laud voia să-i constrângă. Adevăraţii protestanţi văzură cu tristeţe că, graţie influenţei reginei, catolicii se bucurau acum de oarecare toleranţă, pe când ei înşişi erau persecutaţi. Pe continent războaiele duceau la victoria puterilor ca-tolice. Mulţi puritani, desperaţi, se hotărâră atunci să se expatrieze, să se ducă să trăiască în America, departe de Laud şi de Roma. Mai mult de douăzeci de mii dintre ei se alăturară pelerinilor de pe May-flower şi formară nucleul Noii-Anglii, unde introduseră instituţiile cele mai caracteristice ale Angliei din acea vreme. Fără rigorile lui Laud e probabil că civilizaţia Americii de Nord n-ar fi fost niciodată o civilizaţie anglo-saxonă. Dar această îndepărtată consecinţă a prigoanelor era imprevizibilă atunci, şi în miile de cămine engleze în care familiile puritane se străduiau, prin citirea zilnică a Bibliei, să-şi menţină credinţa trează, resentimentul era viu şi spaima zilnică.

V. Ce impozite putea să perceapă monarhul dacă respecta formele legale? Tunnage and Poundage? Randamentul acestui impozit depindea de volumul tranzacţiilor comerciale şi, timp de şase luni, comercianţii din Londra, pentru a protesta împotriva arestării arbitrare a lui sir John Eliot, se abţinură să vândă şi să cumpere. Negustori care refuzau să facă negoţ? Era un semnal important, dar care nu fu înţeles. Ajutat de juriştii săi, care găsiră nişte drepturi arhaice în hrisoave vechi, regele restabili unele taxe căzute în desuetudine: daruri "Voluntare"; obligaţia pentru cei care cu secole în urmă se stabiliseră în pădurile regale să răscumpere terenurile de la rege; vânzarea de titluri de nobleţe; serviciul de cavalerie obligatoriu; taxe pentru întreţinerea miliţiei (coat and conduct money); taxă asupra trăsurilor de piaţă (hackney coaches, o inovaţie a vremii); vânzarea de monopoluri curtenilor, ceea ce îmbogăţea în acelaşi timp şi visteria şi pe concesionari, în dauna poporului. Carol avu pretenţia să oblige pe supuşii săi să folosească un anumit săpun, prost fabricat de o corporaţie de "monopolişti". Săpunul acesta, care tăia lenjeria şi le provoca spălătoreselor arsuri pe mâni, fu botezat popish soap, săpun papal. Gospodinele din Londra se gândeau că rănile pe care le producea erau simbolice şi că folosirea lui ardea şi sufletele.

s-a constituit Departamentul Externelor (Foreign Office), iar din Consiliul Sudului cel al Internelor (Home Office).

212 Tribunal excepţional, însărcinat cu urmărirea şi judecarea delictelor religioase.

131

VI. Intre perechea regală – închisă în Whitehall în mijlocul unor frumoase picturi olandeze şi italiene cumpărate la porunca regelui, pe continent şi înconjurată de curteni cu păr lung şi buclat, cu gulere de dantelă, pălării de fetru cu boruri largi, împodobite cu câte o pană – şi negustorii din Londra, cu ucenicii lor tunşi scurt, cu gravele lor neveste puritane în rochii cenuşii, se ridica atunci un zid de prejudecăţi, de ranchiune şi de tăceri. Opinia publică, ostilă, nu mai avea nici o supapă. Nu mai exista parlament, prin urmare nici discursuri publice; scrierile erau cenzurate; predicile scărmănate de Laud; întrunirile interzise. Dar, cu toată nepopularitatea atâtor măsuri, multă vreme nu s-a produs nici o revoltă serioasă. Acestui popor atât de preocupat de legalitate şi obişnuit în secolul dinastiei Tudor să-l respecte pe suveran ca pe un personaj sfânt, o răscoală împotriva regelui i se mai părea încă un act monstruos.

VII. Printre vechile impozite pe care le reînviaseră oamenii regelui era şi acela numit ship money, impozitul naval. Existase dintotdeauna obiceiul ca oraşele maritime să fie solicitate să participe la apărarea coastelor, furnizând nave împreună cu echipajele lor. Carol I extinsese această obligaţie la ţara întreagă şi ceru nu vase, ci bani pentru construirea lor. Cererea nu era absurdă. De pe vremea lui Iacob I, din cauza lipsei unei flote eficiente, marina comercială engleză era la cheremul piraţilor. Piraţii din Barbaria213 îndrăzneau să vină până şi în apele engleze ca să atace navele şi să răpească sclavi de pe coastele Irlandei. Când Strafford s-a dus în Irlanda să-şi preia comanda, efectele lui personale i-au fost jefuite de un pirat. O scrisoare a lui Carol către oraşul său Londra descrie "jafurile turcilor şi ale altor piraţi, care răpesc cu forţa vasele, bunurile şi mărfurile supuşilor noştri" şi cere oraşului Londra să-i furnizeze un vas de război de nouă sute de tone, alte patru de câte cinci sute de tone şi unul de trei sute de tone, "toate cu artilerie, praf de puşcă şi echipaje". Dar, ca un impozit să fie acceptat de englezi, nu era de ajuns să fie util; mai trebuia să fie votat şi de un parlament. Aşa spunea Carta libertăţilor engleze; aceasta a fost teza pe care au susţinut-o câţiva cetăţeni, dintre care cel mai ilustru este John Hampden. Sheriff-ul din comitatul său i-a pretins, drept ship money pentru unul dintre domeniile sale, treizeci şi unu de şilingi şi şase pence şi pentru un altul douăzeci de şilingi (1637). Hampden a refuzat piaţa, nu din pricina sumei (avea o avere mare), ci din principiu. "Douăzeci de şilingi l-ar fi ruinat pe Hampden? Nu, dar şi plata unei jumătăţi din această sumă, în condiţiile în care era cerută, ar fi făcut din el un sclav". S-a lăsat târât în faţa tuturor instanţelor şi dacă, în cele din urmă, a fost condamnat de Curtea eşichierului prin şapte voturi contra cinci, opinia publică însă l-a achitat. Englezii începeau să descopere că însăşi respectarea legilor poate duce sufletele mari la rebeliune.

VIII. Cu toată severitatea cenzurii, circulau pamflete împotriva curţii. William Prynne, pamfletar puritan, întreprinsese reformarea moravurilor din vremea lui. Scrisese împotriva părului lung al curtenilor "contrar legilor lui Hristos". În 1631 a publicat un pamflet cu privire la teatru. Din nefericire pentru el, regina însăşi, împreună cu doamnele ei de onoare, tocmai repetau o pastorală. Camera Înstelată, socotind că pamfletul era un atac împotriva reginei, îl condamnă pe Prynne la o amendă de cinci mii de livre şi la tăierea urechilor. A fost pus la stâlpul infamiei şi călăul i-a tăiat urechile. Această crudă pedeapsă neîmpiedicându-l să scrie, de astă dată împotriva lui Laud, în 1637 fu pus din nou la stâlpul infamiei în acelaşi timp cu un pastor protestant şi un doctor; i s -a mai tăiat şi ce i-a rămas din urechi şi i s-au imprimat pe obraz cu fierul roşu două litere: S. L. (Seditious Libeller). Publicul din Londra a privit cu îndreptăţită oroare tratamentul barbar aplicat celor trei gentlemeni. În clipa când călăul s-a apropiat de ei, un imens strigăt de furie s-a ridicat din mulţime. Creştea mânia poporului englez, fenomen grav într-un stat în care singura forţă a suveranului consta în dragostea poporului faţă de el.

IX. Suprema nebunie a fost pretenţia de a le impune scoţienilor, atât de îndârjiţi în a-şi apăra biserica lor presbiteriană (Kirk), rugăciunile şi ritualul anglican. Carol, regele Angliei şi al Scoţiei, cunoştea şi mai puţin Scoţia decât Anglia. Deşi regele Iacob, tatăl său, numise în Scoţia episcopi, biserica rămăsese de esenţă presbiteriană. Când Laud îşi dădu seama, se scandaliza: "Biserica Scoţiei nu este reformată, ea este deformată". Dar când, în urma ordinului său, episcopii introduseră în Scoţia noul ritual, credincioşii nu-i lăsară să-şi termine slujba. Nobilii, orăşenii şi ţăranii scoţieni semnară (uneori în circumstanţe romantice: pe morminte, în biserici) un pact, sau Covenant solennel, prin care făgăduiau să rărnână credincioşi bisericii lor. Carol se porni să zdrobească această ligă religioasă cu armele. Dar e periculos să recurgi la dragonade când nu ai

213 Sub acest nume erau designate, mai ales în secolele XVI—XVII, regiunile de coastă ale Marocului şi Algeriei de astăzi.

132

dragoni214. Cărei armate ar fi putut să-i încredinţeze regele cauza sa? "Cetelor antrenate" ale miliţiei? Dar ele nu erau antrenate. Gentilomilor de la ţară? Erau departe de a fi de acord cu el. Când regele opuse pe cei câţiva ostaşi pe care i-a putut strânge excelentei armate scoţiene (douăzeci de mii de oameni, dintre care mulţi serviseră, pe continent, în armata prinţilor protestanţi pe care o comanda un locotenent al lui Gustav-Adolf), trupele celor două tabere pactizară. Dacă acest prim "război al episcopilor" nu s-a terminat printr-un dezastru, faptul se datorează numai negocierilor, care au pus capăt înaintării armatei scoţiene.

X. Regelui îi rămânea o singură speranţă: Strafford. Acesta era singurul om puternic al regimului. În Irlanda el aplicase deviza: "Thorough... până la capăt". I s-a reproşat duritatea, dar domolise ţara, întrunise o fantomă de parlament, obţinuse trupe, bani. I-a putut chiar trimite regelui douăzeci de mii de livre pentru războiul său din Scoţia. Când Carol îi ceru sfatul, el îi propuse să procedeze într-o manieră forte. Trebuia convocat parlamentul, trebuia să se obţină subsidii, dezvăluind maşinaţiile puse la cale de scoţieni împreună cu Richelieu, apoi trebuia dus războiul până "la capăt". Strafford însuşi se repezi în Irlanda, înrola opt mii de oameni şi se întoarse bolnav, dar hotărât. Parlamentul convocat de Carol (1640), primul după doisprezece ani, nu uitase nimic din ranchiunile de odinioară. Departe de a acorda sprijinul său în favoarea unui război, Camera Comunelor ceru "repararea prejudiciilor ce i s-au adus". Pym reaminti toate greşelile lui Carol şi parlamentarii negociară cu scoţienii. După o sesiune de numai optsprezece zile, acest "Parlament scurt" (aprilie—mai 1640) trebui să fie dizolvat. Strafford fu de părere că regele s-a pus într-o asemenea situaţie încât, dacă mai putea fi salvat, ceea ce era îndoielnic, lucrul era posibil numai printr-un despotism nemilos, "nesupus obişnuitelor reguli de guvernământ". "Plângeţi-mă – scria el unuia dintre prietenii săi –, căci niciodată vreun om n-a fost chemat să se ocupe de nişte treburi atât de desperate. Armata are mari nevoi şi nu-i cu nimic aprovizionată... Cavaleria noastră e lipsită de curaj. Ţara, de la Berwick la York, este în puterea scoţienilor; pretutindeni numai spaimă, dispariţia generală a dragostei faţă de rege... Într-un cuvânt, mă lupt singur cu atâtea necazuri, fără nici un ajutor. Fie ca Domnul, în mărinimia sa, să mă salveze de la cea mai mare nenorocire a vieţii mele!"

VPARLAMENTUL CEL LUNG

I. Fără bani, fără soldaţi credincioşi, învins de scoţieni, care ocupau comitatele din nord şi cereau, pentru a le evacua, nu numai libertatea religioasă (pe care nimeni nu era în stare să le-o refuze), dar şi o indemnizaţie, Carol trebui să se încline în faţa voinţei celor mai fermi dintre supuşii săi. Lorzii îl invitau să convoace un nou parlament; o petiţie purtând zece mii de semnături adunate de Pym i-o cerea de asemenea; regele cedă. Niciodată alegerile nu stârniseră patimi atât de vii. Pym, ca un adevărat şef de partid, funcţie nouă, cutreiera satele, ţinea mitinguri în oraşe, forma comitete locale. Hampden, devenit unul dintre cei mai respectaţi oameni ai regatului, îl sprijinea pe Pym cu toată înalta sa autoritate. Ce voiau aceşti oameni? Să se aleagă adevăraţi puritani, gata să lupte împotriva absolutismului. Al doilea parlament din 1640 nu mai este un parlament reformist; e un parlament revoluţionar. Dar această adunare revoluţionară nu este demagogică. Deputaţii Parlamentului cel lung sunt gentilomi, proprietari, oameni serioşi, religioşi, cultivaţi, care doresc să revină cât mai curând posibil la domeniile lor familiale. Asemenea oameni nu au gustul răzmeriţei şi nu cheamă, decât cu regret, mulţimea în ajutorul lor. Departe de a fi ostili instituţiei monarhice, ei nici nu concep alta deocamdată. Dar au de rezolvat cu Carol două conflicte, unul politic şi un altul religios, conflicte care otrăvesc viaţa Angliei de la urcarea pe tron a dinastiei Stuart.

II. Mai mult decât de rege, lui Pym şi parlamentarilor le era teamă de Strafford. Ştiau că între ei şi Strafford lupta e pe viaţă şi pe moarte. Sau Pym va pune pe Strafford cu capul pe butuc, sau Strafford va porunci să fie spânzurat Pym. Una dintre primele acţiuni ale noului Parlament a fost punerea sub acuzare a lui Strafford pentru înaltă trădare prin impeachment în faţa Camerei Lorzilor. Strafford ştia încă de câteva săptămâni că, dacă se va prezenta în faţa parlamentului, era pierdut. Şi o spuse lui Carol; acesta îi răspunse că, în calitatea lui de rege al Angliei, putea să-l ocrotească împotriva oricărui pericol şi că parlamentul nu se va atinge de un fir de păr de pe capul lui. Strafford

214 Aluzie la "dragonadele" lui Ludovic al XlV-lea. persecuţii împotriva protestanţilor din Franţa, după revocarea (în 1685) edictului de toleranţă religioasă de la Nantes.

133

se prezentă deci la Camera Lorzilor chiar în clipa în care Pym, în fruntea unei delegaţii a Camerei Comunelor, venise să ceară arestarea lui. Strafford intrase cu capul sus; trebui să îngenuncheze la bară ca să asculte acuzarea şi ieşi de acolo prizonier. Judecind drept, putea fi salvat. Acest impeachment n-avea nici o valoare legală. Cum să-l acuzi în mod serios de înaltă trădare, de crimă împotriva regelui, pe cel mai fidel slujbaş al regelui? Dar uzanţele constituţionale nu ofereau parlamentului nici un alt mijloc de a se debarasa de un ministru susţinutde suveran. S-a încercat compromiterea lui Strafford citind din cuvântările lui ţinute la Consiliul privat; se spunea că ar fi sugerat ideea de a folosi o armată irlandeză pentru a cotropi Anglia. N-a putut fi adus decât un singur martor, sir Henry Vane, şi acela foarte dubios. Pym şi prietenii săi îşi dădură seama, plini de furie, că nu se va găsi în Camera Lorzilor o majoritate care să-l condamne pe Strafford; acesta, deşi subminat de boală, s-a apărat în frumosul său stil scurt şi tăios, care-i era propriu. Sfârşitul pledoariei îi mişcă pe toţi cei care-l ascultaseră. "Şi acum, my lords, cu toată umilinţa şi liniştea sufletească, mă supun cu mintea limpede şi în mod liber judecăţii voastre, fie că această justă judecată va aduce după sine viaţa, fie că va aduce moartea mea. Te Deum laudamus, te Dominum con-fitemur".

III. Acuzatorii, îngrijoraţi, recurseră la procedura mai simplă şi mai brutală a unui bill of attainder, votat de parlament şi sancţionat de coroană. Prin această procedură, acuzatul pierdea toate garanţiile pe care le prezenta o curte de justiţie. Dacă se iau în consideraţie numai probele legale, comportarea lui Pym şi a prietenilor săi nu poate fi justificată. L-au asasinat pe Strafford cu oarecare forme judiciare. Trebuie adăugat spre dezvinovăţirea lor că dacă Strafford ar fi trăit şi şi-ar fi recâştigat libertatea, n-ar fi ezitat nici el să-i distrugă, mergând "până la capăt". Poate că ar fi fost mai bine pentru Pym şi prietenii săi să fi mărturisit cinstit că începuse un război civil şi să renunţe la ipocrizia legalităţii. Lordul Digby, într-un discurs care îi face cinste, a declarat că el nu poate vota bill-ul: "Dumnezeu să mă păzească să condamn un om la moarte după o lege făcută a posteriori... Ştiu, domnule speaker, că parlamentul e învestit cu putere judecătorească şi cu putere legislativă. Una stabileşte ceea ce este legalmente just, cealaltă, ceea ce convine politiceşte spre binele comunităţii. Dar aceste două puteri nu trebuie confundate şi n-avem dreptul să acoperim un act de prudenţă politică printr-o paradă goală de justiţie legală". Se poate aprecia violenţa la care au ajuns patimele dacă se ţine seama de faptul că acest admirabil discurs a fost ars de călău şi regele a fost rugat să nu mai confere nici o onoare lordului Digby şi să nu-l mai folosească în nici un fel. Legea de attainder a fost votată în Camera Comunelor cu 204 voturi pentru şi 59 contra; numele acelora care au votat contra au fost afişate în oraş ca fiind "straffordieni şi inamici ai patriei lor", deşi regulamentul interzicea să se publice numele opozanţilor. Prăvăliile oraşului au fost închise. Maiştrii şi ucenicii veniră la Westminster să-i ameninţe pe straffordieni. Sub presiunea populaţiei, chiar şi lorzii au votat moartea cu douăzeci şi şase de voturi contra nouăsprezece.

IV. Regele Carol, care-i jurase lui Strafford că parlamentul nu se va atinge de un fir de păr de pe capul lui, va sancţiona legea? Episcopii, cuprinşi de panica generală, veniră să-i spună lui Carol că trebuie să aibă, ca rege, două conştiinţe, una publică şi alta privată. Mulţimile din Londra se adunară în jurul Whitehall-ului şi deveniră atât de ameninţătoare încât curtenii catolici se spovediră, iar cei mai curajoşi căpitani se pregăteau să moară, apărând scările şi culoarele vechiului castel. Duminica vacarmul crescu şi mai mult; pe la ora nouă seara, regele semnă. "Dacă nimic altceva decât viaţa lui nu poate satisface poporul meu, trebuie să spun: Fiat Justiţia." Strafford, deşi surprins că a fost părăsit de rege, avu nobleţea să-i scrie că-şi dă bucuros viaţa pentru el. Dar se spune că a murmurat: "Nu vă bizuiţi pe prinţi, nici pe fiii oamenilor, căci la ei nu veţi găsi salvarea". Când trecu pe drumul supliciului, bătrânul arhiepiscop Laud, el însuşi prizonier, se apropie de fereastră să-şi binecuvinteze prietenul, care a murit cu un curaj atât de simplu încât ucenicii din Londra au păstrat o tăcere respectuoasă. Astfel a dispărut un om mare a cărui crimă a fost că a dorit ca monarhia să fie asistată, şi nu dominată, de parlament215. Începând de la acest proces, se poate spune că în Anglia regele a încetat să mai întruchipeze statul, deoarece, din cauza loialismului său faţă de suveran, Strafford a fost considerat un trădător de ţară.

V. Condamnându-l pe Strafford, parlamentul înlăturase singurul om capabil să transforme monarhia engleză într-o forţă de guvernare autoritară asemănătoare acelora pe care Spania şi Franţa le-au dat drept model Europei. Pentru a face imposibil pentru totdeauna triumful

215 Judecată prea indulgentă: între 1629 şi 1640 Strafford a conclucrat la suprimarea, de fapt, a parlamentului.

134

absolutismului, trebuia acum să se interzică regelui de a guverna fără parlament, aşa cum făcuse multă vreme părintele său şi el însuşi. Partea slabă a adunărilor alese, în cazul când intră în conflict cu puterea executivă permanentă, este că aceasta poate să le revoce. Singurul lor mijloc de apărare este să impună puterii executive modalităţi şi date fixe de convocare. Pym şi prietenii săi îl constrânseră pe rege să aprobe:

1. un act asigurând convocarea regulată a parlamentului, cel puţin o dată la trei ani; dacă, în cel de-al treilea an, regele se mai abţinea, convocarea se putea face fără a se recurge la el; nici un parlament nu va putea fi dizolvat înainte de a fi "trăit" cincizeci de zile, nici prorogat mai mult decât trei ani;

2. un act retrăgând regelui dreptul de a percepe impozite fără votul parlamentului. Nici tunnage and poundage, nici ship money; în general, nici un fel de impozit neconsimţit;

3. puterile regelui în Consiliul său erau mult micşorate şi curţile privilegiate (Camera înstelată, Consiliul nordului etc.) cedau locul curţilor de drept comun. În special erau suprimate curţile ecleziastice ale înaltei Comisii, de care se folosise Laud împotriva puritanilor. Legea devenea mai tare decât regele.

VI. Problema religioasă era mai complexă decât problema politică. Asupra unui singur punct cea mai mare parte a parlamentarilor erau de acord: fiind protestanţi, se temeau de papism. Dar mulţi îi urau pe episcopii lui Laud, care încercaseră să-i readucă pe englezi la ritualism; alţii erau legaţi de vechile ierarhii. Primii voiau să-i smulgă bisericii episcopatul "cu rădăcini şi ramuri"; ceilalţi, partizani ai episcopilor, sau episcopalienii, aveau avantajul că erau mai uniţi decât adversarii lor. Printre adversarii episcopilor se distingeau erastienii, discipolii teologului german Thomas Erast (1524—1583), care în problemele lumeşti subordonau biserica faţă de stat şi-i înlocuiau pe episcopi cu comisari laici; presbiterienii, partizanii unei democraţii religioase, în felul celei scoţiene sau geneveze, cu presbiteri şi sinoduri; în sfârşit, sectarienii congregaţionalişti, sau independenţi, susţinând că Dumnezeu inspiră fiecare grup de credincioşi, deveneau astfel, cu toată extrema lor îngustime de spirit, precursorii inconştienţi ai libertăţii conştiinţei.

VII. În comitate cei mai numeroşi erau credincioşii bisericii anglicane episcopale; la Londra presbiterienii aveau sprijinul soldaţilor scoţieni care, după victorie, s-au stabilit în capitală şi pe care parlamentul nu se grăbea să-i îndepărteze, căci erau aliaţii săi împotriva regelui; independenţii erau de părere că episcopalismul şi presbiterianismul nu erau decât două forme ale tiraniei. Ne putem imagina discuţiile religioase şi politice, care nu încetau de dimineaţă până seara în mijlocul acestui oraş pasionat de teologie. Parlamentarii vorbeau toată ziua şi de multe ori şi noaptea, la lumina luminărilor. Pym, Hampden şi Hyde puteau fi văzuţi plimbându-se în jurul cimitirului Westminster sau strângându-se cu toţii laolaltă în timpul cinei, pentru a dezbate importantele lor probleme. La un semnal, negustorii şi ucenicii închideau prăvăliile şi alergau la Westminster sau Whitehall. Nici o forţă armată nu putea opri această mulţime. Dimpotrivă, ea era aceea care apăra parlamentul. Cât despre rege, el păstra în preajma sa câţiva ofiţeri, cu păr lung buclat, căpitani în semisolda lui, cărora ucenicii le spuneau în derâdere "cavaleri", pe când regina, văzându-i prin fereastră pe puritanii cu capetele lor rase, întreba cine sunt aceste "capete rotunde", nume care le-a rămas.

VIII. Aproape toţi istoricii l-au condamnat pe Carol I pentru conduita lui în timpul Parlamentului cel lung. Dar cum putea, nefericitul, să-şi imagineze compromisul care avea să dea naştere în secolul următor monarhiei constituţionale? Carol I nu vedea nici o cale de ieşire din această dilemă: sau să restabilească prin forţă autoritatea sa, sau să devină o umbră de rege. Războiul civil era fatal, pentru că nici un minister responsabil nu se interpunea între rege şi parlament şi astfel cele două puteri se ciocneau. Ideea că o minoritate ar putea, în caz de neînţelegere, să se încline în faţa majorităţii şi să îngăduie acesteia să guverneze nu numai că nu era admisă, dar nu era de conceput. De vreme ce ţara se afla într-o situaţie de profundă desbinare, nu exista altă soluţie decâfc războiul civil. De altminteri, legea majorităţii n-ar fi permis să se rezolve chestiunea esenţială a acelor timpuri, care era chestiunea religioasă. Se pot face tranzacţii cu interesele, nu cu conştiinţele.

IX. Trebuie să se recunoască totuşi că regele a agravat tulburările făcând un joc dublu. Carol confirma cu docilitate legile votate de parlament, iar în secret conspira împotriva legilor şi a parlamentului. El se considera însă în stare de război, în care totul este permis. Şi merse până acolo încât ceru scoţienilor – care rămăseseră cei mai buni soldaţi de pe insulă – sprijinul lor împotriva englezilor. Scoţienii îi promiseră ajutorul dacă accepta pentru Anglia Covenant-ul presbiterial.

135

Episcopalian convins, el nu putea să facă aceasta şi trebui să renunţe la alianţa lor. O clipă crezu că întrezăreşte scăparea. Parlamentarii, deşi uniţi împotriva lui, erau crunt învrăjbiţi pe chestiuni religioase, unii voind să desfiinţeze cu totul ritualul şi să schimbe până şi Prayer Book, alţii fiind ostili episcopilor, dar legaţi de frumoasele rugăciuni anglicane. Graţie acestei învrăjbiri, se reconstitui o partidă monarhică şi anglicană condusă de oameni ca Hyde, pe care regele şi i-ar fi putut face consilieri. "Mustrarea cea Mare" adresată lui Carol n-a fost votată decât cu o majoritate de unsprezece voturi. Prestigiul regelui Pym scădea; o stângăcie a regelui Carol i-l redădu.

X. La 3 ianuarie 1642, procurorul general al regelui ceru pe neaşteptate Camerei Lorzilor un impeachment pentru înaltă trădare împotriva a cinci membri din Camera Comunelor, printre care Pym şi Hampden. Demers ilegal, dreptul de impeachment aparţinând numai Camerei Comunelor. Lorzii se arătară şovăitori. Regele se duse el însuşi în Camera Comunelor pentru a-i aresta pe cei cinci membri. Aceştia fuseseră preveniţi şi oraşul se însărcinase să-i ascundă. Avu loc o scenă penibilă. Regele intrase urmat de cavaleri şi se aşezase pe locul speaker-ului. Membrii Camerei stăteau în picioare, descoperiţi. Dintr-o ochire regele văzu că "păsărelele au zburat". Plecă în mijlocul unei mulţimi ostile, care la trecerea lui striga: "Privilegiul!"

Fură convocate miliţiile orăşeneşti ale Londrei, care îşi asumară protecţia parlamentului. O ciocnire între cele două forţe devenea inevitabilă. Regele socoti că-i mai înţelept să părăsească Londra.

VIPRIMUL RĂZBOI CIVIL

I. Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare parte dintre ei n-ar fi dorit să opteze. Această revoluţie nu era ca acele valuri adânc răscolitoare care ridică masele. Ea aducea mai curând vrajbă în sânul claselor decât le ridica una împotriva alteia216; treizeci de pair-i rămăseseră la Westminster; optzeci îl urmaseră pe rege; douăzeci rămâneau neutri. Ca şi pair-ii, squire-ii şi yeomen-ii erau împărţiţi şi ei între cele două armate. Londra, oraş rebel şi protestant, se arăta favorabilă parlamentului, dar oraşele-sedii ale diocezelor erau în favoarea episcopilor lor, deci în favoarea regelui. Cât despre ţărani, mulţi dintre ei rămâneau indiferenţi. "Puţin le pasă sub ce guvernare trăiesc, numai să poată ara şi merge la piaţă". În unele comitate, puritanii şi anglicanii, regaliştii şi parlamentarii semnau pacte de neutralitate. Mai târziu, când şovăitorii vor constata că cele două tabere îi ţin de rău pe neutri, vor lua şi ei, în silă, poziţie pentru una sau alta din părţi. Uneori un singur squire hotărât antrenează pe toţi gentilomii din vecinătatea sa. Arendaşii îi urmau pe seniorii lor. Petrecăreţii ţineau cu regele pentru că puritanii reprezentau austeritatea; oamenii aparţinând diferitelor secte erau în favoarea parlamentului pentru că sperau (în mod greşit) că le va asigura libertatea religioasă. Se poate spune că Nordul catolic şi Vestul erau mai curând alături de rege, Sudul şi Estul alături de parlament, dar frontierele acestea nu au fost niciodată bine delimitate. Nici un moment taberele în luptă n-au depăşit a patruzecea parte din populaţia ţării, şi în bătăliile cele mai importante din timpul războiului civil au fost cel mult două zeci de mii de combatanţi de fiecare parte.

II. Ar putea stârni mirarea că o ţară care în alte împrejurări fusese frământată de patimi atât de puternice se arăta aproape apatică în această epocă revoluţionară. Dar în 1641 doctrinele şi intenţiile celor două partide erau confuze. Nimeni din tabăra parlamentară nu dorea, la începutul războiului, să-l doboare pe Carol Stuart. Nimeni nu-şi imagina că ar fi posibil să se lipsească de el. Parlamentul voia numai să se asigure de persoana regelui şi să-l despartă de sfetnicii săi răi. Essex, general al armatelor parlamentare, recomanda trupelor sale să fie prudente, căci, spunea el, "un rege învins rămâne tot rege, dar noi, dacă vom fi învinşi, nu vom fi decât nişte răzvrătiţi şi nişte trădători". Ideea despre caracterul sacru al regalităţii, pe care secole de-a rândul de respect faţă de ea o întipăriseră în minţile oamenilor, rămânea intactă. Când, la începutul războiului, regele "ridică stindardul său" aproape de Nottingham, această ceremonie simbolică a mişcat inimile multora care, în sinea lor, dădeau dreptate parlamentului.

216 Afirmaţia nu este întru totul exactă, iar argumentele care urinează dovedesc faptul că denumirea unor categorii sociale nu mai acoperea o realitate concretă, că în interiorul acestor categorii se produsese o diferenţiere, bazată pe interese politice şi sociale adverse.

136

III. Şi, totuşi, scena eşuase. Ploua. Carol, pedant şi maniac, aşa cum erau toţi din familia Stuart, îl corecta mereu pe crainicul care citea proclamaţia. Vântul prăvălise stindardul în noroi. Oricum însă, era drapelul regelui. Văzându-l, mulţi se gândeau, ca sir Edmund Verney, că, oricât ar fi ei de partea Bibliei şi a pariamentului, nu puteau părăsi la nenorocire un suveran de la care mâncaseră pâine. Şi astfel mulţi apărară din loialism o cauză care nu li se părea justă. Dintre cei neutri, unii erau de acord cu ideile politice ale parlamentarilor, dar nu voiau să se atingă nimeni de cartea lor de rugăciuni; alţii, adversari ai bisericii anglicane, ţineau cu regele. Atâta confuzie nu putea da naştere nici unui fel de entuziasm. În realitate, era vorba – în această ţară bogată şi relativ fericită – nu atât de o adevărată revoluţie, care e totdeauna provocată de mari tulburări economice, ci de ceea ce s-ar chema astăzi o luptă între partide. În lipsa unui mecanism constituţional, dezbaterea parlamentară luă forma unei bătălii corp la corp. Vor trebui să vină calamităţile unui război civil pentru a da naştere toleranţei politice, aşa cum în alte ţări, erorile persecuţiilor vor impune toleranţa religioasă.

IV. Iau parte activă la război – în ambele tabere – cei mai buni oameni ai naţiunii. Astfel că lupta va fi destul de umană. Bătăliile vor fi sângeroase, pentru că soldaţii sunt viteji, dar prizonierii, în afară de irlandezi şi preoţii catolici, vor fi bine trataţi. Fiecare din cele două tabere se laudă că este o armată creştină. Înainte de intrarea în luptă, fiecare comandant ordonă să se facă o slujbă religioasă. Şi o parte şi cealaltă îi reproşează adversarului păcatele sale. "În armata noastră – spune un regalist – se comit doar păcate omeneşti: ne place vinul, ne plac femeile; pe cind voi aveţi păcate diavoleşti: spiritul orgolios şi răzvrătirea". Dacă vitejia şi credinţa luptătorilor erau fără margini, în schimb ştiinţa lor militară era, cel puţin la început, mediocră. Îndelunga perioadă de pace de sub domnia dinastiei Tudor a făcut să fie uitată arta războiului. Unii şefi de armată, ca nepotul lui Carol, Rupert, fiul electorului palatin, mare cavaler, dar prost tactician, au avut sarcini de comandă pe continent. Alţii, ca un oarecare Oliver Cromwell din armata puritană, au citit doar lucrări de strategie. Cei mai mulţi se aruncă în luptă la noroc. Serviciile de informare merg atât de prost încât armatele abia de reuşesc să se întâlnească. La început Carol avea un plan, acela de a înconjura Londra; parlamentul n-are nici unul, în afară doar de a-l prinde pe rege viu.

V. Şi în acest război cavaleria se dovedi a fi arma decisivă; ea constituia aproximativ două treimi din numărul oştenilor. Pedestrimea era formată din suliţaşi şi muşchetari, aceştia din urmă foarte vulnerabili la atacul cavaleriei pe flancuri, pentru că, nefiind încă inventate nici baionetele, nici puştile cu repetiţie, după ce-şi trăgeau salvele, rămâneau pur şi simplu dezarmaţi. Tactica muşchetarilor consta în a se pune la adăpost într-un careu format de suliţaşi, pentru a-şi putea reîncărca armele; dar neavând totdeauna timpul trebuincios pentru aceasta, ajungeau sfârtecaţi de săbii. Rupert, cel dintâi, organiză temeinice şarje de cavalerişti cu săbiile în mâini. Dar, Rupert, prea îndrăzneţ, neglija restul armatei; şarjele erau victorioase, dar bătăliile pierdute. În tot timpul campaniei, parlamentul, sprijinit de negustorii din Londra, avea avantajul că încasa uşor impozitele. Era şi stăpân pe mare; marinarii protestanţi rămăseseră cu ura împotriva Spaniei, împotriva absolutismului şi a cavalerilor; ei înlesniră rebelilor să menţină legătura cu continentul, ceea ce a salvat comerţul londonez şi încasările vămilor.

VI. Începutul războiului s-a arătat favorabil regelui, care, în urma unei bătălii indecise, la Edgehill, a putut concentra trei armate împotriva Londrei. Ţinut în şah, s-a repliat spre Oxford, din care şi-a făcut capitala şi ale cărui colegii gotice s-au umplut de doamne frumoase şi cavaleri cu plete lungi. Intrigile amoroase din tabăra regală se amestecau cu intrigile dintre partide şi, ca o reacţie împotriva austerităţii puritane, era la mare cinste curtoazia. Dacă ar fi avut bani şi dacă ar fi dus o politică mai sinceră, Carol ar fi putut învinge. Dar el încerca să negocieze în acelaşi timp şi cu scoţienii, şi cu Franţa (prin intermediul reginei, care a trebuit, după o naştere dureroasă, să plece pe continent), şi cu parlamentul. Ofertele sale contradictorii sfârşiră prin a convinge de reaua sa credinţă pe toţi acei cărora li se adresau. Totuşi, existenţa unor mari discordii între adversari îi uşura manevrele. Parlamentul încerca, aşa cum făcuse şi regele, să obţină sprijinul scoţienilor, dar aceştia consimţeau numai cu condiţia ca Anglia să devină presbiteriană. Carol nu putuse accepta pentru că era anglican convins; parlamentul şovăia şi el, pentru că cei mai buni soldaţi ai săi erau independenţi şi cereau libertatea cultelor. Totuşi, parlamentul, ca să-şi asigure victoria, sfârşi prin a semna în 1643 Covenant-ul, acceptând riscul de a vedea o armată presbiteriană instalată lângă zidurile Londrei. În ce priveşte chestiunea religioasă, făcuse câteva rezerve. Se angaja să reformeze biserica Angliei "după pilda celor mai bune biserici reformate", – ceea ce era o promisiune de democraţie presbiteriană, dar şi după "cuvântul Domnului", ceea ce permitea, la rigoare,

137

autorizarea sectelor. Alianţa cu scoţienii i-a adus parlamentului, în 1644, victoria de la Marston Moor, lângă York. Pym murise înainte de bătălie şi fusese înmormântat la abaţia de la Westrninster.

VII. Cel mai bun soldat de la Marston Moor a fost un om nou: Oliver Cromwell, mic squire din Huntingdon, vărul lui Hampden şi, ca şi el, puritan din adolescenţă. Dar dacă credinţa religioasă a lui Cromwell era tot atât de profundă ca aceea a lui Hampden, era însă mai puţin senină. Melancolic, pradă coşmarurilor, o bună parte a vieţii lui se scurgea în stări de comuniune mistică. Se lăsa în voia emoţiilor mai mult decât un englez obişnuit şi-i vedeai deseori lacrimi în ochi. Când era vorba să-şi apere credinţa, Cromwell putea să fie dur, dar era de o blândeţe nemărginită faţă de acei bieţi creştini care nu cereau altceva decât să trăiască în deplină curăţenie sufletească. De multe ori, în preajma unei mari bătălii sau a unei importante hotărâri, a fost văzut fugind de oameni, închizându-se undeva cu Biblia în mână şi rugându-se vreme îndelungată. Limbajul sfintei cărţi devenise stilul lui firesc. A trăit în "ţara ferigilor", prin ţinuturi mlăştinoase, aproape tot aşa de pustii ca şi acela in care s-a format Mahomet. Împărtăşea monoteismul, simplitatea doctrinei şi voinţa implacabilă a profetului musulman. Deputat în parlamentul din anul 1628 şi puritan pasionat, la începutul războiului civil a recrutat printre vecinii săi o mică trupă de călăreţi. Oştean realist, recunoscuse superioritatea cavaleriei regale şi necesitatea, în cazul când armata parlamentului voia să iasă învingătoare, de a o recruta dintre soldaţii devotaţi cauzei şi nu dintre mercenari sau inşi nepăsători. "Un număr mic de oameni cinstiţi valorează mai mult decât o mulţime", gândea el. Voia un batalion sacru, o trupă de şoc, analogă cu "cei trei sute ai lui Ghedeon"217.

VIII. Pentru sufletul chinuit al lui Oliver Cromwell anii de război au fost ani destul de fericiţi. În acţiune şi-a aflat pacea spiritului. Obsedat de ideea de a crea o armată model, a recrutat paisprezece escadroane, în tolal o mie şi o sută de oameni "după pofta inimii sale, oameni strâns uniţi intre ei printr-o disciplină comunâ o companie sensibilă ca un instrument de muzică la dorinţele comandantului ei". Cromwell nu le cerea să fie presbiterieni şi nici măcar puritani. "Statul, când îşi alege slujbaşii, nu se preocupă de părerile lor. Dacă sunt hotărâţi să-l slujească în mod devotat, e de ajuns" spunea el. La alegerea ofiţerilor săi nu ţinea seama de originea lor. "Îmi place mai mult un căpitan prost îmbrăcat, dar care ştie pentru ce se luptă, decât ceea ce voi numiţi un gentilom şi care nu-i bun de nimic altceva"'. Tuturor le impunea cea mai strictă disciplină, nu numai pe câmpul de bătaie, ci şi în timpul odihnei. În detaşamentul "coastelor de fier" (Ironsides) ale lui Cromwell nu se jucau cărţi, nici nu se bea. Astfel că populaţia satelor îi privea cum sosesc fără să se teamă de ei. Cromwell se desfăta privind această trupă disciplinată. "Am o companie încântătoare (lovely) – scria el –; dacă aţi cunoaşte-o, aţi respecta-o". Oamenii lui Cromwell joacă în armatele parlamentului rolul "partidului" în regimurile autoritare ale timpului nostru218.

IX. Cu cât războiul dura mai mult, cu atât ţara suferea mai crâncen şi devenea mai nerăbdătoare. Cu câteva zile înainte de moarte, Pym, odinioară atât de popular, a fost huiduit de femeile din Londra. Executarea lui Laud, asasinat cu forme legale ca şi Strafford, l-a izolat şi mai mult pe Carol de parlament. Dacă nu urma o victorie rapidă, miliţiile din Londra ar fi sfârşit prin a alunga din Westminster pe toţi cei pe care îi protejaseră atâta vreme. Dar pentru a obţine o victorie promptă parlamentul avea nevoie de o armată care să fie în întregime de valoarea "coastelor de fier" ale lui Cromwell. Cromwell a avut curajul să spună parlamentarilor, fără înconjur, că armata lor nu va fi victorioasă decât în ziua când vor renunţa să mai comande ei înşişi trupele. Era nevoie de soldaţi, şi nu de politicieni. Măsura cerută de Cromwell fu votată sub denumirea de Seif Denying Ordinance (Legea de renunţare voluntară) şi fu creată o armată după "noul model" sub comanda lui sir Thomas Fairfax. Pe timp de pace, Fairfax fusese un ostaş liniştit şi bâlbâit, dar aprig în luptă şi respectat de toţi pentru loialitatea sa. De aci înainte plata trupelor avea să fie regulată, armamentul omogen şi uniforma stacojie obligatorie. Cromwell, deşi lovit legalmente de propria sa ordonanţă, a fost autorizat printr-o dispoziţie specială să rămână locotenentul lui Fairfax.

X. "Noul model" repurta asupra trupelor regale victoria decisivă de la Naseby (1645), în care

217 Aluzie biblică.218 Tentaţia de a arunca o săgeată la adresa regimurilor totalitare existente în Germania şi Italia la data redactării acestei lucrări îl face pe Maurois să alunece spre o comparaţie nedreaptă, deoarece grupul independenţilor, Cromwell, şi nucleul de armată revoluţionară organizat de el reprezentau o forţă ce exprima şi servea cauza progresului economic, social şi politic al poporului englez; erau expresii ale voinţei şi aspiraţiilor – mai mult sau mai puţin conştiente – ale majorităţii poporului.

138

Cromwell văzu mâna lui Dumnezeu. În anul următor Fairfax porni împotriva Oxfordului, şi Carol trebui să fugă. Era sfârşitul rezistenţei regale. În zadar regina îi scrise să cumpere alianţa scoţiană cu preţul abandonării anglicanismului, el nu se putea decide. "Sunt de două ori mâhnit pentru faptul de a fi în dezacord cu tine, dar sper că n-ai să mi-o iei în nume de rău, când vei înţelege bine lucrurile, căci te asigur că nu fac mare diferenţă între supunerea faţă de o guvernare presbiteriană şi supunerea faţă de biserica Romei". Când, la 27 aprilie 1646, a părăsit Oxfordul, primul său gând a fost să se ducă la Londra: "Nu-mi lipseşte speranţa că voi putea atrage de partea mea fie pe presbiterieni, fie pe independenţi şi astfel să scap de unii sau de alţii şi să fiu din nou realmente rege". Scrisoarea exprimă pe de-a-ntregul caracterul lui Carol, amestecul său de eroism şi naivă duplicitate. Ce-i păsa lui dacă-i înşela în acelaşi timp şi pe presbiterieni şi pe independenţi? Îi dispreţuia deopotrivă şi pe unii şi pe alţii. În ultima clipă s-a răsgândit şi s-a decis să se predea în mâinile scoţienilor.

VIIARMATA ÎMPOTRIVA PARLAMENTULUI

I. Căderea Oxfordului şi fuga lui Carol aduseră victoria parlamentului. Dar victoria militară, în-tr-un război civil, e departe de a rezolva toate problemele, înfrângerea regelui făcea imposibil des-potismul suveranului şi nu îngăduia despotismul parlamentului. Ţara rămânea regalistă. Ea dorea întoarcerea vremurilor când satele nu erau invadate de soldaţi; religia cumplită a oamenilor lui Cromwell nu-i era pe plac. Deşi înfrânţi, mulţi dintre partizanii lui Carol aşteptau cu încredere momentul în care Anglia îşi va regăsi "bunele obiceiuri de altădată, veselia de altădată şi firea bună de altădată". Totuşi, chiar în ochii cavalerilor şi a celor neutri, armata după modelul nou reprezenta ordinea. Dacă, după ce-a ieşit victorioasă, ar fi arătat oarecare moderaţie, ar fi fost întâmpinată cu un asentiment aproape unanim. Din nefericire ea aştepta ca triumful să aducă o eră nouă. Armata era formată în majoritate din independenţi şi sectari, oameni pasionaţi, inspiraţi, fiecare fiind un predicator şi un profet, toţi democraţi care, după ce i-au dat peste cap pe cavalerii regalisti în lupte, nu mai respectau ierarhia bazată pe naştere. "În ochii ofiţerilor lui Cromwell, lorzii englezi erau coloneii lui William Cuceritorul, baronii – maiorii săi, iar cavalerii – căpitanii acestuia". Şi ce era parlamentul fără armată? Ce autoritate avea el ca să poată impune o nouă biserică soldaţilor învingători care cereau libertatea credinţei şi care nu erau dispuşi să accepte nici presbiterianismul Westminsterului şi nici anglicanismul Whitehallului?

II. Încolţit între un popor conservator şi o armată radicală, parlamentul nu înţelegea nici poporul, nici armata. Ca orice adunare care rămâne prea mult timp la putere, tindea să devină o autocraţie colectivă. În orgoliul său nebunesc, parlamentul se credea destul de puternic ca să prigonească în acelaşi timp şi pe anglicani şi pe independenţi. Pe gentilomii cavaleri îi aţâţa în mod stângaci împotriva noii biserici presbiteriene ameninţându-i în bunurile lor, iar pe soldaţii "capete rotunde" ameninţându-i în solda lor. În lipsa lui Pym şi a lui Hampden, parlamentul cel lung îşi pierduse o calitate fără de care nimeni nu poate guverna şi care se numeşte simţul posibilului. A încercat mai întâi să trateze cu regele, pe care scoţienii, obosiţi de cearta dintre englezi, îl predaseră parlamentului. I-a făcut lui Carol, prizonierul său, nouăsprezece propuneri drept condiţii de pace: trebuia să accepte Covenant-ul; să desfiinţeze episcopatul; să cedeze parlamentului pe timp de douăzeci de ani autoritatea supremă asupra armatei şi a marinei; să îngăduie parlamentului să numească pe marii demnitari ai statului; şi să consimtă la proscrierea unui mare număr de regalisti. Carol nu se credea obligat să joace cu carţile pe faţă cu nişte rebeli. El nici nu refuză, nici nu acceptă şi continuă să negocieze cu Franţa, cu Scoţia, cu prezbiterienii împotriva independenţilor, cu independenţii împotriva presbiterienilor.

III. Parlamentul, ca să fi putut încheia un tratat valabil, ar fi trebuit să dispună de puterea reală. Or, puterea n-o avea decât armata. Treizeci de mii de oameni, sub ordinele lui Fairfax şi Cromwell, se întrebau cu nelinişte ce soartă îi aşteaptă. Dorinţa parlamentului era:

a) de a-i lăsa cât mai repede la vatră, păstrând numai trupele necesare pentru serviciile de garnizoană şi pentru o campanie în Irlanda pe care dezordinele din acea ţară o făceau din ce în ce mai necesară;

b) să-i păstreze pe ofiţerii presbiterieni şi să-i elibereze pe independenţi, care-i păreau suspecţi;

139

c) să nu plătească restanţele de soldă. Cromwell, parlamentar şi soldat în acelaşi timp, dar mai mult soldat decât parlamentar, era

foarte neliniştit de ura pe care o vedea crescând la Westminster împotriva armatei. El nu înţelegea cum parlamentul poate refuza învingătorilor dreptul de a fi creştini în felul în care înţelegea fiecare, când ei luptaseră tocmai în scopul obţinerii acestui drept. Tulburat, sfâşiat sufleteşte, nefericit, îşi luase drept confidenţi doi bărbaţi mai tineri: pe Vane şi pe propriul său ginere, Ireton, revoltaţi amândoi, ca şi dânsul, de ingratitudinea parlamentarilor presbiterieni. Totuşi ideea de a ridica armata împotriva parlamentului nu-i trecuse niciodată până atunci prin cap lui Cromwell, care avea o sinceră repulsie faţă de războiul civil şi de orice dictatură militară.

IV. În vremea aceea nemulţumirea armatei creştea, în regimente se formau comitete de soldaţi. Parlamentul trimise patru dintre membrii săi, printre care pe Cromwell şi pe Ireton, pentru a trata cu nemulţumiţii. Poate că Cromwell ar fi reuşit să restabilească ordinea dacă, în timpul negocierilor, n-ar fi aflat că parlamentarii se făceau numai că ascultă plângerile armatei, pregătindu-se s-o atace. Parlamentul îi înarma pe locuitori, înfiinţa la Londra miliţii presbiteriene, îi chema în ajutor pe scoţieni şi propunea regelui să-i redea tronul dacă acceptă presbiterianismul pe o perioadă de trei ani. Soldaţii luară hotărârea să nu-i lase parlamentului atuul de a-l avea pe rege în mină. Stegarul Joyce plecă cu călăreţii săi la Holmby, unde se afla regele, şi-l rugă pe Carol să-l urmeze. Regele îi ceru să vadă ordinul de arestare. Joyce îi arătă pe călăreţii din spatele său. "E un ordin foarte frumos – spuse regele – şi atât de bine scris cum n-am mai văzut în viaţa mea: o companie de gentlemeni frumoşi şi corecţi". Regele, care părea foarte fericit, plecă împreună cu Joyce la Newmarket. Văzând că duşmanii îşi dispută persoana lui, crezu că a sosit momentul revanşei. Când parlamentul propuse armatei s-o lase la vatră plătindu-i solda pe opt zile, ceea ce era o batjocură, Cromwell se hotărî să părăsească Londra şi să se alăture soldaţilor. Era gata acum să se servească de armată pentru a dejuca intrigile parlamentarilor. Comportarea lui era contrară ideilor pe care le exprimase adesea, dar uneori constituie un act de înţelepciune din partea unui om al ordinii să se pună în fruntea unei mişcări pe care o socoteşte periculoasă. Mai bine s-o conduci decât să i te supui. Fără îndoială, Cromwell se temea mai puţin de reacţiile unei armate disciplinate şi comandate de el decât de convulsiile unei revolte anarhice.

V. Sub comanda lui Cromwell, douăzeci de mii de oameni se îndreptară spre oraş, douăzeci de mii de oameni care, înainte de a se pune în mişcare, se rugaseră îndelung Domnului; douăzeci de mii de oameni care erau de acord cu ofiţerii lor ca să ceară dreptate. O scrisoare, redactată de Cromwell, fu adresată lordului-primar al Londrei, care ar fi putut opune rezistenţă. Cromwell cerea în acea scrisoare libertatea pentru soldaţii săi de a-şi practica fiecare religia lui. Scrisoarea, citită în Camera Comunelor, fu ascultată cu teamă şi respect. Urmă o declaraţie a armatei, redactată de Ireton. Manifestul spunea că poporul este izvorul oricărei puteri, că o oligarhie aleasă poate deveni tot atât de periculoasă ca şi un monarh tiranic dacă pretinde să fie absolutistă şi că, pentru aceste, motive, armata cerea ca parlamentul să fie curăţat de unsprezece membri pe care soldaţii îi socoteau indezirabili. Parlamentul refuză, armata se apropie de Londra; când fu destul de aproape, cei unsprezece membri fugiră. Agitatorii militari voiau să îndrepte armata spre Westminster, dar Cromwell preferă să negocieze: "Vom evita astfel grava obiecţie – spunea el – că am obţinut asentimentul parlamentului prin forţă". Parlamentul autoriză armata să intre în Londra şi Fairfax fu numit conetabilul Turnului. După câteva zile, cearta dintre parlamentari şi soldaţi deveni mai ascuţită ca niciodată: "Oamenii aceştia n-au să plece niciodată dacă armata n-are să-i scoată de urechi", spuse Cromwell.

VI. Cromwell avea spiritul lent, viguros şi simplu, în tinereţea sa avusese un cult pentru parlament, dar îşi pierduse încrederea în această instituţie; încercă să cadă la învoială cu regele. La urma urmei, Carol nu părea că cere şi el, ca şi armata, toleranţă pentru toţi creştinii? Nu ar ajunge oare, pentru a-l face inofensiv de acum înainte, să i se limiteze puterea? Cromwell şi Ireton redactară propuneri în acest scop, propuneri care, dacă ar fi fost acceptate de rege, ar fi instalat în Anglia monarhia constituţională. Dar Carol, ignorând cu totul realităţile, nu se arăta dispus să trateze. "N-avea nici remuşcări, nici îngrijorare". Îşi instalase curtea la Hampton Court, unde primea cu admirabila sa demnitate pe şefii armatei, pe soţiile şi fiicele lor. Făgăduindu-i lui Cromwell Ordinul Jaretierei şi rezervându-i, dacă s-ar fi ivit prilejul, o funie de cânepă, continua să se creadă indispensabil şi să uneltească cu toate partidele. Jocul acesta de-a echilibristica era periculos; îi

140

descuraja pe prietenii regelui. În armată se forma o partidă nouă: aceea a levellerilor219. Aţâţaţi de un pamfletar puritan, John Lilburne, levellerii (sau nivelatorii) răspândeau o doctrină republicană: "Singura putere firească venea de la popor; monarhia şi Camera Lorzilor erau excrescenţe inutile; guvernarea trebuia să constea dintr-o singură Cameră, aleasă prin vot universal"; totul amestecat cu nenumărate citate biblice.

VII. Bun vorbitor, violent, credul, răzbunător, Lilburne era dintre acei oameni care ştiu să se facă ascultaţi de mase, şi pe care le duc la dezastru220. El se lovea, în persoana lui Faixfax şi a lui Cromwell, de nişte şefi capabili să apere cu forţa o poziţie de mijloc şi rezonabilă. Drepturile naturale ale omului, abstracţiile acestea nu puteau impresiona inteligenţa simplă şi viguroasă a lui Crornwell. Ca să poată crede şi înţelege, el avea nevoie să aibă în faţa ochilor o instituţie reală; aşa se explică strădania sa de a trata cu regele. Dar Carol avea să-l descurajeze şi pe Cromwell, aşa cum i-a adus la desperare pe toţi cei care îi sprijiniseră cauza. La 11 noiembrie 1647 dispăru din Hampion Court. Soldaţii care erau de gardă îi găsiră mantia pe culoar şi nişte scrisori pe masă; regele fugise într-o ambarcaţiune, pe Tamisa. Puţin mai târziu s-a aflat că se oprise pe insula Wight. Fuga aceasta trezi neîncrederea nivelatorilor în Cromwell. La 15 noiembrie avură loc câteva răzmeriţe în sânul regimentelor, iar unii ostaşi intrară în front cu pamfletul lui Lilburne, "Acordul poporului", înfipt în pălării. Cromwell îşi trase sabia, se repezi la rebeli şi porunci unor oameni siguri de-ai săi să-i aresteze. Toţi ceilalţi nu mai îndrăzniră nici să se mişte. Trei dintre rebeli fură trimişi în faţa Curţii marţiale; unul dintre ei, asupra căruia căzură sorţii, fu împuşcat la ordinul lui Cromwell. Rebeliunea fusese învinsă.

VIII. Carol fugise de temnicierii lui pentru a da peste un altul. Crezuse că la castelul Carisbrooke va găsi un refugiu şi dădu peste o închisoare. Mai ducea corespondenţă cu regele Franţei, cu scoţienii, dar nu cu Cromwell, care-şi pierduse încrederea în el. O scrisoare către regină, care a fost interceptată, revela că regele Carol încerca din nou să aducă o armată scoţiană în Anglia. În faţa pericolului unei insurecţii regaliste sprijinită de scoţieni, parlamentul şi armata se aliară. În acest al doilea război civil (1648), Cromwell repurtă o victorie rapidă şi completă; şi în acest triumf al său el văzu mâna Domnului. Dacă Dumnezeu s-a folosit de armata lui Cromwell pentru a lovi în trupele regelui, nu era oare un semn că El a ales armata şi pe Cromwell ca să doboare o putere odinioară sacră? Totuşi parlamentul, eliberat de orice teamă după victorie, negocia cu Carol, socotindu-l de aci înainte inofensiv. Regele acceptă cea mai mare parte din con-diţiile presbiterienilor, ferm hotărât să nu le respecte.

IX. Situaţia independenţilor şi a armatei devenea periculoasă. Grosul naţiunii nu aştepta decât un semn de slăbiciune pentru a se întoarce împotriva lor; Londra, izvorul principal al veniturilor statului, şi parlamentul, singura putere legală, le erau ostile; nivelatorilor nu le trecuse furia. Mulţi ofiţeri puritani începeau să spună că nu era posibilă o pace veritabilă atâta timp cit Carol Stuart, "acest om crud", nu va fi înlăturat. Dar Fairfax rămânea loialist şi Cromwell însuşi şovăia, se ruga, plângea. Care era voia Domnului? Care era datoria lui? Ce să se facă cu regele? Să-l aducă la Londra ca învingător? Nu şi-ar fi cruţat adversarii. Să-l ţină prizonier în insula Wight? N-ar fi încetat să ţese intrigi. Să-l execute? Ar fi să provoace, poate, o invazie a francezilor şi a scoţienilor. Orice ar fi fost, trebuia să acţioneze sau să piară. Armata porni împotriva parlamentului. La 6 decembrie 1648, colonelul Pride şi muşchetarii săi se postară la intrarea în parlament, cu o listă în mână, şi arestară pe suspecţi. ("Acesta e suspect, nu poate să intre"), trimiţând patruzeci dintre cei mai periculoşi într-o tavernă denumită "Infernul", şi nu lăsară la Westminster decât cincizeci de oameni de-ai lor. De aci înainte era sigur că această rămăşiţă de parlament va vota tot ce-i vor cere şefii armatei. Mai rămânea regele. Cromwell vedea limpede că, dacă-l sacrifică pe Carol Stuart, moartea lui va crea o prăpastie între armată şi naţiune. De altminteri prinţul de Wales, aflat în Franţa, era gata să se declare pretendent legitim la tron, astfel că moartea lui Carol I nici nu i-ar fi descurajat măcar pe regalişti. Totuşi, Cromwell era sigur că atâta timp cât va trăi acest provocator de zâzanii

219 De la to level – a egaliza, a nivela (în limba engleză).220 Generalizare gratuită. Nu orice om care ştie a se face ascultat de mase le duce la dezastru. Iar despre Lilburne, chiar dacă n-a reuşit să impună programul său şi al partidei levellere. nu se poate spune că a dus la dezastru masele poporului englez. Modul În care s-a statornicit în Anglia regimul postrevoluţionar a însemnat, evident, o realizare limitată a aspiraţiilor maselor, dar nu un "de-zastru" pentru ele.

141

"nu va fi posibilă pacea în Israel"221.

X. Cromwell luă o hotărâre subită, pe care o atribui, ca întotdeauna, unei inspiraţii divine. La 20 ianuarie 1649 se deschise procesul regelui. Acuzarea spunea: "Carol Stuart, rege al Angliei, pri-mind o putere limitată, aceea de a guverna în baza şi conform legilor regatului, şi nu altmintrelea, în mod mişelesc şi cu rea-voinţă, a declarat război parlamentului şi, ca provocator al acestui război, s-a făcut vinovat de toate trădările, omorurile şi jafurile comise în timpul zisului război". Era o incul-pare fără valoare legală, "Aş vrea să ştiu – a întrebat Carol – de ce anume autoritate, vreau să spun legală, am fost adus aici? Există multe autorităţi ilegale, începând cu borfaşii şi terminând cu tâlharii de drumul mare. Când voi şti care este autoritatea voastră legală, atunci vă voi răspunde. Amintiţi-vă că sunt regele vostru, regele vostru legal. Gândiţi-vă la păcatele care s-au strâns asupra capetelor voastre şi la judecata Domnului asupra ţării acesteia. Gândiţi-vă bine, vă spun. Gândiţi-vă la ce vă spun înainte de a trece de la un păcat la un păcat şi mai mare". Nimic mai englezesc decât această manieră de a repeta în mod stăruitor cuvântul legal. Multă vreme după moartea lui Carol, tot ideea de legalitate îl va aduce pe fiul său pe tron. "N-am luat niciodată armele – mai adăugă el – împotriva poporului, ci pentru lege". Condamnat la moarte, i-a scris prinţului de Wales o scrisoare plină de nobleţe în care-l sfătuia să fie mai curând bun decât mare şi să se dovedească statornic şi credincios în materie de religie. "Căci am observat – spunea el într-o limbă excelentă – că demonul răzvrătirii se schimbă bucuros într-un înger al reformei". Până şi pe eşafod, cu câteva minute înainte de moarte, a repetat cu o admirabilă claritate ideile politice pentru care pierea: "Cât despre popor – spunea el –, doresc libertatea sa tot atât cât oricare altul, dar trebuie să vă declar că libertatea constă în a avea un guvernământ, legi, mulţumită cărora viaţa poporului şi bunurile sale să poată fi numite ale sale. Ea nu înseamnă ca poporul să exercite el însuşi guvernarea. Aceasta nu-i aparţine întru nimic. Un supus şi un suveran sunt fiinţe în mod evident diferite". Acesta a fost, în fond, tot procesul. Sentinţa părea a-l contrazice pe rege. Dar, în secolul următor, Bolingbroke avea să reia teza lui Carol Stuart.

VIIICROMWELL LA PUTERE

I. Cromwell, rămăşiţa de parlament şi armata rămaseră în fruntea unei Anglii ostile şi indignate, pe care trebuiau totuşi s-o guverneze. În această ţară legalistă nu mai exista nici o putere legală. Judecându-l pe Carol I, parlamentul afirmase: Comunele Angliei adunate în parlament, alese de popor şi reprezentându-l, constituie forţa supremă şi tot ce hotărăsc ele are putere de lege chiar şi fără consimţământul lorzilor şi al regelui. Dar această ficţiune nu înşela pe nimeni. În ce măsură rămăşiţele unui parlament vechi de nouă ani, alese nu de popor, ci de soldaţi, reprezentau naţiunea? Oamenii aceştia se aflau la Westminster pentru că i-a menţinut armata, poporul ura armata, iar armata dispreţuia parlamentul. Nimic mai trist decât spectacolul unei ţări care suportă de teamă un guvern detestat. Independenţii şi Cromwell repetau fără încetare că fuseseră "aleşi de Domnul"; s-a spus că nici un alt mod de alegere nu le-ar fi permis să reprezinte Anglia.

II. În martie rămăşiţa de parlament aboli Camera Lorzilor şi funcţia regelui, ca "inutile, apăsătoare şi periculoase pentru libertatea poporului". Anglia trebuia să fie în viitor un Commonwealth, o republică. Dar pentru ca acest cuvânt să aibă oarecare sens, ar fi trebuit să se facă alegeri, şi independenţii nu le puteau face. Regaliştii şi presbiterienii s-ar fi unit ca să-i alunge. Condamnaţi să menţină o dictatură militară cu totul contrară principiilor lor, republicanii aceştia se justificau invocând Biblia. Fiica lui Faraon, găsind leagănul lui Moise, porunci să fie căutată mama, pentru a creşte copilul. Noua republică trebuia edificată, până va ajunge la vârsta adultă, de acei care au adus-o pe lume. Erau, de altfel, în stare să se facă, dacă nu iubiţi, cel puţin ascultaţi. Cromwell alcătui un Consiliu de stat, în care intrară câţiva squires, avocaţi, oşteni şi care administra într-un mod eficace finanţele, armata şi marina. Ambasadorul lui Mazarin, deşi ostil acestor regicizi, recunoştea în scrisorile oficiale competenţa lor: "Sunt economi în afacerile lor particulare şi darnici în ce priveşte devotamentul lor faţă de afacerile publice, pentru care fiecare munceşte pe brânci, parcă ar fi vorba de propriile sale interese". Iar în fiinţa lui Cromwell însuşi coexista (amestec foarte englez) un realism prudent împreună cu patimile cele mai violente.

221 Aluzie biblică, întreg limbajul politic al puritanilor abundă în asemenea manieră de exprimare.

142

III. O dictatură militară nu este posibilă decât dacă dictatorul are cel puţin sprijinul armatei. Or, armata, care crezuse că face o revoluţie democratică, se supărase repede văzând că adusese la putere o oligarhie. Conducătorii săi alcătuiseră o constituţie republicană (The Agreement of the People): alegeri la fiecare doi ani, sufragiu aproape universal, libertatea conştiinţei. Rămăşiţa de parlament primise documentul cu toată curtoazia datorată unor cetăţeni bine înarmaţi şi apoi nici nu-l luă în seamă. Curând ostilitatea faţă de guvern deveni aproape unanimă. Regaliştii se simţeau încă neputincioşi, dar sperau într-o grabnică revanşă. Presbiterienii considerau parlamentul eretic. În fruntea nivelatorilor, demagogul Lilburne, veşnicul nemulţumit, porni să se războiască cu noua cârmuire. Când John Lilburne muri, cineva îi compuse un epitaf în care se spunea că, dacă pe lumea cealaltă, John îl va întâlni pe Lilburne, cele două jumătăţi se vor lua la ceartă. Dar acest pamfletar insuportabil plăcea maselor, care îl numeau: cinstitul, liberul John. Orice revoluţie aduce la suprafaţă două tipuri de oameni, cei care sunt conducători din naştere şi cei care sunt rebeli din naştere. Cromwell aparţinea primei categorii, Lilburne celei de-a doua. Or, guvernarea este o meserie care-şi are exigenţele ei constante; noii stăpâni justifică aceste exigenţe prin principii origi-nale, dar li se supun ca şi cei dinaintea lor. Cromwell, întocmai ca odinioară Carol I, porunci să fie arestat John Lilburne. Acesta refuză să se descopere în faţa Consiliului de stat, "care – spunea el – nu avea mai multă autoritate legală decât el însuşi". Nici un juriu nu voi să-l condamne. Londra era acum tot atât de ostilă Rump-ului222 ca odinioară regelui. Când guvernul Republicii porunci execu-tarea unui răzvrătit în faţa catedralei Sfântul Paul, toţi orăşenii din Londra arborară panglica verde a nivelatorilor.

IV. Cromwell nu putea fi decât foarte îngrijorat de această agitaţie egalitară. El credea în necesitatea unei aristocraţii, pe care de altfel o definea mai mult prin credinţă decât prin origine. Avea groază de orice dezordine. "Trebuie să-i distrugeţi pe oamenii aceştia sau vă vor distruge ei", repeta el în Consiliul de stat. Dar conştiinţa îl chinuia; pe vremea lui Pym şi a lui Hampden, el însuşi îşi pusese încrederea în lege şi în parlament; putea prea bine acum să impună domnia săbiei şi să-şi spună spre a se linişti, că era sabia Domnului. Cu toate acestea nu reuşea să se convingă. Pentru neliniştea sa sufletească singurul leac a fost întotdeauna acţiunea. În bătălie se trezeau bunul său simţ şi virtuţile practice. Or, prilejurile de a acţiona nu lipseau. De câţiva ani Irlanda era condusă de un partid catolic, protestanţii englezi fuseseră masacraţi. Cromwell porni într-acolo, în fruntea unei armate după modelul nou cu un alai aproape regesc. Nimici forţele locale şi răzbună masacrul printr-un alt masacru; oştean al lui Iehova, el aplică în toată rigoarea lor metodele de război descrise în Biblie. În Irlanda, pe pământurile din est, îi instală pe soldaţii săi protestanţi şi, descoperind în el instinctul invadatorilor antici, îi împinse pe irlandezi în comitatul Connaught, în vest. Atunci începu lungul martiraj al Irlandei, încăpută pe mâna unor proprietari străini, care nici nu locuiau acolo. Yeomen-ii colonizaţi de Cromwell n-au prins niciodată rădăcini acolo. Unii au arendat fermele lor unor irlandezi şi s-au întors în Anglia; alţii s-au căsătorit cu irlandeze şi au devenit irlandezi. O consecinţă gravă a acestui război a fost că, aristocraţia irlandeză fiind nimicită, i-a fost substituită o teocraţie. Protestantul Cromwell a predat Irlanda clericalismului catolic (1650—1652).

V. Scoţia părea mai periculoasă. Executarea lui Carol Stuart, rege scoţian, a dus la reîmpăcarea – în ura lor continuă faţă de regicizi – a bisericii (Kirk) presbiteriene şi a nobilimii scoţiene. Prinţul de Wales a fost proclamat rege, la nouăsprezece ani, sub numele de Carol al II-lea, şi a semnat Covenant-ul. Devenise probabilă o invazie a Angliei de către o armată regalistă. Cromwell propuse un război preventiv. Loialul Fairfax refuză să se amestece. "Ar fi o violare a ligii solemne formată odinioară – a spus el. – Excelenţa voastră – răspunse Cromwell – va trebui în curând să aleagă între un război pe meleagurile altei ţări şi un război în patria noastră". Fairfax se retrase; Cromwell deveni comandant-şef. Experienţa celor zece ani de război făcuse din acest mărunt squire un mare general. Cunoştea puţine teorii asupra artei războiului, dar era un organizator minunat, un şef admirabil şi, în bătălie, un tactician care ştia să-şi păstreze mintea limpede şi să ia în clipa favorabilă hotărârea de a risca totul. S-a folosit de un joc îndrăzneţ împotriva scoţienilor. Lăsându-i să pătrundă pe teritoriul englez, se plasă între ei şi Scoţia şi-i zdrobi la Worcester, în 1651. Tânărul rege Carol al II-lea, care se bătuse vitejeşte, trebui să fugă. E o dovadă de loialism din partea populaţiei engleze faptul că acest adolescent care voia să se salveze prin fugă a găsit pretutindeni în ţară credincioşi care să-l ocrotească, să-l ascundă şi, în sfârşit, să-l

222 Rămăşiţă, coadă (în limba engleză) – rămăşiţă de parlament.

143

trimită teafăr şi sănătos pe continent. Ca şi Irlanda, Scoţia părea supusă, dar fostul său parlament avea să renască în timpul Restauraţiei. Uniunea Marii Britanii era acum completă şi, timp de câteva săptămâni, datorită victoriei, Cromwell a devenit popular. Parlamentul îi dădu o dotaţie regească şi palatul Hampton Court. Când Londra, care cu două luni mai înainte îl huiduise, îl primi cu salve de muschete şi strigăte de bucurie şi când locotenenţii săi îi arătară imensa mulţime adunată, el răspunse că va veni şi mai multă lume să-l vadă spânzurat.

VI. Un răspuns sumbru, deoarece, cu toate victoriile sale, Cromwell rămâne posomorit. El vede, el ştie că această ţară, pe care ar dori s-o vadă guvernată de sfinţi, este exploatată de profitori, că această armată de cincizeci de mii de oameni, inutilă după înfrângerea duşmanilor din afară, duce ţara de râpă, că închisorile sunt pline de datornici şi drumurile înţesate de cerşetori. Înţelege că a sosit momentul să se treacă de la legea militară la legea civilă, de la forţă la justiţie. Dar prin ce mijloace? Cu toată meditaţia şi rugăciunile sale, nu vede leacul. Ce-i de făcut? Alegeri? Dar ştie prea bine că dacă ar îngădui tuturor cetăţenilor să voteze în mod liber, aceştia ar rechema dinastia Stuart. E adevărat că lui Edmond Calamy, care îi spusese că din zece englezi nouă îi sunt ostili, îi răspunse: "Dar dacă-i dezarmez pe cei nouă şi pun o sabie în mâna celui de-al zecelea?" Ar trebui să fie măcar de acord cu al zecelea; dar Cromwell s-a săturat de intoleranţa partizanilor săi şi începe să viseze vag la o Anglie protestantă, unită şi imperială. Ce altă soluţie există? Să dea drumul armatei? Armata s-ar revolta. Să restabilească monarhia? I se întâmplă să se gândească şi la asta. "Şi dacă un om ar lua asupră-şi sarcina de a deveni rege?" În orice caz e necesar să dizolve rămăşiţa de parlament, de care armata e dezgustată. La 20 aprilie 1653, lordul-general Cromwell intră în parlament şi se aşază pe una din bănci. Ascultă, îşi pierde răbdarea, apoi se ridică: "Haide, hai, ne-am săturat de toate astea. Am să pun capăt pălăvrăgelilor voastre... Spuneţi că sunteţi un parlament; nu sunteţi... Unii din voi sunt beţivani, alţii curvari... Cum puteţi fi un parlament prin graţia lui Dumnezeu? Plecaţi, vă spun..." Şi ridicând sceptrul, emblema sacră a puterii parla-mentului, întrebă: "Ce să facem cu fleacul ăsta? Luaţi-l..." După ce-i dădu afară pe toţi, porunci să se încuie uşile. Un soldat luă cheile şi sceptrul. "Parlamentul cel lung dispăruse uşurel ca un vis", spune un martor.

VII. Sceptrul după coroană, parlamentul după suveran, nu mai rămânea în această ţară nici o urmă a îndelungatului trecut de libertate223. Dar încă o dată, ce formă de guvernământ să adopte? Republica, spuneau unii; monarhia, răspundeau alţii; Cromwell, fără a sta pe gânduri, se opri la sfinţi. Neândrăznind să recurgă la alegeri, ceru bisericilor independente să găsească nişte oameni înţelepţi şi constitui astfel un parlament de o sută cincizeci de membri, care fu denumit Parlamentul lui Barebones, nume aparţinând unui oarecare Praisegod Barebones, negustor de piele din Fleet Street, care era unul dintre membrii săi. Sir Harry Vane refuzase să facă parte din această adunare, spunând că preferă să aştepte paradisul ca să fie împreună cu sfinţii. Cromwell se dezgustă repede de oamenii aceia pe care el însuşi îi scosese din obscuritate şi fără îndoială că i-ar fi concediat şi pe ei dacă nu s-ar fi dizolvat singuri.

VIII. O nouă constituţie fu pregătită de şefii armatei. Acest Instrument de guvernare este remarcabil prin îndrăzneala ideilor, atât de noi încât nici nu s-au putut aplica atunci. Mai curând decât Anglia modernă, documentul prefigura Statele-Unite de astăzi. Autoritatea supremă trebuia să aparţină unui lord-protector, unui consiliu şi unui parlament, completat curând cu o Cameră a Lorzilor. Orice măsură votată de parlament devenea legală, chiar după un veto al Protectorului, cu condiţia să nu fie contrară legilor fundamentale ale republicii. În secolul al XX-lea parlamentul britanic va fi, cel puţin în teorie, atotputernic; la nevoie, va putea să modifice printr-un vot constituţia regatului. Parlamentul Protectorului era, dimpotrivă – aşa cum e Congresul american – supus constituţiei. Pentru prima oară Anglia, Scoţia şi Irlanda erau guvernate de aceleaşi legi. Magistraţi englezi judecau în Scoţia; o armată engleză sub comanda lui Monk menţinea acolo ordinea, parlamentul din Westminster legifera pentru Scoţia. Irlanda era şi ea reprezentată în par-lamentul comun şi coloniştii anglo-saxoni expropriau populaţia indigenă de acolo. Dar această "unire" impusă prin forţă rămânea precară şi, începând de la Restauraţie, vechile parlamente aveau

223 Afirmaţia autorului nu ţine seama că "trecutul de libertate" la care el se referă cuprindea in sfera sa o minoritate socială restrânsă, pe când măsurile lui Cromwell, chiar aparent dictatoriale, erau tranzitorii şi consolidau un regim care, cu toate imperfecţiunile sale, avea să includă în sfera drepturilor politice-constituţionale o parte mai mare a poporului englez.

144

să reapară şi în Scoţia şi în Irlanda. Cea mai mare parte a măsurilor votate atunci au fost efemere, fiind premature, dar multe dintre ele (învăţământul gratuit, serviciul poştal public, libertatea presei, dreptul de vot al femeilor şi votul secret, banca naţională) aveau să reapară şi să triumfe după o lungă eclipsă. O activitate reformatoare agita plăpândul parlament al Protectorului, aşa cum frigurile agită un corp bolnav.

IX. Intre Cromwell şi Camera Comunelor se iviră conflicte tot atât de grave ca între Carol şi parlamentul său, dar Protectorul avea ceea ce i-a lipsit totdeauna lui Carol: o armată puternică. Numai asupra unui singur punct parlamentul şi Protectorul erau de acord: şi unul şi celălalt voiau să fie ordine. Orice rebel inteligent care vine la putere devine om de guvernământ. Cromwell era om de guvernământ din instinct. Ţara a suferit destul, spunea el; acum trebuie să i se panseze rănile şi să se refacă Anglia tradiţională. Aceasta era şi părerea parlamentarilor. Dar ei susţineau că pentru o astfel de refacere trebuia mai întâi să nu i se impună parlamentului o constituţie de către un şef militar. Cromwell nu era însă de acord să le îngăduie discutarea trăsăturilor esenţiale ale Instrumentului de guvernare întocmit de armată. Parlamentarii cereau controlul asupra armatei; Cromwell era de părere că a pune armata în slujba facţiunilor ar fi însemnat reînvierea războiului civil. În sfârşit, Cromwell voia oarecare toleranţă religioasă (prin 1655 autoriza în mod tacit întoarcerea evreilor, expulzaţi pe vremea lui Eduard I); parlamentul combătea în acelaşi timp toleranţa religioasă şi despotismul militar. Şi învinse sabia. Anglia fu împărţtiă în mai multe zone militare, pusă fiecare sub autoritatea unui general-maior. Disciplina austeră a puritanilor fu impusă progresiv întregii ţări. Deoarece teatrele din Londra fuseseră închise, actorii ambulanţi au fost trimişi la închisoare; se interziseră jocurile la ţară, se închiseră cafenelele. Anglia lui Shakespeare deveni virtuoasă prin constrângere şi regreta pe judecătorul de pace cavaler, care, cel puţin, fusese jovial. Regimul acesta a inspirat ţării pentru multă vreme groaza de armata permanentă.

X. Anglia nu iubea armata, dar armata de uscat şi flota impuseseră în afară respect faţă de Anglia. Vreme îndelungată duşmanul principal a fost Olanda. Cele două ţări îşi disputau comerţul şi transportul naval. Prin Actul de navigaţie din 1651, Cromwell interzise altor vase decât celor engleze să importe mărfuri în Anglia. Olandezii refuzară să salute pavilionul englez în apele engleze. Urmă un conflict în care doi mari amirali, olandezul Tromp şi englezul Blake, se aflară faţă în faţă. Flotele combatante erau egale, dar comerţul Olandei era mai vulnerabil şi ea suferi mai mult decât rivala sa. După pacea cu Olanda, semnată în 1654, principalul duşman din afară al lui Cromwell fu Spania. Împotriva ei s-a aliat cu Franţa, care, deşi putere catolică, făcea pe plan extern politică protestantă, din ură faţă de casa de Austria. Cromwell îi luă Spaniei Jamaica şi, "plantând" acolo coloni englezi, înfiinţa o colonie prosperă. El, cel dintâi, a avut ideea de a trimite şi menţine o flotă engleză în Mediterana şi, ca să-i asigure flotei libera trecere, de a fortifica Gibraltarul224. Puterea sa maritimă şi mediteraneană i-a îngăduit lui Cromwell să intervină cu eficacitate în treburile continentale; el protegui pe protestanţii valdenzi225 împotriva ducelui de Savoia, bombardă Tunisul şi putu cere indemnizaţii de la Toscana şi de la papa. Mazarin căuta să se alieze cu el şi "coastele de fier" (Ironsides) ocupară Dunkerque. Dar războaiele acestea costau scump şi, cu toate succesele repurtate pe mare şi pe uscat, politica externă a lui Cromwell nu era populară.

XI. Stăpân a trei regate, temut în toată Europa, Protectorul nu mai avea ca duşmani – dar duşmani neîmpăcaţi – decât pe foştii săi prieteni. Ajuns la putere graţie unei armate republicane, fanatice şi "nivelatoare", ar fi vrut să se servească de ea pentru a restabili vechea ierarhie engleză. Dar o găsi rebelă. Dacă parlamentul voia să-l facă rege al Angliei, soldaţii săi îl ameninţau cu duşmănia lor. Dacă, fiind prinţ de fapt, ţinea o adevărată curte, puritanii murmurau că erau o curte "a păcatelor şi a vanităţii", cu atât mai oribilă cu cât se invoca mereu numele Domnului acolo. Când, în 1658, Cromwell muri, tânăr încă (avea cincizeci şi nouă de ani), de tristeţe şi de friguri totodată, întreg edificiul, clădit în grabă, prin care încercase să înlocuiască Anglia tradiţională, se clătină îndată. Aproape de a-şi da sfârşitul, fu auzit murmurând: "Opera mea e împlinită". Dar ea n-avea să-i supravieţuiască.

XII. Cromwell desemnase ca urmaş pe fiul său Richard, un om lipsit de răutate, dar şi de har, care se văzu în neputinţă de a rezolva conflictul latent dintre armată şi puterea civilă, incapabil să

224 A fost însă numai o idee, deoarece Anglia n-a intrat în stăpânirea Gibraltarului decât la începutul secolului al XVII-lea.225 Rămăşiţă a vechii secte eretice din evul media Vezi nota 99.

145

potolească resentimentele, mai grave încă, dintre şefii de armată rivali. Urmă un an şi jumătate de anarhie. Richard dispăru de pe scenă şi curând nu rămaseră în arenă decât doi generali: Lambert, republican şi Monk, regalist în ascuns. Monk veni la Londra, şi poetul Milton, între alţii, îi propuse ca, pentru salvarea republicii, să reînfiinţeze Parlamentul cel lung. Dar era suficient să-ţi arunci privirile prin oraş ca să-ţi dai seama de sentimentele englezilor. În focurile de bucurie, orăşenii şi ucenicii aruncau "rămăşiţe"226 simbolice. Decât un război civil sau o dictatură militară, grosul populaţiei dorea o restauraţie. Monk, om energic şi rezonabil, acţiona cu o încetineală plină de înţelepciune. Întoarcerea regelui, dorită totodată de cavaleri şi presbiterieni, adică de o mare parte a ţării, era greu de pregătit legalmente deoarece numai parlamentul putea să-l recheme pe rege şi numai regele putea să convoace parlamentul. Monk grupă în jurul lui atâţia lorzi câţi putu reuni şi invită pe electori să aleagă o Cameră a Comunelor. Mai târziu regele confirmă această convocare şi juriştii menţinură ficţiunea că monarhia nu şi-a încetat niciodată existenţa. De fapt, regele fusese repus pe tron de o adunare convocată în mod neregulat, dar, cum era vorba de un rege legitim, desemnat pe baza dreptului de succesiune, hotărârea era inatacabilă. Restauraţia se făcu fără război civil, pentru că Monk avu prevederea să garanteze trupelor plata soldei. Soldaţii cunoşteau sentimentele populaţiei, ei nu mai erau de acord cu ofiţerii lor; erau fericiţi să se termine odată. Nu trecuseră nici doi ani de la moartea lui Cromwell şi tot ceea ce crease se făcuse praf şi pulbere, ca şi el însuşi.

IXEFECTELE DURABILE ALE PURITANISMULUI

I. Viaţa spirituală a Angliei pe vremea sfinţilor constituie unul din fenomenele cele mai surprin-zătoare ale istoriei. Un întreg popor occidental a avut atunci drept unică lectură, drept constituţie şi credinţă povestiri şi poeme orientale vechi de câteva mii de ani. În ochii acestui popor legalist trebuia totdeauna să fie respectată litera legii şi, pentru că Biblia era legea lui Dumnezeu, fiecare urma să ducă o viaţă în strictă conformitate cu litera Bibliei. Deoarece israeliţii îi masacraseră pe amaleciţi, Cromwell nu ezită să-i masacreze pe irlandezi. Deoarece ei lapidaseră câţiva culpabili, s-a auzit strigându-se în Camera Comunelor: "Să-l lapidăm!" Deoarece psalmii sunt poeme războinice, puritanii erau totdeauna gata să-i combată cu arma în mână pe duşmanii lui Iehova. Deoarece Biblia glorifica poporul lui Israel, socotindu-l mai presus decât toate celelalte, englezii, convinşi că erau noul popor al lui Israel, simţiră crescându-le orgoliul, pe care războiul de o sută de ani îl născuse în sufletul lor. Milton, de pildă, era de părere că dacă Dumnezeu ar avea de îndeplinit vreo misiune grea pe pământ, ar face apel la englezii săi. E un sentiment care se va regăsi în secolul al XlX-lea la Curzon şi la Cecil Rhodes227.

II. După Vechiul testament, puritanii citesc cel mai bucuros Epistolele sfântului Pavel şi cărţile lui Calvin. Dumnezeul lor nu este Dumnezeul evangheliei, mort pentru toţi oamenii, ci Dumnezeul înspăimântător şi gelos, care nu-i mântuieşte decât pe aleşii săi. Puritanul, care urmăreşte cu spaimă ceea ce se întâmplă în sufletul său, încercând să recunoască semnele harului, nu poate fi decât ostil plăcerilor. "Cum să trăieşti în veselie, cum să te bucuri de farmecul primăverii, cum să suporţi teatrele şi spectacolele, când simţi ghiarele diavolului pe tine, când te-au şi atins flăcările iadului?" Cromwell a luptat toată viaţa sa împotriva demonului. Se apleacă în faţa lui Dumnezeu până în praful ţărânii. Aşteaptă de la inspiraţia divină să afle tot ce-i este dat să facă în viaţă. A fost supranumit "un om îmbătat de Dumnezeu". Dar această doctrină care întunecă viaţa îi face foarte puternici pe cei care o profesează. Sacrificarea voluntară a tot ceea ce omul Renaşterii numise plăcere sau fericire făureşte fiinţe grave şi curajoase. Au o frică atât de mare de păcat încât se străduie să fie soldaţi disciplinaţi, comercianţi cinstiţi, muncitori sârguincioşi. Exigenţi faţă de alţii, sunt tot atât de exigenţi şi faţă de ei înşişi. Când, mai târziu, veteranii lui Cromwell au fost demobilizaţi, "nici unul dintre ei nu s-a lăsat ademenit nici de vagabonzi, nici de bandiţi". Regaliştii înşişi au mărturisit că "în toate ramurile profesiunilor cinstite aceştia prosperau mai mult decât alţi oameni, că nici unul dintre ei n-a fost acuzat de vreo pungăşie sau hoţie şi că dacă un brutar, un zidar sau un căruţaş se făcea remarcat prin cumpătarea sau munca sa, aproape sigur era unul din foştii soldaţi ai lui Oliver".

226 Aluzie la "rămăşiţa" (rump) de parlament.227 George Nathaniel, lord Curzon (1859—1925) şi Cecil Rhodes (1853—1902) – oameni, politici, reprezentanţi ai imperialismului britanic.

146

III. Unele secte mergeau, în interpretarea Bibliei, mai departe decât Cromwell şi oamenii lui. Partida celei de-a Cincea Monarhii credea în revenirea lui Hristos şi în apropierea Milenniumului228. Capitolul al şaptelea din Daniel, capitolul apocaliptic, era evanghelia lor şi pentru că unul din versetele sale anunţa domnia sfinţilor, ei pretindeau ca Anglia să fie guvernată de un sanhedrin. Anabaptiştii rebotezau pe bărbaţi şi femei, la apusul soarelui, în apa râurilor. În vremea aceea George Fox înfiinţa Societatea prietenilor, prieteni care căpătară curând porecla de quakers (tremurătorii), deoarece extazul credinţei lor se manifesta, în anumite reuniuni, prin tremurături ale corpului. În ochii quakerilor, religia nu trebuia să fie decât o experienţă spirituală interioară. Ei socoteau de prisos hirotonisirea preoţilor sau construirea de biserici. Contrar puritanilor, "prietenii" erau de părere că fiecare om poate repurta în viaţa sa o victorie completă asupra păcatului. Ei dovedeau mai multă bunătate şi mai multă seninătate decât cea mai mare parte dintre celelalte secte. Dar refuzul de a presta jurământul, refuzul de a lua parte la războaie, chiar juste, şi refuzul de a recunoaşte autoritatea funcţiilor ecleziastice făceau din ei, fără voia lor, nişte rebeli.

IV. În timpul domniei puritanilor, viaţa, în măsura în care o puteau reglementa, fu destul de tristă. Interziceau plăcerile favorite ale englezilor: teatrul, cursele de cai, luptele de cocoşi. Tripourile şi bordelurile fură interzise. Duminica circulau patrule pe stradă pentru a supraveghea închiderea cârciumilor. Fiecare trebuia să-şi petreacă ziua de duminică în familie, citind scriptura şi cântând psalmi. În această zi, în oraşul Londra nu se auzea decât "murmurul rugăciunilor şi al cântărilor venind din biserici". În 1644 parlamentul interzise ca în ziua de sabat să se vândă merinde, să se călătorească, să se transporte poveri, să se admită tragerea clopotelor, tirul, târgurile, bufetele cu răcoritoare, dansurile, jocurile, sub pedeapsa unei amenzi de cinci şilingi pentru fiecare persoană mai mare de paisprezece ani. Pentru copiii care comiteau asemenea fapte infamante, plăteau părinţii sau tutorii. Slujbele religioase erau lipsite de tot ce putea să reamintească pompa şi frumuseţea ceremoniilor catolice sau chiar anglicane. Evelyn229, în jurnalul său, povesteşte că în 1657 a fost arestat în ziua de crăciun, într-o capelă, pentru că a respectat "superstiţia privind naşterea Domnului". Credincioşii erau atât de înfricoşaţi să nu pară papişti, încât pierduseră orice moderaţie şi buna cuviinţă. "Citesc şi se roagă fără metodă – mai spune Evelyn –, fără respect şi fără evlavie. Am văzut o întreagă congregaţie stând cu pălăria pe cap în timpul citirii psalmilor. În unele temple nu se citesc de loc scripturile, ci se fac nişte rugăciuni serbede, după care urmează o predică, neînţeleasă nici de cei ce ascultă nici de cei care o ţin, dar care este extraordinar de lungă... Multe biserici sunt pline acum de bănci împrejmuite, pe care participanţii stau izolaţi în grupe de trei sau patru inşi". Această bancă împrejmuită va rămâne unul din semnele individualismului puritan, unul dintre subiectele de dezbateri între Biserica de sus şi Biserica de jos.

V. Cu tot dispreţul lui pentru frumos, puritanismul a produs doi mari scriitori, care de altfel au scris operele lor esenţiale după căderea Commonwealth-ului. Primul este Milton (1608—1674), poet delicat în tinereţe, succesorul imediat al marilor elisabetani, care a renunţat la poezia păgână în timpul conflictelor politice şi s-a aruncat în "apele îngheţate ale prozei", el a fost "secretarul latin al Consiliului de stat" şi unul dintre credincioşii partizani ai lui Cromwell; după Restauraţie, orbind, a dictat două mari poeme epice: Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit, apoi o dramă, Samson Agonistes, autobiografie spirituală în care eroul, învins şi orb, ca şi Milton, se tânguie printre filistinii triumfători. Milton este, într-o epocă devenită clasică, ultimul supravieţuitor al Renaşterii. El este singurul în care s-au îmbinat farmecul păgân cu sublima solemnitate a puritanismului. Al doilea este Bunyan (1628—1688), autorul acelei Călătorii a pelerinului publicată în 1678, tot atât de celebră la englezi ca Iliada la greci, povestire simbolică care scapă de ariditate datorită naivităţii sale. Acest căldărar ambulant, chinuit când de viziuni infernale, când de viziuni cereşti, a avut ideea simplă, dar genială, de a înlocui zugrăvirea abstractă a evoluţiei unui suflet de creştin pe calea mântuirii printr-o descriere a unei călătorii reale. Creştinul, personajul central al cărţii şi care, fără îndoială, nu-i altcineva decât Bunyan însuşi, caută drumul spre cetatea eternă. În cele din urmă şi în pofida duşmanilor săi, ajunge la locul râvnit. Naturaleţea povestirii şi a dialogului, transpunerea evenimentelor spirituale în drame concrete îngăduie cititorilor simpli şi sinceri să înţeleagă mai bine decât din alte cărţi pioase esenţa vieţii religioase.

228 Hiliasmul – doctrină religioasă sectară care propovăduia ideea apropiatei reveniri a iui Hristos printre oameni şi a instaurării unei domnii pământene a acestuia pe timp de o mie de ani.229 John Evelyn (1620—1706) – scriitor, om politic şi gravor. Jurnalul său, publicat pentru întâia dată în 1818, cuprinde perioada dintre 1641 şi anul morţii autorului.

147

VI. S-a întâmplat cu tirania puritană ceea ce se întâmplă cu toate celelalte tiranii care au pretenţia să schimbe moravurile. O minoritate se supune din convingere, majoritatea din teamă, supunerea acesteia din urmă fiind mai mult aparentă decât reală. E destul să se citească scrisorile lui Dorothy Osborne către sir William Temple230 pentru a vedea cum bărbaţii şi femeile de pe numeroase domenii au încercat să ducă, discret, o viaţă omenească, liniştită şi înţeleaptă, în afara timpului lor. Regaliştii cei mai hotărâţi, cu toată oroarea lor de rebeli, după ce-au rătăcit o vreme pe continent, s-au străduit să se întoarcă la ei acasă şi să se stabilească acolo. Chiar şi pretendentul îi încuraja. Era mai avantajos pentru el să aibă partizanii la faţa locului. Evelyn povesteşte cum s-a hotărât să-şi redeschidă domeniul, "pentru că nu avea decât o slabă speranţă într-o schimbare favorabilă, totul fiind acum în mâinile rebelilor". Cât timp a trăit Cromwell, Restauraţia, deşi atât de aproape, n-a fost prevăzută nici chiar de minţile cele mai înţelepte.

VII. După Restauraţie spiritul puritan avea să fie prigonit la rândul său. Dar era destinat să supravieţuiască. Disidentul, omul care nu-i de acord "să se conformeze", care pretinde pentru conştiinţa sa dreptul de a judeca toate cazurile, care s-a obişnuit să facă parte dintr-o minoritate, să se complacă în această situaţie şi care, după ce şi-a făcut alegerea, îi rămâne credincios chiar cu riscul fericirii sau al vieţii sale, va rămâne unul dintre cele mai remarcabile şi statornice tipuri englezeşti. Fie că se va consacra problemelor religioase, fie că se va consacra problemelor politice, oricare ar fi obiectul pasiunii sale, el va fi puternic, încăpăţânat, incoruptibil. Va duce lupta împotriva sclaviei, împotriva prostituţiei, împotriva războiului şi va menţine până în zilele noastre tristeţea duminicii engleze. Caracterului englez îi va datora câteva din trăsăturile sale cele mai frumoase şi câteva din cele care vor stârni ura împotriva lui. Seriozitatea, fidelitatea, integritatea morală figurează între atributele sale, dar uneori şi duplicitatea, căci natura umană e mai complexă decât voiau calviniştii. Adevărul nu este că unii îl au în suflet pe Dumnezeu şi alţii pe Satana, ci că în fiecare din noi se dă o luptă între Dumnezeu şi Satana. Neacceptând inevitabilele lor gânduri rele, puritanii se vor sforţa să le interpreteze prin pioase discursuri. Ei vor impune o mască morală intereselor lor personale şi chiar naţionale. În privinţa aceasta, ca şi în multe alte privinţe, un mare număr de englezi erau sortiţi să-şi păstreze felul de gândire puritan şi, trei secole mai târziu, Disraeli va trebui să recunoască că nimeni n-ar putea guverna Anglia împotriva conştiinţei neconformiste.

XRESTAURAŢIA

I. Acest nou suveran, pe care Anglia îl aştepta ca pe un salvator, după ce vreme îndelungată îl proscrisese, nu avea nimic din personajul serafic imaginat de zeloşii slujbaşi ai tatălui său, regele martir. Cu buzele groase şi senzuale, nasul viguros, ochii batjocoritori, el reamintea mai curând pe bunicul său, Henric al IV-lea, decât obrazul nobil şi sumbru al tatălui său. De la bearnez moştenise veselia, spiritul, gustul pentru femei. Îndelungatul său exil nu-l acrise, ci îi dăduse experienţa sărăciei şi hotărârea fermă de a nu "se mai îmbarca pentru călătorii". De aceea, s-a ferit, în pofida insistenţei mamei şi a surorii sale Henrieta, amândouă catolice, să se convertească. Fusese atras de catolicism, poate şi convins; dar îşi amintise de pasiunea puritanilor şi nu voise să-şi compromită tronul. Pentru a-l feri de pericolele de la curtea papistă din Saint-Germain, credinciosul său sfetnic, Hyde, îl condusese în Olanda, la soră-sa Maria, soţia lui Wilhelm de Orania. Acolo iubise o tânără refugiată din Ţara Galilor, Lucy Walters, şi avusese de la ea un bastard, pe care-l făcu duce de Monmouth. Traiul unui prinţ, exilat e greu: Carol împrumutase bani de la curtea Franţei, de la curtea Spaniei. Viaţa lui precară făcuse din el un bărbat mai curând fermecător decât maiestos, mai curând abil decât scrupulos. Era ferm decis, dacă viaţa îi va surâde vreodată, să se bucure de ea din plin. Ceea ce s-a văzut destul de bine când a devenit rege şi când miniştrii săi, căutându-l ca să-i vorbească de treburile statului, îl găseau jucându-se cu câinii sau mângâindu-şi amantele. Când a debarcat, la 25 mai 1660, pe plaja de la Dover, primarul i-a oferit o Biblie. Carol a răspuns "că-i tocmai ceea ce-şi dorea mai mult pe lume". Succesorul lui Cromwell avea simţul umorului, dar spi-

230 William Temple (1628—1699) – om politic, diplomat şi scriitor, activ mai ales în epoca Restauraţiei. Soţia sa, Dorothy Osborne (1627—1675), femeie inteligentă şi cultă, a lăsat o valoroasă şi interesantă corespondenţă.

148

ritul ireverenţios.

II. Londra îi făcu o primire călduroasă. "Şoselele erau presărate cu flori, pe străzi atârnau pretutindeni tapiserii; clopotele sunau, vinul curgea în urcioare... Eram pe Calea Ştrandului231 – scrie Evelyn –, priveam la toate acestea şi-l binecuvântam pe Dumnezeu. Şi totul s-a făcut fără a se vărsa o picătură de sânge şi de către aceeaşi armată a cărei rebeliune îl alungase..." Carol al II-lea, întorcându-se zâmbind către cineva din suita sa, îi spuse: "a fost desigur, propria lui greşeală că a lipsit atâta vreme, căci nu întâlnea pe nimeni care să nu fi dorit întoarcerea sa". Nestatornicia poporului este surprinzătoare. Toată comportarea lui Carol ar fi trebui să-i scandalizeze pe supuşii săi. O dată cu bagajele aducea şi o frumoasă amantă, pe Barbara Villiers, care avea să devină lady Castlemaine, cu care şi-a petrecut, în mod cinic, prima sa noapte la Whitehall. Curând fu înconjurat de un adevărat harem şi moravurile curtenilor imitară pe ale regelui. Dar după restricţiile puritane, puţină extravaganţă nu displăcea. "Desfrâul deveni loialism, seriozitatea deveni rebeliune". Regele se deprinsese în tinereţea sa rătăcitoare cu hoinăreala şi lipsa de răspundere. El lăsă toată puterea reală sfetnicului său din exil, Eduard Hyde, pe care-l făcuse lord Clarendon. Începuturile acestei guvernări n-au fost lipsite de abilitate. Un act de "indemnizaţie şi uitare" linişti pe cei care luaseră parte la rebeliune. Au fost executaţi numai regicizii, într-un măcel dezgustător. Trupurile lui Cromwell şi încă ale câtorva fură dezgropate, spânzurate, apoi îngropate la piciorul spânzurătorii. Ca la orice restauraţie, prietenii de zile grele se socotiră prost trataţi. Legea amnistiei îi decepţionase. "Indemnizaţii pentru duşmanii regelui, uitare pentru prietenii săi", spuneau ei cu amărăciune. Această politică moderată, care supără pe câţiva cavaleri extremişti, îi câştigă repede de partea monarhiei pe squire-ii din partida lui Cromwell. Restauraţia putea să-şi îngăduie căderea unor capete cu condiţia să respecte averile dobândite. Clarendon avu inteligenţa să plătească solda trupelor republicane până la ultimul penny. Fapt care i-a permis să lase la vatră această redutabilă armată fără să aibă loc nici un conflict. Cincizeci de mii de veterani ai lui Cromwell se împrăştiară pe tot întinsul Angliei; spre onoarea lor, s-a constatat că nici unul n-a fost văzut cerând de pomană şi nimeni dintre ei nu a făcut vreun rău. Puritanismul avea şi părţile sale bune.

III. Ca să nu mai fie silit "să se îmbarce pentru călătorii", Carol era decis să guverneze în mod legal. Mare admirator al lui Ludovic al XlV-lea, dorinţa lui secretă era să întărească "pe cât posibil" prerogativele sale şi să pregătească "pe cât posibil" emanciparea catolicilor, dar totul fără a ajunge la vreun conflict. În 1661 convocă parlamentul. În Convenţia care-l rechemase, presbiterienii şi cavalerii îşi împărţiseră locurile. De astădată, ţara a adus un parlament "mai regalist decât regele şi mai anglican decât episcopii", foarte devotat intereselor proprietăţii funciare şi bisericii statornicite. Aleşii erau în cea mai mare parte tineri. "Am să-i păstrez – spuse regele – până ce vor căpăta barbă" şi, într-adevăr, a păstrat parlamentul acesta timp de optsprezece ani, dar atât de puternică era acum la englezi nevoia instinctivă de libertate, încât chiar şi această Cameră fără pereche se arătă hotărâtă să nu dea regelui nici armată permanentă, nici resurse suficiente pentru ca să se poată lipsi de parlament, nici tribunale de prerogativă. Regele, pe de altă parte, îşi amintea de cele întâmplate tatălui său şi se feri să treacă peste aceste limite. Nici o frână constituţională nu-i fusese impusă, nici un cabinet responsabil nu se interpunea între monarh şi Cameră. Dar Carol a ştiut întotdeauna să-şi demită la timp miniştrii, când deveneau impopulari, aşa încât parlamentul era stăpân de fapt, dacă nu de drept. Ambasadorul Franţei spunea că regimul acesta nu era monarhic şi se mira auzindu-i pe luntraşii de pe Tamisa discutând politică cu "milorzii". În secolul următor, Montesquieu îşi va arăta surpriza de a vedea un zidar citind un ziar pe acoperiş. Educaţia politică a acestui popor a început mult mai devreme decât educaţia naţiunilor de pe continent.

IV. Dacă puritanii s-au aşteptat la toleranţă religioasă din partea regelui, au fost decepţionaţi. Parlamentul şi Clarendon se arătară foarte severi faţă de actele independente şi chiar faţă de presbiterieni. Patru legi alcătuiau Codul Clarendon şi impuneau un conformism riguros. Prima obliga pe toţi primarii şi funcţionarii municipali să renunţe la Covenant-ul presbiterian şi să primească sacramentele anglicane; a doua obliga pe toţi pastorii protestanţi să ceară hirotonisirea de către un episcop, să se servească de cartea de rugăciuni şi să accepte liturghia engleză; a treia interzicea orice slujbă religioasă neanglicană la care ar participa mai mult de patru credincioşi; a patra obliga preoţii neconformişti să se retragă la cel puţin cinci mile de parohia unde au predicat. Aceste legi avură efecte profunde asupra vieţii Angliei. Ele desăvârşiră aderarea squire-ilor la anglicanism, căci imposibilitatea pentru un disident de a ocupa un post politic sau civic îi constrângea la supunere pe

231 Una din principalele căi de acces ale Londrei, paralelă cu Tamisa.

149

toţi care aveau ambiţii sau interese. Alianţa, în fiecare sat, dintre squire şi parson, dintre biserică şi domeniu, datează din vremea aceea. Dar mulţi dintre aceşti aderenţi îşi păstrară sufletele de disidenţi şi ei vor fi aceia care mai târziu, împreună cu scepticii şi cu raţionaliştii, vor susţine în politică partidul whig. Codul Clarendon făcu aproape imposibil presbiterianismul în Anglia; sectele, mai puţin organizate, supravieţuiră. Izolând o categorie de oameni cărora le refuza drepturile politice, codul acesta sfârşi prin a modela tipulr atât de important în istoria Angliei, al disserater-ului, care a acceptat, pentru a rămâne fidel ideilor sale, de a intra în conflict cu puterea şi care nu se va teme în nici o împrejurare să înfrunte opinia publică. Vom regăsi pe acest disident, sub diverse înfăţişări, în secolele următoare, şi influenţa sa va fi mare, deoarece curajul său intelectual va fi fără margini.

V. Clarendon se uză repede la putere. Între curteni tineri şi cinici, era un bătrân slujbaş pompos, gutos şi moralizator. Frumoasele prietene ale regelui îşi băteau joc de el; ducele de Buckingham232 îl imita în cerc restrâns pe cancelar; Carol, ingrat, râdea şi el. Nu mai trebuia pentru a se descotorosi de această rămăşiţă din vechea generaţie decât un pretext. Evenimentele aduseră pretexte cu ghiotura:

a) Fratele regelui, Iacob, moştenitorul tronului, se îndrăgostise în timpul exilului, de fata lui Clarendon, Anna Hyde. Se căsători cu ea, mai întâi în secret, apoi în mod public. Din această căsătorie aveau să se nască două suverane engleze: Maria (care se mărită cu Wilhelm al III -lea de Orania) şi regina Anna. Când avusese loc căsătoria, nu fusese pe placul opiniei publice şi stârnise spiritele împotriva lui Clarendon, care, totuşi, se făcea că se opune;

b) Clarendon a fost răspunzător de căsătoria lui Carol al II-lea cu o prinţesă de Braganza, o portugheză catolică şi care, în afară de aceasta, se dovedi curând sterilă. O căsătorie portugheză nu era o crimă tot aşa de gravă ca o căsătorie spaniolă, dar nu era greu să se spună, şi s -a spus chiar, împotriva oricărei aparenţe de adevăr, că Clarendon alesese o regină sterilă pentru a asigura tronul nepoţilor săi;

c) Clarendon a vândut Franţei Dunkerque pentru cinci sute de mii de pistoli şi a fost acuzat că a primit un comision;

d) în 1665, oraşul Londra, în care mişunau cinci până la şase sute de mii de locuitori pe străzile înguste şi murdare, a fost pustiit, într-o lună de iunie puţin mai călduroasă, de o epidemie de ciumă tot atât de îngrozitoare ca ciuma neagră. Şaptezeci de mii de cadavre trebuiră să fie aruncate în groapa comună;

e) câteva luni mai târziu, un imens incendiu a distrus două treimi din Londra. Dintr-o dată, biserici, edificii publice, mii de case fură cuprinse de-a valma de flăcări. Nimeni neputând stăvili focul, Samuel Pepys233 şi vecinii săi fură siliţi să sape gropi în grădinile lor ca să bage în ele vinul şi brânza de parmezan. Incendiul nu fu oprit decât aruncându-se în aer străzi întregi. Mulţimea, care vrea ca marile evenimente să aibă cauze mari şi misterioase pe deasupra, i-a acuzat pe papişti, pe francezi şi pe Clarendon;

f) În sfârşit, în 1667 o flotă olandeză a urcat Tamisa şi a ajuns până la Chatham ca să dea foc navelor engleze.

De când cu ciuma şi incendiul, panica, gata să izbucnească în orice moment, luă din nou proporţii. Mulţimile capricioase ale Londrei încercau de-acum regrete după vremea viteazului Oliver, când coastele erau în siguranţă şi exista o armată puternică. În zadar tratatul de la Breda, care puse capăt războiului olandez, îi dădu Angliei New York-ul şi toată coasta care unea Virginia cu Noua Anglie. Poporul englez se crezu trădat şi Clarendon fu exilat ca duşman public.

VI. N-a fost înlocuit de un singur ministru, ci de un grup de confidenţi pe care adversarii l-au denumit Cabala; o curioasă coincidenţă făcea din iniţialele membrilor grupului: Clifford, Arlington, Buckingham, Ashley, Lauderdale, literele cuvântului cabal. Nu era un cabinet, în sensul modern al cuvântului; regele răspundea singur de puterea executivă; şi, de altfel, cei cinci bărbaţi nici nu făceau aceeaşi politică. Clifford şi Arlington erau catolici; ceilalţi trei sceptici. Cel mai remarcabil, dar şi cel mai urât dintre toţi era Ashley, care deveni curând conte de Shaftesbury şi pe care Dryden234, într-o celebră satiră, îl va descrie sub numele de Achitophel, sfetnicul regelui David. Cu sprijinul cabalei, regele nu numai că a domnit, dar a şi guvernat. În aparenţă continuă să zburde

232 Fiul cunoscutului ministru din timpul lui Iacob I şi Carol I.233 Memorialist şi istoric (1633—1703), autor al unui Jurnal în care descria viaţa din Londra între 1660 şi 1669.234 John Dryden (1631—1700) – celebru poet din vremea Restauraţiei.

150

fără nici o grijă cu amantele şi câinii săi; în fapt urmărea cu o tainică tenacitate un plan mare: să-şi procure bani şi soldaţi, graţie alianţei cu Ludovic al XIV-lea, apoi, cu sprijinul acestei forţe străine, să restabilească catolicismul.

VII. Admiraţia lui Carol pentru Franţa şi guvernarea ei era sinceră. Acolo se afla ceea ce ar fi vrut el să fie, dar nu îndrăznea: un monarh absolut; el înţelegea că numai acordul dintre suveran şi biserica romană făcuse posibilă această atotputernicie; dorea să realizeze un astfel de acord şi să-l imite pe vărul său. O nouă amantă franceză, Louise de Keroualle, care-şi ascundea şiretenia sub un zâmbet copilăresc, îl întărea în părerile sale. Cu toate că parlamentul dorea alianţa cu Suedia şi Olanda, puteri protestante, împotriva Franţei, care devenise de la căderea Spaniei statul cel mai puternic de pe continent, în 1670, prin intermediul surorii sale Henrieta, Carol semnă un tratat secret cu Ludovic al XlV-lea, denumit Tratatul Doamnei, şi, în 1672 încheie o alianţă cu francezii împotriva Olandei. Parlamentul britanic refuză să voteze subsidii pentru acest război impopular şi olandezii se apărară cu succes. În 1674 Carol trebui, fără voia lui, să trateze cu olandezii, şi în 1677 nepoata sa Maria (fiica lui Iacob şi a Annei Hyde) se mărită cu Wilhelm al III-lea de Orania. Tratatul Doamnei, ultima iniţiativă personală a lui Carol în domeniul politicii externe, fu un eşec.

VIII. El mai spera să-şi împlinească grandiosul său proiect pe plan religios. La începutul domniei încercase să impună parlamentului o Declaraţie de indulgenţă; credea că se va accepta emanciparea catolicilor profitând de aceea a disidenţilor. Dar chiar disidenţii, protestanţi înainte de toate, se opuseră măsurii şi parlamentul o respinse. Mai târziu, Carol încercă s-o impună, în pofida parlamentului, în virtutea prerogativelor sale; dar îşi alesese prost momentul; ciuma şi incendiul aţâţaseră ura împotriva papalităţii, care se îmbina cu teama faţă de Franţa. Era iarăşi una din acele epoci în care politica externă era determinată de politica internă. Odinioară Spania reprezentase în ochii protestanţilor spiritul de prigoană; acum Franţa personifica absolutismul şi lipsa de libertăţi pentru supuşi. Călătorii comparau o dată mai mult bogăţia fermierilor englezi cu mizeria ţăranilor francezi. "Papism şi saboţi de lemn", amestecul acesta detestat obseda spiritele. Parlamentul se arătă ferm şi refuză să recunoască regelui dreptul de a reglementa asemenea chestiuni prin ordonanţe. Carol şovăi, îşi aminti de rebeliune, de peregrinările sale şi cedă. De altfel, o parte din Cabală luase atitudine împotriva lui şi-i impuse acel Test Act235, răspuns naţional şi protestant împotriva alianţei cu Franţa şi a Declaraţiei de indulgenţă. Această lege excludea din orice funcţie publică pe cei care nu jurau credinţă supremaţiei regelui şi comuniunii anglicane. Pair-ii catolici trebuiră să părăsească Camera Lorzilor. Însuşi fratele regelui se văzu constrâns să-şi mărturisească crezul său catolic. Regele şi toleranţa fuseseră învinşi.

IX. Deoarece Carol accepta înfrângerea sa cu cumpătare, s-a putut crede un timp că liniştea avea să fie restabilită. Dar chiar şi înţelepţii sunt la cheremul evenimentelor. În urma unei minciuni şi a unei afaceri misterioase, în câteva zile totul se schimbă. Titus Oates era fost pastor protestant, convertit la catolicism mai mult din interes decât din convingere, caracter josnic, demn de dispreţ şi care-şi atrăsese ură pretutindeni pe unde trecuse. După ce a trăit o vreme printre iezuiţii englezi din Saint-Omer, a fost expulzat de ei fără nici un ban, s-a întors în Anglia şi, în 1678, scorni un denunţ în care-i acuza pe iezuiţi că au pus la cale un complot urmărind incendierea Londrei, asasinarea regelui, întronarea fratelui său Iacob, cucerirea Angliei cu ajutorul olandezilor şi al francezilor şi restabilirea catolicismului. El adresă un exemplar după acest raport regelui şi un al doilea exemplar unui celebru judecător de pace, sir Edmund Berry Godfrey. Pentru ca să-şi poată imagina cineva extraordinara rumoare produsă atunci, ar trebui să-şi amintească starea de nervozitate a Londrei, "complotul prafului de puşcă", ciuma şi incendiul, teroarea înnebunitoare pe care o inspirau iezuiţii şi papismul. Se făcu o percheziţie la secretarul ducelui de York (viitorul Iacob al II-lea); ea scoase la iveală o corespondenţă foarte compromiţătoare cu părintele La Chaise, confesorul lui Ludovic al XlV-lea. Denunţarea calomnioasă dădu la iveală o uneltire adevărată. În clipa aceea avu loc o a doua lovitură de teatru: Godfrey fu găsit asasinat pe un drum din împrejurimile Londrei. Cine l-a ucis? A rămas un mister, şi toată lumea nu mai vedea pretutindeni decât iezuiţi înarmaţi. Chiar şi femeile nu mai ieşeau din casă decât înarmate cu un pumnal. Regele, care nu dădea crezare complotului ("Cine ar fi atât de nebun să mă asasineze – îi spuse el fratelui – când moartea mea te-ar aduce pe tine în locul meu?"), fu silit să simuleze că se teme şi să dubleze garda la Whitehall. În zadar câteva spirite rezonabile invocară josnicia personală a lui Titus

235 Actul de mărturisire (a credinţei).

151

Oates, absurditatea unei crime fără obiect, deoarece Godfrey nu avusese asupra lui decât o copie după un document care-şi produsese efectul său deplin; curând chiar şi aceştia, expuşi unui adevărat şantaj din partea opiniei publice, se văzură constrânşi să afirme încrederea lor în Oates, sub ameninţarea de a fi consideraţi papişti. Se dezlănţui o teroare nemaipomenită.

X. După Restauraţie se formară în ţară câteva nuclee de partide. Ele s-au născut din patimile iscate în vremea războiului civil. Englezii căpătaseră obiceiul de a se interesa de treburile publice; nimic nu-i mai putea lecui. Unii erau, precum odinioară cavalerii, prieteni ai regelui; adversarii lor îi botezară tory, sau briganzi irlandezi, pentru a insinua că nu erau decât papişti deghizaţi; ei îşi însuşiră numele şi-l purtau cu mândrie. Toryi, la rândul lor, îi botezară whigi pe duşmanii regelui, whig fiind o abreviere a cuvântului whigamores, grupuri de ţărani puritani din vestul Scoţiei. Whigii erau rebeli; primul whig a fost diavolul, al doilea Shaftesbury; dar această rebeliune rămânea aristocratică. Toryi erau legaţi de proprietatea funciară şi de biserica anglicană; Whigii – de disidenţi şi de negustorii din Londra. Când, în 1679, pentru prima oară după şaptesprezece ani, regele convocă pe alegători, noile partide dădură acestei alegeri aspectul pe care-l au astăzi asemenea consultări populare, cu mitinguri, cortegii, discursuri violente. Aceste metode erau zgomotoase, dar, prin faptul că dădeau vieţii politice caracterul unui joc spectaculos de întrecere, asigurau fără îndoială un succes durabil guvernării parlamentare. "Ne-am jucat – spune Halifax – aruncându-ne unul altuia epitete de whig şi tory, aşa cum copiii îşi aruncă bulgări de zăpadă".

XI. La alegerile din 1679 biruiră whigii, luându-şi drept "platformă", cu o profundă rea-credinţă, minciunile lui Oates. După acest succes ei făcură prima experienţă a unei guvernări constituţionale. Un Consiliu privat, compus din treizeci de membri trebuia să servească de intermediar între rege şi parlament. Acest consiliu era condus de Shaftesbury, sir William Temple, lorzii Russel şi Halifax. Actul său cel mai cunoscut a fost celebra lege Habeas corpus (1679); de aci înainte, orice englez arestat, în afară de trădători, putea să se plângă unui judecător, care trebuia să dea ordin paznicilor prizonierului să-l aducă în faţa tribunalului în cel mult douăzeci de zile. Paznicul care ar fi refuzat s-ar fi expus la o amendă enormă; judecătorul la fel. Această lege îngreuia mult arestările arbitrare. Nici o măsură nu subliniază mai limpede frontiera care separă o guvernare despotică de un regim de libertate.

XII. Succesul partidului whig s-a datorat fricii de catolicism. Or, cauza catolicismului era legată de aceea a ducelui de York. Whigii, partizani ai măsurilor radicale, socoteau că fratele regelui trebuia îndepărtat de la tron; toryi, legitimişti, erau de părere că era destul să i se îngrădească puterea. Dacă ar fi îndepărtat, cine avea să-l înlocuiască? În privinţa asta whigii erau ei înşişi împărţiţi. Unii îl susţineau pe prinţul de Orania, soţul prinţesei Maria şi ginerele ducelui de York; alţii erau de partea ducelui de Monmouth, fiul nelegitim al lui Carol al II-lea. Regele îl susţinea pe fratele său, împotriva bastardului. Foarte curând, poporul, cu surprinzătoarea mobilitate a mulţimilor engleze, se plictisi de teroarea whig şi uită de Titus Oates. În 1681, Carol, care nu mai avea nevoie de Camera Comunelor pentru a obţine subsidii, fiindcă le primea de la Ludovic al XlV-lea, putu să dizolve fără a provoca prea multă agitaţie publică ultimul parlament din perioada domniei sale, întrunit la Oxford pentru a-l îndepărta de mulţimea din Londra. Biruiseră toryi.

XIII. Englezii nu învăţaseră încă jocul parlamentar, ale cărui reguli, acceptate de toţi, îngăduie adversarilor politici să vină alternativ la putere fără ca primul efect al victoriei să fie masacrarea celor învinşi. Triumful partidului tory şi al regelui fu urmat de o prigoană împotriva partidului whig. Shaftesbury, urmărit pentru rebeliune, deşi achitat de juriu, trebui să fugă în Olanda, unde a şi murit. Ceilalţi mari whigi: Essex, Russel, Sidney, pieiră în închisoare sau pe eşafod. Un adevărat delir de devotament mistic faţă de regalitate îi cuprinsese pe englezi. Toryi predicau doctrina non-rezistenţei faţă de rege, care îi ocrotea în acelaşi timp împotriva unei întoarceri ofensive a whigilor şi împotriva independenţei calviniştilor. Filmer publică Patriarcha sa, în care arăta că regele, fiind succesorul patriarhilor şi părintele supuşilor săi, orice răscoală împotriva lui constituia un paricid. În această revărsare de servilism, toate ideile preconcepute faţă de Iacob fură date uitării. În ultimii săi ani, Carol a trăit nepedepsit şi fără ruşine din subsidiile lui Ludovic al XIV-lea şi a tolerat, în dispreţul intereselor Angliei, ca Franţa să se extindă în Flandra şi pe Rin. Astfel, regele acesta, care trădase cu atâta graţie Anglia, două religii, pe soţia şi toate amantele sale, putu să-şi menţină până la moarte voluptosul şi periculosul său echilibru. "După ce voi muri şi n-am să mai fiu printre voi – spunea el –, nu ştiu ce va face fratele meu. Mi-e tare teamă că după ce va ajunge rege, va fi obligat iarăşi să peregrineze... Şi totuşi, voi avea grijă să-i las regatele mele în ordine". Pe

152

patul său de moarte, pentru prima oară, ceru să se cheme un preot catolic şi primi ultima miruire.

XIIACOB AL II-LEA ŞI REVOLUŢIA DIN 1688

I. Carol al II-lea îi lăsa moştenire fratelui său o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica statornicită propovăduia dreptul divin şi non-rezistenţa faţă de tiran. Un parlament tory era dispus să-i acorde regelui impozite pe viaţă. Carol începuse să recruteze pe tăcute o armată permanentă de zece mii de oameni, efectiv pe care Iacob avea să-l dubleze, lucru cu totul neobişnuit pentru un suveran englez. Ţara îl lăsa să facă ce voia şi, după cât se părea, ea nu mai dorea altceva decât linişte. Chiar şi catolicismul noului rege nu ridica vreo opoziţie violentă. Anglicanii şi disidenţii erau de acord ca el să-şi practice religia, numai să nu încerce convertirea naţiunii. Dacă ar fi fost un om al compromisurilor, ca fratele său, ar fi putut domni în pace. Dar Iacob al II-lea era un om încăpăţânat, energic, loial şi nu prea inteligent. Comparându-i pe cei doi fraţi, se spunea: "Regele (Carol) ar putea înţelege lucrurile dacă ar vrea, ducele (Iacob) ar vrea să le înţeleagă dacă ar putea". Avu naivitatea să creadă că biserica Angliei, propovăduind non-rezistenţa, nu va opune rezistenţă chiar dacă s-ar apuca s-o distrugă şi pe ea. Dar în ziua în care doctrina încetă să mai coincidă cu interesele ei, biserica anglicană avea să-i descopere slăbiciunile. Regele crezu de asemenea că împotriva anglicanilor s-ar putea sprijini pe disidenţi, pentru că le făgăduia toleranţă atât lor cât şi catolicilor, dar era pe vremea revocării Edictului de la Nantes (1685), când hughenoţii francezi se refugiau în Anglia. Relatările lor nu constituiau un exemplu încurajator pentru protestanţii englezi.

II. S-a putut vedea îndată că represaliile vor fi crunte sub noul regim. Răscoalele, conduse în Scoţia de ducele de Argyll, în Anglia de Monmouth, fură uşor reprimate şi şefii lor ucişi. Sute de ţărani nevinovaţi care îl urmaseră pe Monmouth avură aceeaşi soartă. Jeffreys, şeful Justiţiei, făcu un turneu sângeros. Se spânzura în dreapta şi în stânga, se biciuia, se înţesau închisorile. Părea că se întorsese vremea Mariei Tudor. Din porunca regelui, se instală în apropierea Londrei o tabără militară, astfel că Iacob se credea la adăpost de orice răzmeriţă şi viola legile fără nici un scrupul. Neputând obţine din partea parlamentului abrogarea Test Act-ului, îi dispensă pe catolici de respectarea lui, numai în virtutea prerogativelor sale, şi putu împânzi astfel cu ofiţeri şi funcţionari catolici posturile civile şi militare, în biserica anglicană îi favoriza pe prelaţii cripto-catolici. Încerca să facă prozeliţi în rândurile nobilimii. Ducelui de Norfolk, care, ducând în faţă spada statului, se opri la uşa capelei, regele îi spuse: "Tatăl dumneavoastră ar fi mers mai departe". Ducele îi răspunse: "Tatăl dumneavoastră, care însemna mai mult decât al meu, nu ar fi mers atât de departe". Tânărul duce de Somerset, primind ordin să-l introducă pe nunţiul papal la rege, spuse: "Am fost încredinţat că nu pot împlini porunca maiestăţii voastre fără a înfrânge legea. – Nu ştiţi că eu sunt deasupra legii? – îl întrebă Iacob răstit. – Poate maiestatea voastră, dar eu nu", răspunse ducele. Spiritul de rezistenţă se manifesta mai curând printre pairi decât printre membrii Camerei Comunelor. Chiar şi marile familii catolice, cunoscând caracterul ţării şi prevăzând primejdioasele reacţii care aveau să urmeze, refuzau să accepte înaltele misiuni pe care i le oferea regele. Papa Innocenţiu al Xl-lea dădea sfaturi de moderaţie. Dar regele, entuziast şi orb, îşi continua drumul său îndrăzneţ spre prăpastie.

III. Pentru a guverna era nevoie de sprijinul claselor mijlocii. Ele nu mai numărau în rândurile lor catolici. Iacob crezu că şi-i va ralia printr-o Declaraţie de Indulgenţă extinsă şi asupra disidenţilor. Era vechea, neclintita iluzie că s-ar putea obţine triumful catolicismului, profitând de conflictele dintre protestanţi. Porunci clerului anglican să citească la amvon din această declaraţie. Întreaga biserică refuză. Şapte episcopi, printre care şi arhiepiscopul de Canterbury, adresară regelui o petiţie. El îi trimise la Turn. Pe corabia care-i transporta acolo, ostaşii îngenuncheau şi cereau episcopilor să le dea binecuvântarea. După ce juriul îi achită, întreaga Londră fu iluminată şi la fiecare fereastră se văzu un candelabru cu şapte braţe, dintre care unul mai lung pentru mylordul de Canterbury. La Oxford regele voi să impună ca preşedinte al colegiului Magdalen un catolic. Fiind refuzat de fellows236, dădu afară douăzeci şi cinci dintre ei. Conflictul dintre dinastia Stuart şi popor renăştea, dar într-o lume emancipată, în care rebeliunea împotriva regelui, cu toate tratatele

236 Membri ai colegiului.

153

dogmatice, nu mai apărea ca o acţiune nemaiauzită şi monstruoasă. Totuşi, poporul englez îşi păstră răbdarea atâta timp cât regele nu avu un moştenitor de sex masculin. Moştenitoarea tronului era prinţesa Maria, o bună protestantă, măritată cu Wilhelm de Orania. Lumea era de părere că această pereche va restabili într-o zi ordinea în regat. Dar când, în 1688, a doua soţie a regelui, catolica Maria de Modena, născu un fecior, pe Iacob, englezii fură cuprinşi de desperare. Se răspândi zvonul că băiatul era numai prezumat, că la naştere n-au fost de faţă martori legali şi că totul nu era decât un nou complot al Iezuiţilor. Regele părea gata să trimită o armată irlandeză şi catolică împotriva Angliei. Pe toate străzile se cânta Lilli-bullero237, refren care avea să devină celebru şi să alunge un rege din regatul său. Mult mai mult decât în 1640, revoluţia fierbea în toate inimile.

IV. Angajat într-o luptă desperată cu Franţa lui Ludovic al XlV-lea, Wilhelm de Orania, ginerele regelui, se gândea că dacă Anglia nu va rămâne protestantă, s-a terminat cu libertăţile din Europa. Nici el, nici soţia lui nu-şi făceau scrupule din a se manifesta împotriva tatălui şi socrului lor; ţineau legătură directă cu partidele engleze şi nu aşteptau decât o invitaţie precisă ca să intre în acţiune. În ziua achitării celor şapte episcopi (30 iunie 1688), această invitaţie fu semnată, în oraşul iluminat al Londrei, de câţiva pairi (Danby, înţeleptul şi fermecătorul Halifax), care îşi riscară viaţa şi pe care îi susţineau numeroşi ofiţeri, printre care lordul Churchill. Ludovic al XIV-lea tocmai invadase Pala-tinatul, dând astfel Olandei câteva săptămâni de răgaz. Wilhelm, debarcând la Torbay (5 noiembrie 1688), porni în marş asupra Londrei. Iacob avea armată, dar nu era sigur de ea. Cuprins de panică, făcu concesii. Era prea târziu. În toate comitatele se adunau miliţiile. Cuvântul de ordine era: "Un parlament liber şi o religie protestantă". Marii seniori se declarară pentru Wilhelm. Puternice inte-rese erau ostile lui Iacob: biserica şi universitatea se puteau aştepta la orice din partea acestui rege catolic. Ana, cea de-a doua fiică a regelui, se alătură rebelilor. El se simţi părăsit de toţi. Dacă s-ar fi luptat, situaţia lui Wilhelm ar fi devenit poate dificilă, căci poporul englez n-avea de loc poftă să înceapă iar un război civil. Aşa încât, în loc să încerce capturarea lui Iacob al II -lea, adversarii săi se îngrijiră să-i creeze posibilitatea de a fugi. El o folosi şi plecă în Franţa, aruncând în Tamisa marele sigiliu al Angliei în speranţa că va împiedica astfel mersul afacerilor de stat. Dar un sigiliu nu-i greu de înlocuit, ba nici chiar un rege.

V. Nu era uşor să se asigure în mod legal transmiterea puterii. Partidul whig susţinea că monarhia, fiind un contract între popor şi suveran, poporul sau aleşii săi aveau dreptul să-l îndepărteze pe Iacob al II-lea şi pe fiii săi, pentru că nu inspirau nici o încredere, şi să-l aducă la putere pe Wilhelm prin alegeri libere. Episcopii tory, credincioşi doctrinei dreptului divin, nu puteau fi de acord cu această metodă şi propuneau o regenţă. Un compromis legal, prezentat de Danby, considera că regele, prin fuga sa, a abdicat şi proclama pe Maria ca moştenitoare a tronului. Planul acesta se lovi de voinţa noii perechi regale: Maria nu voia să domnească fără soţul ei, nici acesta să devină prinţ consort. În sfârşit, o convenţie îi recunoscu pe amândoi şi urmă domnia "lui Wilhelm şi a Mariei" (februarie 1689). După acest compromis nu mai putea fi vorba de dreptul divin al regilor Angliei. Dar graţie compromisului această revoluţie conservatoare s-a făcut fără război civil, fără prescripţii, fără execuţii. Englezii învăţau încet, încet arta dificilă de a trăi în societate.

XIIMORAVURI ŞI IDEI ALE RESTAURAŢIEI.

CONCLUZII

I. Firea omenească e nevoită să oscileze în jurul unor sentimente destul de statornice. Constrângerea pe care puritanii o impuseseră pasiunilor trebuia să fie urmată de o destindere. Se înţelege de ce cavalerii, persecutaţi timp de douăzeci de ani, au resimţit o firească repulsie faţă de moravurile şi ideile din pricina cărora au avut atâta de suferit şi de ce, în reacţia lor, au depăşit măsura. La curtea lui Carol al II-lea, ura faţă de ipocrizie a mers până la dispreţul decenţei. Pentru că se terminase cu feţele acelea întunecate şi cu moda părului scurt care se înstăpâniseră la

237 Mai exact: Lilli – Borlero Bullen – a – la: refren onomatopeic, deci intraductibil, al unui cântec atribuit lordului Thomas Wharton, compus pentru a-şi bate joc de noul vicerege al Irlandei, numit de Iacob al II-lea în 1687. A devenit curând foarte popular, un veritabil semnal de recunoaştere ai duşmanilor lui Iacob al Il-lea.

154

Westminster, Whitehall voia să-şi savureze revanşa. În palatul acesta, deschis pentru toată lumea, oricine putea fi martorul desfrâului regal. În fiece seară oştenii din gardă îl vedeau pe rege străbătând grădinile pentru a se duce la amanta lui, atotputernica şi impudica lady Castlemaine. Supuşii îşi imitau stăpânul. Femei îmbrăcate în haine bărbăteşti, grupuri care se adunau ca să danseze în pielea goală, comportarea cinică pe care şi-o îngăduiau unii faţă de cameriste, toate acestea vădeau trăsăturile obişnuite ale perioadelor de dezmăţ care urmează aproape întotdeauna după marile răsturnări sociale. Anglia Restauraţiei se asemăna cu Franţa Directoratului şi cu Europa din Ouvert la Nuit238. Memoriile cavalerului de Gramont oferă o imagine a acelor vremuri, dar cu siguranţă că realitatea a fost cu mult mai brutală decât a descris-o Hamilton239. Englezul Rochester240 infăţişează lumea de atunci şi epoca aceea mai bine decât francezul Gramont. Prieten intim cu regele, pe care-l amuzau vorbele lui obscene, mergând cu lipsa lui de respect până acolo încât îi fura câte un sărut favoritei suveranului, atât de destrăbălat încât închiria o tavernă împreună cu ducele de Buckingham pentru a corupe femeile cele mai respectabile din împrejurimi, el este un fel de imagine degradată a marilor elisabetani. Violenţa este aceeaşi, dar lucrurile asupra cărora se exercită sunt mult mai mediocre.

II. Tinerii cavaleri din 1660 nu au primit, ca părinţii lor, serioasa educaţie pe care le-o putea da

fiilor săi o familie de squire-i, bogată şi fericită. În timp ce părinţii lor erau plecaţi la război, ei trăiau alături de grajduri; au cunoscut sărăcia şi exilul; au rătăcit prin cartierele mărginaşe din Paris şi Amsterdam. Beţia era la modă printre ei. Rochester se laudă că cinci ani de-a rândul a fost beat. Un funcţionar excelent cum e Pepys povesteşte cu mulţumire de sine despre beţiile şi aventurile lui amoroase. La Londra se înmulţesc tavernele şi localurile rău famate. Cafeaua şi ceaiul, introduse de curând în Anglia, sunt pretexte pentru deschiderea unor coffee houses, unde se bea mai mult rachiu decât cafea. În aceste coffee houses şi în localurile concurente, ale houses241, se aud cuvinte instigatoare şi circulă anecdote scandaloase cu privire la "My Lady Castlemaine". Spectacolele brutale: luptele de cocoşi, ale taurilor cu câinii, nu reuşesc să sature de sânge pe spectatorii obişnuiţi să se înghesuie la execuţia regicizilor. Teatrul reflectă cinismul acelor vremuri. Lui Pepys îi mai place încă Furtuna, dar consideră Visul unei nopţi de vară242 cea mai ridicolă piesă pe care a văzut-o în viaţa lui. Autorii la modă sunt, în ceea ce priveşte drama, Beaumont şi Flechter, iar în privinţa comediei, Congreve, Wycherley, oare reiau subiectele lui Molière {Mizantropul, Tartuffe), dar într-o manieră destul de crudă şi brutală. Îndrăzneala comediilor din timpul Restauraţiei va stârni uimire în secolul al XlX-lea; Taine se va întreba cu dezgust cum le-a putut tolera vreodată publicul. Secolul al XX-lea, mai amoral, va remarca din nou vioiciunea, nostimada lor, şi în 1935 Londra va aplauda Femeia de la ţară a lui Wycherley, care în 1865 ar fi fost găsită intolerabil de scandaloasă. Acestea sunt oscilaţiile pudorii, dar Taine are dreptate atunci când consideră comicul lui Wycherley mai puţin sănătos decât al lui Molière. În sufletul acestor englezi dezlănţuiţi de pe vremea Restauraţiei supravieţuieşte pe undeva puritanul şi, cu o violenţă destul de sumbră, scriitorii de comedie se înverşunează să-l şocheze.

III. Dacă în secolul al XVI-lea o mare influenţă din afară a fost exercitată asupra Angliei de Italia, în secolul al XVII-lea ea va fi înlocuită de Franţa. Mulţi poeţi din rândurile cavalerilor au trăit în Franţa în timpul exilului lor; ei i-au cunoscut şi admirat pe Boileau, Molière, Bossuet. S-au tradus atunci în limba engleză poeme şi romane franceze. Chiar şi Carol al II-lea era francez, nu numai după mamă, dar şi prin obiceiurile, prin amintirile sale. De la Ludovic al XIV-lea primea "bani, o amantă şi pilde". Orice englez de pe vremea Restauraţiei vorbea o limbă împestriţată cu cuvinte

238 Deschis noaptea – roman de scriitorul francez contemporan Paul Morand.239 Antoine, conte de Hamilton (1646—1720) – scriitor, originar dintr-o familie aristocratică scoţiano-irlandeză. Regalist, a trăit în Franţa o mare parte a vieţii şi a scris în limba franceză, încât figurează printre reprezentanţii literaturii franceze. Memoriile cavalerului de Gramont, celebru om de lume al epocii, cumnat cu Hamilton, sunt în realitate opera celui din urmă şi considerate drept una din lucrările memorialistice de valoare deosebită ca frescă de moravuri, unii mergând până la a le compara cu scrisorile d-nei de Sevigne, cu "Caracterele" lui La Bruyere sau cu memoriile lui Saint-Simon.240 John Wilmot Rochester (1647—1680) – poet satiric, foarte libertin atât în scrieri cât şi în viaţa sa privată.241 Berării (în limba engleză).242 Piese de Shakespsare.

155

franceze. S-ar părea că era încă un fel de a reacţiona împotriva puritanilor. Atunci s-au introdus în limba engleză o serie de cuvinte care semnifică diferite nuanţe ale batjocurii: to buflesque, to droll, to ridicule... substantivele travesty, badinage. Poemului religios îi urmează satira. Unul dintre marile succese ale timpului a fost Hudibras, de Butler, din care s-a făcut un Don Quijote al puritanismului, dar care duce cu gândul mai curând la Scarron decât la Cervantes. Dryden, în strălucitele sale satire, amestecă aluziile biblice cu forma franceză şi zugrăveşte, sub numele de Absalon şi Achitophel, pe nefericitul Monmouth şi pe perfidul Shaftesbury. Alături de satiră înfloreşte şi madrigalul. Nenumăraţi poeţi cavaleri compun cântece de dragoste, adesea fermecătoare. Literatura timpului este o literatură aristocratică. Misticismul unui Milton sau al unui Bunyan nu este făcut pentru curtea de atunci; ea ştie prea bine ce moravuri i-ar impune misticismul. Anglia oficială din preajma anului 1670 se vrea graţioasă, sprintenă, ageră, iubitoare de subtile discuţii.

IV. Descartes este filozoful la modă. Începe domnia Raţiunii, o divinitate atât de puţin britanică. În secolul al XVII-lea ştiinţa este – şi poate fi – carteziană, pentru că tratează despre matematici, astronomie, optică. Disciplinele acestea dau naştere în Anglia unui om de geniu: Newton, care, descoperind unele legi ale mecanicii, confirmă drepturile Raţiunii. Regele însuşi şi al doilea duce de Buckingham sunt oameni de ştiinţă. În 1662 se acordă Societăţii Regale o cartă pentru îmbunătăţirea cunoaşterii Naturii. Acolo se adună toţi cei interesaţi de cercetări ştiinţifice, de la rege până la ultimul orăşean cultivat. Se fac expuneri ale unor remarcabile lucrări. Halley vorbeşte acolo de cometa care-i poartă numele, Newton despre lumină, Roy despre clasificarea botanică, Boyle despre propagarea sunetului. Principiile cercetării ştiinţifice, formulate mai înainte de Bacon în Novum Organum, au dat asemenea rezultate încât oamenii au prins încredere în spiritul uman. Încredere care avea să stimuleze în secolul al XVIII-lea căutarea unor soluţii raţionale în politică, în morală, în economie. Totuşi, raţionalismul englez, înainte de Locke, este foarte diferit de cel din Franţa. Marele gânditor de pe vremea Restauraţiei din Anglia, Hobbes, concepe societatea umană ca un sistem pur mecanic, pus în mişcare de poftele şi dorinţele noastre. Egoismul, în ochii lui, este singurul resort al legii morale, dar viaţa în societate duce la lupta dintre egoisme şi, prin această luptă, starea naturală, care este starea de război, se transformă într-un acord legal. Filozofia politică a lui Hobbes e filozofia căreia îi putea da naştere o perioadă de războaie civile ca aceea al cărei martor a fost filozoful. Deoarece oamenii se urăsc şi sunt incapabili să trăiască în pace, singurul leac împotriva anarhiei este o mână forte. Leviathan al lui Hobbes (1651) nu este altceva decât statul totalitar al dictatorilor moderni, dar dictatorul lui este monarhul.

V. Până şi biserica devine atunci raţionalistă. Credinţa pătimaşă, halucinantă a unui Cromwell răspundea la vremea ei nevoilor unor anumiţi englezi, a căror seminţie nu s-a stins, dar majoritatea lor doresc acum o religie mai puţin violentă. Marele gânditor creştin al Restauraţiei, Barrow, este profesor de matematici. Teologia lui este ştiinţifică, morala lui utilitară. El demonstrează ce avantaje evidente au oamenii care-şi asigură, cu preţul unor sacrificii destul de modeste, o răsplată veşnică. Tillotson, atât de admirat încât un editor îi dă văduvei sale două mii cinci sute de livre ca drepturi de autor pentru predicile sale inedite, predică despre Înţelepciunea de a fi religios şi dovedeşte această înţelepciune prin argumente practice dispuse ca o demonstraţie geometrică. "Fără vervă, fără imaginaţie, fără nici una din calităţile de stil care dau valoare estetică unui Bossuet, unui Bourdaloue, unui Massillon, dar un edificiu bine construit, bine închegat".243

VI. Această religie blândă şi rezonabilă are o mare influenţă asupra englezilor. Nimic mai fals decât să ne imaginăm, dând crezare comediilor şi memoriilor de curte, că pe vremea Restauraţiei ţara întreagă s-a dedat desfrâului şi cinismului. Asemenea moravuri sunt totdeauna ale unei minorităţi: ale unor trândavi care-şi folosesc puterile pentru iubiri artificiale, deoarece nu le pot folosi pentru necesităţi reale. Pe domeniile de la ţară, în spatele dughenelor, la ferme, viaţa de familie a rămas ce-a fost întotdeauna. Corespondenţele particulare scot la iveală căsnicii excelente bazate pe o tandreţă gravă. Pepys, în plimbările sale, întâlneşte la porţile Londrei un cioban bătrân, citind din Biblie băieţelului său. Bibliotecile sunt pline de cărţi de teologie şi, în timpul domniei lui Carol al II-lea, predicile se vând mai bine decât poemele.

VII. Revoluţia engleză din 1688 nu seamănă de loc cu revoluţia franceză din 1789. În revoluţia franceză se dă o luptă între clase. Burghezii şi ţăranii se revoltă împotriva regelui şi a nobilimii. Nimic din toate astea în Anglia. În aparenţă cele două mari conflicte din timpul revoluţiei engleze au

243 Jean-Baptiste Massillon (1663—1742) – celebru predicator francez.

156

constat dintr-un conflict religios şi unul politic. Cine va domina? Regele sau parlamentul? Cine va modela sufletele? Biserica romană, biserica anglicană sau biserica independentă? La aceste două conflicte trebuie adăugat un al treilea, mai puţin mărturisit, care este un conflict fiscal. Cine va plăti cheltuielile statului? Bogaţii, prin impozite directe, sau masele, prin impozite indirecte? Carol I a fost, va spune Disraeli, "omul impozitului direct". Revoluţia este, fără îndoială, o izbândă a parlamentului; de asemenea şi a claselor posedante. Timp de câţiva ani, pe vremea nivelatorilor, s-a putut crede că se va naşte o opoziţie egalitară şi puritană. Dar efectul acestor temeri a fost că marii seniori partizani ai parlamentului şi marii seniori prieteni ai regelui s-au apropiat unii de alţii. Deşi cei dintâi au intrat în partidul whig şi ceilalţi în partidul tory, a existat între ei un acord tacit pentru a îndepărta de la putere pe toţi cei cu concepţii primejdioase. Puritanismul, care nu recunoaşte altă autoritate decât aceea a conştiinţei, va fi ţinut departe de viaţa politică.

VIII. Aventura Stuarţilor a însemnat atât o victorie a parlamentului asupra coroanei, cât şi izbânda dreptului comun. După Stuarţi nu s-a mai ştiut de dreptul administrativ şi de curţile prerogativelor; legea devine aceeaşi pentru toţi, la fel de aspră faţă de stat şi faţă de indivizi; Habeas corpus sfârşeşte prin a închide "raţiunii de stat" orice portiţă de intrare în domeniul justiţiei. În Franţa adunările revoluţionare de la finele secolului al XVIII-lea şi mai târziu Adunarea Naţională din 1871 se vor strădui, după ce vor fi răsturnat o monarhie şi un imperiu, să creeze din nou un stat puternic. Dimpotrivă, revoluţia engleză din 1688 n-are alt ţel decât să limiteze puterea statului în favoarea drepturilor supuşilor săi. Parlamentul, chemându-i pe Wilhelm şi Maria, le impune condiţii. Pentru că Anglia, fiind ferită de armatele străine datorită centurii sale lichide şi de dezordini interne datorită legalismului cetăţenilor, nu e preocupată nici de apărarea frontierelor împotriva unei invazii, nici de apărarea provinciilor împotriva anarhiei, "ci de apărarea libertăţii, a prosperităţii şi a religiei supuşilor săi împotriva atacurilor unei guvernări arbitrare".

IX. Burke244 numeşte evenimentul din 1688 "o fericită şi glorioasă revoluţie" şi e într-adevăr o fericire pentru Anglia că a putut efectua cea mai mare schimbare din istoria sa şi pasul de la despo-tism la monarhie constituţională fără ca între englezii celor două tabere să se fi săpat un şanţ de netrecut. Dacă Cromwell ar fi rămas la putere şi ar fi întemeiat o dinastie, e probabil că pentru multă vreme Anglia ar fi fost divizată, aşa cum avea să fie Franţa după 1789; jefuiţi, descendenţii cavalerilor n-ar fi iertat lesne descendenţilor capetelor rotunde înfrângerea suferită. O restauraţie îngăduitoare pe vremea lui Carol al II-lea, apoi, în momentul când a fugit Iacob al Il-lea, acordul dintre cele două părţi pentru apărarea religiei protestante şi, în sfârşit, începând din 1807, ralierea ultimilor legitimişti prin stingerea regilor legitimi245 explică relativa moderaţie a luptelor politice din secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea. Pe când în Franţa, pe vremea Teroarei, între albaştri şi albi, sau, cum se va spune mai târziu, între stânga şi dreapta, a izbucnit o vendetta care n-a fost uitată nici până azi, în Anglia de după 1688 pasiunile politice, deşi vii, n-au atins niciodată ardoarea sentimentelor religioase.

244 Edmund Burke (1728—1797) – celebru scriitor şi om politic whig, adversar al revoluţiei franceze.245 Ultimul descendent al lui îacob al II-lea Stuart, numit Henry Benedict, cardinal de York, a murit în 1807.

157

CARTEA A ŞASEAMONARHIE ŞI OLIGARHIE

158

IDOMNIA OLANDEZULUI

I. Olandezul plăpând, cu păr de culoare închisă, cu ochii cenuşii şi pătrunzători care deveni în 1683 regele Angliei nu era un străin, căci prin sânge era nepotul lui Carol I, iar prin căsătorie soţul fiicei lui Iacob al II-lea. Dar englezilor, fie că erau whig, fie că erau tory, le păru străin prin caracterul, prin gusturile şi prin ideile sale. Într-o vreme de veselie şi desfrâu îl găseau, dacă nu pur, cel puţin grav şi lipsit de voioşie; într-o vreme în care se aprecia locvacitatea elegantă, el a fost, ca şi cel mai mare dintre strămoşii săi, un taciturn246. În vechile certuri ale englezilor cu privire la supremaţia parlamentului sau a bisericii statornicite, el nu se amesteca decât cu o indulgenţă trufaşă, aproape dispreţuitoare. Ameninţat în Ţările de Jos de către forţa mereu crescândă a lui Ludovic al XIV-lea, el va rămâne un om al continentului, al cărui obiectiv principal va fi menţinerea "balanţei puterii" în Europa. Prin aceasta se explică paradoxul că suveranul, care credea cel mai puţin în parlament şi care în ţara sa de origine ieşise biruitor faţă de democraţie, devine în Anglia unul dintre fondatorii monarhiei parlamentare. Preocupat să facă faţă unor primejdii mai grave, el accepta şi folosea instrumentul de guvernare ce i se oferea. A încercat să apere ceea ce mai rămânea din puterea personală, dar după moartea sa toate partidele recunoscură că puterea reală aparţinea regelui numai împreună cu parlamentul său. Revoluţia din 1640 dovedise că Anglia se împotrivea să devină o monarhie absolută, iar aceea din 1660 că se împotrivea să devină republică. Ii rămânea să descopere mijloacele de a fi în acelaşi timp şi republică şi monarhie.

II. Urcându-se pe tron, Wilhelm şi Maria ratificară Declaraţia Drepturilor, care deveni acel Bill of Rights din 1689. Textul acesta, întocmit în spirit foarte englezesc, nu enunţa principii abstracte. Enumera actele arbitrare ale lui Iacob şi le declara ilegale; afirma că regele nu poate aduce sub nici un pretext vreo atingere legilor fundamentale ale regatului; în sfârşit, pentru a asigura respectul acestor legi, reamintea că nici un impozit nu putea fi votat decât anual şi că solda armatei nu va fi niciodată asigurată decât pentru un an. Mutiny Act247, întocmit după rebeliunea de la Ipswich, sin-gurul document care îngăduia să se aplice soldaţilor un cod de justiţie militară, trebuia şi el să fie votat în fiecare an. În sfârşit, în 1694 se hotărî ca parlamentul să fie convocat cel puţin o dată la trei ani şi că nici un parlament nu va putea dura mai mult de trei ani. O îndelungată experienţă îi con-vinsese pe englezi că libertăţile lor esenţiale depindeau de aceste măsuri simple, şi mecanismul practic al libertăţii îi interesa mai mult decât elogiul ei teoretic. După ce regele acceptase Declaraţia Drepturilor, puţine motive de conflict mai subzistau între el şi parlament. Nu se găsise încă o metodă prin care să se asigure legătura dintre puterea executivă şi cea legislativă. Nimeni nu-şi imagina că unitatea guvernării ar putea fi realizată prin alcătuirea unui grup omogen de consilieri ai regelui (cabinetul), care, ocupând cele mai înalte posturi în stat şi aparţinând majorităţii din Camera Comunelor, ar urma soarta acestei majorităţi. De câte ori Wilhelm, sub influenţa "ingeniosului Sunderland"248, încercă să formeze un asemenea grup de miniştri, parlamentul, înspăimântat, vorbea de junta, de cabală, şi ameninţa cu vechea sa armă: impeachment-ul. Dar impeachment-ul nu asigura nici un control eficient asupra puterii executive. Îngăduia, doar, pedepsirea unor miniştri după un eşec, dar nu prevenirea unei imprudenţe. De secole Anglia se învârtea în jurul responsabilităţii ministeriale fără să găsească o soluţie la această dificilă problemă.

III. Dacă Wilhelm al III-lea păstrează, cel puţin în drept, puterea executivă, el e departe de a avea prestigiul personal pe care Carol I şi l-a menţinut până la eşafod. Un partid iacobit, destul de numeros, îi rămâne credincios lui Iacob al II-lea. Orice mare senior căruia Wilhelm îi refuză vreo favoare intră imediat în corespondenţă secretă cu curtea refugiată la Saint-Germain. Câţiva episcopi şi patru sute de preoţi, fideli doctrinei dreptului divin, refuză să presteze jurământ. Sunt acei non-jurors care trebuie să-şi părăsească posturile şi pe care Wilhelm îi înlocuieşte cu episcopi "toleranţi", ca Burnet şi Tillotson. Dacă ar fi putut, Wilhelm le-ar fi impus englezilor neutralitatea religioasă. În faţa opoziţiei pe care o stârneşte această idee prea nouă, trebuie să cadă la învoială.

246 Wilhelm de Orania (1533—1584) – conducător al luptei pentru independenţa Olandei, era supranumit laciturnul.247 Actul cu privire la rebeliune (în limba engleza).248 Robert, conte de Sunderland (1640—1702) – politician abil şi intrigant, care în 1688 a trecut din tabăra stuarţilor în aceea a lui Wilhelm de Orania.

159

Un edict din 1689 cu privire la toleranţă aduce o relativă libertate a cultelor, dar catolicii şi disidenţii rămân excluşi din funcţiile oficiale. Câţiva nonconformişti, pentru a face parte din municipalităţi, acceptă să adere la biserica statornicită. E ceea ce se numeşte "conformismul ocazional", care stârneşte furia tory-lor împotriva acestei comedii nelegiuite.

IV. Graniţele dintre partide devin mai precise. Partidul tory este al proprietarilor de pământ (landed men), al squire-ilor iacobiţi şi al adepţilor bisericii anglicane. Partidul whig se compune din trei elemente: familiile aristocratice de tradiţie anti-iacobită (Cavendish, Russell, Pelham); negustori din Londra, nababi coloniali, noi financiari (moneyed men), care în vremea aceea se îmbogăţeau repede şi îşi cumpărau locuri în parlament; şi, în sfârşit, disidenţii, care n-au altă legătură cu primele două grupe decât teama comună de dinastia Stuart şi de intoleranţa religioasă. În epoca lui Iacob al II-lea, partidul tory s-a văzut, la desperare, obligat să aleagă între biserica anglicană şi rege; pentru a scăpa de Roma a sprijinit Haga. Unii regretă şi visează la o restauraţie imposibilă. Dimpotrivă, sub domnia lui Wilhelm, partidul whig, printr-o ciudată răsturnare a lucrurilor, a devenit cel mai credincios susţinător al monarhului. El sprijină fără rezervă. pe Wilhelm de Orania în războaiele sale împotriva Franţei:

a) pentru că le întreprinde ca şef al prinţilor protestanţi; b) pentru că lupta împotriva lui Ludovic al XIV-lea înseamnă şi lupta împotriva pretendentului

Stuart, de la care partidul whig se poate aştepta la orice; c) pentru că prietenii lor din Londra cunosc în timpul acestui război şi din cauza lui o

incredibilă prosperitate.

V. Din anul 1609 exista la Amsterdam o bancă renumită la care orice mare comerciant din Europa îşi avea contul lui, astfel că, la rigoare, şi dacă se supunea unei proceduri complicate, putea plăti prin "transfer", ca printr-o bancă modernă. Anglia rămăsese la băncile particulare şi la nenumăraţii săi zarafi din evul mediu. Aurarii (goldsmiths) făceau comerţ cu aur, dădeau împrumuturi regelui, particularilor şi primeau în depozit metale preţioase în schimbul cărora eliberau recipise (goldsmiths notes), care constituită primele bilete de bancă. Vistieria însăşi se împrumuta de la aurari. Pe vremea războaielor împotriva lui Ludovic al XIV-lea, impozitele şi împrumuturile deveniseră insuficiente pentru a face faţă cheltuielilor. Atunci partidul whig inventă datoria publică, Banca Angliei şi speculaţia asupra titlurilor. "Finanţe olandeze", spuneau cu dispreţ cei din partidul tory, care detestau aceste noi metode, politiceşte pentru că ajutau partidul whig să se menţină la putere, economiceşte pentru că uşurinţa în contractarea împrumuturilor făcea să crească datoriile statului, moralmente pentru că măreau puterea oamenilor cu bani în dauna genti-lomilor rurali, coloana vertebrală a ţării.

VI. Banca Angliei nu a fost creată decât pentru a da posibilitate lui Wilhelm să-şi continue răz-boaiele. Un anumit număr de capitalişti adunară o sumă de un milion două sute de mii de livre care a fost în întregime împrumutată statului, cu o dobândă de o sută de mii de livre pe an. Banca fondată pentru această operaţiune organiză în acelaşi timp (ca şi Banca din Amsterdam) deschiderea unor credite pentru particulari. Banca nu avea rezerve, deoarece capitalul ei fusese împrumutat guvernului, dar i se acordă privilegiul de a emite bilete de hârtie pentru o sumă egală cu capitalul ei. Biletele acestea erau rambursabile în aur. Banca reuşi să onoreze rambursările graţie beneficiilor şi dobânzii de o sută de mii de livre pe care o primea anual de la guvern. La început biletele acestea stârniră o mare neîncredere. Apoi publicul fu fericit că nu mai trebuia să împrumute de la aurari, care pretindeau dobânzi foarte mari. Împrumutul acordat statului în 1694 a fost începutul datoriei publice (National Debt). El a avut ca urmare consolidarea legăturilor lui Wilhelm al III-lea cu lumea de afaceri din City şi cu partidul whig. Dacă vreodată Ludovic al XIV-lea şi pretendentul ar fi ieşit biruitori, era sigur că împrumuturile nu aveau să mai fie rambursate. Astfel Banca Angliei a constituit pentru casa de Orania ceea ce jefuirea mănăstirilor a fost pentru casa Tudor. Ea a îmbinat pasiunile politice cu interesele economice. Fondarea băncii, obişnuinţa marilor afaceri, legăturile strânse cu Amsterdamul au contribuit să facă din Londra centrul financiar şi comercial al lumii. Cu o populaţie de patru ori mai mică decât Franţa, Anglia avea să devină mai bo-gată decât aceasta. Finanţa olandeză află curând că-şi formase un rival primejdios.

VII. Wilhelm, care nu era general şi despre care Massillon spunea că "era mai fericit să aţâţe războaiele decât să lupte şi mai de temut în taina cabinetelor decât în fruntea armatelor", a purtat războaie toată viaţa lui. Ca rege al Angliei a trebuit să se apere împotriva regelui detronat Iacob al II-lea, care, susţinut de flota franceză, a încercat o debarcare în Irlanda şi a obţinut sprijinul

160

catolicilor irlandezi. Cu o armată catolică, Iacob a încercat să ocupe comitatele protestante din Ulster şi i-a tratat în mod crud pe locuitori. În 1690, Wilhelm, în capul unei armate anglo-olandeze, a repurtat victoria de la Boyne şi l-a alungat pe Iacob din regat. După ce a cucerit Irlanda, Wilhelm ar fi vrut să-i acorde oarecare libertate, dar dorinţa sa de a fi tolerant s-a izbit de sentimente vechi şi aprige. Legi foarte aspre fură întocmite împotriva religiei şi chiar împotriva comerţului irlandez. Manufacturierii şi crescătorii de vite englezi se temeau de concurenţa irlandezilor. Faptul că cirezile irlandeze concurau cirezile engleze nu a fost un obstacol neglijabil în calea împăcării celor două insule. În Scoţia, Nordul, din credinţă faţă de familia scoţiană Stuart, se declarase partizan al regelui Iacob. Sudul, dimpotrivă, acceptase revoluţia în 1690. Abia sub domnia următoare, în 1707, s-a decretat actul care unea parlamentul englez şi parlamentul scoţian. Abia atunci Scoţia a căpătat dreptul să facă negoţ cu coloniile britanice. Şi a reuşit de minune: Glasgow a devenit rivalul Londrei, Clyde tot atât de activ ca Tamisa şi scoţienii prinţi ai City-ului.

VIII. În ochii lui Wilhelm al III-lea, numai problemele continentului erau probleme importante. Elisabeta avusese de suferit în tot timpul domniei sale din pricina vecinătăţii spaniolilor, stăpâni peste Flandra. Ea îi susţinuse pe olandezi împotriva Spaniei şi aceştia, în secolul următor, slăbiseră portul Anvers în favoarea Amsterdamului şi a Rotterdamului. Dar Spania nu mai era la începutul secolului al XVIII-lea puternica monarhie care dominase odinioară Europa. Invincibila ei pedestrime se redusese atât de mult, încât mai rămăsese doar cu câteva mii de oameni. Marina ajunsese la a zecea parte din cât era pe vremea lui Filip al II-lea, arsenalele îi erau distruse, vistieria goală. Lupta sa îndelungată împotriva maurilor prelungise caracterul ei feudal, nici o clasă mijlocie nu s-a format pe teritoriul ei; în mijlocul unor state viguroase, ea rămânea un stat în faza adolescenţei politice. După ce puterea spaniolă fusese anihilată, se ivise o altă putere, aceea a Franţei, mult mai periculoasă pentru Olanda şi Anglia, pentru că, în cazul Franţei, între grosul forţelor naţionale şi Ţările de Jos nu mai exista, ca în cazul Spaniei, un mare stat-tampon. Or, Ludovic al XlV-lea dorea ca frontieră a Franţei linia Rinului, barieră naturală şi sigură. Negustorii olandezi şi englezi socoteau că dacă Anvers încăpea pe mina Franţei, deţinătoare de altfel a tuturor resurselor continentului, mergeau cu siguranţă spre ruină. Wilhelm era hotărât să se opună. El urmă, aşadar, politica tradiţională a Angliei: apărarea Flandrei, supremaţia pe mare şi formarea unei ligi împotriva celei mai mari puteri de pe continent. La început, excelenta flotă franceză, comandată de Tourville, birui flota engleză şi cea olandeză combinate. Dar era o sarcină grea pentru Franţa să ţină piept în aceiaşi timp în Mediterana şi pe ocean, pe mare şi pe continent. Nu mai era Colbert ca să echipeze marina franceză. Marinarii francezi sfârşiră prin a fi înfrânţi în rada portului La Hougue şi Ludovic al XlV-lea dori să negocieze. El arătă o moderaţie din cele mai înţelepte la Congresul de la Ryswick. Acceptă să renunţe la Ţările de Jos şi să recunoască, în Anglia, casa de Orania. Socotea că-i mai bine aşa decât să îngăduie Spaniei reconstituirea imperiului lui Carol Quintul cu sprijinul Angliei. În ce-l priveşte, Wilhelm al III-lea reuşise să restabilească un echilibru continental între imperiu şi Franţa. Se părea, după Ryswick, că pacea europeană fusese asigurată (1697).

IX. Destinul se însărcină s-o tulbure, şi înţelepciunea oamenilor fu biruită de jocul nefast al evenimentelor. Singura problemă primejdioasă care mai rămăsese era aceea a succesiunii la tronul Spaniei. Regele Spaniei, nevolnicul Carol al II-lea, avea să moară curând fără moştenitor (1700). Cine îi va urma la tron? Un fiu al împăratului, un prinţ francez sau electorul de Bavaria? Casa imperială în Spania şi Italia însemna, o dată mai mult, încercuirea Franţei. Ludovic al XIV-lea, doritor de pace, propuse să se lase Spania electorului de Bavaria, el mulţumindu-se, pentru delfin, cu Neapole, cele două Sicilii, Toscana şi Guipuzcoa, iar Austriei să i se cedeze Milanul. Soluţie rezonabilă, dar "moartea nu iscălise şi ea tratatul". Electorul de Bavaria, un copil de cinci ani, muri; delfinul şi arhiducele rămâneau singurii în competiţie; compromisul devenea caduc. Noi tratative începură între Ludovic al XIV-lea şi Wilhelm al III-lea. Cei doi suverani erau gata să dezmembreze Spania pentru a menţine pacea. Miniştrii spanioli se împotriviră şi, considerând că Spaniei slăbite cel mai preţios sprijin îl putea da Franţa, ca fiind cea mai apropiată, obţinură din partea regelui, în ajunul morţii sale, un testament care desemna ca succesori pe ducele de Anjou sau pe ducele de Berry. Dacă aceştia refuzau, urma să vină la rând prinţul austriac. Aceasta însemna forţarea mâinii lui Ludovic al XIV-lea. Nu mai putea refuza regatul Spaniei pentru nepoţii săi fără a restaura el însuşi imperiul lui Carol Quintul. El acceptă primejdioasa onoare, trimise pe Filip al V-lea în Spania şi introduse în fortificaţiile de la frontieră garnizoane franceze alături de garnizoanele olandeze (1701). Furia lui Wilhelm al III-lea fu mare. Se crezu păcălit şi intră în tratative cu împăratul; Ludovic al XIV-lea, ca represalii, şi contrar prevederilor păcii de la Ryswick, recunoscu pe exilatul Iacob al

161

III-lea249 ca rege al Angliei.

X. Moartea îl ajunse pe Wilhelm al III-lea tocmai în momentul când pregătea, împreună cu imperiul şi Prusia, un nou plan de campanie împotriva Franţei (1702). Soţia lui, Maria, murise în 1694; a doua fiică a lui Iacob al II-lea, Ana, devenise moştenitoarea tronului. Ana îşi pierduse toţi copiii la o vârstă fragedă (ultimul supravieţuitor muri în 1700) şi era probabil că nu va mai avea alţii. Astfel, în ultimul an al domniei lui Wilhelm, un act foarte important (Act of Settlement) reglementase ordinea succesiunii la tron. Toţi moştenitorii masculini, de religie catolică, fuseseră excluşi şi se hotărâse că după Ana coroana va reveni electoarei Sofia de Hanovra, nepoata lui Iacob I, şi descendenţilor săi cu condiţia să fie protestanţi. Actul acesta mai reglementează şi astăzi ordinea succesiunii la tronul Angliei.

IIEPOCA REGINEI ANA (1702—1714)

I. Regina Ana nu a avut niciodată aceiaşi prieteni pe care i-a avut cumnatul ei Wilhelm al III-lea. Acesta îi susţinuse pe whigi pentru că erau străini de orice iacobitism, pentru că sprijineau politica sa europeană şi pentru că se dovedeau mai toleranţi în chestiunile religioase decât adversarii lor. Ana a fost insulară, anglicană riguroasă şi fanatică tory. Trecea drept proastă; scrisorile ei o arată mai curând încăpăţânată. S-a scris despre ea că şi-a propus în viaţă trei obiective: să fie regină, să favorizeze aripa dreaptă a bisericii şi să dea soţului ei, prinţul George de Danemarca (despre care Carol al II-lea spunea: "L-am încercat când a fost beat şi l-am încercat când a fost treaz, dar nu-i nimic de făcut cu el"), funcţii pe care era incapabil să le îndeplinească. La aceste trei obiective trebuie adăugat un al patrulea: să placă favoritelor sale. În timpul vieţii sale a avut pentru două femei o prietenie care semăna mai mult a dragoste. Obiectul primei dintre aceste pasiuni a fost Sarah Jennings, care prin căsătorie deveni lady Churchill, apoi ducesă de Marlborough. "Te implor nu-mi mai spune «Alteţa Voastră»", îi scria ea Sarei şi, pentru a înlătura atitudinea respectuoasă, ea adoptă în această corespondenţă numele de Mrs. Morley, Sarah Churchill devenind Mrs. Freeman. "Nimic nu poate exprima, scumpă Mrs. Freeman, pasiunea pe care o am pentru dumneata". Dar Mrs. Freeman, deşi accepta ploaia de binefaceri pe care o răspândea asupra ei şi asupra bărbatului său morbida afecţiune a reginei, o judeca pe Ana cu severitate: "În discuţiile obişnuite – spunea ea – vorbele ei nu erau nici strălucite, nici spirituale; când se discutau chestiuni importante, vorbea totdeauna la repezeală şi se ţinea într-un mod supărător de ceea ce a fost sfătuită să spună, fără a da nici cel mai mic semn de inteligenţă, nici de judecată". În timpul ultimei treimi a vieţii250 reginei, Sarah Marlborough a fost înlocuită cu Abigail Hill, care deveni Mrs. Masham, apoi lady Masham şi distruse situaţia soţilor Marlborough.

II. Cariera lui John Churchill (după 1702, duce de Marlborough) oferă un ciudat amestec de amoralitate, dibăcie şi geniu. Fiul unui squire, Winston Churchill, debuta ca paj al ducelui de York, mulţumită protecţiei surorii sale Arabella, care era amanta lui Iacob al II-lea. El însuşi deveni amantul doamnei Castlemame, ducesă de Cleveland, şi acceptă de la ea un dar de cinci mii de livre. Banii aceştia dobândiţi în mod necinstit fură însă plasaţi în mod onorabil: tânărul Churchill îi cedă lordului Halifax în schimbul unei anuităţi de cinci sute de livre. Şi acesta fu începutul unei imense averi. S-a întâmplat ca acest bun amant, acest capitalist prudent să fie şi un mare oştean. Pe vremea lui Iacob al II-lea, Churchill s-a ridicat pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare. În timpul revoluţiei din 1688, ca majoritatea bărbaţilor politici din acea epocă dificilă, a dus o politică duplicitară, susţinându-l pe Wilhelm şi asigurându-şi, din precauţie, şi poziţiile la Saint-Germain. Urcarea pe tron a reginei Ana (care, din dragoste pentru soţie, îl proteja pe soţ) făcu dintr-însul omul cel mai puternic al regatului, şi norocul acesta întemeiat pe favoare şi-l menţinu prin merite. Marlborough era nu numai un excelent general, atent la detalii, plin de grijă pentru sănătatea oştenilor, dar şi bărbatul politic cel mai înţelept şi cel mai puţin subiectiv. Tory prin naştere şi

249 Iacob-Eduard Stuart (1688—1766) – fiul lui Iacob al II-lea, pretendent la tronul Angliei după moartea tatălui său (1701).

250 Este o scăpare: trebuie spus în ultima treime a domniei reginei.

162

obişnuinţă, acceptă să colaboreze cu whigii pentru că aceştia, deoarece îl sprijiniseră pe Wilhelm al III-lea, îl susţineau acum împotriva lui Ludovic al XIV-lea. Cei doi oameni mari de pe vremea domniei Anei, Marlborough şi Godolphin (sau, cum li se spunea, generalul şi vistiernicul) au fost tehnicieni care s-au plasat deasupra partidelor, tipul de oameni indispensabili în vremuri grele, dar pe care, după ce a trecut pericolul, patimile de partid sfârşesc prin a-i doborâ.

III. Primul parlament al Anei fu compus din tory extremişti. Apoi generalul şi vistiernicul se văzură împinşi spre whigi din necesităţi de politică externă. Ei încercară să guverneze cu cabinete de concentrare; însemna "să se amestece untdelemnul cu oţetul". Controversele politice şi religioase deveniră pe cât de violente pe atât de strălucite. Libertatea presei, de dată foarte recentă, îngăduia să se publice pamflete, redactate de cei mai mari scriitori. În vremea aceea, Steele şi Addison, whigi, au creat Tatler şi Spectator; Swift, prieten al toryilor şi al Bisericii de sus, scrise Povestea unui poloboc, pe când Daniel Defoe exprima părerile moderaţilor. Aceste "obuze de hârtie", încărcate cu proză explozivă, duceau războiul dintre partide în medii în care nu ajunsese până atunci. Pasiunile se îndârjiră. Amestecul untdelemnului şi al oţetului, al whigismului şi al torysmului, pe care-l putuseră impune Carol al II-lea, Iacob al II-lea şi Wilhelm al III-lea, păru scandalos. Ţara mergea de la sine spre acea alternare a partidelor care face din războiul civil o boală cronică şi deseori benignă.

IV. Războiul de succesiune la tronul Spaniei dură până în 1713. Obiectivul englezilor rămase acelaşi:

a) să menţină balanţa puterii în Europa; b) să împiedice pe Ludovic al XIV-lea să coalizeze forţele Spaniei şi ale Franţei; c) să-l constrângă la evacuarea Mandrei şi a deltei Rinului. Franţa avea avantajul că ocupase de la începutul războiului teritoriile în litigiu, dar era

epuizată de cincizeci de ani de lupte şi, mai ales, nu era stăpâna mărilor. Generalii aliaţilor, Marlborough şi prinţul Eugen251, profitând de faptul că armatele lui Ludovic al XIV-lea se aventuraseră dincolo de liniile fortificate ale lui Vauban, se străduiră, spre marea groază a militarilor ortodocşi, să substituie războiului de asediu războiul de mişcare. Puşca cu cremene şi baioneta (inventată de Vauban în 1687) înlocuiseră, pentru pedestrimea celor două armate, suliţa şi muscheta. Pierderile, în ambele tabere, fură groaznice. Marlborough îi zdrobi pe bavarezi şi pe francezi la Blenheim (1704), apoi recuceri Flandra la Ramillies (1706). Dar whigii, care au ştiut să câştige războiul, n-au ştiut să facă pace. Englezii ar fi putut obţine în 1709 un tratat care i-ar fi scutit de orice temeri în Flandra. Ei voiră însă mai mult, având pretenţia să impună lui Ludovic al XIV-lea ca el însuşi, să-l alunge pe nepotul său din Spania. Această insultă îi apropie pe francezi de regele lor. O frumoasă scrisoare a lui Ludovic al XIV-lea către poporul său redădu acestuia curajul. Bătălia de la Malplaquet fu departe de a fi tot atât de fericită pentru aliaţi ca cea precedentă; învingătorii pierdură acolo mai mult de o treime din efectivele lor şi mareşalul de Villars se retrase într-o ordine atât de perfectă încât orice urmărire deveni imposibilă.

V. Reacţia torylor avu mai multe cauze; spiritele erau plictisite de război. Swift publică un pamflet: Comportarea aliaţilor. "După zece ani de război triumfal, pare surprinzător să ni se spună că-i imposibil de obţinut o pace favorabilă". Îi critica pe cei care voiau să impună Franţei condiţii de pace prea aspre. "După bătălia de la Ramillies, francezii erau atât de descurajaţi de pierderile suferite şi atât de nerăbdători să facă pace, încât regele lor era hotărât să semneze orice fel de condiţii rezonabile. Dar când supuşii săi fură informaţi de cererile noastre exorbitante, deveniră atât de zeloşi să apere onoarea regelui, încât căzură cu toţii de acord să-i dea sprijinul necesar pentru a continua războiul cu orice preţ, mai curând decât să se supună". Un eveniment neprevăzut întări dorinţa englezilor de a trata cu Franţa. După moartea neaşteptată a împăratului Austriei, exista pericolul, în cazul când Filip al V-lea ar fi abdicat, ca arhiducele să poarte si coroana Spaniei şi pe aceea a Austriei. Ceea ce însemna ruperea "echilibrului puterii", trecerea Flandrei în stăpânirea Spaniei, adică tot ceea ce provoca spaima Angliei de un secol încoace. Aplicând jocul de-a balanţa, care urma să devină metoda favorită a politicii sale externe, ea îşi părăsi aliaţii, care fură bătuţi de francezi la Denain (1712).

VI. Tratatul semnat la Utrecht în 1713 avea să fie aspru atacat de whigi, dar nu era un tratat

251 Eugen de Savoia (1663—1736) – celebru general de origine franceză, în serviciul Imperiului habsburgic.

163

rău. Împăratul pierdea orice speranţă de reconstituire a imperiului lui Carol Quintul, Ludovic al XIV-lea aceea de a reuni cele două coroane. Anglia obţinea în Mediterana două baze importante: Gibraltarul şi portul Mahon din insula Minorca. Îşi mărea imperiul cu Terra-Nova şi Golful Hudson, pe care i le ceda Franţa. În sfârşit, neputând smulge Spaniei acel imens teritoriu colonial pe care de atâta vreme îl râvneau negustorii englezi, ea obţinea acolo o serie de privilegii. De aici înainte Anglia va avea dreptul să introducă în America de Sud un anumit număr de sclavi. În afară de asta, ea va putea trimite acolo, în fiecare an, o navă încărcată cu produsele sale, ceea ce, prin abuz şi înşelătorie, se va transforma într-o flotă întreagă. În sfârşit, prin tratatul de la Utrecht, Franţa se angaja să nu mai dea azil pretendenţilor englezi (Iacob al III-lea şi fiul său Carol-Eduard). De la acest tratat datează poziţia preponderentă a Angliei în Europa. Îşi slăbise toţi rivalii europeni. Dobândise, chiar şi împotriva Olandei, "şalupă pe urmele acestei nave", supremaţia pe mare, cel puţin temporară. Această ţară mică devenea arbitrul lumii. Pacea de la Utrecht, pe care whigii o socoteau prea favorabilă Franţei, era o pace tipic engleză, destul de suplă ca să nu ducă pe adversar la desperare, destul de aspră ca să îmbogăţească Anglia şi să dezvolte comerţul ei. Ludovic al XIV-lea se dovedise în această întoarcere a norocului un politician modest şi prudent. Sacrificând la timp cuceririle pe care nu le putea apăra, lasă cel puţin frontierele Franţei mai sigure decât le găsise.

VII. Pentru a obţine votarea tratatului de la Utrecht de către Camera Lorzilor, alcătuită în ma-joritate din whigi, regina trebui să dea o adevărată lovitură de stat şi să creeze doisprezece pairi tory, precedent ilustru în istoria constituţională a Angliei. Atât de violente erau pasiunile politice, încât Marlborough, victoriosul general, a fost huiduit pe străzile Londrei. "Arestaţi-l pe hoţ", se striga, căci era acuzat că ar fi încasat comisioane de la furnizorii armatei. Fu nevoit să se refugieze pe continent. Reacţiunea se manifesta pretutindeni. Membri liber-cugetători ai partidului tory se făceau campionii bisericii statornicite şi ameninţau cu prigoana pe non-conformişti. Oxford, prea moderat după gustul partidului său, era dominat de Bolingbroke, Acesta pregătea o lege electorală care, după părerea lui, ar fi permis instalarea partidului tory la putere pentru veşnicie. Dar el lupta împotriva unui adversar mult mai puternic decât partidul whig, şi anume timpul. Regina Ana era bătrână şi se putea prevedea că nu va mai trăi mult. Prudenţa impunea să i se facă curte viitorului rege, George de Hanovra; nu era un lucru uşor pentru miniştrii reginei Ana. Rezultatul a fost că numai whigii i-au făcut curte. Curând deveni evident că, dacă moare regina, vor veni la putere whigii. Ce puteau face miniştrii? Să se înţeleagă cu pretendentul Iacob al III-lea? Niciodată squire-ii tory n-ar fi susţinut un rege catolic. Era o situaţie foarte falsă aceea a unor miniştri legitimişti care ştiu că regele legitim este inacceptabil. Sfârşitul veni cu o repeziciune dramatică. Regina, după o discuţie cu Oxford, în care ea îi ceruse să-i remită bastonul alb, insemnul puterii, avu un atac de apoplexie. În timp ce ea îşi dădea sufletul, avu loc o înfruntare între cele două partide. Marlborough, care se afla la Amiens, recruta soldaţi pentru apărarea cauzei protestante. Bolingbroke, care exercita puterea fără să fi fost învestit în mod oficial, pregătea un guvern legitimist, susţinând că nu-i trebuiau decât şase săptămâni ca să fie gata. Să fie gata pentru ce? Să-l proclame rege pe Iacob al III-lea? Nu s-a mai putut afla, căci Bolingbroke n-a intrat niciodată în Ţara făgăduinţei. "Harley252 a fost alungat marţi, regina a murit duminică – scria Swift; ce lume e lumea în care trăim, şi cum se joacă soarta cu noi!"

VIII. Din Hanovra sosi un suveran ciudat. Bolingbroke, pe care noul rege nici nu voi să-l pri-mească, s-a exilat, din prudenţă, în Franţa. De aci înainte va trăi retras, când la Chanteloup, aproape de Amboise, când în Anglia, unde curând succesorii sâi, considerându-l prea puţin periculos, îi vor îngădui să se întoarcă. Împiedicat să mai intre în Consilii, el îşi făcu cunoscută doctrina prin scrierile sale politice, dintre care una, Regele patriot, a rămas celebră, întrucât a inspirat acţiunile lui George al III-lea şi doctrina lui Disraeli. Bolingbroke apăra în scrierile sale un torysm reînnoit. Se străduia să elibereze partidul său de idei învechite: dreptul divin, nonrezistenţă, dar susţinea că guvernarea unui rege puternic, care se sprijină pe masele populare, poate fi mai favorabilă acestora decât guvernarea unei oligarhii parlamentare. Ce au adus poporului englez marii whigi? "O guvernare veneţiană, finanţe olandeze şi ostilitatea Franţei", avea să răspundă mai târziu, în mod destul de nedrept, Disraeli. Era aproape şi teza lui Bolingbroke. Mai mult decât prin scrierile sale deconcertante, Bolingbroke s-a remarcat prin faptul că a jucat în secolul al XVIII-lea rolul de agent de legătură spirituală între Franţa şi Anglia. La Bolingbroke l-a întâlnit Voltaire pe Pope, pe Swift; la dânsul a făcut cunoştinţă tânărul francez cu instituţiile cărora victoriile lui Marlborough le dăduseră un atât de mare prestigiu în Europa.

252 Robert Harley, conte de Oxford (1661—1724) – om politic tory.

164

IIIEPOCA LUI WALPOLE

I. Mediocritatea însăşi a primilor regi hanovrieni le conferă importanţa lor istorică. Fiindcă ea desăvârşeşte transformarea monarhiei britanice într-o monarhie parlamentară. Pe capul acestor regi străini, coroana nu va mai stârni vreme de mai bine de un secol adânca pietate a supuşilor. A mai vorbi de aci înainte de dreptul divin ar fi fost ridicol. George I era desigur strănepotul lui Iacob I, dar în clipa urcării sale pe tron se aflau numeroşi alţi prinţi care ar fi avut mai multe drepturi decât el la tronul Angliei dacă Actul de Succesiune253 n-ar fi dat parlamentului posibilitatea să aleagă dintre membrii familiei regale. Dacă domnea el, faptul se datora consimţământului liber al naţiunii. Originea sa engleză nu lăsase nici o urmă în sufletul acestui german. Dacă ar fi trebuit să aleagă între Regatul Angliei şi Electoratul Hanovrei, ar fi preferat pe acesta din urmă. El îşi iubea mica sa capitală din Hanovra, micul său Versailles (care se numea Herren-hausen), mica sa armată. Totuşi, o tragedie conjugală s-ar fi cuvenit să-i întunece amintirile din Hanovra. Îşi repudiase soţia, pe Sofia-Doroteea, pentru adulterul comis cu suedezul Koenigsmark, care fusese sugrumat, după cât se spunea, şi îngropat sub o duşumea din castel. După această dramă, prinţesa deveni prizonieră de stat. George I se consolase cu amante care completau spiritul lor greoi cu un farmec fizic robust. Orice femeie era bună, numai să se învoiască şi să fie grasă. Astfel încât cele ce doreau să-i placă se umflau cât puteau mai bine. Populaţia din Hanovra le suportase pentru că nu atingeau prea mult vistieria. Când haremul noului rege sosi în Anglia, stârni mai mult haz decât indignare. Una din femei era slabă, alta enormă. Fură poreclite "prăjina şi elefantul". În ochii suitei germane a lui George I, Anglia nu era decât ţara în care aveai să te îmbogăţeşti. De una din favoritele lui, Walpole spunea că pentru un şiling în plus ar fi vândut şi onoarea regelui. Nimeni din suita lui nu ştia engleza şi singura limbă cunoscută şi de curte şi de guvern era latina. Mentiris impudentissime254, se auzea strigându-se pe culoarele palatului. Ar putea surprinde că naţiunea şi-a dat consimţământul la această farsă. Whigii au făcut posibil acest miracol pentru că aveau nevoie de hanovrian. Fără el, n-ar fi avut decât un regat fără rege; fără ei, el n-ar fi fost decât un rege fără regat. George I venise în baza unei convenţii destul de absurde, dar de acceptarea acestei convenţii depindea pacea internă.

II. În momentul urcării sale pe tron, regele George era trecut de cincizeci de ani. El nu-şi mai putea ieşi din obiceiuri, iar ideile sale erau rutinare. Pentru orice treburi în afară de cele germane se bizuia pe miniştrii englezi. Abia cunoştea constituţia şi legile noului său regat. Cum, pe deasupra, nu cunoştea nici limba engleză, în scurtă vreme încetă să mai participe la şedinţele Consiliului de cabinet. Din această împrejurare fortuită avea să se nască o formă de guvernământ destinată unei existenţe îndelungate: un cabinet răspunzător în faţa Camerei Comunelor. Înaintea lui George I, ideea responsabilităţii ministeriale nu putuse prinde viaţă deoarece, regele participând la dezbateri, deciziile Consiliului erau presupuse a fi totodată şi ale sale. De altminterea, deseori miniştrii erau aleşi de rege din ambele partide, ceea ce făcea imposibilă o responsabilitate colectivă. O dată cu hanovrienii începe o lungă perioadă de guvernare exercitată exclusiv de whigi. La înscăunarea casei de Hanovra whigii au redus la neputinţă partidul tory, exilându-l pe Bolingbroke pentru câteva luni şi trimiţându-l pe Oxford la Turn, unde a stat doi ani. Apoi îşi consolidară poziţia în Camera Comunelor manevrând cu târgurile putrede255 şi corupând pe alegători. Siguri de aici înainte de sprijinul Camerei Comunelor, prelungiră durata mandatului parlamentar de la trei la şapte ani (lege modificată în 1911, când durata mandatului a fost redusă la cinci ani).

III. Cât despre cabinet, grup de miniştri solidar responsabil în faţa Camerei Comunelor, va fi, ca toate instituţiile britanice, nu un concept apriori, ci opera timpului, a hazardului, a compromisului şi a bunului-simţ. Cabinetul nu-i decât un grup de consilieri particulari şi miniştrii nici nu au alt titlu oficial. Nimeni nu se gândeşte la crearea unui post de prim-ministru; parlamentului îi este groază şi.

253 Act of Settlement – vezi Cartea a VI-a, cap. I. § X.254 Minţi cu neruşinare (în limba latină).255 Târgurile sau burgurile putrede erau numite înainte de reforma electorală din 1832 localităţile care aveau dreptul de a trimite un deputat în parlament, deşi numărul alegătorilor din cuprinsul lor era foarte mic, astfel că voturile acestora puteau fi uşor cumpărate.

165

de cuvânt şi de idee, dar, regele necunoscând limbe şi nemaiputând prezida Consiliul, e foarte necesar ca unul dintre miniştri să-l înlocuiască. S-a întâmplat ca acest ministru, Walpole, să fie un maestru in arta guvernării. Colegii săi se obişnuiră să-i recunoască autoritatea. El însuşi admite că deţine această autoritate în baza acordului cu majoritatea Camerei Comunelor şi se retrage, contrar tuturor precedentelor, când pierde încrederea nu a regelui, ci a Camerei. Retragerea aceasta constituie în ochii regelui o încălcare a prerogativelor coroanei şi ceilalţi miniştri nu se retrag şi ei o dată cu Walpole. Multă vreme încă regele va putea menţine în Consiliu miniştri care nu fac parte din echipa primului ministru. Abia o dată cu Pitt-junior oficiul de prim-ministru va începe să semene cu ceea ce este astăzi şi va trebui să se aştepte până în secolul al XX-lea pentru ca titlul şi instituţia să fie oficial recunoscute.

IV. Începutul erei walpoliene nu coincide exact cu aceea a domniei. Un prim-ministru whig (Stanhope-Townshend) reprimă cu succes o răscoală a partizanilor lui Iacob din 1715, dar guvernul acesta comite erori care în scurtă vreme i-aduc pieirea:

a) Pentru a asigura stabilitatea whigilor atât în Camera Lorzilor cât şi în Camera Comunelor, propune să se limiteze dreptul regelui de a numi noi pairi; măsura era primejdioasă, căci i-ar fi făcut pe lorzi complet independenţi de coroană şi de ţară, ar fi făcut posibil accesul la rangul de pair "numai prin intermediul unui coşciug" şi ar fi pregătit terenul pentru conflicte fără ieşire între cele două camere. Walpole combătu această măsură şi reuşi să obţină respingerea ei.

b) În 1720 izbucni un mare scandal financiar: South Sea Bubble discredită o întreagă generaţie de oameni de stat. O companie a mărilor de Sud primise în 1711 monopolul comerţului britanic cu America de Sud. Apoi conducătorii ei oferiseră să ia în sarcina lor întreaga datorie de stat în schimbul unor anumite concesii şi anuităţi. În ce putea consta beneficiul lor? Împrumutau cu dobânzi mai mici decât statul şi se gândeau să dea creditorilor acestuia, în schimbul titlurilor lor de creanţă, acţiuni ale societăţii la cursul zilei. (Or, de la 121 1/2 la începutul anului, acţiunile se urcaseră în iulie până la 1000.) Această febră a speculaţiei, analogă aceleia care pusese stăpânire pe Franţa (sistemul lui Law) în aceeaşi epocă, se sfârşi tot atât de repede pe cât se propagase. În august acţiunile au scăzut la 135. Mii de englezi s-au ruinat. Ancheta a dovedit că unii miniştri, printre care şi cancelarul finanţelor, fuseseră cumpăraţi. Walpole însuşi speculase cu succes şi vânduse acţiunile sale la preţul maxim, dar, prin discursurile sale, vestise primejdia. Aşa cum s-a întâmplat mai târziu şi în Franţa, în urma scandalului Panama, unii tineri se văzură deodată ajunşi la putere în urma falimentului şi imprudenţei celor mai vârstnici. Acesta a fost şi cazul lui Walpole după South Sea Bubble. A fost lăudată înţelepciunea cuvântărilor sale şi invidiată comportarea sa. Şi astfel a devenit prim-lord al vistieriei şi cancelar al finanţelor. Va purta aceste titluri timp de douăzeci şi unu de ani, dar de fapt va exercita funcţia de prim-ministru.

V. Sir Robert Walpole a fost unul dintre cei mai mari miniştri englezi, deşi îi erau străine toate atributele măreţiei. Fiu al unui squire din Norfolk, avea gusturile şi manierele unui proprietar de la ţară. Când primea scrisori, le deschidea mai întâi pe acelea venite de la pădurarul său şi apoi pe cele ale colegilor. Detesta muzica. Îi plăcea curtoazia, îi plăceau mesele însufleţite şi putea să susţină o conversaţie de patru ore cu regele George într-o latinească aproximativă. Cinic, nu se temea de nimic mai mult ca de discursurile înălţătoare şi râdea de adversari când se lăudau cu patriotismul lor. Detesta doctrinele, campaniile şi se ferea de toţi acei care ar fi vrut să-i dicteze conduita după cărţile de istorie. Administra treburile de stat aşa cum un bun negustor şi le administrează zi de zi pe-ale sale. Lucra într-un mod atât de abil, că părea a nu face nimic, deşi, de fapt, el făcea totul. Marele său principiu era: quieta non movere, adică să fie lăsaţi în pace câinii care dorm. Nu credea în fidelitatea partizanilor: "Sfătuiesc pe tinerii mei colegi să nu spună niciodată totdeauna". I s-a reproşat că a spus odată: "Fiecare om are un preţ", dar el spusese: "Fiecare din aceşti oameni are un preţ", vorbind de nişte adversari despre care afirmaţia era adevărată. "Guverna prin corupţie – spune Macaulay –, deoarece în epoca lui era imposibil să guvernezi altfel".

VI. Walpole nu a propus naţiunii sale nici un plan, nici un program, dar "bunul său simţ atingea genialitatea". În timpul celor douăzeci de ani cât a stat la putere, sistemul sau politic a fost simplu: era de părere că un stat slab trebuie să se ferească de aventuri şi că, pentru a consolida o dinastie fără prestigiu, datoria sa era să câştige timp. Căută deci să menţină pacea prin înţelegere cu Franţa, să reducă impozitele, să evite unirea bisericii Angliei cu partizanii lui Iacob şi, în sfârşit, să-i oprească pe tory de a ajunge la putere. Ţelurile acestea erau poate lipsite de măreţie, dar, realizându-le, el oferi ţării sale câţiva ani de prosperitate fără seamăn. Graţie lui, luptele dintre

166

partide şi-au pierdut caracterul sălbatic pe care-l avuseseră atâta vreme. Când, în cele din urmă, va cădea de la putere, el se va lăsa învins "de oameni cărora i-ar fi fost uşor să le taie capetele". Deoarece privea politica cu scepticism şi speţa umană cu respect, cât timp a avut puterea în mână a făcut cât mai puţin rău cu putinţă, dar lipsa lui de entuziasm n-a fost pe placul celor cu inima tânără şi plină de ardoare.

VII. Pacifismul lui Walpole în politica internaţională a fost servit de împrejurări. Tratatul de la Utrecht nu provocase asemenea răni în amorul propriu care să ceară revanşe zadarnice şi crude. Epoca războaielor religioase trecuse şi epoca războaielor naţionale nu venise încă. Vreme de douăzeci şi cinci de ani, de teama Spaniei, pe care ciudatul Alberoni143 o reînviase, miniştrii francezi Dubois şi Fleury au căutat alianţa cu Anglia. Coalizate, Franţa şi Anglia au fost aproape totdeauna, în tot cursul istoriei, invincibile. Ele au menţinut atunci o pace relativă. Principiul non-intervenţiei pe continent nu putea fi aplicat fără rezerve de Walpole, ai cărui suverani aveau interese hanovriene în Europa, iar alegătorii interese comerciale în coloniile spaniole. "Politica mea – va spune el ca un om prudent – este să nu mă las încătuşat de nici un angajament atâta timp cât ne vom putea permite".

VIII. În vara anului 1727, George I muri de o apoplexie. S-ar fi putut crede că Walpole va cădea în dizgraţie. Prinţul de Wales nu se înţelesese niciodată cu tatăl său; devenind George al II-lea, părea probabil că va dori să-i schimbe pe miniştri. Dar în scurtă vreme curtenii avură surpriza de a-l vedea pe sir Robert bucurându-se la curte de o consideraţie mai mare ca oricând. Şi noul rege nu era totuşi uşor de atras. Avar, meschin, metodic până la manie, aştepta în fiece seară, cu ceasul în mână, clipa când să se ducă la amanta sa, pentru că voia să fie la dânsa la ora nouă precis. Dovedise în viaţă oarecare curaj fizic, "dar era – spunea Walpole – cel mai mare poltron politic care a purtat vreodată o coroană pe cap". Din fericire pentru ministru şi pentru ţară, George al II-lea se lăsa condus de regina Carolina, "femeie inteligentă, cultivată, stoică şi mai ales răbdătoare". Asculta, fără să obosească, şapte-opt ore pe zi torentul de cuvinte al bietului rege, care vorbea cu emfază despre război sau despre genealogie. Singura compensaţie pe care o avea regina în schimbul acestei nesfârşite plictiseli era că ea guverna ţara şi că putea să-l susţină pe scumpul ei sir Robert. Mulţumită acestui sprijin, Walpole se menţinu la putere. Singura mare furtună din timpul ministeriatului său a fost extraordinara revoltă a opiniei publice împotriva legii impozitului indirect. Era vorba pur şi simplu de un drept de vamă internă asupra comerţului de tutun şi vin. Ţara se supără atât de tare "de parcă Walpole ar fi vrut să abolească Marea Cartă". Londra urla: "Nu vrem sclavie, nu vrem impozite indirecte, nu vrem saboţi de lemn!" Saboţii aceştia de lemn îi obsedau pe englezi încă de pe vremea lui sir John Fortescue. Walpole, care avea de o mie de ori dreptate, socoti că treaba nu merită vărsare de sânge. "Hărmălaia asta nu va ţine prea mult", spuse el. S-a afirmat despre guvernarea whigilor că era o oligarhie temperată de răscoale. În realitate însă ajungea şi numai ameninţarea cu răscoala. În seara când Walpole a cedat, Londra a fost iluminată ca de sărbătoare. Dar ministrul a rămas la putere.

IX. După douăzeci de ani de destindere, marele pacifist sfârşi prin a fi constrâns la război. Şovinismul comercial creştea. Sub pavăza tratatului care-i dăduse Angliei dreptul de a introduce sclavi în coloniile spaniole şi de a trimite acolo o navă în fiecare an, fusese organizată o întreagă contrabandă. Unica navă era însoţită de o flotilă, care după fiecare escală sub pretextul aprovizionării cu alimente, se umplea de mărfuri noi. Serviciile spaniole de coastă, furioase, percheziţionau toate navele engleze. Opoziţia se servea de aceste "atrocităţi" pentru a ataca inerţia lui Walpole şi ceea ce numea ea "furia negocierilor". Un oarecare căpitan Jenkins a venit la bara Camerei Comunelor să relateze cum bricul său, Rebecca, a fost controlat de spanioli, cum i-au tăiat o ureche şi cum "şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu şi cauza sa patriei". Pentru a pune capăt acestor tulburări, Walpole încheie cu spaniolii o convenţie echitabilă. Ea fu înfierată de un tânăr parlamentar, William Pitt, ca dezonorantă. Adevărul era că adversarii ministrului doreau război cu Spania, nu fără gândul ascuns de a-i răpi acesteia coloniile. "Va fi războiul vostru – le-a spus Walpole în 1739, când a trebuit să-l accepte – şi, din partea mea, să vă fie de bine".

X. Acest "război pentru urechea lui Jenkins" a fost, aşa cum a prevăzut Walpole, un război greu. Opoziţia, care-l ceruse, refuza guvernului mijloacele necesare pentru a-l câştiga. "Sir Robert

143 Giulio Alberoni (1664—1752) – cardinal de origine italiană, devenit principalul ministru al regelui Spaniei, între 1714 şi 1719. Textul original e posibil să cuprindă o greşeală: Alberoni n-a fost un personaj "ciudat" (étrange), ci a fost un "străin" (étranger) la curtea Spaniei.

167

vrea să aibă o armată, nu vrea război şi nu poate avea pace". Ministrul, bolnav de litiază, epuizat, învins în Camera Comunelor în urma sprijinului acordat adversarilor săi de către deputaţii scoţieni şi de cei din Cornwall, îşi dădu în sfârşit demisia şi trecu în Camera Lorzilor cu titlul de lord Orford. Plecarea sa dădu loc unei ciudate manifestaţii împotriva oficiului de prim-ministru. Treizeci şi unu de pairi formulară un protest în care arătau că acest titlu, nefiind prevăzut de legile engleze, nu era compatibil cu constituţia ţării. Pitt avea să recunoască mai târziu că fusese nedrept faţă de Walpole şi avea să-l laude pe acest înţelept şi excelent ministru. Dar, "înţeleptul şi excelentul ministru" îşi terminase opera. Graţie unei lungi perioade de calm, el a ajutat dinastia să prindă rădăcini şi a dus la îmbogăţirea ţării. Această bogăţie însăşi cerea oameni noi. Anglia, avidă de cuceriri, râvnea la un imperiu. Ea nu mai dorea acum pacea, bunul-simţ, nici măcar fericirea, ci ştiri despre victorii, lista oraşelor cucerite, succese şi aventuri. Vremea lui Walpole trecuse.

XI. O dată cu Walpole se eclipsară două din ideile sale favorite: cabinetul omogen şi alianţa cu Franţa. Miniştrii whig care au urmat lui Walpole (Carteret, cei doi Pelham) luară în cabinetul lor câţiva tory pentru a termina cu "aceste nefericite deosebiri de partid". Se redeschidea astfel o dezbatere (care nici peste două sute de ani nu va fi luat încă sfârşit) cu privire la statul totalitar şi statul parlamentar. Carteret, bărbat de o reală valoare şi străin de orice josnicie, nu se putu menţine. Dispreţuind corupţia practicată de Walpole, el lăsă să se înţeleagă că-l interesa numai politica în stil mare şi nu voia să-şi piardă timpul ocupându-se de posturi şi de beneficii. Cei care voiau posturi şi beneficii "se adresară unor oameni care aveau mai mult timp". Contrar maximelor lui Walpole, Carteret se angajă în treburile continentale. Împăratul Carol al Vl-lea îi lăsase moştenire fiicei sale Maria-Tereza, prin Pragmatica sancţiune, toate statele sale (Europa centrală, Belgia, Italia). O asemenea succesiune avea să trezească invidii. La moartea lui Carol, Frederic al II-lea al Prusiei pretinse Silezia. Care erau drepturile lui? "Trupe mereu împrospătate, vistierie plină de aur şi un suflet avid". Anglia, legată fără voia ei, prin dinastia sa, de interesele Hanovrei, luă poziţie îm-potriva Prusiei şi în favoarea Austriei; Franţa, ostilă Austriei prin tradiţie, se aruncă şi ea în această încăierare. Curând, întocmai ca în duelurile de altădată, "secunzii" sfârşiră prin a se bate. În mai 1744 izbucni războiul între Franţa şi Anglia; în iunie, tânărul pretendent Carol-Eduard, nepotul lui Iacob al II-lea, sosit din Franţa, debarcă în Scoţia.

XII. Regăsi acolo, o dată mai mult, uimitoarea fidelitate a highlander-ilor144 faţă de familia sa; şi o dată mai mult se vădi că scoţienii sunt cei mai buni soldaţi ai insulei. Cu şase mii de oameni Carol-Eduard putu intra în Anglia şi înainta până la Derby. Dacă ar fi fost ajutat de o răscoală engleză, ar fi putut să readucă pe tron, în persoana sa, dinastia Stuart, ceea ce ar fi fost punctul de plecare al unor mari tulburări. Dar lucrurile dovediră uluitoarea indiferenţă a populaţiei engleze faţă de acest diferend dinastic. Câteva mii de munteni fuseseră de ajuns pentru a invada Anglia; o mică armată rechemată de pe continent fu de ajuns să salveze Londra şi Carol-Eduard bătu în retragere. În Flandra războiul luă o întorsătură favorabilă pentru Franţa. Scăpând de ameninţarea austriacă în urma victoriei lui Frederic al Prusiei, mareşalul de Saxa obţinu la Fontenoy o victorie strălucită asupra Angliei (1745), o victorie a artileriştilor. Dacă Anglia n-ar fi fost stăpâna mării, dacă corsarii ei n-ar fi ruinat comerţul francez şi dacă protestanţii nu l-ar fi alungat pe Carol-Eduard, Ludovic al XV-lea ar fi putut nutri mari speranţe. Dar în aprilie 1746, Carol-Eduard, învins la Culloden, fugi în Franţa şi muntenii fură aduşi în sfârşit la supunere, nu fără brutalitate. Curind regimentele recrutate în Highlands (Black Watch-Gordon Highlanders) aveau să fie printre cele mai viteze şi loiale din regat.

XIII. Din 1740 până în 1748, Anglia şi Franţa fură în stare de război nu numai în Europa, ci şi în Canada şi India. Stăpâni ai Canadei, francezii doreau să ocupe văile Ohio şi Mississippi, ceea ce ar fi despărţit de hinterlandul lor coloniile de pe coastă. În India cele două companii rivale întreţineau mici armate pe care le puneau în serviciul prinţilor indigeni ori de câte ori întrezăreau vreo şansă de a-şi mări teritoriul. Aici se ciocniră doi oameni mari, francezul Dupleix şi englezul Clive. Dupleix ieşi învingător la început şi luă în stăpânire oraşul englez Madras. Când s-a încheiat tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748), trebui să-l restituie. Dar pacea n-a împiedicat companiile rivale să continue lupta, sub pretextul sprijinirii suveranilor locali. Clive, cu toată extrema sa tinereţe şi numărul mic al soldaţilor săi, obţinu strălucite victorii asupra suveranilor indigeni. Prin apărarea sa la Arcot (1751) şi mai târziu prin bătălia de la Plassey (1757), el puse bazele unui imperiu englez în India. Averea sa personală şi teritoriul Companiei Indiilor orientale crescură în mod uluitor. Englezii descoperiră în

144 Locuitori din Highlands, părţile muntoase, de nord, ale Scoţiei.

168

India comori comparabile cu acelea pe care le-au adus odinioară spaniolii din America de Sud. Prinţii indieni, ca să câştige bunăvoinţa cuceritorilor, îi umplură de aur şi pietre preţioase. Averile câştigate în India vor juca de aci înainte un rol capital în alegerile engleze.

XIV. Pacea de la Aix-la-Chapelle (1748) nu satisfăcu pe nimeni. Aşa cum se întâmpla de multă vreme, de fiecare dată când se termina un război între Franţa şi Anglia, fiecare dintre cei doi adver-sari trebuia să restituie ce-a cucerit, pentru că celălalt deţinea gajuri preţioase. Pentru a obţine retragerea trupelor franceze care puseseră stăpânire pe Flandra, guvernul englez trebui să evacueze insula Cap-Breton, care domina Canada. În India şi Canada conflictele franco-engleze nu s-au încheiat. Nici una dintre marile puteri europene nu accepta harta lumii aşa cum era. Toate vechile sisteme de alianţă erau pe ducă... Franţa şi Austria se întrebau dacă duşmănia lor tradiţională era într-adevăr justificată prin reale opoziţii de interese sau dacă, dimpotrivă, progresele realizate de Prusia nu constituiau pentru amândouă un pericol comun şi de temut. Franţa şi Anglia începeau să înţeleagă că nu vor cunoaşte o pace durabilă atâta timp cât nu va fi reglementată între ele problema supremaţiei pe mare şi a coloniilor.

IVSTAREA MORAVURILOR

(1700—1750)

I. Niciodată Anglia nu avusese în Europa un prestigiu mai vast. Succesul armatelor sale, prudenţa revoluţiei sale inspirau celorlalte popoare o dorinţă respectuoasă de a-i studia ideile şi instituţiile. Filozoful whigilor, John Locke, avea să devină maestrul tuturor filozofilor europeni. Scopul său era să opună dreptului divin al dinastiei Stuart ceea ce el numea dreptul natural. Pe când Hobbes socoteşte omul în starea lui naturală drept o brută periculoasă şi deduce din caracterul rău al speciei necesitatea unui stat puternic, sau Leviathan, Locke arată că şi în starea lui naturală omul, fiinţă raţională, respectă nişte legi, care sunt legile moralei. Pentru Hobbes, contractul dintre suveran şi supuşii săi le este impus acestora de însăşi slăbiciunea lor; în ochii lui Locke, e un contract făcut în mod liber de nişte oameni liberi care au dreptul să-şi impună condi-ţiile. Un teolog ar putea spune că Hobbes crede în păcatul originar şi că Locke neagă această doctrină. Din optimismul oficial al lui Locke avea să ia naştere Contractul social al lui Rousseau, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului şi Declaraţia de independenţă americană. Spiritul raţionalist, anti-istoric al secolului al XVIII-lea e datorat în mare parte eseurilor şi tratatelor lui John Locke.

II. S-ar putea isca întrebarea cum se face că orăşeni şi ţărani englezi, pe care filozofia la modă îi învăţa că s-au născut liberi, au acceptat atât de uşor autoritatea unei aristocraţii agrare care nu poseda, ca odinioară cavalerii feudali, o forţă militară. Mai întâi, englezul dă mai multă importanţă realităţilor concrete decât drepturilor abstracte; Locke a avut o influenţă mai profundă în Franţa decât în Anglia pentru că ideile se bucură de mai multă consideraţie şi au mai multă putere în Franţa. Apoi englezii de pe vremea lui Locke nu aveau motive grave de nemulţumire. Ei vedeau că instituţiile locale, cu toate nedreptăţile inevitabile, erau eficiente şi suportabile. Judecătorul de pace, mai totdeauna squire-ul domeniului local, dădea mai multă mlădiere legilor votate de parlament; era şi silit să facă asta: cum ar fi putut să le aplice fără consimţământul parohii lor atunci când singura sa poliţie era exercitată de acei constables din sat? Slăbiciunea sa părea o garanţie a relativei sale echităţi. Nu încape îndoială că legile penale erau de o asprime arhaică, fără rost şi crudă. Braconierii şi vagabonzii erau trataţi ca nişte criminali primejdioşi. Dar proprietarii locuiau pe pământurile lor şi respectau pe fermierul cinstit. Competent în agricultură, squire-ul englez muncea pe domeniul său printre văcarii şi păstorii săi. Sportul trezea un interes tot atât de viu la omul din popor ca şi printre lorzi. "Ducele juca cricket cu grădinarul său". Legăturile personale înlocuiau le-găturile administrative. Anglia secolului al XVIII-lea nu-i numai "o aristocraţie temperată de răs-coale", ea e şi o oligarhie temperată de familiaritate.

III. Negustorii şi burghezii, atât de des umiliţi pe continent, îşi păstrează în Anglia toată mândria lor. Nobilii şi oamenii de rând se ocupă de aceleaşi afaceri; se încheie căsătorii între familiile lor. Am mai semnalat această revoluţie, cea mai dificilă din toate şi care în Anglia datează

169

de câteva secole. Rămâne un martor al ei, care este limbajul. "De câteva secole – scrie Tocqueville145 – cuvântul gentilom şi-a schimbat în întregime sensul în Anglia şi cuvântul om de rând nici nu mai există. Ar fi fost imposibil să se traducă literalmente în engleză versul acesta din Tartuffe, pe care Molière l-a scris în 1664: «Şi aşa cum îl vezi e un bun gentilom». Cine vrea să facă şi o altă aplicare a ştiinţei lingvistice la ştiinţa istoriei să urmărească de-a lungul timpului şi al spa-ţiului destinul acestui cuvânt: gentlemen, al cărui părinte este cuvântul francez gentilhomme. Se va vedea cum în Anglia semnificaţia lui se lărgeşte pe măsură ce distanţa dintre categoriile sociale se micşorează. În fiecare secol cuvântul se aplică unor oameni aflaţi din ce în ce mai jos pe scara socială. În Franţa, gentilhomme a rămas tot timpul strâns legat de sensul său primitiv. A fost păstrat intact cuvântul care era folosit pentru a desemna pe membrii castei, pentru că a fost păstrată casta însăşi, separată de restul societăţii, cum fusese din totdeauna".

IV. Persoana squire-ului, îmbrăcat în haine cu nasturi de argint, cu perucă, cu echipajul său de vânătoare, cu banca rezervată în biserică, în care dormitează, toate acestea, chiar în ochii ţăranilor, fac parte necesară din decorul vieţii. Abia după revoluţia industrială, masele, transplantate în alt mediu, vor înceta să admită un parlament compus din squire-i ca un fenomen natural. La începutul secolului se vor mulţumi să găsească o anumită identitate de moravuri între cel ce locuieşte pe un domeniu şi cel ce locuieşte într-o cocioabă. Squire-ul acesta e un ţăran; înjură ca ţăranii, la nevoie bea împreună cu ei; în ziua alegerilor, aceştia îi insultă fiul, aruncă în el cu noroi, apoi îl aclamă. "Luptele electorale sunt un sport naţional, tot aşa de popular, ba încă şi mai popular decât cursele de cai". Omul de la ţară de pe vremea aceea nu-i prea nenorocit. E bine hrănit, duce aceeaşi viaţă ca strămoşii săi şi, de fapt, nici nu cunoaşte alta; satul rămâne universul său. Chiar şi în oraşe, ucenicul e considerat de numeroşi negustori şi meşteşugari ca un membru al familiei. "Poporul de jos – scrie un călător elveţian – nu are nevoie în Anglia de o descriere deosebită; în cea mai mare parte a cazurilor mi se pare că se confundă cu întreaga naţiune. Are aproape aceleaşi bucurii ca şi nobilii, negustorii şi clerul, aceleaşi virtuţi şi chiar aceleaşi vicii". În a doua jumătate a secolului, echilibrul acesta e distrus prin dezvoltarea maşinismului şi prin emigrarea spre oraşe.

V. Stabilităţii formelor sociale îi corespunde în secolul al XVIII-lea stabilitatea formelor literare. Clasicismul este în vremea aceea o biserică ai cărei sfinţi părinţi sunt Horaţiu şi Boileau. Marele poet al timpului, Pope, compune un poem în genul poemului Strana146 (pe care-l intitulează Dunciada), epistole şi satire, într-o formă tradiţională şi, de altfel, admirabilă. Se simte că e obsedat de Boileau. Mai originali, prin urmare mai englezi, Swift şi Daniel Defoe dau două din cele mai desăvârşite povestiri în proză pe care le-a produs literatura tuturor timpurilor: Călătoriile lui Guliver şi Robinson Crusoe. În paginile revistelor Tatler şi Spectator147, Steele şi Addison impun eseului englez forma pe care o va păstra multă vreme. Arta nu este mai puţin clasică decât literatura. Graţia, simplitatea liniei sunt caracterele esenţiale ale ceramicei lui Wedgwood, ale mobilelor Chippendale şi Sheraton, ale caselor în stilul Adam148. Mari pictori englezi: Gainsborough, Romney, Reynolds, continuă în familiile aristocratice (ca la familia Spencer) galeriile de portrete începute de Holbein şi Van Dyck. Haendel, venind în 1710 din Hanovra, unde era Kapellmeister, devine în Anglia compozitor de oratorii biblice pentru că acesta era tipul de opere la modă atunci şi, în 1742, i se cântă la Dublin oratoriul Messia. În anul precedent (1741), Garrick debutase în Richard al III-lea al lui Shakespeare, afişul descriindu-l, fără a-l numi, "un gentlemen care n-a apărut încă pe scenă". Acest mare actor era şi un ora mare, "primul din lume — va spune Johnson149 – prin strălucita lui conversaţie". În acest nou secol al lui Augustus, pictori, muzicieni, actori, scriitori, oameni politici formează o adevărată "societate" care, în fiecare zi, se întâlneşte în Coffee Houses, în localuri în care se bea cacao, şi în cluburi. Atunci iau naştere cele mai celebre cluburi: Kit-Kat, Beafsteack Club, October Club. Addison le descrie, cu o fermecătoare gravitate, în Scrisoarea numărul IX din Spectator.

145 Alexis de Tocqueville (1805—1859) – diplomat şi publicist francez.146 Le Lutrin – poem eroicomic al lui Boileau.147 Reviste satirice, editate de Richard Steele (1672—1720) şi Joseph Addison (1672—1719), prin care aceştia au pus bazele jurnalisticii literare.148 Numit astfel după fraţii Robert (1728—1792) şi James Adam (1730—1794), arhitecţi care au dezvoltat în Anglia un stil de factură neoclasică.149 Samuel Johnson (1709—1784) – reputat şi foarte influent scriitor, cu un vast şi multilateral câmp de activitate.

170

VI. Spiritul de conversaţie se formează în cafenele şi cluburi, care joacă în Anglia rolul pe care l-au avut în Franţa saloanele, dar gustul lor este mai primitiv. Dacă epoca are o latură Gainsborough-Reynolds, are însă şi o latură Hogarth. "Plăcerile cele mai obişnuite ale englezilor – spune călătorul nostru elveţian – sau cel puţin ale locuitorilor din Londra, constau din vin, femei, jocuri de noroc, într-un cuvânt: desfrâul. Ei nu caută fineţea, în orice caz nu în ce priveşte vinul şi femeile, pe care le place să le consume împreună, dar nu cu prea mare rafinament şi fără să se distreze prea mult; s-ar spune că nu beau decât ca să bea. Ei vor ca şi curtezanele lor să bea şi se îndârjesc dacă vreuna se opune". De la tratatul Methuen150, clasele avute abuzează de vinul de Porto. Bolingbroke, Carteret, Walpole sunt mari băutori, de o sticlă, de două, de trei, căci astfel se clasificau atunci oamenii de stat. Un ministru nu se ruşinează să se prezinte beat în faţa reginei, un squire să se îmbete în faţa fiicei sale. Poporul bea gin; în 1714 se distilează două milioane de galloni151, iar în 1735 cinci milioane.

VII. O dată cu beţia se răspândeşte şi violenţa, cu atât mai primejdioasă cu cât nu există poliţie, iar armata a fost redusă în urma tratatului de la Utrecht la opt mii de oameni pentru întreaga Mare Britanie. Pe străzile Londrei, o bandă de tineri scandalagii de soi, Mohocks-ii, molestează pe trecători. Pe drumuri, care sunt adevărate mlaştini, hoţi călări devalizează pe călători. Cam prin 1725 nu se vorbea la Londra decât de Jack Sheppard, un fel de Al Capone al secolului al XVIII-lea. Acest tâlhar de drumul mare era popular; nu-i ataca decât pe cei bogaţi, le lua banii cu maniere de gentilom, apoi îi cheltuia cu generozitate. Când banditul a traversat pentru ultima oară străzile Londrei, făcând drumul de la închisoarea Newgate la spânzurătoarea din car-tierul Tybum, s-a format un fel de cortegiu triumfal. Viaţa acestui hoţ i-a inspirat poetului John Gay o pastorală comică, parodie a operei italiene, a cărei acţiune s-ar fi petrecut în închisoarea Newgate, descrisă, spre uimirea publicului, drept un loc unde puşcăriaşii erau trataţi de temniceri ca nişte mari seniori, cu condiţia să aibă bani. Piesa lui Gay, Beggar's Opera152 stârni furori. Vioaie, sprintenă, cinică, brutală, Opera de trei parale este, ca şi Nunta lui Figaro, una din acele lucrări care-şi datorează celebritatea atât reuşitei sale estetice cât şi importanţei sale istorice. Ea zugrăveşte o societate imorală, care nu-i poate stăpâni pe bandiţi şi care, din cauza unei rămăşiţe de sălbăticie, îi admiră.

VIII. Un alt mare viciu al timpului îl constituie jocurile de noroc. În toate cluburile, ca şi în cercurile de femei se juca. Într-o singură noapte o femeie îşi pierde bijuteriile şi proprietăţile. Whist-ul, care până atunci fusese mai ales un joc al pastorilor protestanţi, ajunge la modă. Erau şi profesori care-l predau, o guinee153 pentru o lecţie. Cei care nu jucau cărţi făceau speculă. Pofta de câştig era atât de mare, încât escrocii nu duceau lipsă de victime. Financiari veroşi înfinţau societăţi cu scopuri din cele mai absurde. Unul dintre aceştia merse până acolo încât pretinse două guinee de cap pentru o operaţie al cărei secret nu-l putea divulga decât după sub-scripţie. Într-o singură zi strânse două sute de guinee, sumă cu care fugi. Era un climat prielnic pentru extravagantele afacerii South Sea Bubble.

IX. Băutura, jocul, intrigile amoroase erau pricina unor certuri care adesea se terminau prin dueluri. Oamenii se băteau pretutindeni, în sălile de bal, în Coffee Houses, până şi pe culoarele tea-trelor. Obiceiul de a ucide un om pentru un cuvânt a dispărut abia pe la sfârşitul secolului. În 1775 "ticălosul lord" Byron154 avea să-l mai ucidă, într-o luptă din cele mai nebuneşti, pe unchiul Mariei Chaworth. Totuşi, din 1730 duelul tindea să dispară graţie unui bărbat care a exercitat asupra

150 Tratat anglo-portughez din 1703, asigurând Angliei importante avantaje comerciale. Numit astfel după diplomatul care l-a negociat.151 Măsură anglo-saxonă de capacitate; 1 gallon = 4,54 l.152 Opera cerşetorului, în limba română: titlul ei şi al altor lucrări literare sau muzicale pe care le-a inspirat a fost consacrat în forma: Opera de trei parale (în limba franceză – L'Opéra de Quatre Sous).153 Monedă de aur valorând 21 de şilingi, numită astfel deoarece iniţial, sub Restauraţie, a fost bătută din aur provenit din Guineea. Din 1817 a fost înlocuită cu altă emisiune, de aceeaşi valoare nominală, ale cărei monede erau numite sovereign.154 Unchi al cunoscutului poet, a compărut pentru această faptă în faţa Camerei Lorzilor, într-un proces care a stârnit vilvă. Mary Chaworth a fost iubită de poetul Byron în adolescenţă şi cântată într-unui din poemele sale, The Dream (Visul).

171

moravurilor engleze cea mai ciudată influenţă: Richard Nash, cunoscut mai mult sub numele de "Frumosul Nash". În 1705 Nash fusese numit maestru de ceremonii la Bath; încă de pe vremea romanilor oraşul acesta balnear avea o mare reputaţie, dar cei veniţi la băi se plictiseau amarnic. Nash îşi puse în gând să trezească oraşul la viaţă. Învestit (de el însuţi) cu o autoritate nelimitată, el impuse cele mai stricte, dar şi cele mai înţelepte reguli. El a fost primul care i-a obişnuit pe englezii din diferite paturi sociale să se amestece unii cu alţii în timpul sezonului de băi, de asemenea el a interzis portul spadei la Bath. Obiceiul acesta, mai întâi propriu localităţii Bath, se generaliză apoi, suprimându-se cel puţin duelurile incidentale. Nash impuse bărbaţilor să poarte ciorapi de mătase şi pantofi decoltaţi. "A fost cel dintâi – spune Oliver Goldsmith155 – care a dat o anumită dezinvoltură în purtări, şi asta unui popor pe care străinii aveau obiceiul să-l blameze pentru rezerva şi timiditatea sa... Cei din gentry duseră până la Londra dezinvoltura dobândită la Bath, astfel că puţin câte puţin întregul regat deveni mai rafinat, graţie lecţiilor «Frumosului Nash»". Ar putea fi luat în derâdere maestrul de ceremonii cu pălărie albă şi caleaşcă luxoasă cu şase cai; dar "deşi ceremonia se deosebeşte mult de politeţe, nici o naţiune nu a devenit politicoasă fără să fi fost mai întâi ceremonioasă". În acele piscine din Bath în care bărbaţii şi femeile – lăsându-şi batista, buchetul sau tabachera să plutească în faţa lor pe o tăviţă de lemn – îşi alungau, flirtând, plictiseala unui sezon de băi, tonul grosier al comediilor lui Wycherley sa transformă în tonul spiritual şi frivol al personajelor lui Sheridan.

X. Oamenii din întreaga Europă, în acea primă jumătate a secolului al XVIII-lea, au multe trăsături comune. Frivolitatea, senzualitatea, scepticismul, toate caracterele societăţilor prea fericite se întâlnesc la Londra, ca şi la Paris. Montesquieu notează în 1729: "Nu există religie în Anglia. Cineva spunând în Camera Comunelor: «Cred acest lucru cum cred în Dumnezeu», toată lumea a început să râdă". David Hume, filozof la modă în cele două capitale, este un spirit tipic al secolului său "prin ura faţă de entuziasm, cea mai mare repulsie producându-i entuziasmul religios. El nu putea înţelege de ce convingerile religioase pot fi pricina unui antagonism, după cum n-ar fi putut înţelege pe nişte oameni care ar fi refuzat să se încrucişeze cu alţii pe drumul mare". Contemporanul său Voltaire avea să recunoască, la sfârşitul vieţii, că omul nu poate trăi fără entu-ziasm şi că trebuie să treacă mereu "de la convulsiile neliniştii la letargia plictiselii". În Anglia, ca şi în Franţa, plictiseala şi nevoia de entuziasm aveau să aducă, după o jumătate de secol de scepticism şi egoism, o revoluţie sentimentală. La drept vorbind, scepticismul însuşi fusese deseori masca unui nou misticism. "E o himeră – scrie Bernard Fay156 – să ne imaginăm secolul al XVIII-lea dominat de o logică implacabilă, stăpână pe inimi şi imaginaţie; ca toate celelalte epoci, şi aceasta a fost mânată de visuri şi de pasiuni care au modelat forma inteligenţei şi i-au impus reguli". Aşa cum doctrina lui Locke, în aparenţă foarte logică şi raţională, le-a îngăduit whigilor să ţină în frâul raţiunii înfocatele lor patimi politice, tot astfel, după înfiinţarea Marii Loji din Londra (1715), francmasoneria, dezvoltându-se cu repeziciune în toată Anglia, oferă un adăpost spiritual deiştilor, care şi-au păstrat nevoia unui ritual şi a unui misticism. Dar francmasoneria engleză rămâne aristocratică şi burgheză; nevoile sentimentale ale poporului vor fi mai bine satisfăcute de misiunile lui Wesley, după cum se va vedea la timpul său.

VEPOCA LUI PITT

I. "Prost ca pacea", se spunea în Franţa după încheierea tratatului de la Aix-la-Chapelle, şi într-adevăr această pace nu a reglementat nimic. În colonii, războiul continua. Cum s-ar fi putut opune guvernele? Pe vreme rea era nevoie de două luni pentru a ajunge la New York, de şase luni pentru a ajunge la Calcutta. Ordinele din Londra sau Paris ajungeau după ce bătăliile fuseseră câştigate sau pierdute, în India, Pondichéry rivaliza cu Madras, Chandernagor cu Calcutta. În America, guvernatorii francezi să străduiau să lege Louisiana de Canada, Mississippi de Sfântul Laurenţiu, trecând prin spatele coloniilor britanice, care s-ar fi trezit astfel fără hinterland şi încercuite între Alegani şi ocean. În plină pace s-a angajat o luptă în valea Ohio, şi francezii,

155 Scriitor (1728—1774), cunoscut mai ales prin romanul Vicarul din Wakefield.156 Istoric şi publicist francez, autor al unei teze de doctorat intitulată "L'Esprit révolutionnaire en France et aux Etats-Unis à la fin du XVIlle siècle" (Spiritul revoluţionar în Franţa şi Statele Unite la sfârşitul secolului al XVIII-lea), apărută în 1924, la care probabil se referă André Maurois.

172

alungându-i pe colonişti, şi-au construit acolo fortul Duquesne.

II. În pofida acestor victorii, poziţia francezilor în Canada era departe de a fi sigură. Coloniile engleze – după venirea lui Carol al Il-lea, care dobândise Carolinele şi statul New York (ultimul fiind cedat de Olanda prin tratatul de la Breda) – formau de-a lungul coastei un bloc omogen şi bine populat. Ele aveau circa 1 200 000 de locuitori, pe când numărul coloniştilor francezi în Canada nu depăşea cifra de 60 000. Anglia, ţară în care negustorii erau puternici, ţinea pătimaş la coloniile sale şi era gata, ca să le păstreze, să facă sacrificii la care Franţa n-ar fi consimţit. În schimb anglo-saxonii din America erau mai divizaţi decât francezii. Aceste state, populate de disidenţi, caractere dificile şi supuşi prea puţin loiali, erau invidioase unele pe altele şi nu păreau în stare să se unească pentru o acţiune comună, în timp ce coloniile franceze, bine administrate de credincioşii soldaţi ai regelui, puteau să-şi alcătuiască planuri mari şi să le execute.

III. Nu numai că, în dispreţul tratatelor, coloniştii celor două ţări se băteau în orice colţ al globului, dar escadrele engleze controlau şi atacau pe mare navele franceze. Deoarece doi buni miniştri ai marinei, Rouhier şi Machault, refăcuseră flota Franţei, amiralitatea neliniştită porni, fără prealabilă declaraţie de război, să vâneze bastimentele franceze. Ludovic al XV-lea, om paşnic, se mulţumea să trimită note, metodă care, de şapte mii de ani încoace de când există oameni care râvnesc la bunul altuia, a încântat şi i-a încurajat pe agresori. În realitate, de la urcarea pe tron a lui Wilhelm al III-lea reîncepuse un război de o sută de ani. Miza nu mai era imperiul angevin, imperiul anglo-francez, ci imperiul mondial. El avea să aparţină aceluia dintre adversari care va deveni stăpânul mărilor. Or, pentru a-şi consacra toate forţele în vederea reconstrucţiei marinei, Franţa ar fi avut nevoie de pace pe continent; dimpotrivă, Angliei îi ajungea să găsească, după tradiţia sa, un soldat pe continent. Zece experienţe dovediseră că victoriile navale şi coloniale erau zadarnice dacă Franţa putea ocupa Flandra, căci atunci trebuiau, în momentul negocierilor, restituite coloniile pentru a se obţine evacuarea Anvers-ului. Rămânea să fie căutat soldatul. Până în 1748 Anglia copleşise Austria cu subsidiile ei. Frederic al II-lea cerea mai puţini bani decât Maria-Tereza şi era un strateg mai bun. Anglia şi-a permutat alianţele. În acelaşi timp, şi în parte din pricina acestei schimbări, Franţa şi le răsturnă pe ale sale. Tradiţionala rivalitate dintre Bourboni şi Habsburgi, spre marea nelinişte a maselor franceze, se transformă în alianţă. "De la alianţa cu Austria datează în Franţa divorţul dintre monarhie şi naţiune". Această regrupare nu schimbă, de altfel, nimic din principiile politicii britanice: formarea unei coaliţii continentale, înzestrarea ei cu bani şi trupe şi purtarea războiului pentru colonii. Dar, în cursul acestei lupte cu Franţa, avea să se ivească un om de stat englez care nu va vedea în războiul european decât o diversiune şi va consacra forţele principale ale ţării războiului colonial.

IV. William Pitt s-a născut în 1708. Bunicul său fusese guvernator la Madras, şi cu averea dobândită în India cumpărase "târguri", printre care faimosul Old Sarum, circumscripţie fără alegători. Nepotul, stegar de cavalerie, a intrat în Camera Comunelor ca deputat de Old Sarum, în 1735, şi în scurtă vreme îi uimi pe membrii parlamentului prin elocvenţa lui teatrală, ironică şi pasionată. Strălucirea din ochii acestui tânăr, nasul său mare şi ameninţător îi îngrozeau pe opozanţi. Puteau să-i deteste grandilocvenţa, trebuiau să-i recunoască autoritatea. "Ar trebui îmblânzit stegarul acesta înfiorător", spusese Walpole. Dar metodele obişnuite ale lui Walpole nu aveau nici un efect asupra lui William Pitt, care era incoruptibil. O problemă domina în mintea aces-tuia toate celelalte: formarea unui imperiu englez dincolo de oceane. Hanovra, Prusia, Austria, jocurile acestea continentale aveau prea puţină importanţă intrinsecă în ochii lui Pitt. Pioni utili pentru a salva piesele importante: India şi America. Nimic mai mult. Îndeosebi un fapt i se părea inacceptabil: că Spania a pus mâna pe comerţul Americii de Sud. Atâta timp cât Spania tolerase contrabanda engleză, răul mai părea suportabil. Dar când voiră să aplice în mod riguros tratatele, negustorii englezi se indignară şi moliciunea lui Walpole atrase căderea lui de la putere. Pitt luă poziţie împotriva lui. "Când e vorba de comerţ – le-a spus el compatrioţilor săi –, aceasta-i ultima voastră linie de apărare, ultima voastră tranşee, pe care trebuie ori s-o apăraţi, ori să pieriţi". Limbajul acesta plăcea Londrei. Walpole, răsturnat de Pitt, îi sfătui imediat pe succesorii săi: Henry Pelham şi ducele de Newcastle (fratele acestuia), să facă loc şi acestui tânăr în combinaţiile lor. "Toată lumea – le spuse el – îşi închipuie că Pitt e capabil, că-i grozav. Încercaţi-l şi dovediţi câte parale face". Pitt obţinu atunci primul său post important, acela de casier general al armatei. Cinstea lui fu surprinzătoare. Până atunci, casierii, mânuind tot anul sume importante, încasau dobânzile în profitul lor personal. Pitt vărsă aceste dobânzi la stat. El refuză comisioanele pe care le primiseră predecesorii săi asupra împrumuturilor. Timp de câţiva ani s-a putut crede că va rămâne

173

în acest post subaltern. Regele George al II-lea îl detesta pentru că tânărul ministru, ostil faţă de angajamentele continentale, se opunea oricărei politici hanovriene; de altfel, accese de gută acută îl reţineau la Bath şi durerile îl împiedicau să umble. Chemarea la putere a lui Pitt deveni posibilă şi necesară abia după ce Anglia cunoscu o serie de mari eşecuri.

V. Pelham, ca şi Walpole, dorea pacea. Fratele său şi ministru al afacerilor externe, Newcastle, prinţul corupătorilor parlamentari şi cel mai nepriceput geograf (a fost atât de surprins când a des-coperit că în realitate Cap-Breton este o insulă, încât s-a repezit să-l informeze şi pe rege), trimitea butoaie cu bere şi complimentele sale doamnei de Pompadour. Dar pirateriile marinarilor englezi dezminţeau atenţiile ministrului. Un acord cu Franţa ar fi făcut necesare reparaţii, scuze; naţiunea n-ar fi îngăduit-o niciodată. Pitt descria grozăviile unei invazii franceze la Londra şi critica lipsa de energie a guvernului: "Ăsta nu-i guvern – afirma el. – Unul aruncă povara în spatele celuilalt. Unul spune: «Nu sunt general». Vistiernicul murmură: «Nu sunt amiral». Amiralitatea răspunde: «Nu sunt ministru». Unul, doi, trei, patru, cinci lorzi se adună laolaltă; nu se pot pune de acord. «Ah! spun ei, ne vom revedea sâmbătă. – Nu, răspunde unul, nu voi fi în oraş în ziua aceea». Din îmbinarea acestor forţe deosebite, fără o doctrină comună, rezultatul este nul".

VI. În felul acesta îşi bătea joc Pitt şi, într-adevăr, în mai 1756, când a izbucnit războiul, acesta a început sub auspicii proaste pentru Anglia. Minorca, baza navală din Mediterana, a fost cucerită de mareşalul Richelieu. Amiralul Byng, ţap ispăşitor, urma să fie mai târziu împuşcat pe nedrept pentru că n-a făcut tot ce-a fost omeneşte posibil ca să salveze insula. În India, a căzut Calcutta. În Europa, Franţa, Austria, Rusia şi Suedia s-au aliat împotriva Prusiei şi au silit pe anglo-hanovrieni să capituleze la Closterseven. În America, indigenii indieni s-au aliat cu francezii. De toate aceste dezastre, Pitt îi acuza pe whigi. Newcastle cu siguranţă că ştia să cumpere "târguri", dar nu prin corupţie puteau fi învinşi francezii. Poporul îl voia pe Pitt, şi acesta era gata să preia puterea. "Ştiu că pot salva ţara aceasta şi că nimeni altul n-ar putea s-o facă", spunea el. Şi mai spunea: "Când vezi un copil conducând spre prăpastie o cabrioletă în care se află un rege bătrân şi familia acestuia, eşti dator să pui mâna pe hăţuri". Timp de câteva săptămâni, copilul contestă dreptul salvatorului de a lua hăţurile. Dar, în cele din urmă, Pitt avu mână liberă.

VII. Într-o perioadă critică, orice naţiune evocă un mit naţional şi imaginea tradiţională a unui salvator. Clemenceau, în 1918, îi linişti pe francezi pentru că acţiona şi vorbea ca marii iacobini. William Pitt a rămas modelul omului de stat de care Anglia doreşte să fie guvernată în timp de război. A ridica moralul naţiunii, a folosi fără precupeţire oameni şi bani pentru a atinge ţinta, a pune capăt pe toată durata războiului extern oricărei rivalităţi între partide, aceasta a fost metoda lui. Iar ţinta era menţinerea şi mărirea imperiului prin supremaţia pe mare. Timp de patru ani, având opinia publică de partea sa, Pitt putu să conducă războiul ca un despot, dar "nimeni n-a plecat vreodată de la el fără să se simtă mai viteaz". Ordinele sale erau limpezi, alegerea oamenilor excelentă, voinţa sa de neînfrânt. El nu şovăi să risipească toate bogăţiile Angliei, numai să învingă. "Trebuie să strângem grămezi peste grămezi de milioane". În 1758 obţinu prin vot zece milioane de livre; în 1759 – douăsprezece milioane, în 1760 – cincisprezece milioane. El însufleţea în acelaşi timp Camera Comunelor, pe "soldaţii care cărau tunurile în vârful colinelor de la Québec, pe marinarii care-şi riscau navele lingă stâncile din Bretania. Părea că le transmite tuturor propria sa impetuozitate şi voinţa sa de a învinge".

VIII. Pitt iniţie în acelaşi timp blocarea porturilor franceze, distrugerea imperiului colonial al Franţei şi salvarea Prusiei. Cu tot eroismul lui Montcalm, Wolfe luă Québecul şi, cu toată frumoasa rezistenţă a lui Lally-Tollendal, Clive repurtă o victorie în India. Fortul Duquesne, luat de regimentele highlander-ilor şi ale coloniştilor americani, primi denumirea de Pitt şi deveni leagănul Pittsburgului. Pe continent, Pitt susţinu Prusia, şi Frederic repară prin victoria de la Rossbach înfrângerea anglo-hanovrienilor. În 1759, Horace Walpole157 putea scrie că trebuia în fiecare dimineaţă, la breakfast, să întrebe care au fost victoriile din ajun. Ministrul francez Choiseul avu înţelepciunea de a recunoaşte că în războiul acesta principalul adversar nu era pe continent. Încheind cu Spania un Pact de familie158, pregăti o debarcare în Anglia; dar, pentru a reuşi în

157 Scriitor şi memorialist, remarcabil prin cultură şi rafinament (1717—1797); fiu al omului politic Robert Walpole.158 Pact franco-spaniol de alianţă, încheiat la 15 august 1761 şi numit astfel din cauza înrudirii apropiate a dinastiilor celor două ţări.

174

această operaţie, îi trebuia, ca şi odinioară ducelui de Parma159, să fie stăpân pe Canalul Mânecii cel puţin câteva ore; or, flota franceză fu învinsă şi, după "ziua domnului de Conflans" 160, insulele bre-tone înseşi fură ocupate de englezi. Choiseul înţelese că nu mai era altceva de făcut decât să ne-gocieze.

IX. Dacă Pitt ar fi rămas la putere, ar fi impus Franţei o pace foarte aspră. "Nici un alt tratat de la Utrecht nu va mai păta istoria noastră", spunea el. Dar George al II-lea muri în 1760 şi fu înlocuit (prinţul de Wales, Frederic, murise în 1751) de nepotul său George al III-lea, un tânăr de douăzeci şi doi de ani. George al III-lea, ostil aventurilor externe pentru că voia să instaureze o nouă politică internă şi să restabilească puterea personală a regelui, dori de cum se urcă pe tron să se termine războiul; el suporta greu omnipotenţa lui Pitt. Acesta era gata în 1761 să declare război Spaniei, care tocmai încheiase cu Franţa un tratat de asistenţă mutuală; susţinea că trebuie să se termine o dată cu casa de Bourbon şi că Spania era un adversar inofensiv, deoarece resursele îi veneau din colonii, de care va fi separată cu ajutorul flotei engleze. "Această atitudine îndrăzneaţă, dar necesară, va învăţa minte nu numai Spania, ci întreaga Europă, demonstrând ce înfumurare primejdioasă este să pretinzi a dicta condiţii Marii Britanii". Cu o sută cincizeci de vase de linie, când în toată lumea nu exista nici o altă mare flotă, Pitt se simţea în stare să reclame monopolul coloniilor. Dar Consiliul tremura, regele nu-l susţinea pe Pitt şi ţara începu să reflecteze la faptul că, acaparând prea multe teritorii, Anglia ar stârni curând împotriva ei o coaliţie a continentului. Colegii lui Pitt refuzară să sprijine noile sale planuri războinice. Când ameninţă cu demisia, unul dintre ei răspunse "că nu va fi nici o supărare dacă gentlemanul i-ar părăsi, căci altmintrelea ar trebui să-l părăsească ei".

X. În octombrie, Pitt îşi dădu demisia. Regele îl înlocui cu lordul Bute, unul din favoriţii săi şi, după cât se zvonea, fostul amant al prinţesei de Wales. Pacea de la Paris, semnată în 1763, dădea Angliei Canada, Saint-Vincent, Dominica, Tobago şi Senegal; Franţa se obliga să evacueze Hanovra, Prusia şi, condiţie penibilă, să demilitarizeze Dunkerque. Anglia îi restituia Belle-Isle, Guadelupa, Martinica, Maria-Galanta, Santa-Lucia, comptuarele comerciale franceze din India, Saint-Pierre şi Miquelon, şi-i reda dreptul la pescuit în Terra Nova. Spaniei, care ceda englezilor Florida, Franţa îi dădea în compensaţie Louisiana. Regele Prusiei, nemaifiind util, se văzu abandonat. Pace grea pentru Franţa, mai bună totuşi decât ar fi dorit-o Pitt, care ar fi vrut să păstreze toate coloniile franceze şi spaniole. El veni în parlament să protesteze împotriva termenilor tratatului semnat de succesorul său. Susţinut de servitori, sprijinit în cârje, cu picioarele învelite în flanelă şi cu mănuşi groase pe mâini, vorbi trei ore în şir, cu toate că suferea cumplit, cerând pentru ţara sa monopolul comerţului mondial, predicând ura împotriva casei de Bourbon, prevestind măreţia apropiată a casei de Brandenburg. A fost o scenă tragică şi grandioasă, dar discursul fu zadarnic, căci tratatul fu ratificat. "Acum – a exclamat prinţesa de Wales – fiul meu este regele Angliei".

XI. Cazul lui Pitt pare a fi unul din acelea în care fermitatea unui singur om a schimbat mersul istoriei. Ce s-ar fi întâmplat fără el? Un istoric englez şi-l imaginează pe Dupleix consolidând în India imperiul Franţei, pe Montcalm extinzând controlul acesteia până în valea Mississippi, Franţa de-venind patria-mamă a Statelor Unite. În 1755 evenimentele acestea păreau posibile, în 1761 deveniseră de neconceput: Pitt traversase între timp scena istoriei. Dar opera oamenilor mari nu este durabilă decât în măsura în care ei au ţinut seama de marile curente. Or, Pitt avusese dreptate socotind că Anglia avea, în secolul al XVIII-lea, mai multe şanse decât oricare altă ţară să obţină supremaţia pe mare:

a) pentru că, putere insulară şi scutită prin barierele sale lichide de a întreţine armate, ea putea să cheltuiască pentru marina sa mai mult decât puterile continentale;

b) pentru că forma de guvernământ pe care şi-a dat-o îi îngăduia să perceapă de la clasele bogate şi influente impozitele cele mai grele. Pe când parlamentul englez vota fără să murmure subsidiile cerute de Pitt, parlamentele franceze161 (parlamente nealese) refuzau să ridice imunitatea fiscală a claselor privilegiate;

159 Alessandro Farnese, duce de Parma (1545—1592) – talentat general, guvernator spaniol al Ţărilor de Jos, care a avut misiunea să debarce în Anglia, sub protecţia Invincibilei Armada (1588).160 Hubert de Brienne, conte de Conflans (1690—1777) – amiral francez, care a suferit în 1759 un dezastru naval în faţa flotei engleze, la Quiveron, pe coasta Bretaniei.161 În Franţa vechiului regim, parlamente se numeau curţile superioare de justiţie, pe care regele le consulta (fără a fi obligat) în anumite chestiuni de stat, mai ales financiare.

175

c) în sfârşit, negustorii din Londra, care ştiau ce valoare mare au pentru ei India şi coloniile, susţineau cu banii lor, cu voturile lor, cu admiraţia lor pasionată pe Wolfe şi Clive, pe când interesele comerciale aveau prea puţin preţ în ochii nobilimii continentale.

Aceste cauze generale, care ar fi produs mai devreme sau mai târziu efectele lor, asigurară victoriile lui Pitt. Europa cunoscuse o perioadă de dominaţie spaniolă, apoi o perioadă de dominaţie franceză. Cu războiul de şapte ani începe o perioadă de dominaţie engleză. Dar îmbătaţi de victoriile lor, englezii deveniră atunci mai orgolioşi decât oricând. Nu se temeau să-şi înstrăineze în acelaşi timp şi Franţa, şi Spania, şi Austria. Franţa, jefuită, rămânea totuşi o mare putere. Poate că într-o zi va voi să-şi ia revanşa faţă de acei pe care Choiseul îi numea "tiranii mărilor".

VIGUVERNAREA PERSONALĂ A LUI GEORGE AL III-LEA.

PIERDEREA COLONIILOR AMERICANE

I. Born and educated in this country, I glory in the name of Britain..162 De la aceste cuvinte şi de la această împrejurare, pe George al III-lea îl aştepta o popularitate pe care n-au cunoscut-o nici-odată strămoşii săi. Preferase să scrie Britain în loc de England pentru a nu supăra pe prietenii săi scoţieni, dar de fapt era englez ca înfăţişare, ca maniere, ca limbaj şi caracter. Hanovra nu mai era pentru el decât o amintire de familie. Se povesteşte că nu reuşea să găsească Electoratul pe hartă. Totuşi, deşi primii doi George, regi străini şi groteşti, au avut domnii uşoare, al treilea, infinit mai demn de stimă, avea să intre de mai multe ori în conflict cu poporul său. Educat de părintele său, Frederic, apoi de mama sa, prinţesa de Wales, în dispreţul faţă de nevolnicul său bunic, fusese hrănit cu doctrinele expuse de Bolingbroke: "Regele patriot trebuie să domnească şi să guverneze. De ce ar asculta el de ordinele unui cabinet, de câteva mari familii, de un parlament, care nu reprezintă ţara? Din contră, el trebuie să devină campionul supuşilor săi împotriva oligarhiilor. Ochii unui întreg popor sunt îndreptaţi spre el, plini de admiraţie şi de dragoste".

II. Această doctrină, incitându-l pe rege să instaureze o putere personală, îl expunea la grave conflicte cu parlamentul său. Dar George al III-lea se gândea că, dacă whigii dominaseră Camera Comunelor cumpărând circumscripţii şi voturi, ar putea şi el să facă jocul acesta tot aşa de bine ca şi dânşii. Se strădui, aşadar, să înfiinţeze în ţară un partid – "Prietenii regelui" – şi spera să fie ajutat de noua stare de spirit a torylor. Squire-ii provinciali şi clergymen-ii anglicani renunţaseră, în cele din urmă – după răsunătorul eşec al lui Carol-Eduard – la iacobitismul lor. Decât să mai cedeze locul – aşa cum făceau de la 1688 încoace, din fidelitate faţă de o doctrină perimată – unui pumn de mari seniori whigi, sprijiniţi pe oameni ai banului, toryi doreau să devină de aici înainte un partid de guvernământ. Împotriva whigilor, dezbinaţi în urma unui prea lung monopol al puterii, regele s-ar fi putut sprijini în mod util pe această nouă formă a torysmului. Dar caracterul său excludea orice sorţi de izbândă. Om cinstit, soţ bun, auster, cast, "fermierul George" era vanitos, răzbunător. "Ceea ce nu uit nu iert", spunea el şi avea o memorie prea bună. Din momentul urcării sale pe tron, războiul, care mărea prestigiul lui Pitt, îi displăcu. Anglia avea un rege patriot, dar "care se numea William, şi nu George". Atât de tare îl ura George pe William, încât ar fi acceptat înfrângerea externă dacă i-ar fi dat prilejul unei victorii interne. Chiar în primul său discurs ar fi vrut să vorbească despre "acest război sângeros şi costisitor" şi a fost nevoie de toată autoritatea lui Pitt pentru a-l face să accepte formula "just şi costisitor".

III. Hotărât să-şi aleagă singur miniştrii, George al III-lea avu pretenţia să impună acestei ţări nebune după Pitt pe lordul Bute, om integru, cinstit, dar prea puţin făcut pentru a guverna, despre care se zvonea că ar fi fost amantul prinţesei văduve de Wales. Huiduit de mulţimile din Londra, de două ori indignate de a vedea idolul lor pus sub autoritatea altuia, acest altul fiind scoţian, Bute se dezgustă repede. În focuri aprinse în semn de bucurie, cetăţenii Londrei aruncau tartane, bonete, în sfârşit toate simbolurile Scoţiei. Ministrul, înspăimântat, îşi dădu demisia. Grenville, care-l înlocui, nu fu mai bine tratat de public. Când se plânse de necesitatea împrumuturilor impuse de război şi întrebă Camera unde ar putea găsi bani, teribilul Pitt, imitând glasul plângăcios al lui Grenville, murmură refrenul unui cântec la modă: "Drăguţule păstor, spune-mi unde..." Grenville purtă toată viaţa porecla de "Drăguţul păstor". Un membru al Camerei Comunelor, Wilkes, strălucit şi spiritual

162 Născut şi crescut în această ţară, sunt mândru de numele de britan (în limba engleză).

176

pamfletar, criticând, în numărul 45 din North Britain, discursul tronului din 1763, fu arestat, la cererea regelui, în virtutea unui mandat în alb lansat "împotriva oricărei persoane răspunzătoare de această publicaţie". Arestarea se făcuse în dispreţul privilegiilor parlamentare. Curţile de justiţie îi dădură câştig de cauză lui Wilkes (care fu totuşi expulzat în anul următor de Camera Comunelor şi se refugie în Franţa) şi condamnă pe secretarul de stat, pentru arestare arbitrară, la opt sute de livre daune-interese. Londra fu iluminată sărbătoreşte, pe toate casele strălucea cifra 45. După dinastia Stuart, George al III-lea îşi dădu şi el seama de necesitatea, fie şi pentru cel mai patriot dintre regi, de a respecta libertăţile tradiţionale ale englezilor.

IV. Evenimente mult mai grave aveau să izbucnească în colonii din pricina apărării libertăţilor. În America cele treisprezece "plantaţii" formau acum un popor de trei milioane de locuitori, un popor prosper, dornic de independenţă şi care, puţin câte puţin, i-a constrâns pe guvernatorii regali să lase puterea reală adunărilor locale. În această luptă peripeţiile au fost cam aceleaşi ca în Anglia. Adunările au învins fiindcă ele ţineau băierile pungii. Dar coloniile fură silite să se apere, în timpul războiului de şapte ani, împotriva Canadei franceze. Trupele necesare în războiul acesta au fost furnizate de metropolă şi tot ea a suportat cheltuielile de campanie. După război a fost nevoie să se menţină în America o forţă permanentă de zece mii de oameni, care să facă faţă unei posibile revolte a canadienilor francezi. Grenville propuse ca o treime din suma necesară pentru întreţinerea acestei armate să fie percepută în colonii sub forma taxelor de timbru. Măsura nu era monstruos de nedreaptă, dar americanii, ca toţi contribuabilii, detestau impozitele şi găsiră sprijin în această chestiune până şi în metropolă. "Nici o taxă fără reprezentare" fusese, începând din evul mediu, una din maximele politice permanente ale Angliei. Or, în parlamentul din Westminster, coloniile nu erau reprezentate. E adevărat că cea mai mare parte din marile oraşe engleze nu aveau nici ele deputaţi; dar cel puţin toate "interesele" engleze găseau acolo un purtător de cuvânt, ceea ce nu era cazul pentru interesele coloniale decât pe o cale mult prea ocolită.

V. De altminteri, în favoarea punctului de vedere colonial existau şi alte argumente. Coloniile contribuiseră la prosperitatea comerţului englez; ele fuseseră exploatate după principiile mercanti-lismului, adică în interesul naţiunii-mame. Doctrina mercantilistă cerea de la fiecare colonie:

1. să primească şi să expedieze mărfurile pe vasele construite în Anglia sau în colonii (Actul de Navigaţie);

2. comerţul colonial să treacă prin porturile engleze, chiar dacă mărfurile coloniştilor s-ar fi putut plasa la preţuri mai bune în Franţa şi în Olanda;

3. să fie interzisă construirea în colonii a unor uzine care ar putea concura cele din Anglia. Pitt însuşi declarase că "dacă America ar fabrica un singur fir de lână, o singură potcoavă, ar

înţesa-o cu soldaţi". La taxele directe votate de Adunări, trebuia să se adauge, aşadar, pentru a calcula contribuţia reală a coloniilor la veniturile regatului, profiturile industriaşilor şi comercianţilor englezi, impozabili şi ei.

VI. Sistemul mercantilist putea, la rigoare, să fie suportat de coloniile din sud; acestea cultivau tutun şi alte produse pe care Anglia trebuia să le cumpere; ele obţineau astfel aur, care le îngăduia să dobândească la rândul lor produsele manufacturate pe care le trimitea metropola. Regimul acesta era, dimpotrivă, insuportabil pentru coloniile din nord, ale căror produse nu erau complimentare, ci rivalizau cu cele din Anglia. Aici e cauza imediată a războiului de independenţă americană. Englezii socotiseră până atunci coloniile ca un plasament imediat remuneratoriu. Nici unul dintre ei nu concepuse ideea unui imperiu. Or, cucerirea Canadei nu putea "să renteze". Pitt dobândise teritoriul acesta cu toată împotrivirea unor spirite meschine care "în virtutea ideii de comerţ vând tot ce pot, până şi onoarea, adevărul şi conştiinţa". Mercantiliştii, incapabili să accepte, ba nici măcar să-şi imagineze o colonie care, departe de a fi o sursă de venituri, să devină pentru Anglia pricina unor cheltuieli, găsiră cu cale să silească vechile colonii să susţină cheltuielile noului imperiu. Nu mai puţin egoiste decât metropola, acestea voiau să participe la avantajele imperiului, dar nu la cheltuielile sale. Un impozit asupra melasei îi îndârji pe distilatorii americani, care vindeau romul lor indienilor. Apoi Starnp Act, statornicind un drept de timbru, îndreptă spre casieriile fiscului puţinul aur pe care-l posedau coloniile şi făcu imposibil comerţul lor.

VII. La începutul lui 1766, interveni Pitt. După retragerea sa, se instalase la Bath, fiind atât de chinuit de gută încât nu mai era bun de nimic. Deşi nu mai putea merge fără cârje, nici să ţină furculiţa la masă, nici să scrie citeţ, veni în momentul discursului tronului să recomande "suprimarea taxei". După părerea sa, Anglia nu avea nici un drept să pretindă taxe coloniilor. "Ni se

177

spune că ceea ce face America e o rebeliune – declară el –; vă răspund că mă bucură împotrivirea Americii... Într-o asemenea luptă mă tem mai curând de victorie decât de înfrângere. America, dacă ar cădea în luptă, ar cădea ca Samson: s-ar apuca de coloanele templului şi ar dărâma o dată cu ele şi constituţia... Americanii nu au acţionat totdeauna cu prudenţă, dar nedreptatea ce li s-a făcut i-a împins la nebunie. Îi veţi pedepsi oare pentru nebunia ai cărei autori sunteţi voi?" Actul fu anulat şi George al III-lea trebui, împotriva voinţei sale, să ofere guvernul lui Pitt. Când infirmul acesta se prezentă regelui, era din nou omul cel mai puternic şi idolul regatului. Dar o greşeală, un gest, un cuvânt sunt de ajuns pentru a pierde favoarea poporului. Pitt, pe jumătate nebun din cauza durerilor fizice, părăsi Camera Comunelor şi luă titlul de conte de Chatham. Când se aflase că acceptă ministeriatul, mulţimea se pregătise să ilumineze sărbătoreşte Londra; când se răspândi vestea că trece în Camera Lorzilor, se renunţă la iluminaţie. Era absurd să se spună că Pitt a trădat. A trece din Camera Comunelor în Camera superioară nu era o crimă; dar pentru marele Commoner era o greşeală. Poate că Chatham ar fi putut învinge opoziţia şi să-şi recucerească popularitatea, dacă n-ar fi fost sleit de puteri, dar boala îl aduse într-o asemenea stare nervoasă încât deveni inaccesibil. În zadar îi trimise regele emisari: ei dădură peste un nebun care nu făcea altceva decât să ameninţe cu cârja. Un rege încăpăţânat, un cabinet decapitat, un premier paralizat, iată ce a fost timp de câteva luni guvernarea Angliei.

VIII. Lordul North, care a acceptat în 1770, în calitate de prim-ministru, să acopere guvernarea personală a lui George al III-lea, avea cinismul lui Walpole fără să aibă nici înţelepciunea şi nici vi-goarea sa. În afacerea coloniilor, regele cedă de fapt şi suprimă legea timbrului, dar menţinu, pentru a salva principiul, câteva drepturi foarte reduse asupra unor articole secundare ca sticla şi ceaiul. Aceasta însemna să nu-i cunoşti pe colonişti. Mulţi dintre ei păstraseră spiritul violent de disidenţă al strămoşilor lor; tocmai "principiul" nu-l puteau admite. În sfârşit, cu majoritate de un vot, cabinetul North hotărî să nu menţină decât o singură taxă, aceea asupra ceaiului. Pentru o biată sumă de şaisprezece mii de lire, Anglia pierdu un imperiu. Întrucât americanii refuzaseră să cumpere ceai, dacă trebuia taxat, Compania Indiilor Orientale, care avea stocuri imense, primi ordin să trimită o navă încărcată cu ceai la Boston. Afacerea s-ar mai fi putut aranja dacă vânzarea ceaiului ar fi fost încredinţată negustorilor obişnuiţi, dar compania voi să-l vândă direct consumatorilor. Ea îi jigni astfel pe comercianţi, după cum îi stârni pe oamenii liberi. Preveniţi de prietenii lor din Londra, protestanţii americani, deghizaţi în indieni, dădură năvală pe navă şi arun-cară în mare lăzile de ceai. Actul acesta de rebeliune atrase după sine represalii, şi teama de a le vedea extinzându-se împinse coloniile să se unească în vederea rezistenţei. Un astfel de conflict nu putea duce decât la război, şi peste un an şi jumătate de la afacerea din Boston începură ostilităţile. Un Covenant solemn îi coaliză pe colonişti, aşa cum se uniseră odinioară presbiterienii scoţieni. De altfel, erau departe de a fi unanimi. Din şapte sute de mii de bărbaţi de vârstă militară, numai a opta parte se înrolă în armată. În nici o bătălie Washington nu a avut sub comanda sa mai mult de douăzeci de mii de oameni. Aristocraţia din Virginia, oamenii de rând şi clasele mijlocii se declarară pentru rezistenţă, dar fermierii bogaţi şi cei mai ponderaţi liberi-profesionişti rămaseră loialişti.

IX. Toţi experţii erau de părere că în scurt timp coloniştii vor fi învinşi. "N-aveau nici un oraş fortificat, nici un regiment disciplinat, nici un vas de război, n-aveau credite. Nici din punct de vedere financiar, nici din punct de vedere militar nu erau pregătiţi ca să susţină un război împotriva Angliei şi, în afară de aceasta, dacă ea înceta să-i mai ocrotească, aveau să fie expuşi unor atacuri din partea tuturor puterilor maritime din lume... Americanii – spuneau experţii – sunt un popor slab care trebuie să fie ocrotit timp de încă vreo câteva secole de o putere navală". Poate că, în pofida geniului lui Washington, ar fi fost într-adevăr bătuţi dacă Franţa, fericită de prilejul care i se oferea de a se răzbuna împotriva tratatului din 1763 şi stimulată de entuziasmul public, nu i-ar fi susţinut. Pentru monarhia franceză intervenţia aceasta a fost un act nesăbuit; a desăvârşit ruina ei financiară; le-a oferit tuturor francezilor imaginea unei republici victorioase şi i-a învăţat limbajul democratic. În Anglia intervenţia Franţei a transformat natura conflictului. Pitt, pe moarte, simţi trezindu-se în el ura împotriva casei de Bourbon şi veni în parlament să pronunţe cel mai dramatic discurs din istorie. Totul a fost zadarnic. Flota franceză, refăcută de Choiseul, domina marea. Bailivul de Suffren, amiralii de Grasse, de La Motte-Picquet, d'Estaing au repurtat victorie după victorie. Succesul militar al americanilor a fost determinat de o luptă navală, lupta de la Chesapeake.

X. Când lordul North a aflat de capitularea de la Yorktown a generalului englez Cornwallis şi a întregii sale armate, s-a clătinat ca un om lovit de un glonte: "O, Dumnezeule – rosti el –, totul s-a

178

sfârşit". Opinia publică engleză, dezamăgită, dorea să se recunoască independenţa coloniilor. Parlamentul însuşi, deşi alcătuit din protejaţii regelui, îl părăsi. În 1780, John Dunning163 a obţinut majoritatea în Camera Comunelor în favoarea unei moţiuni în care se declara că "influenţa coroanei a crescut, mai creşte încă, şi ar trebui micşorată". Tentativa puterii personale a lui George al IlI-lea se termina cu un dezastru. Irlanda, gata şi ea să se revolte, a trebuit calmată, acordându-se parlamentului din Dublin o completă independenţă legislativă. Parlament de altfel ciudat alcătuit, din care catolicii fuseseră excluşi şi şaizeci de locuri erau ocupate de trei familii. În Anglia, chiar şi marile oraşe protestau împotriva sistemului arhaic de arondare a "burgurilor"164 care le lipsea de reprezentanţi. Eşecul din America slăbi guvernul. La începutul lui noiembrie 1782, lordul North nu mai avea decât o majoritate de un vot. În 1783 trebui să-şi dea demisia, cu toate că regele era departe de a dori să renunţe la el. Regele se văzu silit să apeleze la duşmanii săi, whigii, ai căror şefi erau Rockingham, Burke, Shelburne şi tânărul fiu al lordului Holland, Charles-James Fox. Admirabil înzestrat, mare orator şi mare om de litere, prieten fermecător şi generos, Fox adăuga la aceste calităţi unele defecte şi vicii care l-au împiedicat să guverneze vreodată în Anglia. Tatăl său, un cinic, făcuse din el cu bună ştiinţă un jucător şi un libertin, ceea ce l-a determinat pe virtuosul George al IlI-lea să-l ţină la distanţă. Violenţa zelului său în favoarea insurgenţilor americani sau irlandezi mergea până la a dori înfrângerea patriei sale. Totdeauna plin de datorii, totdeauna bogat în prieteni, trecând de la masa de joc de la Brooks la Teocrit sau la Virgiliu, era un bărbat adorat, dar nu stimat. El şi Shelburne au negociat pacea prin care s-a pus capăt acestui război nenorocit.

XI. Ţările europene Spania, Olanda şi chiar Rusia s-au declarat împotriva Angliei, dar aceasta a găsit în Rodney un mare amiral şi, cu tot asediul franco-spaniol, a putut să salveze Gibraltarul. Pacea de la Versailles (1783) a constituit cu toate acestea o frumoasă revanşă pentru Franţa asupra tratatului de la Paris, iar pentru Anglia a fost o pace umilitoare. Ea recunoştea independenţa coloniilor americane, restituia Spaniei Minorca, Franţei Saint-Pierre şi Miquelon, Santa-Lucia, Tobago, Goreea şi Senegalul. "Soarele gloriei engleze a apus", spunea tânărul fiu al lui Chatham, William Pitt, şi mulţi oameni de seamă de atunci erau de părere că s-a terminat cu Anglia. În interior Anglia părea în descompunere; sistemul parlamentar devenise tiranic, corupt, neputincios; guvernarea personală dusese la dezastru. Nimeni nu-şi putea închipui atunci că Anglia va ieşi victorioasă în 1815.

XII. Consecinţele imediate ale războiului cu America au fost grave: a) Anglia prinse o ură profundă împotriva monarhiei franceze şi-i dorea pieirea; banii

englezilor vor juca un mare rol în pregătirea revoluţiei franceze, b) Cele două mari democraţii anglo-saxone se văzură despărţite şi, pentru o vreme, ostile.

Mulţi istorici sunt de părere că a fost o întâmplare fericită, deoarece nici o minte omenească n-ar fi fost capabilă să conducă o asemenea populaţie şi la o astfel de distanţă. E adevărat, dar se poate concepe şi ca Statele Unite să facă parte dintr-un Commonwealth britanic şi să exercite acolo o influenţă preponderentă. O atare soluţie ar fi fost poate mai favorabilă pentru pacea vechiului con-tinent?

c) Deoarece comerţul Angliei cu Statele Unite, departe de a se micşora, se mări a doua zi după Tratatul de la Versailles, numeroşi comercianţi englezi începură să se întrebe dacă posesiunea unui imperiu colonial era într-adevăr de dorit,

d) În sfârşit, pierderea Americii făcu din India (care fusese apărată cu curaj, în timpul războiului, de către Warren Hastings) centrul vital al comerţului englez şi unul dintre cele mai importante elemente ale politicii externe a ţării.

XIII. E probabil că înfrângerile suferite de englezi în America au salvat monarhia constituţională din Anglia. Dacă regele şi Camera sa incomparabilă ar fi repurtat o victorie, s-ar fi menţinut guvernarea personală, şi aceasta ar fi dus, ca în Franţa, la un conflict revoluţionar. Dar eşecul militar a grăbit căderea lordului North, iar după el Anglia nu va mai avea guverne care să răspundă numai în faţa regelui. Cabinetele se vor naşte şi vor cădea din voinţa majorităţii Camerei Comunelor. O combinaţie Fox-North, alianţă imorală, a durat scurtă vreme. Tânărul Pitt, al doilea fiu al lui Chatham, care se arătase la douăzeci şi unu de ani "nu numai ca o aşchie care nu sare departe de trunchi, ci trunchiul însuşi", avea să redea guvernării parlamentare prestigiul pierdut.

163 John Dunning, baron de Ashburton (1731—1782) – celebru avocat al vremii, membru al parlamentului, orator elocvent al partidului whig.164 Vezi nota 255.

179

Educat din copilărie de tatăl său, el îşi făcu intrarea în Camera Comunelor într-un mod atât de strălucit că a şi început să se vorbească în legătură cu el de cele mai înalte funcţii. În contrast cu Fox, el apărea, cu toată tinereţea sa, de o demnitate şi o prudenţă minunate. De la marele Cha-tham, Pitt moştenise o cinste ireproşabilă şi o autoritate irezistibilă. Deşi i se ofereau tot felul de si-necure, el ştiu să rămână sărac. Când, cu toată împotrivirea whigilor, regele îl făcu pe Pitt (atunci în vârstă de douăzeci şi patru de ani) prim-ministru, prestigiul şefului de guvern întunecă în scurtă vreme prestigiul suveranului. Pitt avea să guverneze Anglia fără întrerupere mai bine de douăzeci de ani şi să aducă în viaţa politică o nouă şi preţioasă calitate: puritatea.

XIV. De n-ar fi stăruit amintirea lui Chatham, ar fi fost poate de neconceput această preluare a puterii de către un adolescent. Dar virtuţile personale ale lui Pitt ar fi fost de ajuns s-o justifice. La douăzeci şi patru de ani avea înţelepciunea unui om matur. El a făcut din tory un adevărat partid, independent de coroană, având fondurile sale electorale, târgurile şi programul său: "Pace, economii, reforme". El a redat funcţiei de prim-ministru forţa şi prestigiul cu care o înzestrase Walpole. S-a străduit să taie whigilor sprijinul acordat de moneyed men. A combătut corupţia, a adjudecat împrumuturile celor mai puternici licitanţi şi a stăvilit creşterea datoriei publice prin înfiinţarea unei case de amortizare. Bugetele lui sunt şi astăzi citate ca modele de ingeniozitate. Reforma sistemului electoral i-a reuşit mai puţin. Camera Comunelor, era evident, nu mai reprezenta ţara. Pitt a propus o reformă moderată. El a voit să repartizeze şaptezeci şi două de locuri Londrei şi comitatelor celor mai mari, aceste locuri fiind obţinute prin desfiinţarea târgurilor fără alegători. Dar un astfel de proiect leza prea multe interese; a fost respins. Pitt guvernase până atunci fără majoritate. La alegerile din 1784 îi învinse (în parte mulţumită aurului magnaţilor anglo-indieni) pe Fox şi prietenii săi, care au căzut cu zecile şi au fost supranumiţi, în amintirea Cărţii Martirilor lui Fox: martirii lui Fox. Adversarii lui Pitt au crezut că-i pierdut atunci când regele George al III-lea a început să dea semne evidente de nebunie. Când suveranul a ajuns să ia copacii din parc drept regele Prusiei, a trebuit să se numească un regent. Prinţul de Wales îl prefera pe Fox lui Pitt. Din fericire pentru acesta din urmă, nebunia regelui era ciclică, şi suveranul începuse să-şi revină când s-a produs evenimentul despre care s-a spus că a fost cel mai important din istoria Angliei secolului al XVIII-lea: căderea Bastiliei.

VIIREVOLUŢIA SI IMPERIUL

I. Oricât de înţelepţi ar fi, oamenii de stat sunt mai curind târâţi de evenimente decât le conduc ei. Pitt, care avea să devină, ca şi părintele său, un mare ministru de război, nu dorea nimic mai mult decât pacea. Excelent financiar, se preocupa mai mult de bugete decât de armată. În toată perioada de început a ministeriatului său, Anglia a cunoscut o epocă de prosperitate comercială. Din 1784 până în 1793, exportul englez s-a ridicat de la zece milioane la optsprezece milioane de lire. În 1783 obligaţiile publice cu dobândă de 3% erau la cota 74, în 1792 la peste 96. În aceeaşi perioadă, Pitt încerca să impună prietenilor săi tory o politică generoasă. Dacă n-ar fi depins decât de el, catolicii şi non-conformiştii ar fi fost scutiţi de clauzele învechite din Test Act. El a obţinut câteva măsuri parţiale în favoarea lor, dar s-a lovit, când a vrut să meargă mai departe, de opoziţia episcopilor anglicani. Când, în 1801, a făcut unirea Irlandei şi a Marii Britanii, făurind Regatul Unit al Marii Britanii, şi al Irlandei, ar fi vrut să proclame şi acolo emanciparea catolicilor şi să-i autorize să fie reprezentaţi în parlamentul din Westminster; din nefericire nu a putut convinge nici pe suveran, nici partidul său şi o minoritate protestantă a continuat, în dispreţul oricărei justiţii şi al oricărei prudenţe, să reprezinte Irlanda. Dar o reacţie antiiacobină a creat atunci în parla-mentul englez o stare de spirit ostilă tuturor reformelor.

II. Revoluţia franceză, la începuturile ei, a fost greu de înţeles pentru englezi. Ei nu s-au aşteptat la asemenea violenţă, deoarece nici natura, nici cauzele revoluţiei nu le erau cunoscute. În Anglia, între aristocraţia funciară şi arendaşi, pe de o parte, între curte şi negustorii din City, pe de alta, nu se născuse acea ură puternică pe care o provoacă existenţa castelor închise. Inegalitatea era mare, dar talentele aveau calea deschisă în faţa lor şi legile erau aplicabile tuturor. Din 1789 până în 1792, englezii îşi închipuiră, de bună credinţă, că francezii vor adopta, fără grave tulburări, instituţiile analoge celor din Marea Britanie. Când află de căderea Bastiliei, Fox declară: "Iată evenimentul cel mai important din istoria lumii şi cel mai fericit". Şi ca dânsul gândeau mulţi filozofi,

180

savanţi şi scriitori. Chiar şi Pitt a refuzat la început să ia poziţie împotriva revoluţiei, aşa cum făceau suveranii de pe continent. Din contra, e posibil că a şi favorizat-o. În 1789, părerea lui, ca şi a întregii Anglii tory, a fost că o putere rivală avea să fie slăbită din cauza disensiunilor interne şi că va ieşi regenerată din această furtună. Burke gândea şi scria că pentru multă vreme forţele războinice ale Franţei vor fi anihilate. Mai erau câteva luni până la Valmy165, câţiva ani până la Bonaparte. În 1792, Pitt reducea flota engleză la două mii de marinari şi spunea: "Cu siguranţă că niciodată în istoria acestei ţări n-a existat o epocă în care situaţia Europei să îngăduie mai mult speranţa într-o pace de cincisprezece ani ca în clipa de faţă". Profeţiile sunt primejdioase pentru profeţi.

III. Executarea lui Ludovic al XVI-lea şi ocuparea Belgiei au transformat această bunăvoinţă optimistă într-o ostilitate declarată. O dată cu teroarea, toate simpatiile claselor guvernante din Anglia se îndreptară spre monarhia răsturnată şi puterile europene care atacau revoluţia. Nu rămân favorabili Franţei revoluţionare decât republicanii radicali ca Paine şi un mic nucleu de whigi reformişti, grupaţi în jurul lui Fox, Sheridan şi Grey. Însuşi Burke a resimţit atunci faţă de revoluţie un sentiment de ură, care părea uneori a se transforma într-o idee fixă. Atitudinea claselor diriguitoare s-ar mai putea explica prin groază şi teamă. Dar atitudinea poporului e de-a dreptul surprinzătoare. De ce oare muncitorii şi ţăranii englezi s-au lăsat atât de greu contaminaţi de ideile revoluţionare?

IV. Nu în fericirea poporului englez, fericire care, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fusese compromisă printr-o revoluţie agricolă şi industrială, trebuie căutată explicaţia acestui fenomen, ci printre următoarele cauze:

a) Cum s-a mai arătat, în Anglia o anumită identitate de moravuri apropia pe seniori de ţărani. Seniorul francez îşi păstrase privilegiile atunci când îşi pierduse funcţiile. "El nu mai conducea – spune Tocqueville –, dar prezenţa sa în parohie împiedica să se stabilească în locul administraţiei sale o bună administrare parohială". Ţăranul englez era poate tot aşa de sărac ca şi ţăranul francez; dar, cu siguranţă, se credea mai liber,

b) Franţa fiind duşmanul ereditar, orice idee care pornea de la ea părea suspectă, orice invectivă împotriva ei găsea o rezonanţă în inimile englezilor,

c) Natura principiilor de la 1789 era contrară spiritului englez. În adunările franceze oameni ai legii şi oameni de litere redactaseră declaraţii abstracte, enumeraseră drepturile omului, parafrazaseră Contractul social. "Nu intru în aceste distincţii metafizice – spunea Burke. – Urăsc până şi cuvintele care le desemnează". Şi altă dată: "Nici o problemă morală nu poate fi o problemă abstractă".

d) Revoluţia franceză distrugea edificiul construit în cursul secolelor de către monarhie şi voia să ridice un alt edificiu, folosind numai materialele furnizate de raţiune. Or, gândirea englezului a fost (şi rămâne) esenţialmente istorică. Burke repeta sub mii de forme că omul nu poate trăi din micul capital al raţiunii sale şi că individul trebuie să ceară oarecare credit de înţelepciune băncii fondate, în cursul vremurilor, de nenumăratele generaţii de oameni,

e) În sfârşit, o revoluţie religioasă (revoluţia metodistă) venea să dea o nouă hrană spiritelor în Anglia. Revoluţia franceză era deistă, anticreştină; această trăsătură o condamna în ochii claselor mijlocii şi populare, "cărora le era frică să-şi piardă religia", aşa cum violenţa ei o condamna în ochii aristocraţilor, cărora le era frică să-şi piardă viaţa.

V. Începând din 1793, partidul whig, despărţit în două, încetă să mai conteze şi se formă o coaliţie naţională în jurul lui Pitt pentru a lupta împotriva contagiunii ideilor revoluţionare şi împotriva spiritului cuceritor al revoluţiei franceze. La Londra, agentul francez Chauvelin complota împreună cu cei nemulţumiţi, îi aţâţa pe irlandezi, încerca să dezorganizeze armata şi se străduia să pregătească o revoluţie engleză. Reacţia a fost puternică. S-au restrâns prin lege drepturile străinilor; Habeas corpus a fost suspendat; publicarea pamfletelor aspru pedepsită. În fiecare sat se formau asociaţii loialiste. Totuşi, englezii n-ar fi declarat, cum au făcut monarhii continentali, un război de principiu revoluţiei franceze dacă aceasta n-ar fi fost agresivă. Atâta timp cât lucrul a părut posibil, Pitt îşi afirmă dorinţa de a rămâne spectator şi "de a se bucura de neutralitate". A dat dovadă de o mare răbdare nefăcând un caz de război din căderea Anvers-ului. Când Convenţia i-a asigurat pe delegaţii revoluţionari englezi că se apropie ziua când Franţa va putea da ajutor unei

165 Localitate din răsăritul Franţei unde, la 20 septembrie 1792, forţele revoluţionare au respins invazia armatei austro-prusiene.

181

Adunări naţionale a Angliei, Pitt a tolerat şi această provocare. Dar când Franţa a hotărât să deschidă navigaţia pe Schelde, râul Anvers-ului, şi să ruineze astfel porturile olandeze. a trebuit să acţioneze. Un tratat solemn dădea asigurări Olandei împotriva unei asemenea ameninţări. Pitt însuşi îl confirmase în mod solemn în 1781166, iar guvernul francez în 1785. Convenţia naţională franceză nu nega existenţa tratatului, dar susţinea că necesităţile fireşti sunt mai tari decât contractele. Războiul cu Franţa devenea inevitabil. Pitt se mângâia cu ideea că, din motive financiare, o astfel de campanie va fi de scurtă durată. Dar războiul avea să ţină douăzeci de ani.

VI. Natura acestui război este destul de simplă. La început, Anglia, urmându-şi politica tradiţională, ia apărarea aliaţilor olandezi. Se opune ca Anvers-ul şi Belgia să rămână în mâinile unei mari puteri europene. Cucereşte colonii noi şi le apără pe cele vechi. Îndeosebi susţine o campanie grea în Antile, unde pierde patruzeci de mii de oameni, mai mult din pricina bolilor decât în luptele propriu-zise, campanie care se justifică numai prin importanţa acordată atunci plantaţiilor de trestie de zahăr, puternică sursă de bogăţie. Apoi, începând din momentul în care Napoleon domină scena, obiectivul Angliei nu mai este victoria asupra cutărei sau cutărei ţări, ci înfrângerea cuceritorului care ameninţă să distrugă în Europa "echilibrul puterii". Pentru a treia oară în istorie, ea combate cea mai mare putere de pe continent; lupta împotriva lui Napoleon devine urmarea firească a luptelor împotriva lui Filip al II-lea şi a lui Ludovic al XlV-lea.

VII. Metodele de război ale Angliei nu se schimbă mai mult decât obiectivele sale. Înainte de toate ea urmăreşte supremaţia pe mare. Şi o obţine pentru că are o marină puternică şi un corp de excelenţi amirali: Hood, Jarvis, Nelson, care au dobândit cu toţii, în războiul cu America, experienţa luptelor navale. Contrar celor ce se întâmplă în armata britanică, în marină competenţa, şi nu originea socială, dă dreptul la comanda supremă. Collingwood este fiul unui negustor din Newcastle, Nelson al unui pastor de ţară. Flota engleză avea o superioritate capitală asupra celorlalte marine ale continentului: Kemperfeldt o dotase recent cu acea "carte de semnale", graţie căreia devenea, în sfârşit, posibil ca un amiral să conducă vasele sale chiar în timpul luptelor. Su-premaţia asupra mărilor avea să îngăduie Angliei să respingă orice invazie; să-şi transporte trupele oriunde găseşte că-i util; şi, în sfârşit, să împiedice orice navă de aprovizionare să ajungă în porturile inamice.

VIII. În acelaşi timp în care recurge la flotă, Anglia recurge şi la o altă armă favorită: subven-ţiile acordate unor coaliţii continentale. Metoda pare penibilă şi Bonaparte a vorbit cu dispreţ de "aurul lui Pitt". Dar Anglia nu avea decât zece milioane de locuitori, pe când Franţa avea douăzeci şi şapte de milioane. Mai puţin bogată în oameni, avea nevoie de marinari chiar mai mult decât de soldaţi; era destul de firesc ca pentru războiul pe continent să încerce a găsi mercenari. Ea ajută statele coalizate în două feluri: prin daruri directe şi împrumuturi autorizate. În realitate, cele două metode erau identice, căci niciodată n-au fost achitate nici dobânzile, nici capitalul datoriilor de război. În total, subvenţiile acordate de Pitt Europei s-au urcat din 1792 până în 1805 la zece milioane de lire. Datoria publică a Angliei a crescut din 1793 până în 1802 cu trei sute treizeci şi patru de milioane, din care vistieria nu a încasat decât două sute de milioane, căci obligaţiile publice cu dobândă de 3% nu mai cotau în 1797 decât 47% din valoarea lor. Pitt a triplat toate impozitele, a făcut apel la o contribuţie voluntară şi, în sfârşit, a fixat un impozit asupra veniturilor, pe o bază extrem de largă, al cărui cuantum se ridica la circa 10%. În vederea acestui război, ţara a trebuit din nou să se încordeze din răsputeri şi numai imensele sale bogăţii i-au îngăduit să menţină un efort care a pus-o, în unele momente, faţă în faţă cu întregul continent.

IX. Începutul războiului a fost nefericit pentru Anglia. Revoluţia crease un nou şi puternic tip de armată. "Sistemul francez de recrutare aduna specimenele mijlocii din toate clasele, pe când armata noastră era compusă din drojdia societăţii", a spus mai târziu Wellington. Pe mare, spaniolii şi apoi olandezii s-au alăturat francezilor; Anglia se vedea exclusă din Mediterana, ceea ce o priva de o mare parte din mijloacele sale de presiune asupra puterilor continentale. Aţâţaţi de ideile de egalitate predicate în Europa, marinarii din flota engleză s-au răsculat. Fuseseră totdeauna prost plătiţi, prost hrăniţi, prost trataţi. În 1797 câteva echipaje i-au alungat pe ofiţeri şi au arborat drapelul roşu. Era momentul în care, după patru ani de război, continentul făcea pace cu Franţa. Anglia era izolată, Irlanda în plină revoltă, flota răzvrătită. Dacă această insurecţie ar fi fost cunoscută de duşmani, Anglia ar fi fost pierdută. Pitt, insultat pe străzile Londrei, a trebuit să-şi

166 De fapt, tratatul s-a încheiat în luna mai 1784. În 1781 Pitt nici nu era la putere.

182

asigure o pază. Dar situaţia a fost restabilită graţie unui amestec, destul de englezesc, de asprime şi indulgenţă. Răzvrătiţii se transformară în învingători. Bătălia de la Capul São Vicente (1797) ii scăpă pe Pitt de flota spaniolă, cea de la Camperdown de flota olandeză. Va putea el oare să recucerească Mediterana? De când pierduse Minorca, Anglia nu mai avea nici o bază în marea aceasta, de unde importanţa pe care o avea pentru ea portul Toulon, pe care-l captură, dar care fu reluat de francezi. Bonaparte, în drum spre Egipt, cuceri insula Malta, cea mai bună dintre bazele navale ale acelor timpuri, şi se crezu asigurat că va putea reface, în Orient, imperiul lui Alexandru. Dar nici o cucerire dincolo de mări nu poate fi păstrată de o putere care şi-a pierdut supremaţia navală. Flota lui Bonaparte fiind distrusă de Nelson în rada portului Abukir, Anglia a căpătat în urma acestei bătălii Malta şi Orientul. Sprijinindu-se pe Malta şi pe aliaţii săi din Neapole, Nelson a putut exercita o presiune asupra Austriei, ale cărei posesiuni italiene le ameninţa. O dată mai mult stăpânirea Mediteranei avea să-i îngăduie Angliei să formeze o coaliţie continentală.

X. Dacă Anglia era învingătoare pe mare, Bonaparte rămânea invincibil pe uscat. Încă din 1801 se gândea să interzică "perfidului Albion" accesul la pieţele continentale. Se înjghebă o ligă de neutralitate armată între puterile scandinave, Prusia şi Rusia, pentru a protesta împotriva dreptului de percheziţie pe care-l pretindeau englezii. Pentru a dezagrega această ligă, care putea lipsi Marea Britanie de materii prime indispensabile flotei sale (cherestea, pânză, frânghii), Nelson a atacat flota daneză. Liga nordului s-a prăbuşit, proiectul blocadei a devenit himeric. Primul Consul şi primul ministru îşi cunoşteau acum limitele forţelor lor respective. Pacea se impunea. Ea era îngreuiată de poziţia critică şi doctrinară a Angliei faţă de sistemul francez. Numai Fox îşi dădea seama de măreţia lui Bonaparte. În ochii torylor el nu era decât un bandit corsican, despre care circulau cele mai absurde legende. Grenviile îi scria pe un ton insolent lui Talleyrand că guvernul maiestăţii sale nu putea avea încredere în asigurările de pace ale primului consul. Politică puţin rezonabilă: dacă Bonaparte nu era sincer în dorinţa sa de pace, singurul mijloc de a dovedi nesinceritatea sa era acceptarea păcii. În 1801, Pitt, neputând obţine acordul regelui pentru admiterea catolicilor irlandezi în parlament, a părăsit puterea. Addington, care i-a urmat ("Pitt e faţă de Addington cum e Londra faţă de Paddington" se cânta pe atunci), a dus tratative şi a semnat pacea de la Amiens (1802). Era o gravă înfrângere diplomatică a Angliei. Ea păstră câteva cuceriri mai îndepărtate, ca Ceylonul, dar Franţa rămânea în posesia malului stâng al Rinului şi a Belgiei, situaţie pe care Anglia o suporta cu atât mai puţin cu cât Bonaparte începu să caute imediat mijloacele de a transforma portul Anvers într-o bază navală şi militară. În Mediterana, Anglia renunţa la Minorca şi făgăduia să restituie Cavalerilor167 Malta, ceea ce ar fi lipsit-o din nou de orice bază navală. Ea a trebuit să ducă tratative cu orice preţ, "căci avea nevoie de un răgaz, oricât de scurt". Dar, pe când în ochii lui Bonaparte pacea de la Amiens era "o pace finală", în ochii lui Pitt ea nu era decât un armistiţiu. Dobândirea de către Franţa a Louisianei, expediţia din San-Domingo, alianţa cu Olanda au sfârşit prin a-i supăra pe englezi.

XI. De fapt, nimeni n-a respectat tratatul de la Amiens. Anglia a păstrat Malta; Bonaparte, deşi promisese că va respecta stătu quo-ul european, devenit şeful Republicii Italia, anexă Piemontul, impuse protectoratul său Elveţiei şi prezidă la transformarea Germaniei. Monitorul a publicat un raport ameninţător cu privire la o "misiune comercială" a colonelului Sébastiani în Orient. Englezii au aflat astfel că primul-consul nu renunţa nici la Egipt, nici la India; hotărârea lor de a păstra Malta, în dispreţul tratatelor, a devenit şi mai fermă. După un ultimatum al lui Addington, în 1803, ostilităţile fură reluate. De astă dată, Bonaparte, visând să lovească direct în Anglia, a adunat la Boulogne o armată de debarcare de două sute de mii de oameni şi a echipat o flotilă de nave cu fundul plat pentru a-şi transporta armata dincolo de Canalul Mânecii. Pentru a reuşi i-ar fi trebuit – ca odinioară ducelui de Parma şi, mai recent, lui Choiseul – o escadră care să ocrotească timp de cel puţin câteva ore transbordarea trupelor. Or, flotele franceză şi spaniolă erau blocate în porturile Toulon, Rochefort, Brest, Cadix de către Nelson, Cornwallis şi Collingwood. Până în vara anului 1805 ele rămaseră acolo neputincioase, incapabile să asculte de ordinele de concentrare pe care le dădea împăratul. (Devenise împărat în martie 1805168.) În octombrie, după ce Napoleon renunţase

167 Ordinul cavalerilor ioaniţi (sau ospitalieri) se retrăsese pe rând din faţa turcilor selgiucizi, apoi a celor otomani, în insula Cipru, apoi Rhodos (1310—1522) şi, în cele din urmă, pe la 1530, în insula Malta, de unde şi numele de ordinul Cavalerilor de Malta.168 Scăpare inexplicabilă pentru un autor francez. Napoleon s-a proclamat împărat printr-un senatus-consult din 18 mai 1804, urmat de un plebiscit al cărui rezultat favorabil a fost anunţat oficial la 6 noiembrie 1804, urmând celebrul act al încoronării la 2 decembrie 1804.

183

la proiectele sale de invadare a Angliei şi îl forţa pe austriacul Mack să capituleze la Ulm, înfrângerea navală franco-spaniolă de la Trafalgar, ultima mare bătălie a corăbiilor cu pânze, în cursul căreia a pierit Nelson, a dat Angliei pentru un secol stăpânirea necontestată asupra mărilor. (Flota daneză a fost capturată în 1807, la Copenhaga, în timp de pace, de către englezi, care au nimicit astfel ultimele forţe maritime din Europa.)

XII. După Trafalgar şi în tot decursul secolului al XlX-lea, ideea de a ataca flota engleză va apărea absurdă tuturor şefilor de stat şi chiar şi lui Napoleon. Dar dacă supremaţia navală a metropolei este o condiţie necesară de stabilitate a imperiilor coloniale, această superioritate nu ajunge pentru a rezolva problemele continentale. La Trafalgar, Napoleon şi-a pierdut coloniile şi orice speranţă de a pune mâna pe drumul spre India; el va rămâne totuşi stăpânul Europei. În zadar, Pitt, care revenise la putere, va pune pe picioare o coaliţie după alta. A doua zi după Austerlitz a trebuit să-şi recunoască neputinţa. Atunci a spus el, arătând o hartă a Europei: "Strângeţi harta asta, nu va mai fi bună timp de zece ani de azi înainte!" În 1806 muri de surmenaj şi amărăciune, murmurând: "O ţara mea! în ce stare îmi las ţara!"

XIII. În duelul dintre Pitt şi Napoleon, Pitt învinsese pe mare, împăratul pe uscat. Stăpân pe Austria şi Prusia, aliat cu Rusia, Napoleon avea să încerce acum să atingă în mod indirect puterea navală şi comercială a Angliei, interzicând vaselor engleze accesul în porturile continentale. Decretului din Berlin, care proclama blocada continentală, Anglia i-a replicat prin Ordinele în Consiliu şi a oprit orice comerţ maritim care nu trecea prin propriile sale porturi, chiar şi comerţul Statelor Unite. Măsurile acestea au fost, de o parte şi de alta, pricina unor mari suferinţe. Ele au dus la un război între Anglia şi Statele Unite (1812). Europa nu se putea lipsi de produsele englezeşti şi coloniale, contrabanda se desfăşura pe scară universală şi profiturile erau atât de mari încât cele mai aspre pedepse n-au putut s-o stăvilească. Împăratul însuşi a trebuit să importe prin fraudă mantale militare destinate Marii Armate. Industriile continentale, ca de pildă cea de bumbac, care aveau nevoie de materii prime aduse din alte ţări s-au văzut ruinate în folosul concurenţei engleze. În schimb Anglia suferea de o criză industrială şi comercială. Europa, lipsită de produse cu care se obişnuise (tutun, zahăr), încearcă să le cultive ea însăşi. Zahărul din sfeclă a înlocuit pe cel din plantaţiile Antilelor, aducând imense pagube coloniilor britanice. În 1810-1811 Anglia a fost bântuită de un şomaj de proporţii grave şi au avut loc răscoale care ameninţau să ia proporţii. Dacă ţarul n-ar fi rupt în 1811 sistemul continental, poate că Angliei i-ar fi ajuns cuţitul la os.

XIV. Dar blocada continentală a adus după ea căderea lui Napoleon, pentru că l-a constrâns pe împărat, care voia pace, să continue războiul. Încercând să atragă Spania la realizarea planurilor sale, a găsit o ţară de luptători de guerilă "În care o mare armată murea de foame, şi o mică armată se lăsa bătută". În Portugalia, ţară utilă Angliei ca punct de debarcare în Europa, sosiră trupe engleze sub comanda lui Wellesley (după 1805 lord Wellington)169, silindu-i pe francezi să se concentreze, ceea ce, într-o asemenea ţară, trebuia să ducă la pieirea oricărui cuceritor. De fiecare dată când Soult şi Suchet170 se vedeau obligaţi, pentru a rezista lui Wellington, să părăsească o provincie spaniolă, aceasta se răscula. Mareşalii împăratului au reuşit să-l împingă pe Wellington dincolo de linia de apărare de la Torres Vedras. Dar el a ştiut să folosească împrejurările şi, printr-o remarcabilă utilizare a armelor de foc, prin crearea unui vast câmp de tragere, rezistă victorios pe acea linie. Tactica lui Wellington consta într-o defensivă activă. Grosul trupelor ocupa o poziţie acoperită; numai trăgătorii, în avanposturi, stăteau în aşteptarea coloanelor inamice. Sir John Moore instruise pe câmpul de la Shorncliffe unele regimente engleze în tactica luptelor "de linie"; aceste trupe au învins la Dusaco, la Salamanca şi mai târziu la Waterloo. În 1814 Spania era pierdută pentru Napoleon. În acelaşi timp fusese nevoit să atace Rusia, care refuza şi ea să menţină blocada. Şi au pierit acolo cei mai buni soldaţi ai săi. Cu ajutorul subvenţiilor engleze, Rusia, Prusia şi Austria, după bătălia de la Leipzig (octombrie 1813), îl respinseră până în Franţa, unde împăratul, în pofida uimitoarelor succese ale campaniei de pe solul francez, s-a văzut până la sfârşit constrâns să abdice (1814). În timp ce aliaţii discutau la Congresul de la Viena soarta Franţei, Napoleon, care fusese doar exilat pe insula Elba, se întoarse, îi alungă fără luptă pe Bourboni şi porni un marş asupra Bruxelles-ului. Wellington, cu o mică armată anglo-germană, îl învinse la Waterloo (1815).

XV. Bătălia de la Waterloo reprezenta înfrângerea revoluţiei înarmate. Deşi Napoleon se

169 Inexact: titlul de lord Wellington i s-a conferit în 1809.170 Generali ai lui Napoleon.

184

căsătorise cu o arhiducesă, nu fusese niciodată considerat de "bunii săi fraţi, împăraţii şi regii", decât un periculos aventurier. Scopul suveranilor Rusiei, Austriei şi Prusiei la Congresul de la Viena a fost să înconjoare cu o barieră de state-tampon naţiunea care le produsese atâtea temeri. Ei fondară un regat al Ţărilor de Jos (Olanda-Belgia), care dură până în 1830; încredinţară Prusiei paza malului stâng al Rinului; paza frontierei Alpilor reveni regatului Piemontului şi al Sardiniei, iar a Italiei de nord Austriei. Talleyrand, care se străduia să limiteze sacrificiile Franţei, a găsit un sprijin destul de neaşteptat în persoana plenipotenţiarului englez: Castlereagh. Anglia, o dată mai mult, pentru a menţine echilibrul puterii, lua parte învinsului, după victoria unei coaliţii pe care ea o animase. Ea nu voia ca Franţa să fie prea slabă, nici Rusia prea puternică; ea nu era, ca puterile centrale, într-o panică provocată de spiritul de conservare; obţinuse ce voia: Malta, Capul Bunei Speranţe, Ceylonul şi, mai ales, îl doborâse pe omul care i-a rezistat şi care a încercat să obţină hegemonia asupra Europei; era satisfăcută. Totuşi, nu l-a tratat cu generozitate pe Napoleon, care, după a doua abdicare, venise "să se aşeze la vatra celui mai nobil dintre inamicii săi", şi l-a lăsat până la moarte pe insula Sfânta Elena, într-o stare de sărăcie demnă de milă. Această comportare lipsită de nobleţe a provocat protestele a numeroşi englezi, printre care şi Byron.

XVI. Liberat de temerile sale, guvernul englez s-ar fi dezinteresat bucuros de continent. Dar n-a putut. Se formase o asociaţie a naţiunilor victorioase pentru menţinerea păcii de la Viena şi a principiului legitimităţii. Anglia se văzu silită, împotriva dorinţei sale, să facă parte din această Sfântă Alianţă. Dar nu după multă vreme intră în conflict cu partenerii săi. În ce priveşte opera Congresului de la Viena, deşi a durat mai mult decât obişnuiesc să dureze asemenea edificii diplomatice, era destinată să se destrame în cursul secolului al XlX-lea. Negociatorii de la Viena au ţinut seama de două idei care le păreau esenţiale: legitimitatea şi echilibrul european. Neglijaseră sentimentele naţionale, a căror forţă crescândă avea, după patruzeci de ani, să arunce în aer întreg eşafodajul clădit de ei.

VIIIREVOLUŢIA AGRICOLĂ ŞI INDUSTRIALĂ

I. În secolul al XlV-lea, ciuma neagră, reducând în mod brusc populaţia Angliei cu o treime, favorizase, se pare, emanciparea ţăranilor şi divizarea exploatărilor agricole; în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o subită creştere a populaţiei a adus cu sine, dimpotrivă, o recrudescenţă a proprietăţilor "împrejmuite". Prin 1700 numărul locuitorilor Angliei fusese evaluat la cinci milioane şi jumătate; până în 1750 această cifră a crescut foarte încet, apoi, deodată, numai în timpul domniei lui George al III-lea, s-a dublat, atingând în 1821 cifra de paisprezece milioane. Cauzele măririi populaţiei au fost multiple. Dezvoltarea rapidă a industriei, asigurând şi folosirea copiilor (şi, din nefericire, chiar şi a celor mai mici dintre ei), a încurajat familiile sărace să se înmulţească, iar mutarea lucrătorilor de la ţară la oraş i-a înghesuit în case prea mici, suprapopulate, în care sentimentele tradiţionale de pudoare şi reţinere au slăbit. În timp ce se mărea numărul naşterilor, progresele medicinii micşorau pe cel al deceselor. Se terminase cu întinsele epidemii care secerau dintr-o lovitură o treime din locuitorii Londrei; copiii şi mamele erau mai bine îngrijiţi în momentul naşterii; în cea mai mare parte a oraşelor s-au deschis spitale. Pentru o populaţie mai mare era nevoie şi de mai multă hrană. De unde necesitatea extinderii suprafeţelor cultivate şi a veniturilor sigure pentru proprietarii de pământ.

II. De prosperitatea agriculturii aveau să profite numai marii landlorzi. Orice guvernare favorizează anumite interese economice. Dinastia Tudor îi susţinuse pe negustori. Carol al II-lea asigurase preponderenţa gentilomilor de la ţară, cărora le datora întoarcerea sa. Parlamentele din secolul al XVIII-lea au fost alcătuite din mari seniori şi squire-i, şi legile pe care le-au votat nu prea erau favorabile populaţiei săteşti. Arendaşii cu contracte de lungă durată se văzură înlocuiţi cu mici arendaşi, la care se putea renunţa oricând, dându-li-se un preaviz de şase luni. Toate redevenţele funciare fură majorate. Pentru a deveni magistrat, pentru a căpăta un grad în miliţia comitatului, pentru a obţine dreptul de a vâna, trebuia să fii mai bogat decât înainte. Vechilor instituţii populare ale parohiei li se substituiră instituţii ale comitatului, cu caracter aristocratic. În timpul revoluţiei franceze, judecătorii de pace deveniră mai severi. În sfârşit, marii proprietari fură ispitiţi să se servească de puterea lor politică şi administrativă pentru a-şi rotunji domeniile şi au reuşit cu atât mai uşor cu cât interesele lor personale păreau a coincide cu interesul naţional.

185

III. Câmpurile comune, încă foarte numeroase în 1750, constituiau într-adevăr o metodă de exploatare foarte primitivă. Un agricultor neglijent care nu distrugea buruienile făcea inutilă munca celorlalţi. Ţăranul îşi petrecea toată vremea alergând de la o parcelă la alta. Folosirea îngrăşămintelor şi a marnei era îngreuiată de faptul că deţinătorii parcelelor nu aveau bani ca să cumpere aceste produse noi. Totuşi, în Olanda, în Franţa se năştea o agricultură ştiinţifică, pe care oameni ca Jethro Tull şi lordul Townshend o răspândeau în Anglia. Lordul Townshend, părăsind viaţa politică, deveni un savant în agricultură. În loc să lase, la fiecare al treilea an, ogoarele în pârloagă, a alternat rădăcinile pivotante (nap, sfeclă) cu cereale şi fîneţe artificiale (sparcetă, trifoi), pregătindu-şi astfel rezerve pentru hrana animalelor în timpul iernii. Ţăranii dădeau din umeri: "Un gentilom îşi poate îngădui să semene trifoi! Dar noi cu ce-o să plătim arenda?" Ţăranii, însă, se înşelau şi metoda cea mai productivă avea să biruie. Coke din Norfolk, agricultor ilustru al cărui domeniu model atrăgea călători din întreaga Europă, reuşea printr-o prudentă folosire a îngrăşămintelor să cultive grâu pe terenuri până atunci sterile. Bakewell ameliora rasele de vite, capre, oi. Prevăzând că nevoia de carne avea să crească o dată cu mărirea populaţiei, căuta să producă – în locul animalelor cu picioare lungi, care fuseseră folositoare pe vremea când Anglia nu era decât mlaştini, hârtoape şi spini – rase bogate în carne. Într-o epocă avidă de ştiinţă şi de lucruri noi, experienţele acestea amuzau. Cultivarea pământului şi creşterea animalelor a fost la modă de-a lungul întregului secol al XVIII-lea. Îmbogăţiţii îşi plasau banii în terenuri. Medici, pastori, oameni ai legii, cum aveau oarecare răgaz, se făceau fermieri. "Tribul fermierilor – spune Young171 – e format acum din toate clasele, de la duce până la ucenic".

IV. La începutul secolului al XVIII-lea, pământurile comune, pământurile în paragină, bărăganele acopereau încă imense suprafeţe. Sub domnia lui George al III-lea, marii proprietari se străduiră să-i convingă pe "deţinătorii" pământurilor lor să-şi împrejmuiască câmpurile. Ei înşişi dobândiră în cursul operaţiei nu numai pământuri arate, ci şi o parte din "commons". Aceasta se făcu prin acte "particulare" ale parlamentului. În timpul domniei lui George al III-lea, 3.354 de asemenea acte fură trecute prin parlament şi circa patru milioane de acri deveniră disponibili pentru noile metode de cultură. Era suficient, pentru a obţine ca parlamentul să voteze un astfel de act, ca cererea să fi fost susţinută de trei pătrimi din numărul proprietarilor unei parohii. Dar cele trei pătrimi erau socotite în suprafeţe, şi nu ca număr de persoane, în aşa fel încât, în multe parohii, squire-ul constituie el singur majoritatea. Pentru mai multă decenţă se mai alăturau câţiva mari proprietari, se depunea o cerere în parlament, şi ţăranii aflau că pământurile lor comunale fuseseră suprimate fără să fi fost măcar întrebaţi. Împrejmuirile (enclosures) îngăduiră alcătuirea unor mari ferme prin gruparea pământurilor, adoptarea de metode ştiinţifice şi o producţie infinit mai mare. Anglia deveni unul din grânarele Europei. Dar ţăranii săraci suferiră amarnic din cauza acestei spolieri. Dispariţia pământurilor comune îi lipsea de colţul de păşune, care le îngăduise să ţină o vacă, şi de colţul de pădure, în care porcii lor găseau ghindă şi de unde luau lemne pentru bucătărie şi încălzit. Ei îşi pierdură curajul, încetară să mai muncească cu tragere de inimă, se lăsară în voia trândăviei, a beţiei sau migrară spre oraşele din nord, unde noile industrii căutau mână de lucru. Atunci fu abrogată excelenta lege a Elisabetei care interzicea să se construiască vreo căsuţă la ţară fără să i se lase cel puţin patru acri de grădină. Această abrogare a îngăduit dezvoltarea slums-urilor, acele cartiere de cocioabe care aveau să dezonoreze până în secolul al XX-lea marile oraşe engleze.

V. În alte vremuri yeoman-ul s-ar fi opus şi s-ar fi agăţat de pământul lui. Dar, în afară de oraşe, îl atrăgeau şi coloniile. Între 1740 şi 1763 Anglia obţinuse cea mai mare parte din teritoriul colonial francez. Canada, puţin populată, şi coloniile americane, foarte prospere, ofereau un azil fer-mierilor curajoşi. Cei rămaşi intrară în slujba landlorz-ilor. Cobbett172 a observat că în 1821, pe tot întinsul Angliei, se mai găsea numai câte o singură fermă acolo unde înainte fuseseră trei. În 1826 el notează că, într-un sat oarecare, din paisprezece ferme nu mai rămăsese decât una. Cuvântul yeoman tinde să dispară. "În secolul al XV-lea, cuvântul acesta desemnase şi pe proprietarul inde-pendent şi pe fermierul care ia cu arendă pământul; în secolul al XVIII-lea, dimpotrivă, cuvântul fermieri desemnează şi pe unii şi pe alţii, întreaga clasă fiind caracterizată prin dependenţa sa faţă de gentry". Dependenţă care mai târziu devine imitaţie. Marele fermier din 1820 nu mai este primul dintre muncitorii săi, ci un bogătaş care vrea să ducă traiul unui gentleman şi să se ducă la

171 Arthur Young (1741—1820) – renumit agronom englez.172 William Cobbett (1762—1835) – publicist şi om politic radical.

186

vânătoare cu gonaci. "Când fermierii devin gentlemeni, muncitorii lor devin sclavi", scrie Cobbett. În timpul războaielor napoleoniene, preţurile ridicate ale produselor agricole mai îngăduiau micilor fermieri care-şi putuseră salva independenţa să trăiască. Waterloo le-a dat lovitura de graţie şi a dus la dispariţia aproape completă a clasei mijlocii rurale, care constituise atâta vreme forţa militară şi morală a Angliei.

VI. Cât despre muncitorul agricol, la începutul secolului al XlX-lea trăia în mizerie. Salariile crescuseră mai încet decât preţurile. Odinioară fiecare sat şi aproape fiecare casă putea trăi în circuit închis. O dată cu dezvoltarea marii industrii, meşteşugarii satelor dispărură. Curând se vor vedea fermieri care vor refuza nu numai să dea, dar să şi vândă grâu salariaţilor lor agricoli. Divorţul dintre producţie şi producători va crea o economie abstractă, cu totul necunoscută în evul mediu şi care va favoriza apariţia celei mai îngrozitoare sărăcii. Cei mai buni magistraţi au încercat să remedieze această situaţie, aplicând cu mai multă generozitate legea săracilor, dar bunele lor intenţii au avut urmări înfricoşătoare. În 1794, un grup de judecători de pace întruniţi la Speenhamland au decis să fixeze o sumă care să fie considerată ca un minimum necesar pentru traiul unei familii. Această sumă trebuia să fie echivalentul a douăzeci şi şase de livre de pâine pe săptămână pentru fiecare bărbat adult, plus câte treisprezece livre pentru femeie şi pentru fiecare copil. Dacă salariul capului de familie nu atingea acest minimum, trebuia să fie completat printr-o alocaţie furnizată de fiecare parohie sub forma unui impozit pentru săraci (rates). Consecinţele imediate ale acestor măsuri au fost vrednice de plâns: proprietarii şi arendaşii au găsit muncitori gata să le lucreze pentru nişte salarii infime, ştiind că salariile erau completate de comună; micii fermieri, care nu lucrau decât cu membrii familiei, au fost ruinaţi de concurenţa acestor lucrători nevoiaşi, pe care trebuiau să-i întreţină chiar ei, în calitatea lor de contribuabili. Sistemul Speenhamland a avut ca urmare transformarea populaţiei rurale a ţării – "vesela Anglie" de odinioară – într-o masă de nenorociţi hrăniţi (dar prost hrăniţi) din mila publică.

VII. O dată cu marea agricultură s-a dezvoltat şi marea industrie. Revoluţia industrială n-a fost, ca o revoluţie politică, un şir de evenimente care se concentrează într-un timp destul de scurt, ci o transformare – mai întâi lentă, apoi, între 1760 şi 1815, mai rapidă – a economiei. Dispariţia sis-temului ghildelor a început cu dezvoltarea capitalismului, adică exploatarea de către un antrepre-nor a muncii colective. Această tendinţă spre întreprinderea mare a fost accelerată în secolul al XVIII-lea prin creşterea numărului de consumatori în Anglia, prin deschiderea de pieţe noi (în-deosebi a pieţelor coloniilor americane) şi prin invenţiile mecanice. În industria textilă, suveica zburătoare, inventată în 1733, mări producţia de ţesături şi nevoia de fire. Până atunci lâna fusese toarsă la domiciliu de nevasta şi fiicele ţesătorului. (De aceea, în engleză, fata bătrână se numeşte spinster, torcătoare.) Pentru a satisface nevoile mai mari ale ţesătorilor, Hargreaves, Arkwright, Crompton reuşiră să pună în mişcare concomitent zece fusuri şi apoi o sută, pe care le supraveghea un singur muncitor, având câteva ajutoare pentru legarea firelor. Şi astfel, filatura realiza o produc-tivitate mult mai mare decât ţesătoria. Inventarea războaielor mecanice de ţesut răspundea tocmai acestei noi necesităţi. Apoi maşina cu aburi a înlocuit forţa oamenilor sau a râurilor şi minele de cărbuni au devenit principala bogăţie a ţării. Franţa, care în această luptă pentru cucerirea pieţelor putea să fie o rivală fericită a Angliei, s-a văzut trasă înapoi în momentul cel mai critic:

a) de vămile sale interne; b) de lipsa de cărbune (în 1845 Franţa nu producea decât cinci milioane de tone, faţă de

treizeci şi cinci de milioane produse în Anglia); c) apoi de războaiele napoleoniene şi de blocada care a lipsit-o de bumbac. Noua industrie de

bumbac a devenit o industrie pur englezească. În 1784 Anglia consuma patru milioane de livre de bumbac; în 1833, trei sute de milioane. Înlocuirea, în metalurgie, a cărbunelui de lemn cu huila a avut drept consecinţă mutarea marilor uzine din sud, patria pădurilor, în nord, patria minelor.

VIII. Marea agricultură şi marea industrie impuneau ameliorarea mijloacelor de transport. În secolul al XVIII-lea, într-o bună parte a ţării nu se putea circula încă decât călare. Starea proastă a drumurilor se datora faptului că fiecare parohie rămăsese, ca în evul mediu, răspunzătoare pentru căile sale de acces. Autonomia locală, utilă altădată, priva Anglia de o reţea de drumuri, reţea cu care Franţa, de pildă, era înzestrată, deoarece fusese concepută şi realizată de o administraţie centrală. Începând din 1760, sistemul drumurilor cu taxe de trecere (turnpike roads) concesionate unor trusturi173 care, pentru a-şi recupera cheltuielile, aveau dreptul (cum se face astăzi la intrarea

173 Termen modernizat, aplicat de autor unor asociaţii care, chiar dacă de mari proporţii, nu se

187

pe anumite autostrăzi) să-i supună la plată pe călători a dat totuşi destul de bune rezultate. Dar abia din 1815 arta de a construi drumuri a făcut reale progrese. MacAdam, inginer scoţian, a avut ideea să acopere drumurile cu un înveliş protector impermeabil. Viteza diligenţelor şi a poştalioanelor (coaches), mulţumită lui, a trecut de la patru mile pe oră la şapte, apoi la zece. Vitezele acestea oboseau caii, care erau foarte mult folosiţi atunci. Hanuri plăcute, cu firme pictate, se ridicară de-a lungul drumurilor. În 1831, anul apogeului poştalioanelor, erau folosiţi o sută cincizeci de mii de cai pe trasee ce însumau trei mii de mile. (De atunci, însă, au început să se dezvolte căile ferate, şi poştalioanele au intrat pe panta declinului.) De asemenea, la sfârşitul secolului al XVIII-lea nordul ţării şi comitatele centrale au fost împânzite de canale destinate transportului cărbunelui. Tot atunci s-au dezvoltat şi instituţiile auxiliare ale comerţului: băncile şi societăţile de asigurare. În cafeneaua (coffee house) lui Edward Lloyd, câţiva inşi îşi luaseră obiceiul, începând de prin 1689, să se adune şi să ofere armatorilor asigurări contra riscurilor pe mare. Instituţia aceasta avea să devină cea mai mare societate de asigurări din lume, dar, în virtutea obişnuitului conservatorism englezesc, a continuat până nu demult să poarte denumirea de Lloyd's Coffee House.

IX. Revoluţia industrială pregătea şi făcea necesară o revoluţie politică. Satele dispăreau; ora-şele se măreau. Liverpool, care de la cei 4 000 de locuitori din 1685 ajunsese la 40 000 în 1760, avea să atingă cifra de 517 000 în 1891 şi 803 000 în 1936; Manchester, de la 6 000 în 1685, a ajuns la 40 000 în 1760, la 93 000 în 1801, la 505 000 în 1891 şi la 800 000 în 1936. Harta politică a ţării nu mai coincidea cu harta sa demografică. Nordul, odinioară puţin populat, iacobit şi catolic, era înţesat acum de mineri şi ţesători radicali. Dezvoltarea marii industrii a dat naştere la două clase noi: a manufacturierilor bogaţi, a căror avere, proporţională cu extinderea noilor pieţe, devenise egală cu aceea a marilor seniori rurali şi care aveau să revendice partea lor de influenţă; şi aceea a muncitorilor din oraşe, cu totul deosebiţi de foştii meşteşugari de la ţară, mai accesibili agitatorilor, deoarece erau grupaţi mai mulţi la un loc, şi care, conştienţi de forţa lor, erau gata să revendice puterea politică. Între aceste "două naţiuni", economia politică la modă trasase o frontieră de netrecut.

X. Orice mare schimbare socială îşi găseşte teoreticienii ei, care imaginează cauze permanente pentru a explica efecte trecătoare. Teoreticianul revoluţiei industriale din Anglia a fost Adam Smith. Inspirându-se din fiziocraţii francezi, acest profesor din Glasgow a scris Bogăţia naţiunilor, carte care a devenit timp de mai bine de un secol Biblia economiştilor. El predica acel "laisser faire", libera concurenţă, încrederea în mişcările spontane ale economiei. În ochii lui Smith şi a discipolilor săi, un Dumnezeu binefăcător a reglat astfel universul încât liberul joc al legilor naturale asigură cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni. E posibil ca libertatea să fie cauza unor suferinţe temporare, dar echilibrul se va restabili în mod automat. Această teorie avea să liniştească scrupulele celor bogaţi, făcând din mizerie şi şomaj remedii fireşti şi divine. Ea nu seamănă nici cu doctrina evului mediu, atât de strimt corporatistă, nici cu aceea a secolului al XVII-lea, care avea un caracter mercantilist. Mercantiliştii credeau că prosperitatea unui stat se măsoară prin balanţa pozitivă a comerţului său exterior. Statul, în siste-mul mercantilist, trebuia să intervină neîncetat pentru a favoriza balanţa comercială (acestei doctrine îi datorează Anglia pierderea coloniilor americane). În secolul al XlX-lea mercantilismul este discreditat; triumfă liberalismul economic, deoarece convine unei perioade de expansiune, oferind o piaţă fiecărui producător nou. El va deveni primejdios îndată ce pieţele braţelor de muncă sau acelea ale producţiei vor fi saturate. Atunci libera concurenţă va da naştere unor racile evidente şi se va vedea cum începe în Anglia, ca în tot restul lumii occidentale, un reflux protecţionist, etatist şi autarhic, care i-ar fi mirat peste măsură pe Quesnay şi Adam Smith.

IXREVOLUŢIA SENTIMENTALĂ

I. "Spiritul secolului al XVIII-lea consta în ordine şi unitate; era desăvârşit; era simplu. Literatura şi arta sa constituie limbajul unei societăţi de bărbaţi şi femei care se mişcau înăuntrul unui singur sistem de idei, care se înţelegeau unii pe alţii şi care nu erau chinuiţi de nici o problemă angoasantă sau tulburătoare... Clasicii alcătuiau francmasoneria lor". S-a văzut la timpul său că

apropie de rolul şi dimensiunile "trusturilor" în accepţiunea reală, contemporană, a cuvântului.

188

această descriere, destul de acceptată în general, nu dezvăluie decât superficial ideile şi moravurile. Nu pare verosimil ca spiritele umane să nu fi fost tulburate de nici o problemă angoasantă. Deşi Gibbon şi Johnson sunt adevărate spirite ale secolului al XVIII-lea, pasiunile lor profunde sunt foarte violente; este adevărat că ei se străduie să justifice aceste pasiuni prin explicaţii raţionale şi să dea ideilor lor o formă clasică. Dar echilibrul intelectual pe care cei mai înţelepţi dintre aristocraţi şi burghezi îl căutau atunci, întocmai ca scriitorii, nu putea satisface cla-sele, mult mai numeroase, cărora revoluţia agricolă şi industrială le distrusese echilibrul economic şi care aveau nevoie de o credinţă religioasă sau politică pentru a se sustrage insuportabilei realităţi.

II. Biserica anglicană era ea însăşi prea raţionalistă pentru a satisface sufletele înfocate şi suferinde. Teologii anglicani ai secolului al XVIII-lea se străduiau înainte de toate să demonstreze că nu există nici un motiv de conflict între religie şi raţiune. Providenţa a vrut ca morala lui Hristos să fie şi calea cea mai sigură de mântuire lumească. William Paley (1743—1803), atât de iubit de părintele lui Shelley şi de atâtea spirite avide de certitudini liniştitoare şi simple, este tipul acelor filozofi optimişti care demonstrează existenţa lui Dumnezeu aşa cum ar demonstra orice teoremă de geometrie. Biserica anglicană devenise atunci o biserică "de clasă". Episcopii aparţineau aproape toţi familiilor aristocratice, whig sau tory, după partidul care se afla la putere. Clerul subaltern era ales când de rege, când de squire-ul local. Din unsprezece mii de parohii, cinci mii şapte sute erau la dispoziţia "patronilor". Fireşte că aceştia propuneau oameni din mediul lor social şi adesea din familia lor: fii, nepoţi, veri. Pastorii anglicani nu aveau nevoie să treacă printr-un seminar spre a fi hirotonisiţi. Cea mai umilă diplomă din Oxford sau Cambridge ajungea. Cultura lor, dacă aveau vreuna, era mai mult clasică decât creştină. Erau gentlemeni, cu gusturile şi defectele – ca, de altfel, şi cu virtuţile – clasei lor. Nimeni nu era surprins dacă întâlnea un pastor vânător pasionat. Deseori era judecător de pace şi se afla pe banca magistraţilor alături de unchiul şi verii săi. Astfel armatura religioasă a ţării sublinia şi dubla armatură politică. În una ca şi în cealaltă, clasa moşierilor forma principalul element. Biserica Angliei se găsea astfel asociată cu puterea locală a claselor stăpânitoare, dar pierdea orice contact cu clasele populare. Mulţi rectori174 bogaţi nu se aflau la reşedinţa lor: erau "pluralist!", adică titulari ai mai multor venituri ecleziastice şi înlocuiţi pretutindeni de vicari săraci. În 1812, din unsprezece mii de titulari, şase mii nu erau rezidenţi. Chiar şi vicarul se străduia să ducă un trai de gentlemen şi să intre în graţiile squire-ului, ca să-l aleagă într-o zi titular.

III. Dacă religia "blândă şi raţională" a anglicanilor din secolul al XVIII-lea convenea de minune părţii celei mai fericite a naţiunii, ea nu aducea nici o hrană spirituală muncitorilor şi ţăranilor, înăcriţi şi frământaţi de sărăcia lor. Revoluţia agricolă şi revoluţia industrială creau un sentiment de nedreptate şi de nesiguranţă. Unor suflete rănite şi nefericite, argumentele raţionale cu privire la existenţa unui Dumnezeu abstract nu le puteau ajunge. Sectele disidente şi non-conformiste, mai egalitare, cuceriseră odinioară masele. Dar, la începutul secolului al XVIII-lea, cele trei vechi denu-miri (presbiterieni, independenţi, papişti) nu mai spuneau prea mult. Prigoana aţâţă credinţa; tole-ranţa o adoarme. Deşi mai existau legi împotriva disidenţilor, ele nu mai erau aplicate. "Conformism ocazional" era tot ce li se cerea pentru a le îngădui să facă parte din corporaţii şi municipalităţi. Dogma calvinistă a predestinaţiei, religie înspăimântătoare care-i marcase atât de profund pe scoţieni, se atenuase în ţara aceasta a compromisurilor. Mai existau, fără îndoială, calvinişti convinşi în Anglia, dar aceştia, fiind siguri că ei erau "aleşii", nu făceau nici un fel de prozelitism.

IV. "Posibilul este aproape de necesar". Deoarece existau numeroase suflete în rândurile claselor mijlocii şi sărace care aveau nevoie de o religie mai înflăcărată şi deoarece disidenţii şi anglicanii se dovediseră la fel de neputincioşi ca să satisfacă această nevoie, trebuia să se găsească un om care să dea maselor populare o astfel de religie. Acest om a fost John Wesley. La începutul vieţii sale fusese, la Oxford, un anglican tolerant, care considera credinţa un consimţământ raţional. Dar această doctrină nu-l satisfăcea pe deplin. "Raţiunea încetează oare vreodată să raţioneze? – se întreba el. – Cum poţi fi sigur că ai găsit în sfârşit adevărul şi mântuirea? Oare n-am putea simţi harul? Pentru a-l dobândi, nu trebuie să-l căutăm cu mai multă ardoare?" În 1726 Oxfordul a văzut cu surprindere câţiva tineri înfiinţând un Holy Club (Club al sfinţeniei), ai cărui membri posteau, se rugau, îi vizitau pe săraci, predicau în plină stradă şi îşi mărturiseau unul altuia păcatele. Lumea şi-a bătut joc de Wesley şi de prietenii săi, care au fost

174 Titulari ai unor funcţii ecleziastice.

189

botezaţi "metodişti". Porecla aceasta avea să devină denumirea unei biserici care numără astăzi milioane de credincioşi. În zadar părintele lui Wesley, rector anglican, l-a rugat pe fiul său să renunţe la nebuniile lui şi să fie urmaşul său la parohie, John Wesley se simţea chemat pentru o misiune mai înaltă: aceea de a converti la creştinism o lume cuprinsă de moleşeală.

V. Timp de câţiva ani a avut o viaţă agitată. Mai întâi a plecat cu fratele său în coloniile americane. Ascultându-i povestirile despre nenorocirile prin care a trecut, se poate ghici că a fost un temperament violent şi senzual. Ardoarea pe care John Wesley o punea în convertirea unor femei tinere şi drăguţe ţinea de cel mai sincer zel religios, dar şi de dorinţi fizice, de care, poate, nici el nu-şi dădea seamă. Creştinilor din colonii nu le plăcea această religie agresivă, predicile acestea personale şi aprige. Respins de ei, Wesley trebui să se întoarcă în Anglia. Încă nu-şi găsise calea. "Am fost în America ca să-i convertesc pe indieni, dar cine mă va converti pe mine?" Pe vas intră pentru prima oară în contact cu membrii unei secte germane, "fraţii moravi"175, şi crezu că a găsit la ei ceea ce căuta. A plecat în Germania să viziteze comunităţile morave, dar a socotit credinţa lor prea senină. Sufletul lui Wesley avea nevoie de ceva mai înfocat. Într-o zi (24 mai 1738), într-un fel de revelaţie, întrevăzu adevărata credinţă, care este o legătură vie, şi nu o operaţie a raţiunii. Atunci şi-a dat seama că adevărata sa misiune era de a-i aduce pe oameni în starea de transă şi de comuniune totală cu Dumnezeu. El a încercat mai întâi să predice în biserică, dar violenţa sa nu le plăcu episcopilor, care-l alungară de la amvoanele consacrate. Unul dintre prietenii săi, Whitefield, l-a adus la Bristol şi acolo, pentru prima oară, a predicat în aer liber, în faţa unui auditoriu popular şi a avut un extraordinar succes.

VI. Atunci a început pentru el o viaţă de adevărat predicator. Cei doi prieteni, Wesley şi White-field, vorbeau oamenilor pe câmp, în hambare, în mahalalele muncitoreşti. John Wesley singur a ţinut patruzeci de mii de predici şi a parcurs două sute cincizeci de mii de mile. La început a fost uneori prost primit de mulţimea ostilă; dar foarte curând s-a răspândit zvonul despre uimitoarele convertiri pe care le făcea. Influenţa sa fizică era surprinzătoare. Bărbaţi şi femei tremurau, leşinau, apoi se trezeau pătrunşi de sfântul duh. Cât despre Wesley, călătorind pe orice vreme, dormind pe apucate, ducând o viaţă care pe oricine altul l-ar fi ucis, îşi putea, în sfârşit, stăpâni un temperament mai mult decât omenesc. Cum îşi concepea el misiunea? Ar fi vrut să rămână în cadrul bisericii anglicane şi să-i injecteze mai multă vigoare. Se credea un anglican perfect, dar care-şi îndeplinea datoria ceva mai bine decât ceilalţi. Dar episcopii rezonabili şi aristocraţi din 1750 nu puteau să vadă decât cu dispreţ şi plictiseală acele mitinguri în aer liber şi acele mulţimi nervoase. Nu numai că i-au închis lui Wesley uşile bisericilor, dar au refuzat să-şi asume predicile lui şi să-i hirotonisească pe predicatorii săi. Abia spre sfârşitul vieţii, Wesley, pierzându-şi speranţa să se mai împace cu biserica statornicită, s-a resemnat să hirotonisească el însuşi pe preoţi, şi prin aceasta a fondat, fără voia lui, secta disidentă a metodiştilor wesleyeni, care în 1810 număra două sute treizeci de mii de membri.

VII. Influenţa metodismului asupra atitudinii religioase a poporului englez a fost imensă. Pentru mii de suflete şi pentru cei care aveau cea mai acută nevoie, religia a recăpătat viaţă. Ca şi primii puritani, cei dintâi wesleyeni condamnau filozofia indulgentă şi voluptoasă a epocii lor. Ei au contribuit la menţinerea tradiţiei duminicii engleze. Pentru a lupta împotriva unei concurenţe sentimentale care-i înspăimânta, ei au întârziat emanciparea catolicilor. În biserica anglicană însăşi, această mişcare "evanghelică" a invadat toată Biserica de jos. Pastorii anglicani evanghelici, ca şi predicatorii lui Wesley, au pornit în popor. Sectele disidente, înfricoşate de progresele wesleyenilor, au renunţat la pioasa lor anarhie şi s-au grupat în biserici. Toate religiile au devenit mai emoţionale. Deoarece creştinismul absorbea prin această "trezire" forţele vii ale celor sărmani, aceştia au fost mai puţin ispitiţi decât plebea de pe continent de doctrinele revoluţionare. Sărăcia şi inegalitatea au fost privite în Anglia, cel puţin o vreme, ca nişte plăgi trimise de Dumnezeu, care aduceau în schimb fericirea interioară şi mântuirea. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, aristocraţia şi marea burghezie engleză au putut fi cinice, imorale şi adesea atee; clasele populare respectau Biblia.

VIII. Revoluţia sentimentală n-a fost numai religioasă. În Anglia, ca şi în Franţa, secolul al XVIII-lea a început prin cultul unei civilizaţii rafinate, dar artificiale, apoi a descoperit complexitatea omului, puterea sentimentului şi a dorit întoarcerea la natură. Pe când Fielding a privit oamenii de

175 Sectă religioasă formată în Boemia pe la mijlocul secolului al XV-lea, continuând tradiţiile husitismului radical (curentul taborit), dar într-un spirit accentuat mistic şi pacifist.

190

pe poziţia unui mare romancier clasic, Richardson, ca şi Rousseau, a zugrăvit neliniştile şi pasiunile lor şi a descoperit printre cei dintâi farmecul echivoc al unui amestec de moralitate şi senzualitate. Goldsmith, apoi Sterne au introdus moda unei sensibilităţi molcome, liniştite, "un tremolo continuu", un umanitarism nou. Scott a permis cititorilor săi evadarea în trecut. După poezia mondenă a urmat o poezie intimă şi mistică; Cowper, Wordsworth, Blake, Coleridge au pregătit şi au vestit romantismul. Ei sunt deja romantici, căci nu au existat frontiere precise între cele două înfăţişări ale secolului, iar doctorul Johnson era încă tânăr în anul în care Richardson a publicat Pamela. Când a izbucnit revoluţia franceză, dacă ea i-a surprins pe unii filozofi politici ca Burke, i-a emoţionat însă pe câţiva dintre cei mai mari poeţi englezi. Shelley a luat apărarea principiilor ei; Byron, aflând de victoria lui Wellington la Waterloo, a scris: Well, I am damned sorry for it176. În ambele ţări tineretul a fost încercat de dorinţa unei reînnoiri. Tineretul francez a transformat o societate prin acţiunile sale şi Europa prin războaiele sale. Această transformare reală l-a scutit de evaziunea literară. Tineretul englez, dimpotrivă, s-a simţit oprimat într-o societate al cărei cadru devenise mai rigid de frica iacobinismului. El a evadat în imaginaţie; ba a evadat chiar de-a binelea, Italia primindu-i pe marii rebeli ai romantismului englez. G.K. Chesterton a remarcat că acest sfârşit al secolului al XVIII-lea, care în Franţa revoluţionară a produs pictura atât de clasică a lui Boilly şi David, a fost în Anglia epoca viziunilor romantice ale lui Blake, că Keats şi Coleridge l -ar fi surprins desigur pe Danton şi că, dacă Comitetul Salvării Publice nu l-ar fi executat pe Shelley ca aristocrat, l-ar fi închis ca nebun. Nici o epocă n-a îngăduit să se observe mai bine caracterul "complimentar" al oricărei activităţi artistice. Una din cele două ţări a făcut o revoluţie politică; cealaltă o revoluţie estetică. Scriitorii englezi "îl plâng pe prizonier, dar nu simt nici o dorinţă să dărâme Bastilia".

IX. Diferitele revoluţii din secolul al XVIII-lea – industrială, politică, sentimentală – îşi găsesc oglindirea în limbaj. Între 1700 şi 1750 au apărut, ne relatează Logan Pearsell Smith, cuvintele: bankruptcy (bancrută) banking, bulls and bears (speculant de bursă asupra acţiunilor în urcare şi speculant de bursă asupra acţiunilor în scădere); după 1750, consols (consolidate), finance, bonus, capitalist. Cuvântul minister datează de pe vremea reginei Ana, budget de pe timpul lui George al II-lea. Revoluţiei franceze, Anglia îi datorează cuvintele: aristocrat, democrat, royalism, terrorism, consription, guillotine. Sezonul londonez, club, magazin, presă sunt cuvinte din secolul al XVIII-lea. Interesting (interesant) apare pentru prima oară în înţelesul lui actual în Călătoria sentimentală a lui Sterne (1768) şi aproape în acelaşi timp se naşte cuvântul boring (plicticos). Vocabularul arată că omul a devenit atunci mai conştient de propriile sale emoţii, şi această observaţie se aplică cuvântului sentimental însuşi, care s-a născut în Anglia în mijlocul secolului al XVIII-lea. Wesley, în timpul uneia dintre peregrinările lui ca predicator, citise Călătoria sentimentală şi se întrebase: "Sentimental? Ce-i asta? Nu-i pe englezeşte. Ar fi putut să spună tot aşa de bine: continental". Căci era greu atunci să se prevadă că şi cuvântul şi atitudinea ("această stare sufletească care face din tristeţe un lux şi din simpatie un scop mai curând decât un mijloc") vor deveni atât de profund engleze.

CONCLUZII

I. Există numeroase trăsături asemănătoare între secolul al XVIII-lea englez şi secolul al XVIII-lea francez. În ambele ţări libertinajul şi cinismul se amestecă cu sentimentalismul. Dar temperamentele celor două popoare, modelate de climat şi de istorie, rămân profund deosebite. E greu să-şi imagineze cineva în Franţa anului 1760 un doctor Johnson, mare reacţionar tory, care-şi proclamă pasiunea lui pentru ierarhii, ura sa faţă de libertate, "noţiune bună doar să amăgească poporul", şi care totuşi este prietenul lui Burke, comeseanul lui Wilkes, admiratorul lui Fox. Protestantul puritan, specie rară în Franţa şi care nu exercită nici un fel de influenţă, rămâne în structura Angliei unul dintre elementele cele mai importante. Religia lui colorează religia tuturor claselor, chiar şi a acelora care în alte ţări erau pe atunci cele mai puţin religioase. Să se compare viaţa unei Adrienne Lecouvreur sau aceea a unei Sophie Arnould cu aceea a unei Mrs. Siddons, actriţă emoţionantă, virtuoasă, respectată şi totdeauna puţin solemnă. Dacă în epoca lui Carol al II-lea şi în beţia Restauraţiei s-a putut crede că Anglia a fost convertită la cinism, pe vremea regentului177, cu toate îndrăznelile câtorva dandys, Anglia evanghelică şi-a reluat întreaga sa

176 Ei bine, sunt al dracului de supărat pentru asta! (în limba engleză).177 "Regent" a fost numit în Anglia viitorul rege George al IV-lea (1820—1830), deoarece a deţinut

191

supremaţie. E ciudat să observi în sufletul lui Byron, pe moarte, triumful simbolic al unui calvinism ereditar, care şi-a înfipt adânc rădăcinile, asupra cinismului său de esenţă pur intelectuală.

II. Cele mai importante trei fenomene din perioada 1688—1815 sunt: a) trecerea de la o guvernare monarhică, în care parlamentul nu avea decât un rol legislativ,

la o guvernare oligarhică, în care parlamentul este, contrar părerilor lui Montesquieu, şi izvorul puterii executive. Trecerea se face graţie inventării (sau mai curând a apariţiei spontane) a cabinetului răspunzător în faţa Camerelor, invenţie care face posibilă alternanţa paşnică a partidelor;

b) războiul cu Franţa, care are drept prim obiectiv să împiedice formarea pe continent a unei hegemonii de temut pentru Anglia – fie din partea lui Ludovic al XlV-lea, fie din partea lui Napoleon – şi, ca al doilea obiectiv, să asigure Angliei supremaţia pe mare; în sfârşit, ca o consecinţă indirectă, abia dorită, formarea unui nou imperiu colonial;

c) revoluţia agricolă şi industrială, care, atât prin faptul că a ruinat pe micii proprietari, cât şi prin faptul că a masat în oraşe un proletariat, a făcut inevitabilă o revoluţie politică. "Oricărei forme economice îi corespunde un regim." Economia pastorală comportă o guvernare familială sau tribală; economia agricolă primitivă presupune un oarecare mod de feudalism, pentru că agricultorii, fiind răspândiţi, au nevoie să fie apăraţi; epoca negustorilor este aceea a plutocraţiei; epoca industriei va fi, cel puţin în secolul ai XlX-lea, aceea a democraţiei.

III. În secolul al XVIII-lea puterea aparţinuse în Anglia unei clase mixte, formată din aristocraţie (provenită din feudalitatea defunctă) şi din plutocraţie, abia născută. Această clasă unică, divizându-se, a dat naştere la două partide. În 1800, din 658 de membri ai Camerei Comunelor 487 erau numiţi de aceasta. Am arătat că regimul fusese acceptat pentru că acei care-l reprezentau păstrau contact cu ţăranii, pentru că instituţiile locale atenuaseră într-o oarecare măsură nedreptăţile şi, în sfârşit, pentru că acest grup de privilegiaţi era accesibil talentului sau cel puţin succesului. Sistemul avea avantajul că determina clasele diriguitoare să accepte autoritatea parlamentului. Dacă în secolul al XlX-lea, parlamentul, devenit mai democratic, nu se va iovi niciodată de vreo prejudecată a elitei engleze în defavoarea lui, aceasta se datoreşte faptului că elita căpătase obişnuinţa încă în secolul al XVIII-lea să-I considere drept casa ei. Aceasta este una din cauzele, poate cea mai importantă, a succesului repurtat în Anglia de parlamentarism; care în altă parte a eşuat complet din lipsa unor astfel de rădăcini. Dar acest monopol aristocratic a încetat să mai fie viabil atunci când revoluţia industrială, masând pe muncitori în oraşe, a comprimat în volume mici forţe imense, care au trebuit să găsească vreo supapă deschisă, în lipsa căreia ar fi făcut să sară regimul în aer. Squire-ii Camerei nu mai duc nici acelaşi trai, nu mai au nici acelaşi mod de gândire ca muncitorii din Birmingham sau din Leeds. Ce poate fi o "parohie" în ochii unui locuitor al slums-urilor? Populaţia Angliei dublându-se în şaizeci de ani, tineretul care în 1815 popula marile oraşe n-a cunoscut niciodată viaţa rurală care a dat naştere constituţiei ţării şi care o explică. E firesc ca tineretul acesta să fie cuprins de nelinişte, de irascibilitate şi să pretindă reforme.

IV. Nelinişte şi irascibilitate cu atât mai vii cu cât temerile trezite de revoluţia franceză au făcut aristocraţia engleză mai puţin suplă şi mai puţin înclinată spre compromisuri. Contagioasă, agresivă, revoluţia a trezit în Anglia resentimente durabile. Războaiele pe care le-a provocat au tulburat dezvoltarea normală a ţării. Oraşele engleze s-au mărit într-un moment în care guvernul, preocupat de război, nu a putut impune arhitecţilor regulile de igienă care ar fi fost indispensabile. Orice perioadă de transformări şi de invenţii atrage mai întâi după sine mari nenorociri, dar mizeria celor săraci, care a fost atunci insuportabilă, ar fi putut în mare măsură să fie evitată, mai ales la ţară. Astfel că au existat vii nemulţumiri. Monarhia însăşi îşi pierduse orice prestigiu. A doua zi după victoria din 1814, regentul a fost huiduit pe străzile Londrei. Loialismul naţional a sprijinit multă vreme partidul tory împotriva căpcăunului corsican; pacea va da frâu liber conştiinţelor, şi nemulţumirile acumulate timp de douăzeci şi cinci de ani vor ţâşni sub forma unor insurecţii.

V. Guvernul nu avea forţa necesară pentru a putea să reziste unei presiuni populare. E adevărat că dispunea de cea mai mare flotă din lume, dar cu flota nu se poate menţine ordinea

această funcţie între anii 1811 şi 1820, când tatăl său, George al III-lea, a fost incapabil să exercite atribuţiile regale din pricina vârstei şi a unei avansate maladii nervoase. Profesorul Pollard. – n.a.

192

internă. După război, armata va trebui parţial lăsată la vatră, iar partea menţinută sub arme va fi de-a dreptul incapabilă să cuprindă toată ţara. Yeomanry nu mai răspunde la apel; constables voluntari refuză să presteze jurământ; magistraţii sunt dezarmaţi. Se va vedea că Anglia va scăpa totuşi de ciocnirile sângeroase şi fără rost ale unei revoluţii şi ale unei reacţii. Trei forţe îi vor asigura această imunitate: puterea opiniei, care, prin presă, jurii, asociaţii, va impune unui parlament oligarhic reformele necesare; existenţa în partidul whig (graţie influenţei durabile a lui Charles James Fox) a unor elemente liberale destul de mândre de privilegiile naşterii pentru a ceda cu largheţe privilegiile politice, destul de nobile pentru a fi populare; în sfârşit, curentul evanghelic, care a îmblânzit moravurile şi a abătut patimile. Independenţa judecătorilor, trufaşul liberalism al whigilor şi milostenia creştină vor îngădui ţării să treacă fără război civil prin perioada cea mai dificilă a istoriei sale.

CARTEA A ŞAPTEADE LA ARISTOCRAŢIE LA DEMOCRAŢIE

IDIFICULTĂŢILE POSTBELICE

I. E firesc ca un război îndelungat, chiar victorios, să fie urmat, după scurta destindere pe care o dă triumful, de zile de nemulţumire şi de dezordine. Poporul care a acceptat să facă mari sacrificii a aşteptat de la victorie mari binefaceri. Or, pacea a adus cu sine, o dată cu ruperea echilibrului artificial care s-a stabilit în timpul războiului, o criză economică care s-a transformat repede într-o criză politică. Din 1816 până în 1821, Anglia a cunoscut cinci ani grei. Îndată după încheierea păcii, scăzură toate preţurile. Grâul, care ajunsese până la o sută douăzeci de şilingi quarter-ul178, scăzu sub şaizeci de şilingi. Această scădere îi ruina pe fermierii care, închipuindu-şi că preţurile mari din timpul războiului sunt veşnice, semnaseră contracte de arendă împovărătoare. Squire-ii şi fermierii cereau reducerea impozitelor. Cancelarul Vansittart trebui să renunţe la impunerile pe venit şi să recurgă la împrumuturi. Când o recoltă slabă provocă urcarea subită a grâului la o sută trei, protestară muncitorii. Manufacturierii acuzară guvernul că, prin politica scumpirii pâinii, îi constrânge să urce salariile. Se terminase cu prosperitatea – atât a fabricilor cât şi a domeniilor. Nu mai existau comenzi militare. S-a crezut că ţările continentale ar putea absorbi producţia noilor maşini, dar continentul, sleit de război, refuza mărfurile engleze. Două sute cincizeci de mii de soldaţi demobilizaţi căutau zadarnic de lucru. Cum se întâmplă totdeauna în perioadele de multiple şi rapide invenţii, maşina îl priva pe om de muncă. Ţesătorii manuali, desperaţi, distrugeau războaiele mecanice şi de multe ori dădeau foc fabricilor. Sărăcia şi şomajul atinseseră asemenea proporţii încât impozitul pentru săraci se urcă de la cinci milioane la nouă milioane de lire. Acestea erau oare binefacerile păcii atât de mult dorită?

178 1 quarter, măsură de capacitate anglo-saxonă = 290,781 litri.

193

II. Se părea că interesele fabricii şi acelea ale domeniului erau contradictorii, dar atunci când agitaţia populară deveni violentă, când, după ce-au fost distruse ţesătoriile, au început să fie incendiate morile, spaima îi împăcă pe manufacturieri cu proprietarii agricoli. Lucrătorii industriali şi agricoli, nefiind alegători, se făcură agitatori. Nici unul din cei care le apărau interesele n-avea şansa să intre în parlament. În comitate votau numai fermierii deţinători de pământ cu un venit de patruzeci de şilingi; în ce priveşte târgurile, lista nu mai fusese împrospătată din epoca dinastiei Tudor, astfel că oraşe mari a căror dezvoltare era de dată recentă rămâneau fără deputaţi. Lipsită de reprezentanţi aleşi, pe cine se putea sprijini populaţia oraşelor? Pe suveran? Din 1810 bătrânul rege George al III-lea era orb şi nebun. E adevărat că demenţa, făcând din el cel mai constituţional dintre monarhi, îi asigurase, în sfârşit, o popularitate fără rezervă. Dar tronul, de fapt, era ocupat de fiul său, regentul (viitorul George al IV-lea), faţă de care englezii nu aveau nici un respect. Nu era om rău şi nici prost; îi proteja pe artişti, o aprecia pe miss Austen, îi susţinea pe Byron şi Scott, îşi făcuse din Sheridan cel mai bun prieten, poza pentru Lawrence şi i-a trimis două sute de livre lui Beethoven. La porunca lui, s-a construit Regent Street, el a dat indicaţii pentru Regent Park, pentru reconstruirea Buckingham Palace-ului şi pentru restaurarea castelului Windsor. Desăvârşitele sale maniere au făcut din el, dacă nu "primul gentilom al Europei", cel puţin primul dintre dandy. Dar era egoist, meschin şi viaţa lui desfrânată, într-o perioadă de prudentă virtute, îl făcu nepopular. Luând de soţie în mod secret pe catolica Maria Fitzherbert, înainte de a se căsători oficial cu Carolina de Brunswick, de care de altfel a divorţat după un an, el înşela în acelaşi timp două neveste, neputându-se abţine de la libertinaj nici atunci când era bigam. În lipsa unui suveran, care să joace rolul de intermediar, poporul putea să aibă încredere în miniştri? Cabinetul la putere era alcătuit din tory, ostili oricărei reforme şi despre care s-ar fi putut spune, ca despre Metternich, că, dacă ar fi fost de faţă la facerea lumii, i-ar fi cerut lui Dumnezeu să lase haosul aşa cum e. Se putea încrede poporul în opoziţie? Marii seniori whig nu încheiaseră încă alianţă cu reformiştii. Rămânea insurecţia, cel mai vechi şi indiscutabil drept al englezilor, armă cu atât mai redutabilă cu cât Anglia nu avea nici un fel de poliţie, iar rapida dezvoltare a oraşelor nu îngăduise autorităţilor locale să dobândească experienţa comportării faţă de marea mulţime. Lordul Liverpool, prim-ministru, i-a răspuns odată lui Chateaubriand, care-i vorbea de soliditatea instituţiilor engleze: "Unde mai e soliditatea de când există marile oraşe? O insurecţie serioasă la Londra, şi totul e pierdut".

III. Poporul era instigat la insurecţie de mai multe grupuri radicale. Unii, ca Henry Hunt, îl povăţuiau să ceară sufragiul universal; alţii, ca sir Francis Burdett şi maiorul Cartwright, îl sfătuiau să ceară drept de vot pentru orice englez care plăteşte impozit direct; Cobbett, fiu de yeoman, devenit radical după ce văzu condiţiile mizerabile în care trăiesc ţăranii englezi în urma "împrejmuirilor", publică un mic ziar reformist: Political Register, redactat de el într-o admirabilă limbă. Anglia se împânzea de Hampden Club-uri şi, imitând metoda care-i reuşise atât de bine lui Wesley, nenumăraţi predicatori politici cutreierau ţara. Mitingurile lor, violenţa muncitorilor care distrugeau maşinile, încercările de răscoale ţărăneşti înspăimântau guvernul. Amintirile din timpul revoluţiei franceze rămâneau mereu vii şi ameninţătoare. Când clasele posedante văzură la mitinguri pe Henry Hunt, precedat de doi oameni, dintre care unul purta pe un vârf de suliţă bereta frigiană, iar celălalt drapelul tricolor (verde, albastru şi roşu) al viitoarei republici britanice, începură să tremure. Frica e întotdeauna nemiloasă: muncitorii şi ţăranii revoltaţi fură spânzuraţi.

IV. Cum să se menţină ordinea în oraşe? În multe comitate judecătorii de pace făcură apel la soldaţi. Se repartizară comitatelor călăreţi de pază. De multe ori a curs sânge. Cel mai grav dintre aceste masacre a avut loc la Manchester, în anul 1819, când soldaţii au tras în mulţime, omorând unsprezece persoane şi rănind numeroase altele. Deoarece lucrurile s-au petrecut în piaţa Saint-Peter, opoziţia a spus că "dacă ducele de Wellington a repurtat o victorie la Waterloo, lordul Sidmouth a repurtat o victorie la Peterloo", şi zicala a rămas. După aceste tulburări se hotărî, prin faimoasele Şase Acte ale lordului Sidmouth, să se interzică orice întrunire sau adunare având drept scop exerciţii cu caracter militar, să se dea judecătorilor de pace dreptul de a confisca armele periculoase pentru siguranţa publică şi de a aresta pe deţinătorii lor, în scopul de a restrânge dreptul de întrunire şi libertatea presei. O conspiraţie pentru asasinarea miniştrilor (conspiraţia din Cato Street), încurajată de agenţi provocatori, sfârşi prin a zăpăci spiritele din ambele tabere. Cei bogaţi doreau o guvernare militară şi contau pe ducele de Wellington; cei săraci pregăteau în mod deschis revoluţia. La cinci ani după victorie, Anglia părea în preajma războiului civil.

V. Anglia a fost salvată de două fapte imprevizibile: un scandal şi un avânt economic. Avântul

194

economic s-a produs, cum se întâmplă întotdeauna, în clipa în care economiştii ajunseseră la desperare şi propuneau soluţiile cele mai radicale, între care şi inflaţia. Scandalul a izbucnit când bătrânul rege George al III-lea a murit şi când i-a urmat regentul, sub numele de George al IV-lea. Soţia lui, Carolina de Brunswick, care ducea de multă vreme o viaţă prea puţin morală pe continent, se hotărî brusc, din vanitate şi din ură faţă de soţul ei, să ceară a fi încoronată odată cu el. Legalmente, era în drept s-o facă; dar moralmente Carolina n-avea nimic regesc. Regele, însă, vulnerabil şi el, s-ar fi dovedit prudent dacă evita orice dezbatere de ordin moral. Or, regele, vrând s-o îndepărteze pe Carolina, se arătă atât de încăpăţânat şi atât de stângaci încât miniştrii se întrebau adesea dacă n-a moştenit cumva de la părintele său o dată cu tronul şi nebunia lui. Merse până acolo încât puse la cale un proces de divorţ în faţa Camerei Lorzilor, unde se porni să vorbească de desfrâul reginei. Cameriste italiene şi spioni orientali veniră să istorisească fel de fel de poveşti: că regina Carolina a fost amanta curierului ei, că a fost văzută ieşind dimineaţa, cu perna sub braţ, din odaia acestui curier, pe care l-a făcut mare maestru al Ordinului Carolina. Întreaga Londră, savurând obscenităţile, uită de reforma electorală. Poporul luase partea reginei şi o aclama când trecea pe stradă. Mărturiile depuse împotriva ei nici nu-i impresionară pe englezi, deoarece proveneau de la nişte străini. Această excesivă admiraţie faţă de regină fu, de altfel, de scurtă durată, căci ea muri în 1821, spre marea uşurare a soţului ei.

VI. Totuşi, datorită acestei diversiuni, spiritele se calmaseră puţin. Tory intransigenţi primiseră în rândurile lor o serie de tineri care doreau să întoarcă partidul la tradiţia reformatoare a lui Pitt. Printre aceşti noi veniţi se remarcau îndeosebi Robert Peel, Huskinson şi Canning. Peel, fiul unui manufacturier din Lancashire, unul din cei şapte bogătaşi mai mari ai Angliei, fusese educat, precum odinioară William Pitt, ca să devină prim-ministru. La cinci ani, tatăl său îl cocoţa pe o masă şi-l punea să repete discursuri; la douăzeci şi unu de ani obţinuse un loc în Camera Comunelor; la douăzeci şi trei de ani devenise secretar de stat. Respectabil şi respectat, servea de arbitru între cei cu vederi înaintate din partid, cum era Canning, şi retrograzi, cum era ducele de Wellington. Ca ministru de interne, Peel a dus o activitate cu totul deosebită; s-a remarcat, în special, prin faptul că a desfiinţat pedeapsa cu moartea pentru numeroase crime şi delicte care nu meritau o sancţiune atât de aspră. Incredibila severitate a legilor, care-şi găsea o oarecare scuză pe vremea când o guvernare slabă se putea aştepta la orice de pe urma anarhiei, devenea inutilă şi scandaloasă într-o perioadă de mai bună administrare a ţării şi cu moravuri mai blânde. Copiii, mai ales, fuseseră până atunci trataţi de justiţie cu o cruzime pe cât de revoltătoare pe atât de inutilă. Peel aduse reforme şi în domeniul acesta. În acelaşi timp, Huskinson îi sprijinea pe manufacturieri, suprimând taxele protecţioniste asupra materiilor prime, a lânei şi a mătăsii; ar fi suprimat bucuros şi taxele asupra griului, dar s-a lovit de gentilomii de la ţară, atât de numeroşi în partidul său, care opuneau rezistenţă. În sfârşit, Canning, luând conducerea Foreign Office-ului, după sinuciderea lui Castlereagh, promovă o politică "liberală" într-un guvern tory. (Cuvântul "liberal" era nou, fusese pus în circulaţie de revoluţia spaniolă, în timpul căreia partizanii monarhiei absolute primiseră porecla de servili, iar adversarii lor de liberali). Nu fără oarecare teamă i-au încredinţat tory această înaltă funcţie lui Canning, "talent lipsit de moralitate", aventurier politic care i-a trădat de multe ori şi şi-a bătut joc de ei; dar era un om de geniu, ceea ce lipsea cel mai mult partidului.

VII. Situaţia lui Castlereagh, după căderea lui Napoleon, fusese dificilă. Suveranii de pe conti-nent – neliniştiţi de prezenţa în atâtea ţări europene a unui tineret rebel, format din "locotenenţi în semi-soldă, studenţi discipoli de-ai lui Byron şi conspiratori romantici" – se constituiseră într-o Sfântă Alianţă pentru a împiedica o întoarcere ofensivă a revoluţiei franceze. Cu toate că Anglia făcea parte din grupul învingătorilor, interesele sale erau diferite, temerile sale mai puţin acute. A trebuit să se angajeze că are să reia – împreună cu Austria, Prusia şi Rusia – ostilităţile împotriva Franţei dacă aceasta ar restaura un Bonaparte sau ar comite o agresiune împotriva vecinilor săi. Dar Castlereagh nu voia să se transforme într-un jandarm al contrarevoluţiei europene. A încercat să se opună tendinţelor despotice ale aliaţilor săi; n-a reuşit întotdeauna. Canning însuşi, atunci când Franţa a primit din partea Sfintei Alianţe misiunea de a înăbuşi revoluţia spaniolă, nu s-a putut opune, neavând armata necesară pentru o nouă expediţie în peninsulă. Castlereagh, ca bun european, credea în responsabilitatea colectivă; Canning, voia să aibă mână liberă. Dar consecinţele reputaţiei lor au fost că publicul a uitat în ce-l priveşte pe Castlereagh, care trecea drept reacţionar, acţiunile sale liberale, iar în cazul lui Canning, care trecea drept liberal, nu s-a mai ţinut seamă de concesiile făcute conservatorilor. Or, dacă Canning detesta Sfânta Alianţă, n-o făcea atât din pricina caracterului ei reacţionar, ci pentru că nu era britanică. "În loc de Alianţă citiţi Anglia – scria el – şi veţi avea cheia politicii mele".

195

VIII. Dacă, din lipsă de armată, nu putuse ocroti revoluţia de la Madrid, îşi luă revanşa atunci când coloniile spaniole din America de Sud se declarară independente. Tinerele republici americane îşi datorară salvarea lor atât flotei britanice cât şi sprijinului moral al preşedintelui Monroe. Această acţiune i-a atras lui Canning o imensă popularitate. Era unul din acele cazuri fericite când interesele comerciale ale City-ului au coincis cu simpatiile poporului englez. Încă de pe vremea lui Drake şi a Elisabetei, negustorii din Londra avuseseră de suferit văzând că li se interzice accesul la una din cele mai frumoase pieţe din lume. Profitând de războiul din peninsulă şi de blocadă, începuseră să pătrundă acolo. Ministrul care deschidea pieţele, apărând libertăţile, satisfăcea în acelaşi timp pe doctrinarii whig şi pe bumbăcarii din Lancashire. Numai bătrânii tory, ca Wellington, care se temeau şi de demagogia externă şi de cea internă, îl reprobau. Când, în 1827, Canning, în pofida furiei Sfintei Alianţe, recunoscu pe rebelii greci atacaţi de egipteni şi de turci, acest ministru tory deveni marele favorit al liberalilor din toate ţările. Când, după demisia lui Liverpool, lovit de apoplexie, formă guvernul căruia Wellington şi Peel îi refuzară concursul, fu susţinut de whigi, împreună cu câţiva prieteni personali de-ai lui. Dar venit la putere în februarie 1827, Canning, a cărui sănătate lăsa mult de dorit, muri în august, în urma unei crize de dezinterie, fără a-şi fi dovedit întreaga lui capacitate.

IX. Moartea lui Canning dădu naştere unei situaţii confuze. Din 1815, de câte ori un suveran englez se afla într-o încurcătură, se gândea la duce. Învingătorul de la Waterloo se bucura de un respect fără margini din partea partidului tory; iar opoziţia, după ce se temuse o vreme îndelungată că Wellington va voi să instaureze o dictatură militară, sfârşise prin a recunoaşte că ducele, ca şi majoritatea marilor oşteni, avea groază de război civil, iar în parlament se prezenta ca un adversar onest, stân-gaci şi prea puţin periculos. Ducele, ca şi bătrânul rege, se temea de toate reformele la modă: emanciparea catolicilor, extinderea sufragiului, liberul schimb. Idealul său era de a nu schimba niciodată nimic. Dar campaniile sale politice au constat numai din retrageri. Deoarece, în loc să accepte lupta, prefera să cedeze, spiritul liberal găsi în persoana lui, şi fără voia lui, cel mai bun aliat. În timpul guvernării sale, amiralul Codrington, aplicând vechile instrucţiuni ale lui Canning – fără a cere noi ordine –, distruse la Navarin flota turcă, pe când ducele, în acest conflict, era favorabil turcilor. Şi tot ducele acceptă – deşi în mare silă – suprimarea acelor Test and Corporations Acts şi-i scuti pe disidenţi să se împărtăşească după ritul anglican, înainte de a lua în primire un post municipal sau vreo funcţie de stat. În sfârşit, tot el, după ce a început cu emanciparea disidenţilor, s-a trezit faţă în faţă cu problema, şi mai gravă, a emancipării catolicilor.

X. Dreptul catolicilor de a vota şi a fi aleşi în parlament fusese promis irlandezilor în momentul întocmirii Actului de unire a Irlandei cu Marea Britanie (1800). Numai opoziţia lui George al III -lea, care-şi făcuse din aceasta o problemă de conştiinţă, împiedicase împlinirea făgăduinţei. Catolicii irlandezi au fondat atunci o ligă, au strâns fonduri şi au ales un şef elocvent: pe O'Connell. Era neîndoios că aveau deplină dreptate. În Anglia, întreg tineretul din cele două partide, obosit de aceste certuri care i se păreau perimate, era şi el favorabil emancipării. Totuşi, catolicii aveau printre membrii cabinetului adversari hotărâţi, dintre care cei mai puternic era Peel, alesul Universităţii foarte anglicane din Oxford. Irlanda trăi timp de câţiva ani într-o atmosferă de război civil; asociaţia catolică şi squire-ii protestanţi din nord-est erau gata să se încaiere. O'Connell, în pofida legii, reuşi să se facă ales membru al parlamentului şi sheriful nu îndrăzni să-l proclame ales nici pe el, nici pe adversarul său. Wellington socoti că situaţia era primejdioasă. El, personal, nu era ostil catolicilor; războiul civil i se părea şi mai puţin de dorit decât schimbarea; îl sfătui pe rege să cedeze şi reuşi nu fără greutate să-l convingă. Peel îşi oferi demisia. În sfârşit, prestigiul ducelui înlătură toate împotrivirile din propria sa tabără şi încă o dată bătu în retragere în mod victorios. Actul de emancipare fu votat în 1829. După câteva amânări, O'Connell putu intra în Westminster; în Camera Lorzilor, ducele de Norfolk şi ceilalţi pairi catolici îşi reluarâ locurile. Dintre toate inegalităţile religioase nu mai rămăsese în Anglia decât aceea care îi privea pe evrei. Prima lege care se referi la ei fu prezentată parlamentului în 1830; ei obţinură drepturi integrale de cetăţeni britanici în 1880. Primul pair evreu (neconvertit la catolicism) a fost lordul Rotschild (1886). După emanciparea catolicilor, ducele fu blestemat de prieteni şi lăudat de adversari. "Iată – scria The Edinburgh Review – un bărbat mai mare decât Cezar. N-a distrus în timp de pace ţara pe care a salvat-o în timpul războiului"!

II

196

REFORMA ELECTORALĂ DIN 1832

I. Regele George al IV-lea muri în iunie 1830; primul gentilom al Europei nu lăsă regrete în su-fletul poporului său. Ducele, care organiza funeraliile, găsi la gâtul suveranului un medalion cu por-tretul în miniatură al doamnei Fitzherbert şi luă măsuri ca regele să fie înmormântat împreună cu portretul. George al IV-lea fu înlocuit de fratele său, ducele de Clarence, care domni sub numele de Wilhelm al IV-lea. Era un bătrân destul de popular, destul de ridicol, care făcuse o vreme îndelungată serviciu la marină, achitându-se în mod destul de onorabil. Anul 1830 fu pentru Europa un an revoluţionar. În Franţa, după faimoasele zile din iulie, Ludovic-Filip, regele francezilor, îl înlocui pe Carol al X-lea, regele Franţei. Pentru a protesta împotriva unirii cu Olanda, care-i fusese impusă prin tratatele din 1815, Belgia se răsculă. Ea ar fi dorit sau unirea totală cu Franţa sau, cel puţin, un rege francez: pe ducele de Nemours. Dar Anglia era decisă să nu mai lase niciodată să se instaleze iar în Flandra o mare putere europeană. Pentru a evita războiul, Ludovic-Filip acceptă ca noul regat să fie atribuit de marile puteri lui Leopold de Coburg (ginerele lui George al IV-lea, apoi al lui Ludovic-Filip), care fu un rege înţelept şi activ (1831).

II. Începând din 1830, agitaţia revoluţionară se răspândi în Spania, Italia şi chiar în Anglia, unde izbucni în comitatele de sud o nouă răscoală a ţăranilor. Muncitorii agricoli pretindeau un salariu de minimum paisprezece şilingi, ceea ce era îndreptăţit, dar îl cereau constituiţi în cete, ceea ce îi făcea justiţiabili conform legii asupra răscoalelor (Riot Act). Cetele distrugeau batozele, jefuiau de câteva livre pe unii sau alţii dintre proprietarii pe care-i urau, cereau pastorilor să renunţe la o parte din dijma lor, demolau faimoasele workhouses, dar nu făceau nimănui nici un rău. După ce-au fost învinşi, trei au fost executaţi şi patru sute deportaţi; dintre aceştia din urmă, mulţi au murit de desperare. Represaliile au fost mult mai nemiloase decât insurecţia; dar aceasta dovedea slăbiciunea reală a guvernării oligarhice. Era clar chiar şi pentru spiritele cele mai moderate că o reformă electorală devenise inevitabilă.

III. Guvernul Wellington-Peel fiind răsturnat, unul dintre vechii şefi whig, lordul Grey, acceptă să-şi părăsească refugiul de la ţară, unde îşi creştea cei cincisprezece copii ai săi, şi alcătui un gu-vern de coaliţie, format din whigi şi prieteni ai lui Canning. Guvernul acesta făcu alegeri. Whigii, fi-deli tradiţiei lor de familie, hotărâră să se alieze cu radicalii reformişti şi cu burghezii neconformişti, ceea ce le dădea caracterul unui partid popular. Când un valet din Holland House179 deschise o uşă şi anunţă: "Mr. Macaulay", secolul ai XlX-lea, spune Chesterton180, făcu o cotitură decisivă. În tabăra opusă, ducele, nemulţumindu-i prin moderaţia sa pe adevăraţii tory, nu fu susţinut cu toată vigoarea de partidul său. Era iubit pentru defectele sale; dar i se judecau cu asprime virtuţile. Cu toate „târgurile putrede”, tory pierdură majoritatea. În comitate, unde alegerile erau mai libere, şaizeci de deputaţi din optzeci şi doi erau whigi. De cincizeci de ani tory guvernau ţara. A fost un mare eveniment politic şi monden constituirea unei noi echipe şi creşterea influenţei exercitate de Devonshire181 şi Holland House. Whigii mai puţin clarvăzători crezură că s-a întors vremea fericită a secolului al XVIII-lea şi a "guvernării veneţiene"182. În prima lor formaţie ministerială, din paisprezece miniştri, zece erau pairi, şi numai patru commoners. Dacă marii whigi se hotărâseră să se ralieze revoluţiei, păreau cel puţin decişi să facă această revoluţie în familie. Dar clasele mijlocii, aşa cum a remarcat Trevelyan, "doreau o reformă atât pentru a calma spiritul revoluţionar, cât şi pentru a apăra propriile lor drepturi împotriva unei aristocraţii în care nu mai aveau încredere".

179 Reşedinţă a familiei aristocratice cu acelaşi nume devenită, în primele decenii ale secolului al XlX-lea, un renumit salon literar, artistic şi politic de colorit whig. Sheridan, Macaulay, Dickens au frecventat acest cerc.180 Gilbert Keith Chesterton (1874—1936) – fecund şi influent jurnalist, romancier, istoric şi critic literar.181 Devonshire House – salon literar şi artistic whig. emul al celui de la Holland House (vezi nota 292). Reşedinţă a familiei Cavendish, duci de Devonshire, şi-a datorat notorietatea mai ales celor două soţii ale lui William Cavendish, al cincilea duce de Devonshire (1748—1811). Ambele, Georgiana Spencer şi Elizabeth Foster, au cultivat pe artişti (Gainsborough) şi scriitori, imprimând şi un anumit stil mai liber, mai natural, manierelor din înalta societate.182 Expresie designând epoca de absolută dominaţie politică a whigilor în secolul al XVIII-lea (Walpole, Pitt-senior) şi caracterul ei oligarhic, asemănat, nu fără oarecare răutate, cu regimul patriciatului negustoresc din Veneţia în evul mediu.

197

Numai revoluţia franceză, războaiele napoleoniene şi consecinţele lor au în-târziat această reformă cu o generaţie.

IV. Lordul Grey făcu cunoscut de îndată că primul obiectiv al administraţiei sale va fi reforma electorală. Că era indispensabilă părea evident, dar era sigur că proiectul se va lovi de o violentă opoziţie. Posesorii "târgurilor putrede", ameninţaţi să-şi piardă locurile în parlament, erau hotărâţi să se apere şi ştiau că vor fi susţinuţi de Camera Lorzilor. În schimb erau în favoarea reformei burghezii din marile oraşe: negustorii, bancherii, rentierii, care socoteau absurdă şi umilitoare privarea lor de dreptul de vot atunci când, în anumite târguri rurale, orice proprietar al unei căsuţe era cetăţean şi când, în altele, votau până şi pietrele. Mişcarea pentru reformă fu, începând din 1830 şi până in 1832, o mişcare a claselor mijlocii, care doreau să obţină victoria prin metode legale. Un prim proiect, prezentat de lordul John Russell, fu votat in Camera Comunelor cu o majoritate de abia un vot. Nu era destul pentru a impune lorzilor o măsură atât de importantă. Lordul Grey, cu acordul regelui, hotărî să dizolve Camera şi să facă noi alegeri.

V. Reveni cu o majoritate whig de o sută treizeci şi şase de voturi. Ţara crezu că reforma era sigură şi se bucură. În toate clasele populaţiei se aşteptau minuni de la legea electorala. Burghezii sperau să dea în felul acesta nişte satisfacţii platonice maselor populare a căror agitaţie violentă din ultimii cincisprezece ani îi înspăimânta. Asupra amplorii reformei muncitorii şi manufacturierii nu ar fi căzut, desigur, de acord; asupra necesităţii ei toată lumea se înţelegea uşor. E greu să strângi oameni în vederea unei acţiuni constructive, e destui de lesne să-i coalizezi împotriva unei minorităţi. Proprietarii "târgurilor putrede" (şaptezeci de familii) jucară la începutul secolului al XlX-lea, rolul care la începutul secolului al XX-lea avea să fie atribuit marilor industriaşi şi bancherilor internaţionali. "Toate tinerele fete – scria Sidney Smith183 – ştiu că, îndată ce se va vota legea, îşi vor găsi un bărbat. Elevii cred că se vor aboli versurile latine şi că prăjiturelele se vor ieftini. Caporalul şi sergentul sunt siguri că li se va dubla solda. Poeţii slabi se aşteaptă să li se citească versurile... şi proştii de ei vor fi dezamăgiţi, aşa cum sunt, de altminterea, totdeauna".

VI. Tory se gândiseră că whigii, oameni din clasa lor, vor prezenta nişte proiecte de reformă inofensive. Fură uluiţi şi indignaţi când luară cunoştinţă de textul lordului John Russell. În mod deliberat, whigii, altădată atât de exclusivişti, făceau jocul claselor mijlocii. "Târgurile putrede" cu mai puţin de două mii de locuitori fură suprimate; oraşele de la două la patru mii de locuitori pierdeau un reprezentant din doi; cele o sută patruzeci şi patru de locuri disponibile erau împărţite între oraşele cele mai importante. Londra câştiga zece locuri, oraşele Liverpool, Manchester, Birmingham, Newcastle obţineau fiecare câte doi deputaţi. Repartizarea locurilor favoriza în general Nordul industrial în dauna Sudului agricol. Era evident că o astfel de reprezentare va atrage într-o bună zi abrogarea taxelor protecţioniste asupra griului. În oraşe că-pătă drept de vot orice locatar al unei case a cărei valoare locativă anuală era de cel puţin zece livre, în comitate se acordă drept de vot fermierilor a căror arendă anuală se urca la cel puţin zece livre, precum şi deţinătorilor fără arendă al căror pământ croducea anual cel puţin cincizeci de livre. În fond, legea crea un corp electoral format din micii burghezi ai oraşelor şi fermierii de la ţară. Muncitorii din uzine, ca şi muncitorii agricoli rămâneau fără reprezentanţi. Whigii refuzaseră să admită votul secret pentru că scrutinul public menţinea la ţară autoritatea politică a squire-ului asupra fermierilor.

VII. Lorzii ar fi fost dispuşi să tolereze o reformă moderată; această revoluţie electorală îi exaspera. În octombrie 1831 ei respinseră proiectul. Apoi, în faţa agitaţiei din ţară, când aproape pretutindeni se auzeau strigătele: "Legea! Legea întreagă! Nimic decât legea!", votară o parte din această lege, dar nu "legea întreagă"; articolele care desfiinţau "târgurile putrede" fură suprimate. Lordul Grey, pus în minoritate în Camera Lorzilor, îşi dădu demisia. Îndată ce ducele, care rămăsese, cu toate decepţiile provocate, ultima speranţă a torylor, încercă să formeze un guvern, ţara întreagă se răsculă. În biserici se trăgeau clopotele ca pentru alarmă, în uzine încetă lucrul. La Bristol primăria fu incendiată şi palatul episcopal devastat. Lordul Stanley, cel mai strălucit dintre tinerii whigi, sări pe o masă şi strigă: "Dacă lorzii opun rezistenţă, maiestatea sa poate pune coroane de pair pe capetele unei companii întregi din garda sa". Zidurile se acoperiră cu afişe care invitau pe englezi să-şi retragă banii de la bancă: "Pentru a pune stavilă ducelui, reluaţi-vă aurul!".

183 Sidney Smith (1771—1845) – publicist, apropiat cercului de la Holland House, fondator al periodicului "The Edinburgh Review'- (vezi cartea a VII-a. cap. I, § X).

198

Banca Angliei era singura instituţie mai respectată decât ducele. Insurecţia depunătorilor o birui pe aceea a seniorilor. Ducele, după obiceiul său, evită războiul civil. Când, după sfatul său, Wilhelm al IV-lea, care se şi vedea pe drumul exilului, poate chiar pe eşafod, apelă din nou la lordul Grey, acesta nu consimţi să preia puterea decât dacă regele îi făcea o promisiune în scris că va crea, în caz de necesitate, atâţia pairi câţi vor fi necesari pentru a vota reforma. Ameninţarea aceasta fu de ajuns. Wellington şi prietenii săi se abţinură să apară la şedinţele parlamentare şi, într-o Cameră mai mult de jumătate goală, bill-ul fu, în sfârşit, admis cu o sută şase voturi pentru şi douăzeci şi şapte contra (4 iunie 1832). La drept vorbind, noua lege era departe de a fi ceea ce se numeşte astăzi o "măsură democratică". Neândoios că prin acordarea câtorva deputaţi centrelor industriale ea diminua puţin influenţa aristocraţiei rurale. Dar introducea în corpul electoral un mare număr de fermieri care depindeau de această aristocraţie. Whigii îşi serviseră interesele de partid fără a pune în mare primejdie interesele lor de clasă.

VIII. Reforma electorală, atât de dorită de mase, şi de care se temuseră atât de mult clasele diriguitoare, nu produse nici miracolele aşteptate de partizani, nici dezastrele prevestite de adversari. Bătălia fiind câştigată, agitaţia încetă. Noul corp electoral se arătă rezonabil şi, spre marea dezamăgire a radicalilor, chiar conservator. Familiile tradiţionale rămăseseră la putere. Când, puţin mai târziu, o nouă campanie, aceea a cartiştilor (1835—1841), încercă prin gigantice petiţii, prin mitinguri şi prin cortegii să reînsufleţească entuziasmul în favoarea unui program mai revoluţionar (sufragiu universal, vot secret, circumscripţii egale, parlament anual, indemnizaţii pentru membrii parlamentului), campania repurtă câteva succese pe lângă clasa muncitoare, care până în 1850 rămăsese de neîmpăcat şi regretase eşecul revoluţiei; dar clasele mijlocii luară poziţie împotriva cartiştilor. Când aceştia recurseră la o răscoală, când, la Newport, o mulţime înarmată cu coase încercase să pună stăpânire pe primărie şi trebui să fie împrăştiată de soldaţi, masa noilor alegători se arătă credincioasă guvernului. Din fericire, trupele fură comandate, în regiunea cea mai primejdioasă, aceea din nord, de un excelent general, sir Charles Napier, care ştia să îmbine fermitatea cu omenia. Mulţumită lui, fu evitat un masacru aproape inevitabil. Când, mai târziu, în 1848, cartiştii ameninţară să imite noua revoluţie franceză din februarie, două sute de mii de cetăţeni aparţinând claselor mijlocii se angajară ca "constables voluntari" şi menţinură ordinea. Englezii din secolul al XlX-lea erau mai legalişti ca niciodată şi tot atât de capabili ca şi strămoşii lor de a se organiza în mod spontan. Vorbind cu lordul Stanhope despre revolta din Newport, ducele, al cărui bun-simţ atingea uneori, ca şi la Walpole, genialitatea, spuse: "E un lucru de care trebuie să-ţi aminteşti mereu în ţara asta şi asupra căruia nu s-ar putea insista îndeajuns: când poporul ştie că nu are dreptate şi că merge împotriva legii, devine teribil de înfricoşat şi fuge. Asta nu-i adevărat pentru Franţa. Altfel, cum aţi putea explica faptul că la Newport treizeci de oameni au pus pe fugă alţi zece mii?".

IX. Trebuia totuşi ca whigii şi noii lor partizani, industriaşii, să vină cu unele reforme în faţa po-porului care aştepta atât de mult de la ei. Cea mai importantă, dar şi cea mai imperfectă reformă, a fost aceea referitoare la legea săracilor. S-a văzut la vremea sa că în epoca elisabetană se făcuse o distincţie – prin actele din 1597 şi 1601 – între şomajul voluntar, al vagabonzilor incorigibili, şi acela al nenorociţilor care, din motive independente de voinţa lor, ca: mizerie, bătrâneţe, nebunie, boală, se vedeau incapabili să-şi câştige existenţa; apoi, cum în secolul al XVIII-lea, prin sistemul absurd din Speenhamland184, se hotărâse completarea salariilor după un barem fix, ceea ce a dus la rezul-tatul uşor de prevăzut: transformarea în săraci aproape a tuturor muncitorilor agricoli, ruinarea fermelor mici şi ridicarea cuantumului contribuţiilor locale (rates). Pe vremea Reform Bill-ului, si-tuaţia săracilor, în oraşe ca şi la ţară, era cumplită. Disraeli şi Dickens au zugrăvit în romanele lor aceste "două naţiuni": cea a bogaţilor şi cea a săracilor, care trăiau cot la cot, ignorându-se una pe alta. Căsuţele muncitorilor agricoli erau adesea adevărate cocioabe, în jurul cărora alergau copii în zdrenţe. Locatarii din aceste căsuţe abia îşi duceau existenţa din salariile lor insuficiente, din braconaj şi din milostenii. Fericiţii yeomen, care fuseseră o sută şaizeci de mii în 1688, dispăruseră aproape cu toţii. Guvernul lordului Grey numi o comisiune de anchetă. El încredinţă conducerea ei lui Nassau Senior şi lui Edwin Chadwick, amândoi având în această problemă idei apriori, pe cât de ferme pe atât de contestabile.

184 Sistem de salarizare adoptat în 1795, mai întâi în Berkshire şi generalizat apoi în sudul şi centrul Angliei (nu însă în nord, după cum nici în Scoţia). Consta în completarea salariilor agricole mici din fondurile pentru săraci. Rezultatul a fost că londonezii şi arendaşii au putut reduce şi mai mult salariile, diferenţa fiind acoperită de contribuabili.

199

X. Nassau Senior era de părere că cel mai bun mijloc de a suprima sărăcia era de a nu ajuta niciodată pe săraci. "Într-adevăr – spunea el cu o cruzime inconştientă şi senină –, dacă săracii ştiu că au de ales între a munci şi a muri de foame, ei muncesc. Dacă tinerii ştiu că nu vor avea nici un ajutor la bătrâneţe, fac economii. Dacă bătrânii ştiu că vor avea nevoie de copiii lor, se silesc să se facă iubiţi de ei. Deci nici un fel de ajutor decât acelora care într-adevăr nu au nici familie, nici mijloace de existenţă. Nici o alocaţie parţială. Totul sau nimic". Pentru persoanele care aveau vârsta sau capacitatea de a munci se crea Casa de muncă (Workhouse) şi pentru ca această Workhouse să nu devină un azil râvnit, era important, adăuga Nassau Senior, "ca viaţa de acolo să fie mai puţin de invidiat ca viaţa celor mai nenorociţi dintre muncitorii independenţi". Dacă se iau în consideraţie condiţiile de viaţă ale muncitorilor celor mai nenorociţi de atunci, era aproape imposibil să se creeze un gen de trai şi mai puţin de dorit. Totuşi, programul acesta crud a fost aplicat şi Workhouse a devenit "o Bastilie a săracilor", urâtă şi de temut; e suficient să se citească Oliver Twist185 şi Satul de Crabbe186 şi oricine se va putea convinge. În 1838, patruzeci şi opt de mii de copii în vârstă de mai puţin de şaisprezece ani trăiau în Workhouse, de foarte multe ori alături de adulţi de soiul cel mai puţin recomandabil şi chiar pe jumătate nebuni. După ce s-a votat Poor Law Amendment Act187 (1834), numărul săracilor înscrişi la parohii se micşoră în mod uluitor. Sumele cheltuite scăzură de la şapte milioane de livre (în 1831) la patru milioane cincisute de mii (în 1836). Comisarii erau mândri de opera lor, dar nimic nu justifica această mândrie. Rezultatul se datora groazei pe care o inspirau acele Workhouse, precum şi dezvoltării industriei. Şi, de altfel, rezultatul era oare un progres în sine? Oricum ar fi fost, suferinţele impuse nevinovaţilor în numele unor principii de economie sănătoasă erau de neiertat. Trebuie citat Dickens: "Cred că niciodată nu a existat în Anglia, începând din epoca dinastiei Stuart, o lege administrativă cu un caracter atât de infam, o lege atât de făţiş călcată în picioare, o lege a cărei aplicare să fi fost atât de puţin supravegheată".

XI. Dintre celelalte reforme ale whigilor trebuie reţinute: a) O lege asupra corporaţiilor municipale care a înlocuit vechiul sistem prin municipalităţi mai democratice, alese de toţi cei care plăteau taxe locale. Textul acesta nu se aplica decât oraşelor, iar satele rămaseră sub autoritatea administrativă a judecătorilor de pace până ce o altă lege, din 1888, institui consiliile comitatelor. Puţin câte puţin corporaţiile municipale, ajutate de stat, luară în administrare mijloacele de transport, şcolile, distribuţia luminii, a apei; b) Abolirea sclavajului în colonii. Istoria acestei reforme începe în 1772, dată la care o sentinţă a lordului Mansfield declară că dreptul comun englez nu recunoaşte condiţia de sclav, eliberând dintr-un condei cincisprezece mii de negri pe care stăpânii lor îi importaseră în Insulele Britanice. Mult mai greu de obţinut fu desfiinţarea comerţului cu sclavi, comerţ care îmbogăţise porturile Bristol şi Liverpool şi fără de care însuşi Nelson susţinea că marina comercială engleză n-ar putea supravieţui. Spre onoarea parlamentului englez, episcopul Wilberforce188 şi Charles James Fox, în pofida presiunii unora ale căror interese erau în joc, susţinuţi de puternica mişcare de opinie publică a quaker-ilor şi a metodiştilor şi ajutaţi de altmintrelea şi de Pitt, au putut obţine interzicerea acestui comerţ – şi aceasta în 1807, în toiul războaielor napoleoniene. Rămâneau sclavii din coloniile britanice şi, în privinţa aceasta, plantatorii din Antile (West Indian Interest) au continuat lupta cu o înverşunare desperată, consacrând imensele lor a veri cumpărării de "târguri putrede". Antisclavagismul deveni astfel o chestiune politică, deoarece era legat de reforma electorală, şi o chestiune religioasă, căci plantatorii persecutau pe misionari, care-i învăţau pe negri că rasele sunt egale în faţa lui Hristos. Susţinută în acelaşi timp de liberali şi de neconformişti, reforma a fost, în sfârşit, votată în 1833 şi primită de bisericile disidente ca o mare victorie. O indemnizaţie de douăzeci de milioane de lire fu acordată plantatorilor, dar producţia de zahăr scăzu cu o treime, aceea de cafea cu o jumătate, şi insulele fură ruinate pentru multă vreme.

XII. Lordul Grey îşi dădu demisia în 1834, în parte din pricină că O'Connell şi grupul lui de de-putaţi irlandezi prea îi făceau viaţa amară, dar mai ales pentru că între whigii moderaţi şi radicalii

185 Roman de Charles Dickens (1838).186 George Crabbe (1754—1832) – scriitor, cunoscut mai ales ca poet epic.187 Actul pentru îndreptarea legii săracilor (în limba engleză).188 William Wilberforce (1759—1833) – om politic, filantrop, cu mari merite în combaterea sclavajului: n-a fost niciodată "episcop", cum afirmă autorul, ci numai adept fervent al unei secte evanghelice.

200

non-conformişti, care făcuseră coaliţia victorioasă din 1832, alianţa nu mai putea dura. După un scurt interimat al lui Peel, fu înlocuit de lordul Melbourne. William Lamb, lord Melbourne, era un whig de şcoală veche. Bărbatul prea celebrei Carolina Lamb (aceea a lui Byron) era înrudit prin alianţă cu familia Devonshire. Om al secolului al XVIII-lea, sceptic, spiritual, el administra fără zarvă în maniera lui Walpole, o ţară răscolită încă de agitaţia din jurul reformei (Reform Bill). Dar entuziasmul, care-i un prost sfetnic, este din nefericire un bun partizan. Dacă Melbourne, ca cea mai mare parte dintre sceptici, nu a făcut prea mult rău, el şi-a slăbit însă partidul. Alegătorii englezi încetară sub guvernarea lui Melbourne să-i mai considere pe whigi nişte oameni "avansaţi". Marele eveniment din timpul guvernării sale a fost moartea regelui Wilhelm şi urcarea pe tron a tinerei regine Victoria, care avea să domnească din 1837 până în 1901. A fost bine primită de englezi, pe care îi salva de unchiul ei Cumberland, extrem de impopularul frate al regelui. Domnia ei avea să facă din loialism, vreme de o jumătate de secol, o datorie cavalerească. Urcarea pe tron a unei regine avu şi un alt efect fericit. Regatul Hanovrei nu era transmisibil pe linie feminină; şi îl moşteni Cumberland, debarasând astfel ţara de un prinţ detestat şi de o periculoasă simbioză, care compromitea Anglia în afacerile continentale. După ce o rupsese cu internaţionala spirituală, Anglia o rupea şi cu internaţionala dinastică. În scurtă vreme tânăra regină dovedi o voinţă tenace, care mergea până la încăpăţânare. La început, Melbourne spera că o va converti la frivolitate, dar îndată ce se căsători cu vărul ei, Albert de Saxa-Coburg, învăţă de la acesta meseria de suverană şi respectul faţă de virtuţile de familie, care vor salva mai târziu monarhia engleză. Într-un regat în care trebuiau apărate instituţiile împotriva ideilor republicane şi adaptate la gustul burgheziei industriale, "regii din dinastia Stuart, monarhi absolutişti, sau regii din Hanovra, prinţi decăzuţi, n-ar fi putut păstra coroana". În Anglia, ca şi în Belgia, graţie familiei Coburg, monarhia fu din nou respectată. O dată cu regina Victoria, englezii îşi luară obiceiul de a considera viaţa de familie a suveranului ca o parte din viaţa familială şi personală a supuşilor. Influenţa rigidităţii morale a prinţului Albert şi a severităţii curţii asupra moravurilor engleze fu tot atât de profundă, dar si mai răspândită decât odinioară influenţa lui Wesley.

IIITRIUMFUL LIBERULUI SCHIMB

I. Whigii făgăduiseră poporului că reforma electorală va pune capăt tuturor neajunsurilor. Poporul îi silise pe lorzi să accepte această reformă, dar neajunsurile erau mai insuportabile ca oricând. Poporul mormăia nemulţumit. Whigii şovăiau. Pentru a le răpi simpatiile noului corp electoral, tory nu erau lipsiţi nici de arme, nici de şefi. Ducele preferind de aci înainte popularitatea în locul puterii, conducerea partidului trecu în mâinile lui Robert Peel, care nu se mai intitula tory, ci conservator, cuvânt mai potrivit pentru a ademeni clasele mijlocii. Sir Robert, el însuşi mai apropiat de uzină şi prăvălie decât de domeniul rural şi de colibă, trebuia să fie pe placul acestor clase. Alături de Peel, şi câteodată împotriva lui, micul grup al Tinerei Anglii – ai cărui purtători de cuvânt erau Benjamin Disraeli, orator genial, fiul unui scriitor evreu, dar convertit la anglicanism din copilărie, şi lordul John Manners, fiul ducelui de Rutland – reprezenta un conservatorism zis "popular". Disraeli şi partizanii lui reluau tezele lui Bolingbroke cu privire la constituţia tradiţională a Angliei. Ei înfierau o doctrină care, în loc să menţină o ierarhie firească a claselor, comportând drepturi şi datorii, lăsa legilor mecanice ale economiei grija de a reglementa raporturile dintre muncitori şi patroni. Ei susţineau că salvarea ar consta în reîntoarcerea la o societate construită în felul aceleia din evul mediu, când fiecare, de la senior la ţăran, îşi cunoştea locul lui şi-l accepta. După Disraeli şi partizanii săi, rolul partidului conservator era să păstreze ceea ce rămânea viabil din trecut şi să pregătească în acelaşi timp, printr-o politică generoasă, viitorul.

II. Tânăra Anglie îl amuza pe John Bull189. Clica aceasta de tineri gentilomi cu jiletcă albă, care aveau pretenţia să-i convertească pe muncitori la ideile feudale, părea comică. Politicienii de profe-sie nu-i acordau nici un credit. Pentru ei ideile lui Bentham, Malthus, Ricardo, Cobden, James Mill erau literă de evanghelie. Toţi oamenii serioşi, sau aproape toţi, erau de părere, ca şi secta utilitaristă, că societăţile umane caută cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni şi că n-o pot găsi decât lăsând să acţioneze interesul personal al fiecăruia. Lupta dintre interese nu aduce justiţia perfectă, ci pe cea mai perfectă în limitele posibilului. Trebuia deci evitată orice

189 Poreclă dată poporului englez.

201

intervenţie a statului. Cea mai uşoară restricţie impusă concurenţei părea o erezie. Preţurile trebuiau fixate automat prin legea cererii şi a ofertei; profiturile întreprinzătorilor şi salariile muncitorilor aveau să ajungă în mod automat, graţie concurenţei, la un nivel convenabil. "Salariile se urcă – spunea Cobden – când doi patroni aleargă după acelaşi muncitor şi scad când doi muncitori aleargă după acelaşi patron". Proletarii nu puteau avea nici o influenţă asupra salariilor decât prin reducerea voluntară a populaţiei. Ceea ce era adevărat despre indivizi era adevărat şi despre stat. "Regula care consistă în a cumpăra cât mai ieftin şi a vinde cât mai scump, regulă pe care o aplică fiecare comerciant în comerţul său particular, este şi cea mai bună regulă pentru comerţul unei naţiuni întregi". Orice barieră vamală viola legea cererii şi a ofertei. Oameni de bună-credinţă, ca Richard Cobden, industriaş şi om de stat, profet al şcolii din Manchester190, încercau să convingă poporul englez că sărăcia lui se datora taxelor protecţioniste şi în special taxelor asupra grânelor.

III. Campania împotriva protecţionismului a fost una dintre primele campanii din Anglia purtată prin mijloace de propagandă (presă, campanie de discursuri) care aveau să transforme viaţa politică din secolul al XlX-lea. La întrunirile publice oratorii aparţinând Asociaţiei contra legilor privitoare la grâne191 arătau trei pâinişoare rotunde de diferite mărimi care costau acelaşi preţ în trei ţări: Franţa, Anglia şi Rusia. Anglia era ţara în care pâinişoara era cea mai mică, prin urmare poporul englez era înşelat. Aceste demonstraţii aveau un deosebit succes la unii industriaşi, cum erau cei din Manchester, care importau şi bumbac şi grâu. În schimb îi înspăimântau pe cei interesaţi în agricultură. "Dacă suprimaţi taxele asupra grânelor, veţi asasina agricultura engleză", spuneau fermierii şi squire-ii. "Puţin ne importă pe noi – răspundea şcoala din Manchester. – Dacă alte ţări au posibilitatea de a produce grâu mai ieftin decât noi, să lucreze pământul pentru noi, iar noi vom toarce şi vom ţese pentru ele. Întregul comerţ trebuie să constituie un ciclu unitar. Nu putem vinde dacă nu cumpărăm. A închide graniţele noastre importului ar însemna sfârşitul exportului nostru".

IV. Partidul conservator, alcătuit mai ales din gentilomi de la ţară, nu putea fi decât ostil liberului schimb şi prielnic menţinerii taxelor asupra grânelor. Totuşi, şeful partidului, sir Robert Peel. arăta o primejdioasă simpatie doctrinei adversarilor săi. Era un om de bună-credinţă, de un mare curaj intelectual, admirabil financiar şi administrator, dar autoritar şi fără un contact mai apropiat cu Camera. În 1842 atacă tariful şi reduse numărul articolelor la care se plăteau taxe de la o mie două sute la şapte sute cincizeci. Pentru a compensa pierderile suferite de buget din această pricină, înfiinţă un impozit de şapte penny la o liră asupra veniturilor mai mari de o sută cincizeci de lire. În 1845 reduse tariful vamal la patru sute cincizeci de articole. Se îndreptă astfel cu paşi mari spre liberul schimb. Efectele acestor reduceri succesive fură surprinzătoare. Nu numai că veniturile statului nu s-au micşorat, ci, datorită creşterii volumului comerţului şi beneficiilor impozabile, s-au mărit. Aceste rezultate îl încurajară pe Peel. Totuşi, nu îndrăznea să se atingă de agricultură, citadela partidului său. Mai ales că Disraeli glumise pe socoteala premierului cu privire la convertirea sa la liberul schimb: "Prea onorabilul gentleman – spusese el – i-a surprins pe whigi în baie şi le-a luat îmbrăcămintea. I-a lăsat să se bucure pe deplin de poziţia lor liberală, iar el însuşi este un rigid conservator îmbrăcat în hainele lor". Camera a râs şi a aplaudat. În 1845 şi în 1846 Irlanda a avut una după alta două recolte proaste de cartofi. Şi Peel a început de îndată să folosească cuvântul "foamete", căci jumătate din insula aceasta suprapopulată nu trăia decât din cartofi. Anglia ducea lipsă de grâu, astfel că nu putea veni în ajutorul Irlandei. Deci nu există altă soluţie, spunea el, decât să se suprime taxele asupra grânelor şi să se autorizeze, în sfârşit, libera intrare a oricăror alimente în Marea Britanie.

V. Violenţa aceasta, panica aceasta surprinseră. Lordul Stanley, cel mai influent membru al cabinetului după Peel, mărturisea că nu-l înţelegea pe şeful său, că nu se va putea şti nimic sigur cu privire la recoltă înainte de două luni, că importul de grâne din străinătate nu i-ar putea hrăni pe ir-landezi, care n-aveau nici un penny de cheltuit, că Peel vorbea, de altfel, de menţinerea unor taxe moderate timp de trei ani şi că peste trei ani foametea va fi departe. Dar hotărârea lui Peel era mai mult sentimentală decât raţională. Ceea ce tory numeau trădare nu era în ochii săi decât o pioasă convertire. Regina şi prinţul Albert, amândoi partizani ai liberului schimb, îi spuneau mereu că era salvatorul ţării. În interiorul propriului său partid se formă un grup de conservatori protecţionişti

190 Şcoala economică ce profesa doctrina liberalismului total, numit ulterior "clasic".191 Anti-Corn Law League.

202

care era împotriva lui, atacul fiind susţinut de doi bărbaţi foarte diferiţi unul de altul, George Bentinck şi Benjamin Disraeli. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că acest tânăr evreu, cunoscut numai ca un orator sarcastic şi strălucit, ar putea deveni şeful gentilomilor de la ţară şi să-l răstoarne pe atot-puternicul sir Robert. Totuşi aşa s-a întâmplat. Într-o serie de scânteietoare filipice, presărate de fi-guri de stil, Disraeli denunţă "trădarea" primului ministru192. Abolirea taxelor asupra grânelor a fost votată pentru că opoziţia whig şi partizanii liberului schimb s-au raliat în vederea acestui scrutin cu prietenii lui Peel, dar în aceeaşi seară Peel a fost răsturnat de o coaliţie de partizani ai liberului schimb ingraţi şi de protecţionişti răzbunători.

VI. Această sciziune avea să ţină partidul conservator departe de putere timp de douăzeci de ani, în afară de scurte perioade intermediare. Niciodată prietenii lui Peel nu aveau să se mai împace cu acei care-l răsturnaseră pe şeful lor de la putere Iar Peel, între timp, muri într-un accident de că-lărie (1850). Principalii săi partizani şi în special cel mai remarcabil dintre ei, William Gladstone s-au asociat cu whigii şi cu liberalii. Şefii conservatorilor vor fi de aici înainte lordul Stanley (mai târziu lord Derby), mare senior, inteligent, cultivat, fără ambiţii, şi Disraeli, care, cu tot geniul său, a trebuit să aştepte multă vreme ca să se impună ca leader al partidului, dar a sfârşit prin a-i inspira o îndreptăţită încredere. Ca să guverneze ţara, lordul John Russell, apoi lordul Aberdeen şi lordul Palmerston prezidară coaliţii de whigi şi de partizani ai lui Peel. De altmintrelea, cu o surprinzătoare rapiditate, liberul schimb şi protecţionismui încetaseră să mai fie obiect de controversă politică. Suprimarea taxelor asupra grânelor nu ruinase agricultura, aşa cum prezisese Disraeli şi partizanii săi. Vreme îndelungată încă Anglia nu importă decât un sfert din grâul pe care-l consuma. Cu toate crizele inevitabile, perioada 1850-1875 a fost o perioadă de remarcabilă prosperitate a ţării, da-torată creşterii populaţiei, dezvoltării căilor ferate, înzestrării imperiului cu material industrial. Fermierii, ca şi restul naţiunii, avură de profitat de pe urma acestei situaţii şi nu se mai plânseră. "Protecţionismui nu numai că a murit, dar a ajuns în infern", spunea Disraeli. Succesorii săi politici aveau să descopere către sfârşitul veacului că de fapt nu se afla decât în purgatoriu. Totuşi Glads-tone, devenit marele financiar al whigilor, a transformat sistemul fiscal al ţării printr-o serie de bugete considerate remarcabile pentru că au coincis cu anii de abundenţă. Suprimând aproape toate taxele vamale, el nu a mai lăsat în 1860 decât patruzeci şi opt de articole în tarif – din o mie două sute. A simplificat impozitele şi n-a păstrat decât impozitul asupra venitului, asupra drepturilor de moştenire, impozitul funciar şi taxele asupra băuturilor: ceai, cafea, alcool. Din 1825 până în 1870, impozitele au scăzut de la două livre nouă şilingi şi trei penny pe cap de locuitor la o livră optsprezece şilingi şi cinci penny şi jumătate.

VII. Post hoc, ergo propter hoc193. Adoptarea liberului schimb a coincis cu îmbogăţirea ţării: libertatea economică a devenit în Anglia literă de evanghelie. Totuşi, dezvoltarea rapidă a industriei a dat naştere la mari abuzuri. Nimeni nu se putea aştepta de la Camera Comunelor – care nu era încă decât un club de gentlemen farmers, preocupată să lupte împotriva lui Napoleon – ca ea să impună uzinelor şi oraşelor, în perioada dezvoltării lor, nişte reguli sănătoase şi riguroase. Dar rezultatul a fost nedemn de o ţară bogată şi liberă. Foametea irlandeză aruncase, numai în portul Liverpool, mai mult de o sută de mii de înfometaţi, a căror prezenţă a mărit şi mai mult mizeria slums-urilor. Engles, vizitând Manchesterul în 1884, a găsit trei sute cincizeci de mii de muncitori în-ghesuiţi în magherniţe umede şi murdare, respirând un aer care făcea impresia că-i un amestec de apă şi cărbune. În mine, femei pe jumătate goale erau folosite ca adevărate animale de tracţiune; copiii îşi petreceau toată viaţa în întunecimea galeriilor, ca să deschidă şi să închidă o uşă de venti-laţie. În industria dantelăriei se foloseau copilaşi de patru ani. Adevărul este că aceste calamităţi nu erau generale şi scriitorii vremii au zugrăvit poate cu oarecare predilecţie cazurile cele mai îngrozi-toare, dar exagerările lor au fost necesare pentru a trezi opinia publică.

VIII. Cu toate prejudecăţile lui "laissez-faire". parlamentul sfârşi prin a interveni. Un Factory Act din 1819 reglementă munca copiilor sub nouă ani, care la începutul secolului munceau până la cincisprezece şi şaisprezece ore pe zi în uzinele de bumbac. Un act din 1833 limită munca lucrătorilor sub optsprezece ani şi înfiinţă primele patru posturi de inspectori ai uzinelor. În 1847 munca femeilor fu limitată la zece ore, ceea ce a atras curând şi o limitare analogă pentru bărbaţi.

192 La mijloc era şi o ranchiună personală din partea lui Disraeli, care sperase să devină ministru, onoare pe care Peel i-o refuzase net.193 După aceasta, deci din cauza aceasta (în limba latină). Expresie care vrea să prevină împotriva stabilirii unor legături cauzale superficial fondate.

203

Celebra "săptămână engleză" a fost adoptată în industria textilă în anul 1850; ea avea să transforme viaţa muncitorului englez, îngăduindu-i să se intereseze şi de sporturi sâmbăta după-amiază. Campania pentru reducerea orelor de muncă a fost condusă de lordul Ashley (mai târziu lord Shaftesbury), care a impus de asemenea adoptarea în 1842, după publicarea unui raport a cărui lectură a provocat publicului un amestec de dezgust şi ruşine, a unei legi care interzicea folosirea în muncile din mine a femeilor şi a copiilor sub zece ani. Ashley, care a trăit din 1801 până în 1881, era un tory creştin care şi-a consacrat viaţa îmbunătăţirii traiului săracilor. A fost unul dintre fondatorii acelei Young Men's Christian Association194. Aceste legi mai umane, prosperitatea generală la care contribuiau, alături de atracţia capelelor, îi smulseră din 1850 pe mulţi lucrători englezi din mişcarea propriu-zis revoluţionară. În această ţară s-au văzut născându-se societăţile cooperatiste şi uniunile muncitoreşti reformatoare. Trade-unionuri existau încă din secolul al XVIII-lea, dar nu erau legale. Ele au fost recunoscute de lege în 1824. Una dintre cele mai remar-cabile a fost Amalgamated Society of Engineers195, fondată în 1851 şi care în 1865 avea treizeci de mii de membri; era în acelaşi timp un sindicat şi o societate de ajutor mutual. Primul ei leader a fost William Allen, prototipul sindicalistului englez reformist din epoca victoriană.

IX. Aplicarea noilor legi cu privire la uzine, mine, higienă, înfiinţarea de către Peel, în 1829, a unei poliţii creară necesitatea dezvoltării unei birocraţii centrale, care lipsise până atunci în Anglia, ţară de instituţii locale. În 1815 Home Office (Ministerul de interne) nu folosea decât optsprezece funcţionari. O dată cu poşta, căile ferate, inspecţia muncii, numărul funcţionarilor s-a ridicat în 1853 la şaisprezece mii. Problema recrutării funcţionarilor este, într-o democraţie, una dintre cele mai greu de rezolvat. Dacă posturile sunt puse la dispoziţia oamenilor politici pentru a recompensa pe partizanii lor, nici un guvern nu poate păstra asupra funcţionarilor săi o autoritate durabilă. În America sistemul "prăzilor"196 care tulbură, după fiecare alegere, administraţia ţării, în Franţa abu-zul de recomandări politice sunt exemple de greşeli primejdioase. Înfiinţarea unui excelent Civil Service a fost unul din temeiurile succeselor Angliei în secolul al XlX-lea. În prima jumătate a seco-lului, regimul recomandaţiilor făcea ravagii. Bătrânii whigi considerau "clientela" ca unul din atri-butele puterii; când s-a decis că numai după un examen imparţial se va putea intra în Civil Service, această idee nouă îi surprinse cu atât mai mult cu cât diplomele şi "mandarinismul"197 erau departe de a juca în viaţa englezilor acelaşi rol ca în viaţa francezilor. Trebuiră să recunoască foarte curând că rezultatele erau bune. Aceşti civil servants se dovediră slujbaşi credincioşi ai oricărui guvern englez, oricare ar fi fost nuanţa sa politică şi, ţinându-se cu scrupulozitate departe de luptele partizane, asigurară continuitatea tradiţiilor naţionale.

IVPOLITICA EXTERNĂ A LUI PALMERSTON

I. Am văzut că Anglia a făcut totdeauna numai în silă o politică gen Metternich şi că opinia pu-blică l-a aprobat pe Canning când a îmbinat apărarea naţiunilor oprimate cu interesele britanice După Canning, marele ministru al afacerilor externe a fost, vreme de douăzeci de ani, lordul Palmerston. Acesta nu era un whig, dar susţinuse reforma electorală, din care pricină se învrăjbise cu partidul tory. Palmerston aducea în problemele de politică externă abilitate, bună dispoziţie, o idee foarte precisă a obligaţiilor Angliei faţă de celelalte ţări şi o tenacitate pentru care compatrioţii săi îl îndrăgeau. Din 1815 nici o primejdie reală nu mai ameninţa Marea Britanie. Nu exista putere care să aibă pretenţia de a lupta cu Anglia pe mare; iar pe uscat mai erau câteva puncte nevralgice unde tradiţia şi prudenţa o sileau să stea de veghe. Anglia dorea o Belgie independentă; reuşise s-o

194 Asociaţia creştină o tinerilor (în limba engleză) cunoscută până astăzi sub iniţialele Y.M.C.A., activează pentru unele scopuri filantropice şi pedagogice, dar profesând c ideologie creştin-moralizatoare şi antirevoluţionară.195 Asociaţia unită a mecanicilor (în limba engleză).196 The spoils system, pus în practică de pe la 1829, consta în numirea aderenţilor partidului aflat la putere în toate posturile administrative, ţinând seama de serviciile aduse partidului şi aproape de loc de capacitatea personală şi calificarea în îndeplinirea funcţiei. Începând cu anul 1883, sistemul a început a fi limitat prin legi care prevăd selecţionarea unui personal administrativ calificat, verificat prin examene şi inamovibil pe motive politice.197 Expresie care designează corpul funcţionarilor de profesie; echivalentă şi cu "birocraţie".

204

înfăptuiască; era hotărâtă s-o apere. Nu voia un prinţ francez pe tronul Spaniei şi, dacă Palmerston nu a putut să împiedice căsătoria ducelui de Montpensier cu o spaniolă198, căderea lui Ludovic-Filip îl eliberă de orice teamă în privinţa aceasta. În sfârşit, opinia publică engleză înţelegea să susţină popoarele care luptau pentru libertate; Palmerston luă deci partea ungurilor, a italienilor şi-i sprijini pe sicilieni împotriva regelui Neapolelui, ca şi pe piemontezi împotriva Austriei în discuţiile internaţionale, argumentul obişnuit al lordului Palmerston era ameninţarea cu flota britanică. El exaspera astfel curtea, pe care o învrăjbea cu celelalte curţi, neliniştea spiritele paşnice, care se te-meau ca acest bluf să nu ducă într-o zi la război, dar îl încânta pe englezul mijlociu care vedea pavi-lionul englez respectat fără luptă şi asculta cu desfătare discursurile lordului Palmerston cu tema: Civis romanus sum199, imaginându-şi cu bună-credinţă că este "apărătorul dreptăţii" când lordul Palmerston trimitea un ultimatum Greciei pentru protejarea unui oarecare Don Pacifico200, care nici nu era măcar englez, şi un alt ultimatum Chinei pentru apărarea onoarei negustorilor, dintre care cei mai mulţi erau traficanţi de opium. Când, în 1851, Palmerston îşi permise – fără a consulta pe regină, nici cabinetul – să aprobe lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea, lordul John Russell îi retrase portofoliul. Dar incidentul îl făcu şi mai popular pe Palmerston, astfel că puţin mai târziu deveni el însuşi prim-ministru (1855).

II. Cert este că politica autoritară a lui Palmerston n-a atras Anglia în nici un război şi că politica şovăitoare a lordului Aberdeen a făcut posibil războiul din Crimeea. Faimoasa "chestiune a Orientului" era înainte de toate o chestiune a Turciei. Mulţi oameni de stat europeni de pe la mijlocul secolului al XlX-lea erau de părere că Imperiul otoman din Europa nu putea supravieţui multă vreme. "Ducem în spinare un om bolnav – spunea ţarul ambasadorului Angliei –; nu trebuie să-l lăsăm să sucombe înainte de a decide cu privire la succesiune". Ideea pe care şi-o făcea ţarul despre împărţirea moştenirii era următoarea: el va lua provinciile dunărene şi va oferi protecţia sa statelor balcanice independente; Angliei îi va oferi Egiptul şi Creta. "Dacă vom reuşi, Anglia şi cu mine, să ne înţelegem în această problemă, puţin ne pasă ce vor gândi şi vor face alţii", declară el. Dar Anglia dorea mai curând însănătoşirea celui bolnav decât moştenirea lui şi ea vedea cu nelinişte creşterea puterii Rusiei, putere asiatică redutabilă pentru India, putere autocratică ostilă naţiunilor liberale. Pe de altă parte, Franţa avea neîncetate certuri cu ţarul referitor la Locurile sfinte, căci fiecare din cele două ţări pretindea să le aibă sub protecţia ei. Furtuna se dezlănţui atunci când ţarul ceru sultanului să-i încredinţeze lui protecţia tuturor creştinilor din Levant. Ambasadorul Angliei la Constantinopol, Stratford Canning, se alătură Franţei pentru a încuraja pe sultan să opună rezistenţă. Politica externă a Angliei devenise un ciudat imbroglio. Primul ministru, lordul Aberdeen, voia pace; Foreign Office-ul voia pace; ambasadorul din Constantinopol voia război; opinia publică, indignată de aroganţa ţarului, voia o victorie diplomatică. Pentru prima oară o campanie sentimentală impunea Foreign Office-ului să adopte o anumită atitudine. Era una din consecinţele inevitabile ale lărgirii sufragiului şi ale libertăţii presei. La 27 martie 1854, Franţa şi Anglia declarară război Rusiei, care invadase provinciile turceşti. Navele franceze şi engleze intrară în Bosfor şi constrânseră flota rusească să se refugieze la Sevastopol.

III. Opinia publică obţinuse războiul pe care-l dorise. Avea dreptate? Neândoios că nu se putea îngădui ţarului să ciopârţească, după bunul său plac, Imperiul otoman, dar poate că ar fi fost posi-bilă înlăturarea războiului printr-o diplomaţie mai abilă. Succes paradoxal: triumful liberalismului sentimental făcea din Anglia aliata unui "despot", Napoleon al III-lea, ca să susţină un alt despot, pe sultan. Campaniile engleze începuseră mai totdeauna prin remarcabile exhibiţii de lipsă de pre-vedere: dintre toate, războiul din Crimeea a fost cea mai strălucită. Serviciul de aprovizionare şi serviciul medical se dovediră atât de inferioare sarcinilor lor încât în războiul acesta în care nu s-au folosit decât efective mici au murit douăzeci şi cinci de mii de englezi, în timp ce ţara a cheltuit în

198 Antoine-Marie-Philippe-Louis d'Orléans. duce de Montpensier (1824—1890) – al cincilea fiu al regelui Franţei Ludovic-Filip (1830—1848), s-a căsătorit în 1846 cu infanta Maria-Luiza Fernanda, sora reginei Spaniei Isabela a II-a (1833—1868).199 Sunt cetăţean roman (în limba latină).200 David Pacifico (1784—1854) – negustor din Gibraltar care în 1850 a formulat nişte pretenţii faţă de guvernul grec, pe care Anglia le-a susţinut printr-o demonstraţie navală, dând naştere unei tensiuni diplomatice cu Franţa şi Rusia Atacat în parlament pentru acest act, Palmerston a răspuns printr-un discurs faimos în care a dezvoltat ideea că un supus britanic are dreptul, oriunde şi în orice împrejurare, la protecţia forţei britanice. În acest context a făcut el paralela cu Imperiul roman şi a menţionat expresia "Civis romanus sum" (vezi nota precedentă).

205

zadar şaptezeci de milioane de lire. Noua putere a presei stârni cu folos opinia publică. Un mare gazetar, William Russel, de la ziarul Times, urmărea operaţiile în calitatea lui de corespondent de război şi ţinea publicul la curent cu suferinţele îndurate de soldaţi. Lordul Aberdeen, reprobat de toate partidele, trebui să părăsească puterea şi fu înlocuit de lordul Palmerston, care avu norocul să intre în scenă în clipa în care împrejurările erau în sfârşit favorabile aliaţilor. După un lung asediu fu cucerit Sevastopolul (1855). Napoleon se împăcă îndată cu ruşii; el dorea pace spre a putea urmări alte planuri grandioase, în special unificarea Italiei. Lordul Palmerston ar fi vrut să-i înfrângă pe ruşi şi să-i alunge de la ţărmurile Mării Negre. Dacă şi-ar fi impus punctul său de vedere, războiul ar fi putut dura "tot atâta timp cât cel din Peloponez sau cât războiul de treizeci de ani", şi asta pentru un obiectiv îndepărtat şi destul de echivoc. Dar opinia publică, foarte schimbătoare, şovăia şi începuse să se întrebe dacă nu cumva "a mizat pe un cal prost".

IV. În 1856 fu semnat tratatul de la Paris, căruia cei nemulţumiţi îi spuneau capitularea de la Paris. "Am încheiat o pace, dar nu pacea", declara lordul Clarendon201. Se hotărâse să se menţină integritatea Imperiului otoman şi i se interzicea Rusiei dreptul de a întreţine o flotă în Marea Neagră. Sultanul făgădui reforme, mai multă bunăvoinţă faţă de supuşii creştini, şi o întreagă generaţie de englezi crezu că a făcut din "omul bolnav" un om mai bun. Vremea deziluziei se apropia: eşecul ambiţiilor europene ale ţarului avu efectul de a-l arunca asupra Asiei, ceea ce nu era lipsit de primejdii pentru India: cât despre sultan, conflictele sale cu provinciile balcanice aveau să tulbure Europa vreme de mai bine de o jumătate de secol.

V. Hotărârea cea mai importantă a Congresului de la Paris a fost adoptarea unor noi reguli in-ternaţionale cu privire la libertatea mărilor în timp de război. S-au adoptat patru principii esenţiale: "Pirateria este şi rămâne abolită. Pavilionul apără marfa, cu excepţia contrabandei de război. Mărfu-rile neutre transportate sub pavilion duşman nu pot fi confiscate. Blocada, ca să fie obligatorie, tre-buie să fie efectivă". Aceste garanţii acordate comerţului neutru în timp de război conţineau ger-menii unor grave incidente şi chiar ale unor războaie viitoare. O consecinţă neaşteptată şi în-depărtată a războiului din Crimeea a fost sufragiul femeilor din Anglia. În momentul când serviciul sanitar funcţiona atât de prost în Rusia, singura fiinţă care se dovedise capabilă să-l reorganizeze fusese o femeie, Florence Nightingale, "ceea ce aduse la modă idei cu totul noi privitoare la educa-ţia femeilor, locul lor în societate şi pregăti în mod indirect mişcarea sufragetelor".

VI. În timpul războiului din Crimeea, Napoleon al III-lea insistase mult ca Sardinia să fie autorizată să se alăture aliaţilor. Împăratul, romantic, aderase la principiul naţionalităţilor. Dorea să-i ajute pe italieni să se elibereze de Austria şi să facă din casa de Savoia, care domnea şi în Sardinia şi în Piemont, stâlpul noii Italii. Palmerston şi opinia publică engleză erau favorabile acestei idei; curtea nu avea încredere în împărat. "E un conspirator, spunea într-una prinţul Albert; cuvântul acesta constituie cheia tuturor acţiunilor sale". În 1859 Napoleon al III-lea porni campania sa în Italia. Dacă voia s-o elibereze, dorea în acelaşi timp s-o menţină divizată, ca să-şi facă simţită acolo propria sa putere, şi, mai ales, înţelegea să salveze autoritatea temporală a papei. Palmerston şi ministrul său de afaceri externe, Russell, forţară mâna lui Napoleon al III-lea, dădură sprijinul lor expediţiei siciliene a lui Garibaldi şi făcură posibilă realizarea completă a unităţii italiene. Obiectivul acestei politici era: să fie pe placul opiniei publice liberale şi protestante; să-şi asigure prietenia şi recunoştinţa Italiei noi; să nu îngăduie Franţei să câştige prea multă autoritate în peninsulă. Ane-xarea la Franţa a Nisei şi a Savoiei, în urma unui plebiscit, îl alarmase pe Palmerston. Astfel încât îi făcu plăcere să-l învingă pe Napoleon cu armele făurite chiar de acesta.

VII. În 1860, când în America statele din Sud anunţară intenţia lor de a se separa de cele din Nord, părerile englezilor fură împărţite cu privire la această dispută. Câţiva radicali şi bisericile disi-dente se asociară la campania antisclavagistă pe care o ducea Nordul; înalta societate, lumea bună din Londra, mărunta clică aristocratică care dirija politica engleză fură din toată inima alături de Sud. Acolo, într-adevăr, manierele erau mai alese, accentul mai rafinat; de acolo venea şi bumbacul de care Anglia avea o nevoie atât de mare. Când Lincoln declară că scopul războiului era nu de a aboli sclavajul, ci de a menţine unitatea ţării, sentimentalismul britanic încetă să mai intre în con-flict cu prejudecăţile atât de favorabile Sudului. Deoarece statele din Sud nu cereau decât libertate, aceasta nu trebuia să le fie acordată conform principiului naţionalităţilor? În 1861—1862, deoarece

201 Ministrul de externe al Angliei între 1853 şi 1858.

206

Lancashire suferea de o adevărată foame de bumbac, guvernul Palmerston era pe punctul de a re-cunoaşte Sudul ca un stat independent. Numai victoriile decisive din Nord, din 1863, împiedicară acest act demenţial202. Dar atitudinea presei engleze începuse mai de mult să-i irite pe nordişti. Această iritare era să provoace un război atunci când, în mod foarte imprudent, guvernul englez autoriză construirea în Anglia a unor aşa-zise vase destinate comerţului; vase de război, camuflate, ca Alabama, fură puse în serviciul confederaţiilor şi provocară multe neajunsuri comerţului celor din Nord. După victoria acestuia din urmă, Anglia, pentru a recâştiga amiciţia americană, trebui să plătească o sumă importantă, cu titlul de reparaţii, pentru enormele pagube pricinuite de Alabama. Episodul a înveninat pentru multă vreme relaţiile dintre cele două ţări; de altfel, în cursul următo-rilor cincizeci de ani, America de Nord a primit o abundentă emigraţie slavă, latină, irlandeză şi a încetat de a fi o comunitate anglo-saxonă, pentru a deveni creuzetul popoarelor, ceea ce a şi rămas până la războiul din 1914.

VIII. "Eu dau un exemplu pe care, probabil, în foarte puţin timp, Prusia va fi fericită să-l imite", spusese Cavour la curtea din Berlin, care nu protestă. Pericolul politicii naţionalităţilor era că permitea să se repună în discuţie harta Europei în fiece clipă şi că trezea simpatii de ordin sentimental, care se exprimau cu mai multă vehemenţă decât eficacitate. Polonezii, asupriţi de ruşi, se răsculaseră în 1863. Opinia publică engleză îi susţinea cu căldură. Napoleon al III-lea, favorabil principiului naţionalităţilor, veni în sprijinul Angliei, care trimise ţarului o notă peremptorie. Ţarul răspunse pe un ton sarcastic şi trufaş. Toată lumea se aştepta la război. Când guvernul englez mărturisi că o eroare momentană l-a făcut să ia hotărâri nechibzuite în timpul ultimelor trei-patru luni şi că niciodată nu a avut intenţia să meargă mai departe de un schimb de note, Napoleon se văzu pus în una din cele mai false poziţii. Rezultatele cele mai categorice ale acestei agitaţii au fost că:

a) ministrul rus Gorceakov, răspunzător pentru reprimarea brutală a răsculaţilor şi care, înainte de intervenţia lui John Russell, fusese criticat de şeful său şi urma să fie schimbat, a devenit deodată cel mai puternic şi cel mai popular om de stat din ţara sa;

b) pieţele din Varşovia au fost acoperite cu mormane de morţi şi răniţi. "Acestea au fost efec-tele unei politici care nu era nici carne, nici peşte", spunea Disraeli.

IX. Câteva luni mai târziu, prusacii şi austriecii ameninţară să invadeze Danemarca şi să-i răpească, tot în virtutea principiului naţionalităţilor, ducatele Schleswig şi Holstein. Lordul Palmerston declară în parlament că "dacă independenţa Danemarcii ar fi ameninţată, agresorii ar vedea că nu aveau să se măsoare numai cu Danemarca". Danezii, citind discursul acesta, se simţiră foarte încurajaţi şi luară cea mai fermă atitudine. Palmerston ceru sprijinul armatei franceze, dar împăratul, care fusese abandonat de Anglia în problema poloneză, îşi pierduse încrederea. În timp ce Franţa şi Anglia cântau în contratimp, armata prusacă intră în Danemarca. Danezii se îndreptară plini de siguranţă spre lordul Palmerston; nu spusese că Prusia nu avea să se măsoare numai cu Danemarca? Dar opinia publică descoperea în ceasul al unsprezecelea ce pericole prezenta intervenţia. Cabinetul se întruni şi se pronunţă împotriva războiului. Ce să răspundă danezilor? Li se făcu cunoscut că lordul Palmerston vorbise înainte de a consulta cabinetul şi, prin urmare, nu angajase opinia acestuia. În 1864 Schleswig şi Holstein fură anexate la Prusia. O nouă putere, exigentă şi viguroasă, creştea în Europa şi aspira în mod secret la hegemonie. Ea avea să fie ajutată de ezitările politicii britanice, care, moştenind în acelaşi timp imperialismul dominator al lui Pitt, liberalismul agresiv al lui Canning sau Palmerston şi pacifismul şcolii de la Manchester, a oscilat în mod primejdios timp de o jumătate de secol între atitudini contradictorii.

VANGLIA VICTORIANĂ

I. În nici o perioadă a istoriei omenirii descoperirile ştiinţifice nu au schimbat atât de repede moravurile, ideile şi chiar peisajele ca în acest început al secolului al XlX-lea. Metoda ştiinţifică, aceea a lui Francis Bacon, produsese deodată nişte efecte pe care englezii de pe vremea lui Bacon

202 La care trebuie să se adauge presiunea unor mari părţi din opinia publică engleză, în primul rând a clasei muncitoare.

207

le-ar fi considerat miracole. Omul părea să fi devenit stăpânul naturii. Aburul înlocuia în acelaşi timp forţa braţelor, aceea a animalelor şi a vântului. În 1812 o navă cu aburi urcă fluviul Clyde; în 1819 un vas cu aburi traversă Atlanticul; în 1852 fu lansat Agamemnon, primul vapor de război cu elice şi cuirasă. În 1821 Stephenson construia prima sa locomotivă; în 1830 ducele203 inaugură calea ferată de la Manchester la Liverpool; în 1838 Disraeli călători de la Londra la Maidenhead cu o viteză de treizeci şi şase de mile pe oră, încercând o surprinzătoare senzaţie; în 1842, prinţul Albert, mergând de la Windsor la Londra cu trenul, la terminarea călătoriei se adresă conductorului: "Vă rog, domnule, data viitoare să nu mai mergem atât de repede". Amploarea gărilor, cartierele care se năşteau în jurul lor uluiau şi spiritele cele mai îndrăzneţe. Se înfiinţară societăţi de exploatare a invenţiei; englezi de toate profesiunile, foşti ofiţeri, negustori, învăţători deveneau administratori ai companiilor de căi ferate; în 1842 începu un boom; acţiunile şi salariile urcau vertiginos. În Punch204

apăru o locomotivă "Specula" care-i zdrobea pe adoratorii ei, şi ea i-a strivit într-adevăr, căci în 1847 ansamblul acţiunilor căilor ferate suferi o scădere, nu mai puţin vertiginoasă, de şaptezeci şi opt de milioane de lire. Speculaţia asupra titlurilor, care în secolul al XVIII-lea nu fusese decât o boală trecătoare, deveni o meserie; în multe întreprinderi mari, societatea anonimă (inventată odinioară pentru companiile coloniale) înlocuia pe patronul unic şi răspunzător.

II. Cam în aceeaşi epocă, scrisoarea francată numai cu un penny deschise noilor clase pofta de a scrie. Ziarele, mai puţin scumpe, pentru că taxa de timbru fusese scăzută de whigi de la cinci la un penny, văzură tirajul mărindu-se. (Times exista din 1785, Morning Post din 1772, Daily News fu fondat de Dickens în 1846). Începând din 1837, telegraful scurta distanţele dintre oraşe şi continente. Planeta "se ghemui până la dimensiunile unui stabiliment de comerţ englez". Păianjen "pitit în insula sa" în centrul comerţului mondial, Anglia aruncă o imensă reţea de cabluri în jurul pământului. Pentru că trăia în pace, pentru că avea cea mai mare flotă şi minele de cărbuni cele mai accesibile, pentru că burghezia ei, prosperă şi liberă, ştia să tragă foloase din noile invenţii, Anglia se îmbogăţea mai repede decât orice altă ţară. În 1830, în plină criză economică, marele istoric Macaulay intona un imn triumfal şi anunţa că în 1930, tot pe aceleaşi insule, o populaţie dublă se va bucura de o bogăţie dublă. Se ştie că profeţia sa, care păruse îndrăzneaţă atunci, a fost cu mult depăşită de realitate.

III. Epoca victoriană din Anglia, ca şi în Franţa domnia lui Ludovic-Filip, a aparţinut claselor mijlocii. Îmbogăţite în urma descoperirilor ştiinţifice şi a aplicaţiilor lor, ele ar fi putut cuceri atunci puterea, graţie forţei banului, dacă whigii nu le-ar fi predat fără luptă citadela aristocratică. "Capo-dopera politicii engleze din secolul al XlX-lea – scrie Élie Halévy205 – este perpetuarea tradiţiei parlamentarismului aristocratic. Dar cu ce condiţie se operează acest tur de forţă? Cu condiţia de a adapta fără încetare această politică nevoilor unei societăţi care se industrializează şi se democrati-zează". Alianţa dintre whigi şi burghezie va avea efecte profunde şi durabile asupra moravurilor din Anglia. Mulţi mari burghezi, care alcătuiau noua oligarhie industrială, proveneau din familii neconformiste. Chiar şi aceia dintre ei care pierduseră credinţa puritanilor mai păstrau austeritatea lor, şi coincidenţa dintre rigoarea morală şi reuşita în afaceri nu era ceva întâmplător. "A duce o viaţă serioasă, a se abţine de la băutură şi jocuri de noroc, a nu uita de ziua sabatului, a reduce plă-cerile simţurilor la mângâierea unei singure femei, aceea luată de soţie în conformitate cu legea, sunt virtuţi care-şi găsesc răsplata nu numai în ceruri". Uneori religia fusese chiar pricina directă şi secretul succeselor lumeşti: dacă Thomas Cook a fondat cea mai celebră dintre agenţiile de voiaj, se datorează faptului că, fiind misionar baptist, începuse prin a organiza excursii pentru mitingurile de temperenţă şi şcolile de duminică; dacă Fry şi Cadbury, quakeri, au pus bazele celor mai prospere şi virtuoase fabrici de ciocolată, e pentru că, în lupta împotriva alcoolului, predicatorii au găsit în ceaşca de cacao aliata lor cea mai eficace. De dragul asociaţilor lor politici, whigii îşi sacrificară atunci cinismul şi, cel puţin în aparenţă, plăcerile. "Aristocraţia – scrie în 1867 Bagehot206, trăieşte cu frica în sân din cauza claselor mijlocii, a băcanilor şi a oricăror negustori". În 1850 o corespondenţă ca aceea dintre Byron şi lady Melbourne devenise aproape de neconceput. O

203 Este vorba de ducele de Wellington.204 Cunoscut săptămânal satiric londonez, fondat În 1841.205 Scriitor politic francez (1870—1937) – autor al unei "Istorii a poporului englez în secolul al XlX-lea", apărută între 1913 şi 1923.206 Walter Bagehot (1826—1877) – economist englez, redactor, din 1860, la periodicul "The Economist", autor (1870) al unor lucrări de mare ecou, printre care "The English Constitution" şi "Lombard Street" (1873), ultima ocupându-se de viaţa financiară londoneză.

208

dată cu reforma electorală şi liberul schimb, whigii trecuseră în programul lor – în silă, desigur – şi virtutea.

IV. Căsătorindu-se cu virtuosul şi pudicul Albert, regina însăşi se schimbase. Curtea ei devenise gravă şi familială. "Blestemata asta de moralitate are să prăpădească totul", spunea bombănind lordul Melbourne. Dar lordul Melbourne aparţinea unei epoci dispărute, şi Gladstone, evlavios şi prosper, grav şi familial, reprezenta mult mai bine regimul. S-au scris atunci romane şi piese de teatru pentru o tânără regină, virtuoasă mamă de familie. Nimic nu trebuie "să îmbujoreze de ruşine obrajii unei tinere persoane". Punch era lăudat că putea fi citit "de copiii şi soţiile noastre". Nu numai viciul, ci şi crima au fost proscrise din orice literatură, în afară de cazul când erau învăluite în sentimentalism şi umor. Monarhia, aristocraţia şi literatura înţeleseseră că în această lume nouă excesele de libertinaj sau de sinceritate ar fi pus în pericol privilegiile lor. Pentru a impune maselor o respectabilitate liniştitoare, clasele diriguitoare acceptară – dacă nu totdeauna realitatea, care ar fi fost uneori inumană — cel puţin convenienţele şi aparenţele. De altmin-terea, aceste aparenţe deveniră pentru mulţi, în scurtă vreme, adevărate obiceiuri. Cine citeşte Tată şi fii de Edmund Gosse constată că starea de spirit a unor victorieni n-a fost departe de aceea a sfinţilor lui Cromwell. Îmbinarea gravităţii, a rezervei şi a forţei, proprie acelei epoci, se manifestă acum în redingota neagră şi cravata bărbaţilor, ca şi în rochiile de mătase neagră şi bonetele legendare ale reginei Victoria.

V. Dacă, în această alianţă, whigii sacrificaseră libertatea moravurilor, burghezii abandonaseră radicalismul gândirii. Burghezia victoriană practică un snobism care este esenţialmente conservator; ea acceptă cadrul societăţii aristocratice; ea o respectă cu atât mai mult cu cât o găseşte mai accesibilă. Fiecărui ins din clasele mijlocii îi place să aibă de-a face cu persoane care au titluri nobiliare "şi dacă spune că nu ţine de loc la aşa ceva, nu trebuie să fie crezut". Vreme îndelungată servilismul noilor alegători a anulat efectele reformei electorale. "Feudalismul – scrie Cobden – îşi reia în fiece zi şi din ce în ce mai mult locul în viaţa politică, precum şi în viaţa socială". Bagehot analizează ciudata "deferenţă" a naţiunii engleze: "Oricât de curios ar părea – spune el –, există naţiuni în care majoritatea ignorantă doreşte să fie guvernată de minoritatea competentă. Ea abdică în favoarea elitei sale. Anglia este tipul acestor naţiuni deferente". Şi într-adevăr, pe la 1850 se părea că poporul acceptă să lase claselor mijlocii privilegiul votului şi că aceste clase primesc cu bucurie să le reprezinte aristocraţi de profesie. S-ar zice că burghezii se considerau atunci privitori cărora le făcea plăcere să vadă nişte actori excelenţi jucând spectacolul unei vieţi fastuoase pe o scenă admirabilă. Astfel marile familii engleze păstrează pentru multă vreme încă, fără a întâlni vreo ostilitate vehementă, frumoasele lor parcuri, modul de viaţă regesc, locuinţele lor construite de Inigo Jones, John Vanbrugh sau Christopher Wren207. La Chatsworth, în casa ducelui de Devonshire, la Bel-voir, în casa ducelui de Rutland, la Woburn, în casa ducelui de Wellington, se ţin adevărate curţi. În iunie 1832, a doua zi după reformă, Disraeli scrisese: "Regimul ducilor, care părea etern, s-a prăbuşit". Disraeli avea să recunoască, după scurtă vreme, că ducii, înmormântaţi de el, erau încă teferi şi el însuşi va căuta să se ralieze cu ei.

VI. Supravieţuirea unei fabuloase bogăţii, tolerată de toţi, e cu atât mai surprinzătoare cu cât condiţia săracilor apare atunci mai jalnică. Frumoasei rase engleze din secolul al XVII-lea, care trăise la ţară, bine hrănită, viguroasă şi veselă, i-a urmat tipul proletarului palid din oraşe. În cartierele populare ale marilor oraşe, mortalitatea se menţine la un nivel înspăimântător. La Londra, în East End (cartier sărac) mortalitatea este de două ori mai mare decât în West End (cartier bogat). La Bath durata normală a vieţii unui gentleman este cincizeci şi cinci de ani, a unui muncitor două-zeci şi cinci de ani. S-a descris* mizeria şi murdăria în care trăiau atunci mii de familii: apă potabilă plină de materii fecale, curţi infecte în care nu putea creşte nici iarbă, pivniţe în care dormeau zece-douăsprezece persoane şi care erau inundate de apă clocită. Desigur Anglia rurală nu murise de-a binelea. În 1861 raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală este de 5 la 4 şi abia în anul 1881 populaţia oraşelor va fi de două ori mai mare decât aceea de la ţară. Dar populaţia rurală însăşi nu-şi regăsise echilibrul. Muncitorul agricol va fi de aici înainte mai fericit când va lucra pe marile domenii, unde "ducii" construiesc căsuţe solide, decât pe micile exploatări particulare, care, în afară de unele perioade de creştere a preţurilor, abia de-i asigură traiul. În ce priveşte muncitori

207 Mari arhitecţi englezi din secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.* G. M. Young: Early Victorian England. – n.a.

209

de la oraşe, condiţiile lor se îmbunătăţesc încet de-a lungul domniei reginei Victoria. D-l Clapham208

a arătat că momentul cel mai greu a fost începutul secolului. Până la Peel, hrana populaţiei fusese scumpă. Liberul schimb făcu să scadă costul vieţii, şi la începutul decadei 1850 salariile începură să se urce. Salariile din 1865 depăşesc cu 20 până la 25% pe cele din 1845; preţurile se urcaseră şi ele concomitent, dar pâinea, de pildă, nu costa decât cu 12% mai mult. Puterea de cumpărare a muncitorilor crescuse deci. În acelaşi timp casele de economii, societăţile cooperatiste îi ajutau să suporte mai uşor perioadele de criză. De altmintrelea e un fapt cert că, începând din 1850, muncitorii renunţaseră la acţiuni directe şi că, întocmai ca burghezii, muncitorii englezi începuseră să spere, pe vremea când Renan scria Viitorul ştiinţei, că maşinile şi descoperirile ştiinţifice vor aduce o nouă epocă de aur.

VII. Astfel, toţi victorienii, bogaţi şi săraci, ajungeau să creadă în progres. Ştiinţa le inspira un respect religios. Evul mediu nu văzuse în univers decât efectul voinţei libere a lui Dumnezeu; seco-lul al XVIII-lea încercase să împace sistemul legilor naturii cu o credinţă raţională; în secolul al XlX-lea mulţi savanţi crezură că au descoperit o lume pe de-a întregul mecanică. Principiile de geologie a lui Lyell şi Originea speciilor a lui Darwin zdruncinară teoriile biblice şi dădură oamenilor din acea epocă iluzia că au descoperit legi privitoare la evoluţia fiinţelor vii tot atât de precise ca acelea referitoare la lumea materială. Filozofia însăşi deveni "materialistă". Herbert Spencer, spirit simplu care nu vedea realitatea lucrurilor, tot atât de universal ca şi Auguste Comte, dar tot atât de rudimentar pe cât era Comte de genial, şi înzestrat cu "un talent extraordinar de a construi idei generale în jurul unor fapte puţin importante", cuceri nu numai publicul englez, dar şi cititorul mijlociu din lumea întreagă printr-o filozofie a evoluţiei aplicată la toate ştiinţele, inclusiv morala şi politica. Epoca aceea de universalitate, de credinţă în progresul ştiinţific şi material, de pacifism şi de industrializare găsi un simbol perfect în Expoziţia din 1851, organizată de prinţul Albert, cu o seriozitate şi o perfecţiune cu totul germane. Măreţia Crystal Place-ului, entuziasmul mulţimilor, atmosfera de reconciliere naţională după răscoalele pentru reformă şi cartism făcură o profundă impresie asupra englezilor, dintre care mulţi, ca să vină la Londra, luară pentru prima oară, cu această ocazie, trenul.

VIII. Era inevitabil să se producă reacţii împotriva materialismului ştiinţific şi social. Epoca a avut, aşadar, valurile sale romantice, care au fost când religioase, când literare. În domeniul religiei nu numai că a continuat mişcarea metodistă, dar clerul anglican a iniţiat, plin de devotament, evan-ghelizarea noilor oraşe industriale. Mişcarea de la Oxford, care a început prin 1833, a încercat să dea religiei anglicane prestigiul istoric şi poetic al catolicismului. Cel mai celebru dintre adepţii săi, Newman, sfârşi prin a se converti la catolicism şi, spre finele vieţii sale, deveni cardinal. Carlyle209

conduse atacul protestant împotriva utilitarismului şi dovedi că "nu Manchester-ul devenea mai bogat, aşa cum se credea pe atunci, ci numai câţiva oameni, şi dintre cei mai puţin simpatici din Manchester". Ruskin210 îndreptă lupta sa împotriva urâţeniei industrialismului şi dădu naştere prera-faeliţilor, dintre care unii fondară, alături de William Morris211, un socialism estetic. În sfârşit, Dickens dădu el singur cel mai formidabil asalt şi făcu mai mult decât toţi filantropii de profesie ca să-i înveţe pe englezii din vremea sa adevărata generozitate, care stă pe baze imaginative. Dar Dickens însuşi a trebuit, pentru a înlesni acceptarea realismului său, să-l atenueze prin umor şi sentimentalism şi să dea tragicelor sale povestiri epiloguri fericite. Căci într-asta consta compro-misul victorian.

VIDISRAELI ŞI GLADSTONE

I. Reforma din 1832 satisfăcuse mica burghezie; ea nu dăduse maselor populare nici un mijloc de a se exprima. Violentele campanii ale cartiştilor arătaseră că primejdia pe care o implica o astfel

208 John Harold Clapham (1873—1946) – istoric al economiei engleze.209 Thomas Carlyle (1795—1881) – filozof idealist englez.210 John Ruskin (1819—1900) – estetician englez; a desfă-şurat şi o activitate publicistică pe teme sociale, cu idei naiv-filantropice.211 William Morris (1834—1896) – poet şi pictor prerafae-lit; de prin 1883 a aderat la socialism, un socialism intelectual, fără legătură cu masele muncitoare engleze.

210

de situaţie rămânea gravă. E adevărat că frământarea cartistă fusese înecată de valul de prosperitate ce se ivise prin 1850; cei înţelepţi nu uitau însă că agitaţia putea renaşte oricând şi că ar fi de dorit deci să existe o supapă. Totuşi, noii stăpâni legali ai ţării, care, de altfel, menţinuseră la putere pe vechii stăpâni ai acesteia, nu resimţeau nici un fel de dorinţă de a mai lărgi drepturile electorale; dar oamenii de stat cei mai clar-văzători din cele două partide: Gladstone la liberali, Disraeli la conservatori, erau de părere că acesta era singurul remediu. Fiecare dintre ei dorea onoarea şi beneficiile politice ale unei noi reforme. Punch publica în 1852 un desen reprezentând un leu adormit pe care politicienii se străduiau să-l trezească împungându-l cu bare de fier înroşit. Pe fiecare bară era scris cuvântul: Reformă. Dar ce reforme? Când un guvern tory propunea să se dea drept de vot tuturor acelora care plăteau o chirie mai mare de zece livre, opoziţia whig ţipa că-i o ruşine şi că limita justă a "drepturilor omului" era de opt livre. Când un parlament whig propunea şapte livre, Derby, prin gura profetului său Disraeli, afirma că aceasta însemna să se arunce Anglia în braţele primejdiilor demagogiei. Problema reală era de a şti care dintre cele două mari partide va câştiga favoarea noilor alegători. Dar Gladstone vorbea cu indignare de cei care cercetau statisticile electorale la modul acesta şi cântăreau forţele populare aşa cum a-i cântări forţa unei armate de invadatori. "Persoanele despre care se fac asemenea observaţii sunt fraţii noştri, creştini ca şi noi, carne şi sânge din carnea şi sângele nostru". La care un tory îl întrebă de ce carnea şi sângele nostru s-ar opri la o chirie de şapte livre.

II. Vreo treizeci de whigi, ostili oricărui pas înainte pe drumul democraţiei, refuzară să voteze (în 1866) reformele lui Gladstone. Ei fură botezaţi adullamiţi, deoarece "regele David retrăgându-se în cavernele de la Adullam, toţi datornicii şi toţi nemulţumiţii s-au strâns în jurul lui"212. Derby şi Disraeli, cu sprijinul pasiv al adullamiţilor, îi răsturnară pe Russel şi Gladstone şi, găsindu-se la putere în minoritate, porniră să facă din partidul conservator un partid modern, nu cu totul ostil ori-cărei schimbări, ca vechiul partid tory, ci ataşat de vechile instituţii engleze (monarhie, Camera Lorzilor, biserica anglicană) şi capabil în acelaşi timp să le modifice dacă împrejurări noi o cereau. Eforturile lui Disraeli pentru "a-şi educa partidul" reuşiră şi partidul conservator îi datoră o a doua şi lungă tinereţe. Reamintindu-i aristocraţiei că rolul ei tradiţional nu era de a înfrâna poporul, ci de a-l conduce, el îngădui familiilor care guvernaseră atât de multă vreme Anglia să continue a juca un rol într-o societate transformată. Cedând liberalilor în unele chestiuni de amănunt, el reuşi ca o nouă reformă electorală să fie votată de Camera Comunelor în 1867. Dreptul de vot depindea, ca şi în 1832, de proprietatea imobiliară sau de cuantumul chiriei, dar limitele erau mai joase, mai ales în târguri, şi rezultatul reformei a fost că s-a mai adăugat corpului electoral încă un milion de votanţi, aproape toţi muncitori de la oraşe. Care va fi atitudinea politică a noilor alegători? Era de neprevăzut, şi Derby însuşi era de acord că noua lege va fi "un salt în necunoscut". Dar era mândru că le luase whigilor una din temele lor favorite şi, ca şi Disraeli, avea încredere în bunul simţ al muncitorilor englezi. Conservatorii nu au avut de ce să regrete mai târziu gestul acesta, dar primele alegeri după reformă (1868) au constituit un succes liberal.

III. Puţin timp după votarea reformei, Derby, îmbolnăvindu-se, cedă locul de leader al partidului conservator lui Disraeli. Cam în acelaşi timp, Gladstone deveni şeful necontestat al partidului liberal, şi cei doi bărbaţi de stat, care de la căderea lui Peel fuseseră totdeauna în opoziţie unul faţă de celălalt, intrară într-un conflict direct. Lupta dintre Disraeli şi Gladstone, în afara interesului său uman, are o valoare exemplară pentru că ilustrează importanţa, pentru reuşita regimului parlamentar, a unui anumit prestigiu dramatic. Dacă răscoala reală a cetăţenilor unei ţări trebuie înlocuită prin revoluţii în incinta Camerei, se impune însă ca bătăliile oratorice să fie la rândul lor nişte spectacole înălţătoare. Graţie talentelor – foarte diferite, dar amândouă remarcabile – ale lui Gladstone şi Disraeli, luptele parlamentare de la Westminster fură timp de douăzeci de ani lupte între giganţi. Se ciocneau două filozofii şi două poziţii spirituale. De o parte gravitatea, seriozitatea, virtutea conştientă; de cealaltă strălucirea, spiritul şi, sub aparenţa unei superficiale frivolităţi, o credinţă nu mai puţin vie decât aceea a lui Gladstone. Acesta din urmă credea în guvernarea de către popor, voia să primească de la popor inspiraţiile sale şi se declara gata pentru orice reforme ar dori poporul, chiar dacă s-ar atinge de cele mai vechi tradiţii ale Angliei. Disraeli credea în guvernarea pentru popor, în necesitatea de a menţine osatura ţării şi nu admitea reforme decât în măsura în care ele respectau anumite instituţii esenţiale legate de trăsăturile permanente ale naturii umane. Aceste două atitudini sunt bine simbolizate în imaginea lui Gladstone care

212 Din Vechiul testament, Cartea I a lui Samuil, cap. 22, § 1—2.

211

doboară el însuşi copaci la Hawarden şi în cea a lui Disraeli care nu lasă, la Hughenden213, să se doboare nici un copac.

IV. Gladstone a fost prim-ministru din 1868 până în 1874, Disraeli din 1874 până în 1880, şi din nou Gladstone din 1880 până în 1885. În timpul acestor optsprezece ani s-au produs mari schimbări pe continent. Nici Disraeli, nici Gladstone nu ştiuseră să vadă că "echilibrul puterii" avea să fie distrus în Europa de o forţă nouă: Prusia. Palmerston tolerase să se anexeze Schleswig-Hodstein; Disraeli şi Gladstone asistaseră fără să reacţioneze la războiul austro-prusac, apoi la războiul franco-german, care consacrară hegemonia Prusiei şi duseră la formarea imperiului german. Rusia, la rândul ei, denunţă tratatul de la Paris, cu care se încheiase războiul din Crimeea, şi îşi reconstitui flota din Marea Neagră. Şi aici Gladstone se arată îngăduitor. Dar concesiile constituie un mare pericol: ele deschid pofta şi măresc îndrăzneala acelora cărora li s-au făcut. Anglia părea amorţită şi cele mai slabe ţări se gândeau că de aici înainte puteau să sâcâie leul britanic fără a fi pedepsite. Cu vremea însă opinia publică începu să se mânie din cauza acestei slăbiciuni. Într-o piesă de teatru, Gladstone apărea primind o ambasadă chineză care-i pretindea Scoţia. Primul ministru reflecta şi găsea trei răspunsuri posibile: să cedeze imediat Scoţia, să aştepte puţin şi să sfârşească prin a o ceda sau să decidă numirea unui arbitru. Publicul găsea satira destul de îndreptăţită.

V. Politica externă a lui Disraeli a fost mai îndrăzneaţă, mai pitorească, dar în acelaşi timp mai primejdioasă decât a lui Gladstone. În timp ce acesta din urmă voia pace cu orice chip, nu-l interesa imperiul şi dorea ca ţara lui să aibă mai curând un prestigiu moral decât un prestigiu imperial, atrăgându-şi, lui şi partizanilor săi, porecla de Little Englanders (partizani ai unei Anglii mici), Disraeli şi prietenii săi se proclamau "imperialişti". În imaginaţia romantică a lui Disraeli renăştea ideea de imperiu, idee mult slăbită după moartea lui Chatham şi pierderea coloniilor americane. El îi propunea Angliei, înaintea lui Chamberlain, înaintea lui Rhodes, înaintea lui Kipling, o concepţie de-a dreptul romană despre rolul şi datoriile sale în lume. Împotriva dorinţei majorităţii partidului său, care avea oroare de schimbări, oricare ar fi fost natura lor, îi dădu reginei, care îl aştepta cu înfrigurare, titlul de împărăteasă a Indiei. În 1875 cumpără în secret de la khediv214 177 000 acţiuni ale Canalului de Suez pentru suma de patru milioane de livre. Majoritatea acţiunilor o deţinea Franţa, dar Anglia achiziţionase o parte din această întreprindere, de o deosebită importanţă pentru ea, deoarece canalul era drumul cel mai scurt spre India şi spre China. În acelaşi an, Disraeli, bătrân şi obosit, trecu în Camera Lorzilor, sub numele de lord Beaconsfield. Europa era în continuare neli-niştită din pricina conflictului dintre Turcia şi provinciile sale creştine, pe care le apăra Rusia cu scopul de a le anexa. Nu exista nimic pe lume de care Disraeli să se teamă mai mult ca de prezenţa ruşilor în Mediterana. Prima axiomă a politicii britanice era, după dânsul, menţinerea unui drum de liber acces spre India. Or, pe uscat nu exista alt drum posibil decât prin Turcia, ţară amică; iar drumul pe mare urma să treacă prin Canalul de Suez, care putea deveni foarte vulnerabil în cazul în care provinciile turceşti din Asia s-ar fi găsit în mâinile unei naţiuni ostile. El luă deci apărarea Turciei. Dar întrucât turcii comiseseră atrocităţi în Bulgaria, Gladstone stârni împotriva lor opinia pu-blică engleză, în cursul unei campanii de discursuri pe care Disraeli le considera ridicole, dar care impresionară populaţia religioasă prin fervoarea lor. Mişcarea luă asemenea proporţii încât Beaconsfield renunţă să intervină.

VI. Curând Rusia putu să-i impună Turciei tratatul de la San Stefano. Turcia europeană dispărea aproape completamente şi o Bulgarie mare îi înlesnea Rusiei accesul la Mediterana. Lordul Beaconsfield socoti tratatul acesta inacceptabil pentru Anglia şi-i trimise Rusiei un ultimatum. Aceasta, epuizată în urma războiului, înspăimântată de aducerea trupelor din India şi de sosirea flotei britanice la Constantinopol, se înclină. Negocierile conduse în stilul lui Palmerston, punând flota înainte şi venind cu diplomaţia în urma ei, fură pe placul orgoliului britanic. Congresul de la Berlin (1878) revizui tratatul de la San Stefano. Bulgaria fu tăiată în două, Bosnia promisă Austriei, Anglia obţinu insula Cipru. Tratatul de la Berlin părea să reprezinte un succes deplin pentru lordul Beaconsfield, care primi drept recompensă Ordinul Jaretierei. De fapt, Ciprul n-a prezentat niciodată vreo utilitate pentru Anglia; Turcia continua să maltrateze pe supuşii creştini care i-au fost restituiţi, şi din pricina Bosniei avea să izbucnească războiul din 1914. În 1879, ostilitatea Rusiei, ai cărei

213 Hawarden, Hughenden – numele reşedinţelor private ale celor doi oameni de stat.214 Titlul purtat de suveranii, Egiptului (de fapt viceregi în numele sultanului otoman) între 1867 şi 1914. Cuvântul e de origine persană şi înseamnă "stăpânitor".

212

miniştri se întorseseră de la Berlin foarte mânioşi împotriva Angliei, precipită conflictele pe frontiera Indiei. Când urmă un război în Africa de sud împotriva zuluşilor, publicul fu pus pe gânduri: dacă politica pacifistă a lui Gladstone era lipsită de glorie, politica imperialistă a lui Disraeli nu era lipsită de primejdii. În 1879, Gladstone întreprinse din nou un mare turneu oratoric în Scoţia şi obţinu un imens succes. El spunea alegătorilor săi că nu era vorba de a aproba cutare sau cutare măsură politică, ci de a alege între două morale. De cinci ani de zile nu li se vorbea decât de interesele imperiului britanic, de frontiere ştiinţifice, de noi Gibraltare, şi care era rezultatul? Rusia mărită şi ostilă, Europa tulburată, India în război, iar în Africa o mare de sânge. De ce? Pentru că pe lumea asta mai există şi altceva decât necesităţile politice, spunea Gladstone, există necesităţi morale. "Gândiţi-vă că viaţa plină de smerenie din satele Afganistanului, în mijlocul zăpezilor iernii, este tot atât de inviolabilă în ochii Atotputernicului ca şi viaţa din oraşele voastre". Frumosul obraz de pasăre de pradă, ochii pătrunzători şi puternici, glasul a cărui permanentă vigoare părea un miracol, înălţătoarea lui doctrină religioasă umpleau inimile sătenilor scoţieni, oameni evlavioşi, de admiraţie şi aproape de teamă: li se părea că aud cuvinte divine şi contemplă un profet. La alegerile din 1880, Disraeli şi partidul său fură înfrânţi.

VII. E mult mai uşor să predici pacea decât s-o menţii. Gladstone era sincer în oroarea sa faţă de violenţă, dar avea să fie silit s-o folosească, şi asta cu atât mai mult cu cât slăbiciunea sa iniţială mărea pretutindeni pericolele şi tulburările. Primele necazuri veniră din Africa de sud. Acolo, de când englezii anexaseră, în timpul războaielor napoleoniene, Colonia Capului, colonie olandeză, se iviseră conflicte între fermierii olandezi şi coloniştii englezi. În 1877 englezii anexaseră republica olandeză Transvaal; în 1881 burii se răsculară şi învinseră la Majuba Hill mica armată engleză de ocupaţie. Gladstone acceptă faptul îndeplinit şi redădu burilor independenţa. În Irlanda se dezvolta în secret un partid republican, rebel şi antienglez. Optzeci de deputaţi conduşi de misteriosul şi strălucitorul Parnell, partizani ai autonomiei (Home Rule), adică ai separatismului irlandez, îi făceau zile grele guvernului în Camera Comunelor. Iar în Irlanda acţiunea parlamentară era sprijinită de o acţiune directă care mergea până la omucideri. Ţăranii refuzau să plătească arenda. În zadar Gladstone încercă să-i sprijine printr-un Land Act, lege agrară care însărcina unele tribunale speciale cu revizuirea contractelor de arendă; în zadar îl eliberă pe Parnell şi pe prietenii săi, arestaţi pentru instigare la răscoală. După câteva zile atentatele începură din nou. Opinia publică engleză, indignată, sili guvernul să propună o lege de represiune care dădu oarecare rezultate.

VIII. După Transvaal şi Irlanda, Egiptul. Proasta administraţie a khedivului a determinat Franţa şi Anglia să asigure împreună controlul finanţelor şi administrarea datoriei egiptene. Nişte europeni fiind masacraţi la Alexandria, guvernul francez, mai mult din timiditate decât din înţelepciune, şi-a retras flota. Gladstone ar fi rechemat şi el bucuros flota engleză, dar presa şi publicul nu-i îngăduiră. Armata engleză intră în Cairo. Această cucerire "întreprinsă într-un moment de neatenţie" îi redădu lui Gladstone, care a reprobat-o, popularitatea, în drept, ocuparea Egiptului avea un caracter temporar şi era ţinută sub observaţie cu gelozie de Franţa. În fapt, sir Evelyn Baring (mai târziu lord Cromer) începu de îndată, sub suveranitatea nominală a khedivului, să administreze ţara. O armată de ocupaţie engleză rămăsese "provizoriu" în Egipt. Când, în Sudanul egiptean, un musulman fanatic se proclamă mahdi215, îi adună pe dervişi şi alungă pe soldaţii egipteni, generalul englez Hicks, trimis acolo, fu complet zdrobit. Gladstone hotărî ca Sudanul să fie evacuat şi însărcină, din imprudenţă, cu această operaţie pe generalul Gordon, personaj care-şi făcuse o largă reputaţie în timpul războaielor din China şi care, în felul său, era tot atât de fanatic ca şi mahdiul. În loc să evacueze Sudanul, el se baricadă la Khartum şi ceru întăriri, dar în zadar. Când Gladstone se decise să i le trimită, era prea târziu. Mahdiul îl masacrase pe general şi cei unsprezece mii de oameni din garnizoană. Gordon avea toate virtuţile necesare ca să devină un erou naţional; tenacitatea sa plăcea imperialiştilor, pasiunea lui pentru Biblie plăcea protestanţilor şi fantezia sa plăcea întregului popor englez. Moartea lui a provocat căderea guvernului. Dar abia în 1898 uciderea lui a fost răzbunată, de către expediţia condusă de Kitchener.

IX. În interior, Gladstone curmă câteva nedreptăţi religioase; separă de stat biserica anglicană din Irlanda, pe care catolicii irlandezi n-aveau nici un motiv s-o întreţină; ordonă să se deschidă pentru neconformişti (care încă din 1836 aveau accesul liber la noua Universitate din Londra) porţile universităţilor din Oxford şi Cambridge. Prin Educa-tion Act din 1870 (legea Forster), Anglia căpătă în sfârşit embrionul unui sistem naţional de şcoli. Prinţul Albert fusese surprins de numărul

215 Cuvânt arab însemnând "cel drept călăuzit" – profet.

213

mare de analfabeţi englezi, mult mai mare decât numărul de analfabeţi germani sau francezi. La Manchester, din o sută de persoane care se căsătoreau, patruzeci şi cinci iscăleau în registru cu degetul, neştiind să scrie; în 1845, 33% din bărbaţi şi 49% din femei erau analfabeţi; în 1861, respectiv 25% şi 35%. Regina Victoria, îngăduitoare, socotea că nu era necesar să se imite continentul în această privinţă. Clasele nobiliare şi mijlocii îşi trimiteau copiii la şcolile publice (Public Schools); vreme îndelungată n-au existat pentru popor decât şcoli susţinute de biserici. Legea Forster înfiinţa, în sfârşit, la sate, unde nu existau şcoli libere, o şcoală de stat, care era creştină, fără a fi confesională. În 1891 învăţământul deveni obligatoriu în Anglia, iar in 1912 deveni gratuit. Trebuie notat că Anglia, unde ştiinţele erau mai puţin studiate în şcoli decât în oricare ţară din lume, a dat naştere câtorva dintre cei mai mari savanţi ai secolului al XlX-lea: Darwin, Huxley, lordul Kelvin, Clerk Maxwell, Lister, Thomson. Oare programele şcolare, mai puţin încărcate, să fi păstrat prospeţimea geniilor?

X. În 1867, Disraeli dăduse drept de vot muncitorilor din oraşe; în 1884, Gladstone îl acordă muncitorilor agricoli. O lege cu privire la scrutinul secret şi o alta referitoare la corupţie în alegeri puse capăt plutocraţiei. Începând din 1884, din şapte milioane de bărbaţi adulţi votează cinci mi-lioane. Nu mai sunt excluşi decât cei ce locuiesc în casa stăpânului lor (servitorii) şi cei ce locuiesc în casa părintească (tinerii care trăiesc în familie), precum şi toate femeile. Chiar şi administraţia locală fu încredinţată atunci unor corpuri alese, şi judecătorii de pace îşi pierdură puterea admi-nistrativă, pe care o deţineau de pe vremea dinastiei Tudor. Anglia trecuse într-o jumătate de secol, fără zguduiri profunde, de la oligarhie la democraţie. Dar, în acelaşi timp, independenţa Camerei Comunelor fu foarte slăbită. În vechiul sistem aristocratic, un mare senior în târgul său (sau acela căruia îi dăruise târgul) se simţea invulnerabil; votul lui în parlament era liber pentru că primul ministru nu avea asupra lui nici o influenţă, decât doar prin corupţie, la care rezistau deputaţii oneşti sau prea bogaţi. În sistemul democratic, toate locurile deveniră instabile; deputatul nefiind niciodată sigur că va fi reales de către un corp electoral vast şi capricios, ameninţarea primului ministru cu dizolvarea parlamentului deveni un mijloc de a-i sili pe cei şovăitori să se decidă. O asociaţie liberală, fondată de Joseph Chamberlain. la Birmingham, constitui un exemplu de ceea ce a fost numit, imâtându-i pe americani, un caucus216. Partidele deveniră puternice organizaţii care propuneau pe candidaţi, adunau fonduri electorale (obţinute adesea în urma vânzării de titluri de nobleţă) şi impuneau suveranului să numească pe şeful lor în postul de prim-ministru. Din ce în ce mai mult – în afară de accidente imprevizibile, grave greşeli personale sau sciziunea unui partid – premierul, după reuşita în alegeri, era aproape sigur că va păstra puterea pe toată durata parla-mentului. Astfel, ca o consecinţă neprevăzută a reformelor electorale, puterea executivă ieşea întă-rită şi sistemul englez se apropia de sistemul american, eliberat însă de pericolul pe care-l prezintă în America suprapunerea alegerilor prezidenţiale şi a alegerilor pentru Congres.

XI. Cele două mari partide tradiţionale păreau atunci eterne, şi cineva care ar fi prezis în 1892 că într-o bună zi puterea va fi preluată de un partid al muncii ar fi părut extrem de îndrăzneţ. Socia-lismul englez, de la Thomas More la William Morris, a fost utopic şi ineficace. Un evreu german, Karl Marx, care de la revoluţia din 1848 trăia la Londra, publicase în 1864 Capitalul, Coranul socia-lismului, aşa cum Bogăţia naţiunilor fusese Biblia liberalismului; el constata efectele, cu totul nepre-văzute pentru Adam Smith, ale liberei concurenţe; el anunţa că, aşa cum burghezia a învins feudalismul, proletariatul va expropria într-o zi burghezia. Dar lupta de clasă conta pe prea puţini luptători în Anglia prosperă. A trebuit să vină criza economică, lungă şi dureroasă, care a urmat după 1875, ca să se nască o federaţie social-democrată, înfiinţată de burghezul Hyndman, şi chiar şi atunci aceasta a jucat în viaţa muncitorilor englezi un rol infinit mai mic decât trade-unioniştii practici. Socialismul a luat totdeauna în Anglia forme originale. A fost reformator şi paternalist cu Robert Owen, estetic cu Ruskin şi cu prerafaeliţii; intelectual, paradoxal şi tergiversant cu Societatea fabiană; parlamentar, evanghelist cu Ramsay Macdonald. Graţie acestei din urmă caracteristici, avea să atragă mai târziu, alături de muncitori, o bună parte a micii burghezii neconformiste. Aşa precum Bentham şi Mill impregnaseră cu doctrina lor pe intelectualii victorieni şi făcuseră să triumfe liberalismul individualist, fabienii, şi în special Bernard Shaw şi soţii Webb, au dat drept de cetăţenie colectivismului în spiritul intelectualilor de pe vremea lui Eduard217. Colec-tivismul fabian se deosebea de socialismul continental prin două trăsături: mai curând decât capi-talul industrial, ataca renta funciară şi marea proprietate agricolă; şi mai curând decât să propovă-

216 Comitet electoral (în limba engleză).217 Regele Eduard al VII-lea (1901—1910).

214

duiască o guvernare directă prin alegeri populare, rămânea credincios principiilor guvernării reprezentative. Ideile fabienilor aveau să inspire în scurtă vreme politica financiară şi socială a unor liberali avansaţi cum a fost Lloyd George.

VIIIMPERIUL ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

I. După pierderea coloniilor americane, negarea valorii economice a coloniilor deveni în Anglia o atitudine destul de obişnuită. Pe de altă parte, Wesley trezise în sufletele religioase scrupule faţă de rasele indigene, mai ales când ele se converteau la creştinism. Indiferenţa şi scrupulele explică surprinzătoarea generozitate cu care Anglia a retrocedat de două ori. În 1802 şi 1815, Franţei şi Olandei coloniile pe care supremaţia pe mare îi îngăduise să le cucerească. Franţei i-a înapoiat Antilele franceze, insula Bourbon, dreptul de pescuit la Terra Nova şi diferite alte posesiuni. Olandei îi restitui lava, Curaçao şi Surinam. Totuşi, în anumite puncte un instinct obscur i-a oprit pe negociatori, îndemnându-i să păstreze măcar osatura imperiului. India şi Canada au rămas cele două elemente de bază. Capul Bunei Speranţe, cucerit de la olandezi în 1796, fusese păstrat ca o staţie utilă pe drumul spre India. Gibraltarul, Malta şi Insulele Ionice dominau Mediterana. În Pacific, se înfiinţase o colonie de deportaţi pe pământul Australiei, în 1739218. În felul acesta se schiţa scheletul viitorului Imperiu britanic, dar nimeni nu-şi închipuia că toate aceste teritorii împrăştiate vor putea într-o zi forma un Commonwealth, sau o federaţie de state autonome reunite printr-o legătură liber consimţită.

II. Pentru ca noul imperiu să nu împărtăşească mai curând sau mai târziu soarta coloniilor americane, era absolut necesar să obţină o formă oarecare de autonomie, cel puţin acolo unde s-au stabilit comunităţi întinse de rasă albă. Am văzut, studiind istoria Angliei, cum s-a născut şi a crescut dragostea anglo-saxonilor pentru libertăţile lor. E un sentiment pe care aveau să-l ducă pretutindeni cu ei. Colonistul englez, care de cele mai multe ori nu părăsea metropola decât ca să scape de constrângerea religioasă şi socială, nu era omul care să accepte pierderea, prin exil, a dreptului de participare la guvernarea ţării unde avea să trăiască. În colonii, ca şi în metropolă, era necesar să fie respectate cele două mari principii care, după cum spune H.A.L. Fisher219, sunt polii rasei anglo-saxone, "dintre care primul este că orice guvernare trebuie să se bazeze pe consimţământul celor guvernaţi, al doilea că rolul omului de stat este să evite revoluţia cu ajutorul reformelor". Dar cum să se facă din colonii state libere menţinând în acelaşi timp unitatea imperiului? Ar fi fost contrar geniului rasei ca această problemă să fie rezolvată prin victoria unui raţionament abstract asupra unui alt raţionament. Un accident fericit dădu naştere primului dominion; reuşita încurajă imitaţiile; astfel fu creat Commonwealth-ul britanic. Accidentul fericit fu prezenţa, într-o provincie a Canadei, a unei populaţii franceze, care (după 1791) alegea o Adunare legislativă aproape în întregime franceză ca limbă şi simţire, pe când puterea executivă aparţinea unui guvernator englez, înconjurat de un Consiliu compus din funcţionari englezi. În caz de neînţelegere (date fiind împrejurările, neînţelegerile erau inevitabile) renăştea dincolo de ocean vechiul conflict dintre monarh şi parlament, conflictul care dusese în Anglia la căderea dinastiei Stuart.

III. În 1837 izbucni în Canada franceză o rebeliune care se extinse şi în provinciile engleze. Reprimarea ei s-a făcut uşor, dar numai un guvern încăpăţânat sau orb ar fi putut să nu ţină seama de acele semne de nemulţumire. Whigii avură inteligenţa să trimită în Canada un om de stat care nu se temea de experienţe. Lord Durham avea inima generoasă şi un caracter detestabil, o combinaţie destul de reuşită pentru un şef. După o şedere de câteva luni, se întoarse cu un remarcabil raport asupra situaţiei din Canada. Ajungea la concluzia că era necesar să se instaureze în ambele provincii – făcându-se totodată sforţări pentru o unire mai strânsă între ele – o oarecare formă de reprezentare ministerială. "Nu vreau să mă ating de nici una din prerogativele coroanei, dar coroana trebuie să se supună consecinţelor necesare ale instituţiilor reprezentative şi ea trebuie să guverneze prin intermediul acelora în care corpul reprezentativ are încredere". Ideea

218 În fapt, prima colonie de deportaţi în Australia s-a înfiinţat în 1788.219 Herbert Albert Laurens Fisher (1865—1940) – istoric, profesor la Oxford.

215

aceasta păru revoluţionară multora dintre contemporanii lui Durham. Aveau impresia că asta însemna ruperea tuturor legăturilor dintre colonie şi metropolă. Şi ce s-ar întâmpla dacă s-ar ivi un conflict între reprezentantul regelui şi guvernul local? Riscul fu acceptat. Noul guvernator general, lordul Elgin, alcătui cu curaj un consiliu de miniştri compus din canadieni reformişti, care aveau atunci majoritatea în ţară şi dintre care câţiva luaseră chiar parte la rebeliune. Experienţa reuşi. Încrederea dădu naştere devotamentului. Începând din acest moment, fu admis principiul self-government-ului. În drept, nu se schimba nimic, căci trebuiau respectate formele. Guvernul englez îşi păstra privilegiul de a-i numi pe miniştri. În fapt, nu-i alegea decât pe acei care aveau încrederea Camerelor canadiene. Astfel, cea mai mare revoluţie colonială fu înfăptuită fără texte şi fără zarvă. Era o soluţie foarte britanică.

IV. Diferitele state care compuneau Australia şi Noua Zeelandă primiră şi ele, între 1850 şi 1875, dreptul de a-şi acorda constituţii liberale. Problema era însă complexă în ţările în care trăiau cot la cot un mic număr de colonişti albi şi numeroşi indigeni. În asemenea cazuri a da minorităţii albe toate drepturile de control ar fi fost periculos, căci ea ar fi putut abuza de puterea sa pentru a oprima pe indigeni. În Africa de sud prezenţa a două rase europene a pus o problemă şi mai dificilă. S-a văzut la timpul său că, atunci când Anglia a ocupat Colonia Capului, coloniştii pe care i -a găsit acolo erau fermieri olandezi, că aceşti ţărani (sau buri) emigraseră, mai întâi în Natal, apoi în republicile Orange şi Transvaal, fondate de ei; că în 1881 o revoltă a burilor nimicise forţele engleze la Majuba şi, în sfârşit, că Gladstone renunţase atunci la Transvaal. Colonizarea engleză în Africa de sud fu totuşi continuată de o "companie" particulară al cărei suflet era Cecil Rhodes, un Clive220 al acestui continent. Când, mai târziu, au fost descoperite în Transvaal mine de aur şi de diamant, un val de emigranţi englezi năvăli în republicile olandeze, unde le-a fost acordat dreptul de a dobândi concesiuni, dar li se refuzară drepturile civile. În 1895, un englez, prieten cu Rhodes şi manevrat de către el, doctorul Jameson, întreprinse în plină perioadă de pace un raid armat în Transvaal. Învins şi făcut prizonier în scurtă vreme, Jameson compromise în în mod grav, prin aventura sa, guvernul britanic, pe care burii îl bănuiau că a încurajat raidul.

V. În tot timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea, Africa, "continent inventat de providenţă pentru a sâcâi Foreign-Office-ul", fu ciopârţită de puterile europene. Din 1853 până în 1873, Livingstone exploră regiunea lacului Tanganica, apoi Stanley traversă întregul continent. Îndată ce noile teritorii fură accesibile, Germania, Belgia şi Franţa, mai tirziu Italia şi le disputară. Anglia oficială rămase multă vreme în afara jocului african. Noile colonii engleze din Nigeria, Rhodesia, Kenya, Uganda fură înfiinţate de marile companii, nu numai de aceea a lui Cecil Rhodes (British South Africa Company), ci şi de aceea a Nigerului, precum şi de compania East Africa. Această ciudată întoarcere la sistemul companiilor privilegiate (chartered) poate fi explicată prin avantajele pe care le avea guvernul imperial lăsându-i pe capitaliştii întreprinzători să facă cheltuielile de investigare şi ale primei instalări. Dacă iniţiativa dădea greş, era părăsită; dacă reuşea, guvernul imperial se substituia companiei. Astfel, puţin câte puţin s-a format în Africa un imperiu atât de vast încât îi îngădui lui Rhodes să conceapă proiectul unei căi ferate care să meargă de la Capetown la Cairo fără a părăsi teritoriul britanic. Linia era întretăiată numai de estul african german, pe care Anglia avea să-l dobândească în urma războiului din 1914.

VI. În India, după ce fusese destrămat imperiul mongolilor, compania privilegiată (East India Company) continuase, aproape fără voia ei, cucerirea ţării. Ea adusese un corp de funcţionari care luptau din răsputeri împotriva foametei şi a anarhiei. Reformatorii din 1832 voiseră să aplice şi aici principiile lor, şi în Indian Charter Act din 1833 se declara că orice supus al maiestăţii sale poate ocupa orice funcţie, indiferent de rasă, loc de naştere sau culoarea pielii. Era o teză îndrăzneaţă, dar greu de aplicat atunci. În 1857 izbucni o violentă rebeliune militară a trupelor indigene cărora compania le încredinţase, ca odinioară Imperiul roman, securitatea ţării221. Reprimarea lor fu brutală şi avu un efect deplin. Guvernul britanic luă el însuşi în mână administrarea Indiei; garnizoana europeană fu ridicată la şaptezeci şi cinci de mii de oameni. După noi campanii împotriva mahraţilor, a sikhilor, a gurkhaşilor şi, în sfârşit, a birmanilor222, peninsula fu cucerită în întregime

220 Aluzie la cuceritorul Indiei, Robert Clive.

221 Mişcarea din 1857 n-a fost numai o rebeliune militară; ea a fost cea mai mare răscoală naţională a poporului indian.222 Cu excepţia campaniei contra Birmaniei (1885), celelalte s-au desfăşurat înainte de 1857.

216

(1885).

VII. Kipling a făcut elogiul Indian Civil Service-ului; alţi scriitori, dimpotrivă, au reproşat membrilor săi orgoliul de rasă şi lipsa de contact cu indigenii. Fapt cert este că în India, o ţară de trei sute cincizeci de milioane de locuitori, după rebeliune şi apoi după câteva inevitabile răscoale, liniştea a fost menţinută de şaptezeci şi cinci de mii de soldaţi europeni şi o sută cincizeci de mii de soldaţi indigeni; fapt cert este că numărul administratorilor, englezi n-a depăşit cinci mii şi că suprafaţa pământurilor desţelenite, irigate şi asanate de ei a fost imensă; e de asemenea un fapt cert că sub dominaţia engleză populaţia Indiei a crescut cu două sute treizeci de milioane de locuitori; şi, în sfârşit, că engleza a fost singura limbă comună a nenumăratelor popoare ale Indiei şi limba care se folosea la congresele panindiene. O imensă pătură de indieni instruiţi în spirit european au putut ocupa numeroase posturi administrative223. Era firesc ca India, la rândul său, să-şi dorească în cele din urmă un self-government, aşa cum a fost acordat dominioanelor, ba chiar o independenţă totală. De la războiul ruso-japonez, Orientul n-a mai suportat decât în silă dominaţia Occidentului. S-au produs mişcări naţionale, destul de prost privite de administraţia anglo-indiană, dar tolerate de guvernul imperial, care, aici ca şi în alte părţi, a urmărit compromisul, încet, încet, autoritatea guvernamentală a fost transferată hinduşilor. În 1917 instrucţiunea publică şi cea mai mare parte din serviciile interne au trecut în sarcina cabinetelor provinciale indiene, răspunzătoare în faţa unor Camere alese; numai armata şi poliţia au rămas în mâinile funcţionarilor britanici.

VIII. Tragedia oricărei administraţii coloniale este că, dacă reuşeşte prea bine, ea slăbeşte, ca o consecinţă a succesului însuşi, legăturile sale cu metropola. În Egipt, ca şi în India, asanarea finanţelor, dezvoltarea instrucţiunii, a bogăţiei, a ordinea, aveau, mai devreme sau mai târziu, să inspire populaţiilor indigene o mai mare nevoie de independenţă. Totuşi nu părea imposibil de conceput ca nişte popoare libere să fie unite printr-un angajament comun de apărare mutuală, prin tarife preferenţiale, prin relaţii de limbă şi cultură. Noul caracter al imperiului avea să fie în secolul al XX-lea una din problemele postbelice. În secolul al XlX-lea trebuia mai întâi ca acest imperiu să-şi capete forma definitivă şi apoi să obţină recunoaşterea de către naţiunile rivale. Dubla sarcină cerea un guvern care să creadă în imperiu; aceasta a constituit şansa conservatorilor.

VIIIDECLINUL LIBERALISMULUI

I. Regina Victoria îl aprecia pe Gladstone, dar îl considera primejdios ca om de stat: "El a slăbit – spunea regina – autoritatea acestei ţări în lume". Or, Victoria avea o ciudată facultate de a privi mai toate problemele întocmai ca "popoarele sale". După uciderea lui Gordon, mulţi alegători încetaseră să mai creadă în Gladstone, cu toată prodigioasa lui elocinţă. La alegerile din 1886, după un scurt intermediu tory, obţinu o mică majoritate, dar numai datorită sprijinului irlandezilor. Ca o consecinţă paradoxală a jocului parlamentar, străinii aceştia deveneau arbitri în Anglia. Curând se răspândi zvonul că Gladstone îşi asigurase sprijinul lor în schimbul promisiunii de a le acorda autonomia (Home Rule). Era adevărat; în aprilie 1886, primul ministru depuse în parlament un proiect în care se prevedea ca Irlanda să devină autonomă şi să se înfiinţeze la Dublin un parlament irlandez. Camerei unice (dar compusă din două categorii de membri, unii aleşi de târguri şi comitate, alţii inamovibili) urmau să-i fie încredinţate toate afacerile interne ale Irlandei, guvernul imperial păstrând numai controlul asupra armatei, asupra vămilor şi a politicii externe. Irlanda avea să plătească imperiului o contribuţie anuală, reprezentând partea sa din cheltuielile comune. Joseph Chamberlain, lordul Hartington şi numeroşi conducători ai partidului liberal protestară; ei ar fi acceptat la rigoare o soluţie federalistă, dar nu admiteau o soluţie separatistă. "Trecutul lui Parnell şi al prietenilor săi nu justifica încrederea lui Gladstone", spuneau ei. Curând aceşti unionişti, sau campioni ai unirii cu Irlanda, părăsiră partidul liberal şi, fără a se alătura încă partidului conservator, se angajară să-l sprijine împotriva lui Gladstone. Acesta făcu apel la alegători, dar răspunsul ţării fu ostil. Se aleseră patru sute de unionişti, dintre care trei sute optsprezece erau conservatori. Partizanii lui Gladstone fuseseră învinşi şi puterea trecu în mâinile lordului Salisbury, şeful coaliţiei unioniste.

223 În realitate, intrarea indienilor în administraţie s-a făcut foarte lent şi cel puţin până după 1918 nu se poate vorbi de "o imensă pătură de indieni" beneficiind de asemenea drept.

217

II. Robert Cecil, marchiz de Salisbury, privea afacerile umane cu o înţelepciune rece şi profundă. Pe vremea când fusese ministrul lui Disraeli, condamnase cu aceeaşi tărie atât visările romantice ale şefului său, cât şi idealismul lui Gladstone. Avea oroare de argumentele de înaltă moralitate pe care cea mai mare parte a oamenilor politici le aduc în sprijinul intereselor lor. El considera societăţile umane ca nişte organisme fragile de care trebuie să te atingi cât mai puţin posibil. Când, după douăzeci de ani, părăsi puterea, nu rezolvase nici problemele sociale, nici chestiunea Irlandei, dar le împiedicase să dea naştere la dezordini în toată această perioadă. În politica externă, ca şi în cea internă, a căutat să se ferească de sentimente şi să gândească "în mod chimic". Nu voia să aibă pentru naţiunile străine nici simpatie, nici antipatie. Solitar în viaţa particulară, el accepta pentru ţara sa "o splendidă izolare". Această atitudine a fost posibilă şi chiar rezonabilă în timpul când lordul Salisbury a fost la putere, adică până în 1902. După el avea să vină un timp în care Anglia, ameninţată, trebuia să găsească, ca pe vremea lui Pitt, un soldat pe continent.

III. Îndelungata guvernare a lordului Salisbury n-a fost întreruptă decât o scurtă perioadă. La alegerile din 1892, majoritatea Camerei se alcătui din nou din liberali gladstonieni şi din irlandezi autonomişti (home rulers). Gladstone, neîmblânzit la optzeci şi trei de ani, sili din nou Camera Comunelor să voteze autonomia. Dar lorzii respinseră legea, care era prea puţin populară ca să se angajeze pe această temă o luptă pe viaţă şi pe moarte cu înalta Cameră. Retragerea lui Gladstone lăsă partidul liberal fără şef. Sir William Harcourt şi lordul Rosebery, care ar fi putut, oricare dintre ei, să ia conducerea partidului, nu se înţelegeau destul de bine ca să poată colabora. În prezenţa unor adversari atât de învrăjbiţi, rolul conservatorilor devenea uşor. De astă dată liberalii unionişti: Hartington (mai târziu duce de Devonshire), Joseph Chamberlain şi prietenii lor acceptară să intre în guvern alături de Salisbury şi nepotul său Arthur Balfour. Era o vreme de conflicte între puterile imperialiste, de gelozii şi de intrigi. În America o ciocnire la frontiera dintre Venezuela şi Guyana britanică îl sili pe preşedintele Statelor Unite să amintească de doctrina Monroe şi s-ar fi ajuns la război dacă Salisbury nu ar fi acceptat un arbitraj. În Africa, expediţii franceze, urcând pe văile Nigerului şi ale Congoului, anexau imense teritorii care despărţeau coloniile engleze de hinterland-urile lor. Franţa nu avea atunci nici un motiv ca să renunţe la Egipt. Spera să intre acolo prin Nilul de sus şi o misiune, sub ordinele comandantului Marchand, se îndrepta spre Sudan. Anglia, pe de altă parte, nu renunţase la Maroc şi un aventurier scoţian, caidul MacLean, încuraja curtea sultanului să opună rezistenţă influenţei franceze. Frontiera siameză, Madagascar, Terra Nova, erau alte pricini de discordie între cele două ţări.

IV. Această nemulţumire latentă se transformă într-un conflict ascuţit atunci când generalul Kitchener, după ce l-a învins pe mahdi, răzbunându-l pe Gordon şi ocupând Sudanul, întâlni misiunea Marchand pe Nilul de sus, la Fachoda. Timp de câteva zile, războiul păru inevitabil. La Londra ziarele conservatoare erau cuprinse de un periculos acces de febră militară; ziarele liberale vorbeau pe un ton grav de datoria morală care incumba englezilor de a recuceri Sudanul pentru egipteni. Ambele părţi mobilizară flotele. Anglia deplasa în grabă vasele sale, care se găseau împrăştiate în mod periculos, flota sa din Mediterana fiind parte la Malta, parte în Gibraltar, putând fi oricând tăiată în două de flota franceză de la Toulon. Împăratul Germaniei nutrea speranţa că va izbucni un război. Dar Delcassé224 crezu că-i mai înţelept să cedeze şi să pregătească astfel o împăcare durabilă între cele două ţări. În cursul anilor care urmară acestui episod, Anglia a fost foarte nepopulară în Franţa.

V. La drept vorbind, ea era atunci nepopulară în îoată lumea, căci trecea printr-una din acele perioade de orgoliu şi euforie care sunt tot atât de primejdoase pentru popoare ca şi pentru indivizi. Doctrina imperialistă, predicată pe la 1875 de Disraeli unor conservatori destul de rebeli, devenea o religie naţională. După cum expoziţia de la Crystal Palace marcase în 1851 apogeul prosperităţii industriale a englezilor, Jubileul de Diamant din 1897 marcă apogeul gloriei lor imperiale. Regina şi lordul Salisbury căzuseră de acord să facă din această sărbătoare o ceremonie internă a imperiului. Nici un suveran străin, ci numai prinţi, oameni de stat şi soldaţi veniţi de pe toate teritoriile engleze. De câţiva ani, un poet de geniu, Rudyard Kipling, dădea o formă de neuitat sentimentelor atâtor englezi care. Împrăştiaţi pe planetă, se străduiau să menţină sub toate cerurile solidele calităţi ale

224 Théophile Delcassé (1852—1923) – ministru de externe al Franţei între 1898 şi 1905.

218

caracterului britanic, aşa cum îl formau, de la Arnold225 încoace, şcolile publice (Public Schools). Acestui popor moral, Kipling îi dădea motive morale ca să-şi iubească gloria; cucerirea devenea în ochii săi o datorie; imperiul devenea "povara omului alb". Un alt om de geniu, ministrul coloniilor, Joseph Chamberlain, radical transformat în aliat al conservatorilor, susţinea că ar trebui să se combată mizeria şi şomajul prin dezvoltarea comerţului cu imperiul. Încerca prin toate mijloacele să dea dominioanelor, coloniilor şi metropolei sentimentul acelei unităţi pe care o cânta Kipling. O scrisoare francată cu un penny putea să ajungă nu numai în Regatul-Unit, dar şi în locurile cele mai îndepărtate ale imperiului. Dominioanele fură încurajate să-şi facă cunoscute produsele la Londra. Chamberlain a fost cel dintâi care a înţeles că în caz de război Canada şi Australia puteau colabora la apărarea imperiului, idee care cincizeci de ani mai devreme ar fi părut o aberaţie şi care cincisprezece ani mai târziu deveni o realitate.

VI. Kipling, în timpul jubileului, publicase în Times un poem de o gravitate ameninţătoare, care produse surprindere. În mijlocul festinului, scrise pe perete un cântec biblic: "Dumnezeu al Armate-lor, fii cu noi, ca să nu uităm!". Avertisment profetic. În mai puţin de trei ani după glorioasa pro-cesiune a jubileului, în vârful continentului african, două mici republici de ţărani, Transvaal şi Orange, ţineau în şah cel mai puternic imperiu din lume. Spre marea surprindere a Angliei şi a Euro-pei, acest război inegal ţinu mai bine de un an. El evidenţie slăbiciunea armatei britanice, proasta organizare a War Office-ului, precum şi inimiciţiile pe care le trezise Anglia în lumea întreagă prin politica sa de egoism imperial. Silindu-i pe cei mai înţelepţi bărbaţi ai Angliei să reflecteze asupra acestei situaţii şi să-i caute un remediu, războiul din Transvaal a avut o puternică influenţă asupra politicii europene de la începutul secolului următor. Ea îi dezgustă pentru o bună bucată de vreme pe englezi de diplomaţia autoritară, a cărei modă o introduseseră Canning şi Palmerston şi pe care nu o mai puteau justifica raporturile reale ale forţelor existente. Când, în sfârşit, victoriile lui Roberts şi Kitchener îngăduiră să se semneze o pace victorioasă cu burii, pacea fu destul de moderată. Cele două republici fură anexate, dar Anglia acordă fermierilor învinşi o generoasă indemnizaţie care le permise să-şi reconstruiască fermele şi să-şi repună la punct ogoarele. Când generalii buri, după câteva luni, veniră la Londra, fură primiţi cu un entuziasm care-i surprinse. În 1906 ambele republici primiră dreptul de a-şi alcătui guverne parlamentare şi, în 1910, luă fiinţă Uniunea Sud-Africană, compusă din Colonia Capului, Orange şi Transvaal. Nimic nu face mai multă onoare politicii engleze decât loialismul cu care republicile sud-africane au participat la apărarea imperiului în timpul marelui război. Generalul Botha şi generalul Smuts, veterani ai războaielor împotriva Angliei, se numărară între 1914 şi 1919 printre consilierii săi cei mai ascultaţi şi printre cei mai demni de a fi ascultaţi.

VII. Regina Victoria n-a văzut sfârşitul războiului. Ea murise în 1901, după o domnie de şaizeci şi trei de ani, cea mai fericită poate din istoria Angliei, cea în cursul căreia ţara acceptase fără război civil, fără suferinţe grave o revoluţie mult mai profundă decât aceea din 1688, în timp ce regatul devenea nu numai cu numele, dar şi în fapt un imperiu. Ea avusese ca supuşi pe: Dickens, Thackeray, George Eliot, surorile Bronte, Macaulay, Carlyle, Newman, Tennyson, Ruskin, William Morris, Rossetti, Browning, Thomas Hardy şi, spre sfârşitul domniei, pe: Meredith, Swinburne, Oscar Wilde, Stevenson, Kipling; dar literatura n-o interesase decât (şi puţin de tot) pe vremea când trăia "scumpul ei Albert". Curiozitatea şi măreţia ei s-au manifestat în alte domenii. Ea restabilise şi înălţase demnitatea regală, compromisă de ultimii hanovrieni. Graţie ei, monarhia constituţională devenise o formă de guvernare acceptată, încercată, de dorit. În afară de perioada atât de îndepărtată a adolescenţei sale, a avut totdeauna înţelepciunea să cedeze atunci când se găsea în dezacord cu miniştrii săi, "dar îşi reţinuse şi ceruse trei drepturi esenţiale: dreptul de a fi consultată, dreptul de a încuraja şi dreptul de a avertiza". Era destul pentru un suveran, mai ales după o lungă domnie, ca să poată exercita o influenţă moderatoare asupra unor miniştri respectuoşi. La începutul domniei şi din nou pe la 1870 – când regina, devenită "văduvă profesională", păruse a se dezinteresa de regat – se ridicaseră valuri de republicanism; în clipa morţii reginei, dragostea engle-zilor pentru monarhie era tot atât de mare, poate mai mare încă decât pe vremea Elisabetei. Fiul şi nepotul Victoriei aveau, prin înţelegerea meseriei de rege, să încălzească şi să înrădăcineze acest sentiment.

VIII. Victorianismul murise înaintea Victoriei. În jurul prinţului de Wales se formase o societate

225 Autorul are, probabil, în vedere pe Matthew Arnold (1822—1888), poet. critic literar şi inspector general şcolar între 1852 şi 1886.

219

nouă, antivictoriană prin reacţie, mai liberă în moravuri şi în discuţii, mai accesibilă decât curtea noilor oameni ai banului (moneyed men), americani şi evrei. Nici clasele mijlocii nu se mai agăţau cu atâta pasiune de compromisul victorian. Moda condamna pe marii poeţi şi romancieri ai epocii victoriene. Pe vremea când Marcel Proust, adolescent, o admira pe George Eliot, Anglia îl citea pe Oscar Wilde. Ca şi în Franţa, romantismului ştiinţific şi religiei progresului, le-au urmat îndoielile şi descurajarea. Semizeii victorianismului, Spencer şi chiar Darwin, îşi văzură altarele dărâmate. Samuel Butler îşi bătea joc în acelaşi timp (în Erewhon) şi de evoluţionism şi de creştinism. Unii căutau refugiu în estetismul decadent al Yellow Book-ului226. Alţii, mai viguroşi, nu criticau decât ca să reconstruiască. Se ridica repede o nouă generaţie de scriitori, care, prin Bernard Shaw, H.G. Wells, Arnold Bennett, John Galsworthy, avea să înveţe burghezia engleză care sunt noile valori morale. Daily Mail, ziar de jumătate de penny, fondat de Harmsworth (mai târziu lord Northcliffe) în 1898, se răspândi imediat în masele largi populare. Locul sporturilor în viaţă şi în preocupările englezilor se mărea. Victorienii din 1850 jucaseră crochet, trăseseră cu arcul; cei din 1900 jucau tenis, golf; crichetul, fotbalul, cursele, vânătoarea erau distracţii permanente. Sfârşitul domniei fu marea epocă a bicicletei. Se năştea automobilul şi Wells vestea unui public incredul că într-o bună zi automobilul va alunga caii de pe drumuri. Opt ani după moartea Victoriei, în 1909, Blériot avea să traverseze Canalul Mânecii pe un aparat de zburat. După jubileul din 1897, constructorii unei ciudate maşini, cinematograful, putură arăta reginei propria sa imagine în mers. Nici o clipă, în tot timpul acestei îndelungate domnii, ingeniozitatea savanţilor şi a inventatorilor nu-şi încetinise avântul. Febra de genialitate, care cuprinsese umanitatea începând din 1760, îşi păstra caracterul acut; părea greu de crezut ca într-o bună zi ea să nu producă un accident grav.

IXPACEA ARMATĂ

I. Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape şaizeci de ani. Ca prinţ de Wales, mama sa îl ţinuse departe de treburile statului. Opinia publică, şi mai ales supuşii săi neconformişti, judeca cu asprime viaţa lui, care până atunci păruse a fi închinată numai plăcerilor. Dar Eduard al VII-lea avea bun-simţ, bonomie şi tact. Călătorise mult şi cunoştea bine Europa, oamenii de stat din toate ţările, precum şi limitele puterii Angliei. În timp ce la Paris avea numeroşi prieteni, şi chiar printre oamenii de stat republicani, nepotul său, Wilhelm al II-lea, împărat al Germaniei începând din 1888, nutrea faţă de el o adevărată ură. În ochii împăratului, care era capricios, susceptibil, romantic, prinţul de Wales reprezenta prototipul englezului calm şi sigur de sine, care-l descumpă-nea şi-l irita. În urma unor ofense publice şi particulare, unchiul sfârşi prin a resimţi şi el o vădită repulsie faţă de nepotul său. Antipatia dintre cei doi bărbaţi avea să joace un rol secundar, dar efec-tiv în evoluţia politicii europene între anii 1900 şi 1910. Îndeosebi dorinţa împăratului de a-i ului pe englezi şi de a-i bate pe propriul lor teren grăbi construirea unei mari flote germane care avea să neliniştească, în curând, Anglia.

II. Războiul din Transvaal dovedise celor mai clarvăzători dintre englezi că splendida izolare, după ce constituise o forţă, devenea un pericol, "izolarea fiind mult mai vădită decât splendoarea". Întinderea imperiului era atât de vastă încât în orice clipă Anglia se putea vedea constrânsă să folosească o mare parte a forţelor sale în vreo regiune depărtată de pe glob. Dacă unul dintre inamicii pe care şi-i făcuseră în Europa prin aroganţa lor un Palmerston sau un Rosebery ar alege un astfel de moment pentru a o lovi în India, în Egipt sau chiar la ea acasă, cine ar apăra-o? Două puteri apăreau ca aliate posibile: Germania şi Franţa. Chamberlain, unul din primii care au înţeles primejdiile acestei situaţii, şovăia între cele două ţări. El făcuse avansuri Germaniei, dar acestea fuseseră respinse. După înlocuirea lordului Salisbury prin nepotul său Balfour la Downing Street şi prin lordul Lansdowne la Foreign Office, o împăcare cu Franţa deveni mai lesnicioasă. Cu atât mai mult cu cât oamenii de stat din cele două ţări, înspăimântaţi de puterea germană, doreau o apropiere. După o călătorie, în 1903, a regelui Eduard la Paris, călătorie care a schimbat ambianţa sentimentală a negocierilor, tratativele începură. Trăsătura lor esenţială a fost renunţarea Franţei la orice pretenţie asupra Egiptului, în schimbul recunoaşterii de către Anglia a intereselor Franţei în Maroc, vecinul Algeriei. Acordul semnat în 1904, punctul de plecare al unei "Antante cordiale", se remarca prin aceea că satisfăcea în mod egal ambele părţi. Fuseseră reglementate toate vechile

226 Revistă ilustrată. A apărut trimestrial între 1894 şi 1897.

220

litigii cu privire la Terra Nova, Africa, Asia. Cele două guverne îşi promiteau unul altuia sprijinul lor diplomatic faţă de terţi, în vederea executării acestei convenţii. Astfel se termina în mod fericit lunga rivalitate care, de la cucerirea normandă, despărţise cele două ţări. Interese dinastice, interese religioase, interese imperiale, totul le situase pe poziţii opuse. Acum certurile se terminaseră; fiecare dintre cele două puteri avea de aici înainte un imperiu bine adaptat firii sale şi forţelor sale. Nici una din ele nu mai râvnea la teritoriile celeilalte. Părea foarte probabil ca aceste două naţiuni, saturate, să ajungă curând să-şi acorde sprijin reciproc împotriva puterilor mai puţin bine înzestrate.

III. Guvernul german vedea cu nelinişte apropierea dintre Franţa şi Anglia şi privea cu mânie acordul referitor la Maroc, ţară în care avea unele interese. Dar aştepta o ocazie favorabilă pentru a protesta. Ocazia i-o oferi, în 1904, războiul ruso-japonez. Rusia, cu toate ezitările ţarului, se apropiase de vreo zece ani de Franţa. După înfrângerea sa încetase, cel puţin pentru o vreme, să mai conteze ca putere militară. Franţa, după afacerea Dreyfus, părea prea învrăjbită de certuri interne ca să mai poată susţine vreo luptă în afară. Anglia o va sprijini, oare, dacă Germania va lua o poziţie fermă? Guvernul german credea că nu. Venise clipa favorabilă pentru a se debarasa de acel Delcasse pe care Germania îl considera făuritorul unei coaliţii îndreptată împotriva ei. O debarcare a împăratului Germaniei la Tanger, apoi un ultimatum abia deghizat dădură loc la temeri de război. Lordul Lansdowne îi oferi lui Delcasse nu o alianţă, ci o strângere a legăturilor care uneau cele două ţări. Rouvier, preşedintele Consiliului francez, înfricoşat de ameninţările Germaniei, preferă să capituleze. Delcassé fu sacrificat. Timp de câteva săptămâni, oamenii de stat britanici se întrebară dacă politica Antantei cordiale fusese o politică înţeleaptă (mai - iunie 1905).

IV. Dar Anglia începe să se apropie de ceasul al doisprezecelea. Guvernul conservator, prin politica sa cu privire la învăţământ, îşi nemulţumise aliaţii: radicalii unionişti. Şcolile – religioase, dar nu confesionale –, înfiinţate pe baza legii Forster din 1870, satisfăcuseră pe neconformişti, dar deserviseră pe anglicani şi pe catolici. Cabinetul unionist, compus în majoritate din anglicani, decise ca toate şcolile, libere sau nu, să primească subvenţii de la stat, înstrăinându-şi astfel pe alegătorii neconformişti, alegătorii lui Chamberlain şi ai prietenilor săi. Simţind că se dezlănţuie o furtună, Joseph Chamberlain se strădui s-o înăbuşe lansând o idee nouă: ideea tarifelor preferenţiale, care ar uni mai strâns comerţul metropolei cu al coloniilor. "Sunteţi un popor imperial – spuse el englezilor – lăsaţi să intre în mod liber produsele imperiului şi supuneţi la taxe mărfurile venite din alte ţări". Dar a protegui grâul canadian, oile australiene, bumbacul din India însemna a redeschide întreaga controversă referitoare la liberul schimb. Or, religia ai cărei profeţi fuseseră Cobden şi Bright, iar sir Robert Peel martirul îşi păstrase în mod ciudat vitalitatea. Anglia se mărise şi prosperase într-un regim al liberului schimb; ea datora acestui regim un secol de fericire, o alimentaţie abundentă şi variată, pieţe pentru produsele manufacturilor sale. Ea îşi păstra credinţa în acest regim. În zadar Chamberlain demonstra eroarea lui Cobden. "Cobden le-a spus englezilor din vremea lui că scopul său era să facă din Anglia atelierul lumii, iar din restul universului grânarul Angliei. Dar restul lumii nu concepea în felul acesta soarta ei, Şi i-a răspuns liberului schimb englez printr-un protecţionism activ. Germania şi Statele Unite au construit uzine, care au luptat cu succes împotriva celor engleze. În multe industrii Anglia era bătută. Dacă nu voia să piardă în acelaşi timp şi dominioanele sale şi industriile sale, trebuia să reacţioneze". Aceste doctrine i-au surprins, fără să-i convingă, pe partizanii liberului schimb din cabinet. Apelul la sentimentul imperial îi emoţionase prea puţin pe alegători, şi chiar le displăcea, pentru că entuziasmului din primele zile ale războiului burilor îi urmase, atunci când acesta s-a prelungit, un fel de pacifism şi de antiimperialism. Toţi partizanii liberului schimb din cabinet îi prezentară lui Balfour demisia lor. Unionismul se destrămase. Venise ceasul al doisprezecelea.

V. Partidul liberal avu oarecare greutăţi în formarea unui guvern. Pentru a evita certurile, vechii leaderi fură îndepărtaţi şi prim-ministru fu numit sir Henry Campbell Bannerman, de la care nu se aştepta mare lucru, dar care se comportă admirabil. El muri în 1908 şi-i succedă Mr. Asquith, mare parlamentar, de o indiscutabilă nobleţe de caracter. Foreign Office-ul îi reveni lui sir Edward Grey, descendent din vechea şi celebra familie whig. "Parsifal încurcat într-o partidă de poker", acest mare senior idilic şi loial avea să conducă destinele Angliei spre cea mai gravă criză din istoria sa. Printr-o ironie a soartei, pacifistul cabinet liberal, adversar al imperialismului şi al cheltuielilor militare, moştenea, întocmai ca Gladstone în 1880, o situaţie care-l obliga să adopte o poziţie fermă. Grey, abia instalat la Foreign Office, trebui să se ocupe de conferinţa de la Algesiras, convocată pentru a reglementa soarta Marocului, şi să autorizeze convorbiri între statele-majore ale

221

Franţei, Angliei şi Belgiei. Conferinţa se termină fără nici o catastrofă, întrucât domnul von Bülow227

cedă în faţa atitudinii ferme a Angliei şi a ostilităţii întregii Europe. Dar din 1906 până în 1914 stările de alertă se succedară una după alta. Flota germană creştea atât de rapid încât se putea prevedea momentul când va egala, apoi va depăşi flota engleză. "Echilibrul puterii" în Europa se rupsese. Oricât de pacific ar fi fost guvernul liberal, el se considera responsabil pentru securitatea ţării şi ştia că Anglia, lipsită de supremaţia pe mare, ar fi o ţară pierdută. După zadarnice eforturi pentru a se ajunge la un acord naval cu împăratul şi cu amiralul Tirpitz, cabinetul luă măsuri de apărare. Un acord cu Rusia, care completa pe acela încheiat în 1904 cu Franţa, grupă cele trei puteri în Tripla Alianţă. Germania pretinse că este încercuită şi fără îndoială că o şi credea. Lordul Haldane, titular la War Office, reorganiză armata, înfiinţă o armată teritorială şi alcătui un stat-major. La amiralitate, amiralul Fisher, susţinut de Winston Churchill, se strădui să regrupeze flotele prea împrăştiate şi să constituie în Marea Nordului o puternică masă de manevră. Poliţia în Mediterană fu lăsată în cea mai bună parte în grija Franţei.

VI. Cursa înarmărilor înghiţi resursele pe care partidul liberal îşi propusese să le consacre reformelor sociale. Ea nemulţumi şi decepţionă pe alegători. Dacă partidul s-ar fi pornit să facă noi alegeri fără ca în prealabil să se fi reabilitat printr-o propagandă în sânul poporului, ar fi mers la dezastru. Lloyd George, un tânăr radical din Ţara Galilor, agresiv şi seducător, devenit ministru al fi-nanţelor, găsi o temă potrivită pentru această propagandă: suscitarea ostilităţii faţă de lorzi. Presti-giul acestora fusese atins de când orice englez ştia că unele titluri de pair se vânduseră în profitul fondurilor electorale. Partidul liberal avea faţă de înalta Cameră un resentiment destul de îndreptăţit, deoarece măsurile sale preferate: separaţia bisericii în Ţara Galilor, dezvoltarea şcolilor neconformiste, Home Rule, fuseseră împiedicate de ea. Dar într-o ţară atât de fidelă tradiţiilor, pentru a-i învinge pe pairi, ei trebuiau puşi în mod indiscutabil într-o situaţie proastă; de exemplu, să fie puşi în situaţia, împotriva oricărui precedent, de a respinge bugetul. Lloyd George propuse un ansamblu de impozite noi şi de legi sociale pe care-l intitulă: bugetul poporului, "îmi trebuie bani – spunea el – pentru a plăti noile cuirasate, pentru cheltuieli militare, pentru pensiile bătrânilor. Îi voi cere celor bogaţi". El îşi însuşi îndeosebi ideile fabienilor şi institui noi impozite asupra marilor proprietăţi rurale şi asupra acumulărilor de bunuri "necâştigate prin muncă". În 1909, lorzii aşa cum dorea Lloyd George, respinseră bugetul şi parlamentul fu dizolvat. Campania electorală arătă cât de conservatoare rămăsese Anglia lui Eduard. Masa alegătorilor trebuia să opteze între o adunare aristocratică şi un buget demagogic. Rezultatul fu surprinzător. Liberalii pierdură un mare număr de locuri. Asquith avea în Camera Comunelor o situaţie asemănătoare cu aceea pe care o avusese odinioară Gladstone. Nu putea să obţină votarea bugetului fără sprijinul irlandezilor şi trebui să cumpere sprijinul lor printr-o promisiune de autonomie (Home Rule). Dar ca promisiunea să aibă oarecare valoare, trebuia abolit veto-ul lorzilor, deoarece era sigur că o Cameră de pairi nu va vota niciodată dezmembrarea imperiului. Şi astfel, problema bugetului trecu pe al doilea plan, iar limi-tarea dreptului de veto pe primul. Cum să fie determinaţi lorzii să voteze propria lor decădere din drepturi? Nu era posibil decât prin metoda folosită în 1714 şi în 1832, şi anume: ameninţarea cu o nouă promoţie de pairi. Dar chiar şi această ameninţare avea nevoie de sprijinul regelui; era sigur că el nu-l va acorda decât după noi alegeri.

VII. Lorzii, prudenţi, votară bugetul lui Lloyd George. Moartea lui Eduard al VII-lea (1910) întrerupse lupta dintre partide, dar prea aprigă era violenţa sentimentelor pentru ca cearta să se fi mărginit la atât. Noile alegeri dând aceleaşi rezultate ca cele precedente, adică o majoritate liberalo-irlandeză, noul rege, George al V-lea, constrânse Camera Lorzilor, sub ameninţarea creării unei noi promoţii de pairi, să voteze ea însăşi limitarea puterilor sale. Începând din 1911, orice măsură financiară votată de Camera Comunelor devenea lege după o lună, chiar dacă lorzii refuzau s-o voteze. În ce priveşte celelalte legi, Camera Lorzilor păstra un drept de veto suspensiv, dar după votul favorabil al Camerei Comunelor, dat în trei sesiuni succesive, Camera Pairilor trebuia să se încline. Aceste măsuri, de altfel, nu au lipsit Camera Lorzilor de orice prestigiu. Ea continuă să joace un rol moderator şi dezbaterile ei au adesea mai multă valoare intelectuală şi oratorică decât ale Camerei Comunelor.

VIII. Această lege dreaptă a fost votată într-o atmosferă de ură. Luptele politice din Anglia luară între 1911 şi 1914 un caracter atât de violent cum nu avuseseră de mult în această ţară. Lloyd George învrăjbise clasele între ele, ba şi bisericile. În mine, la căile ferate, puternice corporaţii

227 Bernhard von Bülow – cancelar al Germaniei între 1900 şi 1909.

222

muncitoreşti se ridicau împotriva autocraticelor corporaţii patronale. În perioada aceasta s-au dezlănţuit numeroase greve. Progresele ştiinţei au dus la înmulţirea bunurilor de consum. Clasa muncitoare îşi reclama partea ei. O nouă ajustare între drepturile patronului şi acelea ale salariaţilor se putea face fără tulburări? Dacă regimul parlamentar trebuia să mai dureze, era necesar ca trade-union-urile să fie şi ele reprezentate în parlament. Partidul liberal avu înţelepciunea să pregătească această tranziţie printr-o întreagă serie de legi, dintre care cea mai importantă a fost aceea care, acordând deputaţilor o remuneraţie, făcea Camera să-şi piardă caracterul ei de club aristocratic. Partidul laburist, care în 1901 nu avea decât doi deputaţi, număra în 1906 cincizeci de reprezentanţi. Alături de partidul liberal, a votat câteva legi de asigurare în favoarea muncitorilor. Totuşi, femeile, care doreau să obţină dreptul de vot (sufragetele), exasperate de atitudinea guvernului şi a Camerei Comunelor faţă de ele, renunţară la metodele legale şi încercară mai mult să-i sperie pe bărbaţi prin vexaţiuni decât să-i convingă prin argumente. Legea Home Rule, votată în 1912, se izbi în Irlanda de rezistenţa pătimaşă a protestanţilor din Ulster228. Aceştia declarară că nu vor accepta să se despartă de Anglia şi că, la nevoie, se vor apăra cu forţa. Şeful lor, sir Edward Carson, şi prietenii săi alcătuiră un guvern provizoriu şi îşi organizară o armată; după manifestările ofiţerilor din tabăra de la Curragh, era de temut că o parte din armata regulată britanică ar putea refuza să meargă împotriva Ulsterului. Renunţând la obişnuita prudenţă a partidului său, leader-ul unionist Bonar Law îl susţinu pe Carson. Asquith, pentru a evita un război civil, propuse să dea Ulsterului un răgaz de şase ani. "Nu vrem o sentinţă de moarte cu o suspendare de şase ani", răspunse Carson. În 1914 pericolul deveni iminent. Legea urma să fie aplicată. Lipsea numai asen-timentul coroanei. Se făceau mari eforturi pentru a-l determina pe George al V-lea să nu-şi dea asentimentul şi să ceară dizolvarea parlamentului. La 21 iulie 1914, regele însuşi deschise o conferinţă a reprezentanţilor guvernului, opoziţiei, Irlandei şi Ulsterului. În 24 ale lunii, această conferinţă, neîntrezărind nici o speranţă de înţelegere, luă sfârşit. În aceeaşi zi Austria trimise un ultimatum Serbiei.

IX. În Europa, ca şi în Anglia, după o perioadă de relativă linişte, a urmat o epocă agitată, tulbure, aflată sub impulsul unei filozofii a violenţei. Conservatorismului static al Sfintei Alianţe, idealismului ineficace al revoluţionarilor din 1848, li se substituia acum politica realistă a lui Cavour, a lui Bismarck şi puternica luptă de clasă, pe care o preziseseră Karl Marx şi Georges Sorel. Cu toate că liberalismul era la putere în Anglia, doctrina sa idealistă, reformistă, raţională şi morală era pretutindeni ţinută în şah de sufragete exasperate, de grevişti nerăbdători, de irlandezi revoltaţi, de ofiţeri rebeli. În acest moment, unul din cele mai îngrozitoare războaie întrerupse, pe timp de patru ani, dureroasele şi inconştientele cazne în care bătrâna naţiune dădea naştere unei Anglii noi.

XMARELE RĂZBOI

I. La mijlocul secolului al XlX-lea şi până prin 1890, un război pe viaţă şi pe moarte între Ger-mania şi Anglia ar fi părut de neconceput. Aceste două ţări, care-şi aminteau cu plăcere de originea şi religia lor comună, nu aveau interese opuse; dinastiile lor erau unite prin cele mai strânse legături de familie. Rivală a Rusiei în Asia, a Franţei în Africa, Anglia nu întâlnea în drumul său, nicăieri în lume, vreo piedică din partea Germaniei. La începutul secolului al XX-lea, situaţia se schimbă. Se ivise un nou suveran – după Filip al II-lea, după Ludovic al XlV-lea, după Napoleon – care aspira la hegemonia pe continent şi dorea să-şi făurească o flotă capabilă să înfrunte flota engleză; o dată mai mult politica "echilibrului puterii" părea a cere Angliei să se opună unor astfel de pretenţii. Înţelegerea cu Franţa, apoi cu Rusia, a devenit, începând din 1905 o reacţie defensivă, provocată de ameninţările amiralului Tirpitz. "Trebuie să punem mâna pe tridentul lui Neptun", spunea împăratul Germaniei. Ceea ce îi puse pe gânduri pe deţinătorii de atunci ai tridentului.

II. Dar dacă partidul conservator, amiralitatea şi câţiva liberali de geniu ca Winston Churchill presimţeau tradiţionalul pericol, guvernul Angliei era pe atunci profund pacifist. Astfel că nu i s-a făcut nici Franţei, nici Rusiei nici un fel de promisiune formală, până în august 1914. Opinia publică, stăpână, suverană a hotărârilor britanice, n-ar fi tolerat un război al cărui motiv unic ar fi fost

228 Numele vechi al celei mai septentrionale provincii a Irlandei; azi Irlanda de Nord, care continuă a fi unită cu Anglia.

223

necesitatea de a păstra supremaţia pe mare. Cauza imediată a războiului din 1914 (un ultimatum austriac adresat Serbiei, în urma asasinării arhiducelui moştenitor) nu-i putea emoţiona pe alegătorii englezi. A trebuit ca germanii să intre în Belgia, în pofida tratatelor de neutralitate, pentru a declanşa acel val sentimental care, umflând valul de realism, a ridicat aproape întreaga Anglie în picioare. De altminterea, chiar dacă Germania ar fi respectat neutralitatea Belgiei, Anglia tot s-ar fi văzut silită să intre în război, dar ceva mai târziu. Cu toate că nu-şi luase nici un angajament direct faţă de Franţa, mulţi bărbaţi de stat englezi erau de părere că nici onoarea, nici securitatea propriei lor ţări nu îngăduiau să lase ca Franţa să fie zdrobită. Cu atât mai puţin puteau tolera ceea ce niciodată Wilhelm de Orania sau Pitt n-ar fi permis: prezenţa Germaniei la Anvers şi la Calais. Asquith, primul ministru, şi Grey, ministrul afacerilor externe, erau hotărâţi să-şi dea demisia în cazul în care Anglia ar fi rămas neutră. Violarea de către Germania a frontierei belgiene, la 4 august, determină trimiterea unui ultimatum la Berlin.

III. Deşi se regăsesc în marele război anumite caracteristici ale războaielor continentale susţinute de Anglia în trecut – poliţia mărilor, coaliţie continentală, subsidii pentru aliaţi şi, la început, trimiterea unui mic corp expediţionar în Flandra –, sunt însă şi trăsături noi:

a) Pentru prima oară forţele mobilizate erau atât de numeroase şi pericolul atât de grav încât Anglia însăşi, împotriva tuturor tradiţiilor sale, trebui să recurgă la recrutare. Masa cetăţenilor britanici, până atunci adăpostită în spatele soldaţilor de profesie, suportă greu calamităţile războiului;

b) Pentru prima oară, deasemenea, submarinul era să vină de hac rezistenţei engleze. Flota asigurase fără greutate transportul corpului expediţionar, dar numărul şi raza de acţiune a submari-nelor germane creşteau din ce în ce mai mult. În 1914 existau în lume aproape opt mii de vase co-merciale de cursă lungă, dintre care patru mii erau engleze. Din 1914 până în 1918, Germania scufundă cinci mii. Din douăzeci de milioane de tone, opt milioane ajunseră pe fundul oceanului. La început şantierele de construcţie înlocuiră destul de uşor pierderile; începând din 1917, ritmul torpilărilor se acceleră şi depăşi ritmul înlocuirilor. Dacă nu s-ar fi găsit un remediu, aliaţii ar fi fost la pământ cam prin luna august 1917 din lipsă de transporturi.

IV. Această situaţie, cunoscută de germani, i-a determinat să torpileze vasele, chiar neutre, cu riscul de a sili Statele Unite să se alăture aliaţilor, ceea ce s-a şi întâmplat în 1917. Războiul submarin a fost anihilat: prin organizare de convoaie apărate de torpiloare; prin folosirea navelor de război camuflate în vase comerciale în scopul distrugerii submarinelor; prin blocarea porturilor belgiene, care serveau de baze germanilor. În 1918 ameninţarea submarinelor fusese atât de bine înlăturată încât transportul a patruzeci şi două de divizii ale Statelor Unite s-a soldat cu o pierdere totală de două sute de oameni. Cu toate că singura mare bătălie navală din timpul războiului, aceea din apele Iutlandei, a rămas indecisă, se poate spune că Anglia şi-a păstrat supremaţia pe mare în timpul războiului din 1914 deoarece flota germană, în afară de câteva remarcabile isprăvi ale unor vase izolate, n-a putut părăsi porturile. Fără flota britanică aprovizionarea aliaţilor ar fi fost imposibilă.

V. Primul obiectiv fixat de guvernul englez corpului său expediţionar a fost apărarea porturilor de la Canalul Mânecii şi Marea Nordului. Dar obiectivul nu a putut fi atins decât în mod imperfect, deoarece germanii au cucerit Anvers, Ostende şi Zeebrugge; prin bătălia de la Ypres, însă, Calais şi Boulogne au fost salvate. Când frontul occidental a fost în întregime brăzdat de liniile continue ale tranşeelor, de la mare până la frontiera elveţiană, multe spirite judicioase, atât din Anglia cât şi din Franţa, interveniră cu sfaturile lor de a se ocoli această linie, efortul militar urmând a se îndrepta în altă parte. Unii sugerau Salonicul şi o viguroasă campanie în Balcani, care ar ralia la cauza aliaţilor unele popoare şovăielnice, precum grecii, bulgarii şi turcii; alţii propuneau o debarcare în Dardanele, pentru a forţa trecerea prin strâmtori şi a aproviziona Rusia. Fu acceptată ideea acestora din urmă, dar, cu toate eforturile eroice şi imensele pierderi de nave şi oameni, peninsula Gallipoli nu putu fi cucerită. Puterile aliate trebuiră să revină la tactica sângeroasă a atacului frontal împotriva poziţiilor fortificate. Pentru a veni în ajutorul armatei franceze, atacată la Verdun, armata engleză dădu costisitoarea bătălie de pe Somme. Până în iunie 1918 rezultatul pe frontul occidental era îndoielnic. Tancurile (sau carele de asalt), care, folosite în masă, ar fi putut permite să se obţină o rupere a frontului german, fură încercate prea devreme şi într-un număr prea mic. Tancurile au fost invenţia cea mai originală a războiului şi riposta eficace a trupelor de şoc faţă de progresul proiectilelor; ele sunt pentru infanteria modernă ceea ce fusese armura pentru războiul din evul mediu. Un alt aspect al războiului din 1914 a fost rolul cvadruplu pe care l-a avut aviaţia: recu-

224

noaştere, bombardament, vânătoare, luptă directă împotriva infanteriei.

VI. Fermitatea tuturor popoarelor din imperiul britanic a fost de nezdruncinat. Angajamentele voluntare şi apoi recrutarea au dat opt milioane de oameni. Toate dominioanele şi India însăşi veniră în ajutorul metropolei. Numai Irlanda de Sud, care la începutul războiului păruse totuşi impresionată de soarta Belgiei catolice, a fost victima, cel puţin în parte, a propagandei germane. O răscoală la Dublin a trebuit să fie reprimată, cu mari pierderi de ambele părţi. Partidul rebelilor (sau Sinn-Fein) deveni mai târziu partid de guvernământ în Irlanda. Costul războiului, din 1914 până în 1918, atinse aproape nouă miliarde de lire, plus două miliarde împrumutate aliaţilor, în timp ce războaiele napoleoniene n-au costat, în douăzeci şi doi de ani, decât opt sute treizeci şi unu de milioane de lire. Din aceste nouă miliarde, patru au fost furnizate de impozitele percepute în timpul războiului. Income-tax s-a ridicat la şase şilingi pentru o liră; un impozit suplimentar asupra veniturilor mari putea atinge singur şase şilingi. Curând alimentele trebuiră să fie raţionalizate. Guvernul procedă cu mare grijă pentru a impune restricţiile în egală măsură şi celor săraci şi celor bogaţi. Sarcinile de război au fost repartizate mult mai just decât pe vremea lui Pitt; şi libertăţile publice, pe cât posibil, au fost respectate. Un popor unit susţinu acest război până la victorie nu pentru că i s-ar fi impus de către conducători, ci pentru că cetăţenii săi îl considerau un război drept.

VII. La început, armata se plângea, pe bună dreptate, de lipsă de muniţii. Războiul era înainte de toate un război de artilerie şi nici unul dintre popoarele beligerante (în afară poate de Germania) nu era pregătit. Între French, comandantul corpului expediţionar, şi Kitchener, ministrul de război, relaţiile deveniră dificile. Un cabinet de coaliţie atribui Ministerul Muniţiilor lui Lloyd George, care cu ocazia unei noi remanieri, fu numit prim-ministru. Conducerea războiului fu încredinţată unui ca-binet de război compus din cinci membri, un fel de Directorat executiv, pe care-l prezida Lloyd George. Fu de asemenea convocat un cabinet de război "imperial", alcătuit din prim-miniştrii dominioanelor şi Indiei. Aceste instituţii de război dispărură o dată cu restabilirea păcii.

VIII. Forţa Germaniei şi curajul armatelor sale apar în mod clar dacă se observă că în 1918, după patru ani de război împotriva unei coaliţii europene, Germania era departe de a fi învinsă. Poate că nici n-ar fi fost dacă nu interveneau Statele Unite. Printr-un atac îndreptat împotriva punctului de sudură al armatelor franceze cu cele engleze, comandamentului german nu i-a lipsit mult, în martie 1918, pentru a separa aceste armate una de alta şi a-i împinge pe englezi spre mare. La 26 martie 1918, la Doullens, mareşalul Foch fu numit comandant suprem al armatelor aliate. Atacurile germane continuau să fie redutabile, dar sosirea rapidă a diviziilor americane avea să permită redresarea aliaţilor şi formarea unor importante rezerve. Eşecul atacului german din 18 iulie din Champagne (atac dejucat printr-o manevră concepută de Pétain, executată de Gouraud şi inspirată de felul cum a procedat Wellington la Torres Vedras) şi contraatacul lui Mangin la Villers-Cotterêts (18 iulie 1918) marchează momentul în care "speranţa a trecut dintr-o tabără în cealaltă". La 8 august începu contraofensiva britanică, pornită de englezi, canadieni şi australieni. Între această dată şi 11 noiembrie, data armistiţiului, care puse capăt războiului, marşul aliaţilor fu continuu şi victoriile lor neîntrerupte. Înfrângerea, apoi revoluţia germană îl siliră pe împăratul Wilhelm să se refugieze; el se adăposti în Olanda. Marinarii din flota germană, primind ordin spre sfârşitul lui octombrie să încerce o ieşire disperată în larg, se răsculară. Decât să predea vasele lor englezilor, ofiţerii germani le scufundară la Scapa Flow. Englezii scăpară de un coşmar: o flotă rivală în Europa. Pentru Anglia acesta era obiectivul principal al războiului. Ea atinsese şi altele: Belgia şi coasta Mării Nordului scăpaseră de orice ameninţare; Mesopotamia, Palestina, coloniile germane din Africa fuseseră cucerite de armatele sale sau ale aliaţilor; sub diferite forme, aceste teritorii aveau să fie de atunci încolo încorporate în imperiu sau să graviteze în jurul lui.

IX. Era firesc ca o victorie atât de completă, după un război atât de greu, să fi fost semnalul unei orgii "de şovinism". Alegerile care avură loc în Anglia după armistiţiu se terminară printr-o "Cameră kaki", aleasă pe baza unui program vindicativ. Cabinetul britanic, adăugând la reparaţiile daunelor pricinuite şi contravaloarea pensiilor de război, a ridicat despăgubirile cerute Germaniei la nişte cifre absurde. Fu, de altfel, primul cabinet care promise parlamentului său pedepsirea "vinovaţilor de război". Pentru a determina popoarele să îndure suferinţele îngrozitoare şi pierderile inumane, toţi şefii de guvern au trebuit să aţâţe spiritele până la nebunie; nu le-a fost însă uşor să

225

le liniştească. Pacea de la Versailles a fost, aşadar, o pace nereuşită229. Franţei, căreia Lloyd George îi refuzase frontiera Rinului, i se propuse în schimb un tratat de alianţă, care n-a fost niciodată ratificat. Italia, faţă de care s-au luat angajamente precise în momentul intrării ei în război, fu tratată de americani şi de englezi cu o rea-voinţă vecină cu ostilitatea. În sfârşit, Germania fu adusă la desperare printr-un tratat "prea blând în partea lui dură şi prea dur în partea lui blândă". Nu era acea pax britannica cu care se terminaseră alte războaie.

XIPERIOADA DINTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE

I. Războiul din 1914-1918 a zguduit mult mai adânc planeta decât războaiele napoleoniene. State milenare au dispărut; noi state au fost create. Tratatele din 1815 neglijaseră forţele naţionale; cel din 1919 a trezit naţionalisme despre care s-ar fi putut crede că s-au stins. Rase şi limbi au ieşit din mormintele secolelor. În timp ce Rusia devenea un stat comunist, s-au văzut născându-se în Italia şi în Germania dictaturi şi state totalitare care au înlocuit regimurile parlamentare. Toate aceste transformări au avut asupra Angliei o influenţă mai mică decât s-ar fi putut crede. Naţiune cu un caracter prea original pentru a fi sensibilă la înrâuriri din afară, ea a găsit pentru problemele epocii soluţii adaptabile naturii sale. Şi, totuşi, Anglia nu a fost scutită nici ea de schimbări politice şi economice importante.

II. În politica internă, cea mai remarcabilă dintre schimbări a constituit-o legea electorală care a consacrat universalitatea reală a votului. Aprobată în plin război şi simbolizând unitatea naţională, Representation of the People Act (1918) a dat drept de vot tuturor bărbaţilor, precum şi femeilor de la vârsta de treizeci de ani în sus. Această lege a creat opt milioane de alegători noi, din care şase milioane femei. Ea a fost completată în 1928 printr-un text care a emancipat femeile la aceeaşi vârstă cu bărbaţii. Ceea ce sufragetele nu putuseră obţine prin violenţă a fost cucerit în timpul războiului prin devotamentul şi munca femeilor engleze. Un al doilea fapt politic important este dispariţia aproape totală a partidului liberal, care, sub numele de partid whig, avea o vechime de trei secole. Fenomenul acesta are cel puţin trei cauze:

a) scrutinul cu un singur tur nu permite partidelor de opoziţie să se dividă230. Un scrutin cu două tururi sau mai degrabă reprezentarea proporţională ar fi putut salva partidul liberal. Dar un astfel de regim electoral, în teorie mai echitabil, ar fi adus la putere guverne slabe, pe care Anglia nu le agreează;

b) partidul laburist, cu toate că la origine a fost un partid socialist şi muncitoresc, nu este un partid revoluţionar. Mulţi intelectuali liberali şi-au găsit locul lor acolo;

c) în Anglia, marile probleme politice fiind rezolvate sau aproape rezolvate în chip satisfăcător pentru toţi, cele mai importante probleme devin problemele muncii, ale şomajului, ale repartiţiei bunurilor. Partidul laburist, sprijinit de trade-union-uri, reprezenta mai bine decât partidul liberal părerile maselor muncitoreşti cu privire la asemenea subiecte.

III. În timpul anilor care au urmat războiului, în Anglia economia a determinat politica. Ca şi războaiele napoleoniene, războiul din 1914 a fost urmat de o gravă depresiune industrială. Cauzele tulburărilor au fost aceleaşi ca în 1816: demobilizarea subită a unui mare număr de oameni care nu-şi mai găseau locul într-o economie transformată; dezvoltarea prodigioasă a maşinismului datorită necesităţilor de război; bugetul umflat de enormitatea datoriilor contractate în timpul campaniei. Criza din 1920-1931, cu toate că n-a dat loc la violenţe, nici la răscoale, a fost mai profundă şi mai periculoasă decât cea din 1816-1821. O bucată de vreme, câţiva buni observatori se întrebau dacă nu cumva Anglia era condamnată. Avansul pe care-l luase în secolul al XlX-lea faţă

229 Tratatul de la Versailles şi celelalte tratate de la sfârşitul primului război mondial sunt criticabile în multe punete. Ignorarea voită şi completă a primului stat socialist – Rusia sovietică –, reparaţiile de război stabilite la sume astronomice, nerealiste, şi reîmpărţirea coloniilor între învingători sunt câteva exemple concrete. Deşi unele cercuri burgheze occidentale au vorbit şi mai vorbesc de "balcanizarea" Europei, istoria şi-a spus definitiv cuvântul: statele naţionale unitare, independente, suverane, sunt o realitate viabilă şi În măsura în care autorii tratatelor din 1919—1920 au favorizat constituirea sau desăvârşirea construirii lor, ei nu pot fi condamnaţi pentru aceasta.230 Autorul vrea să spună că scrutinul cu un singur tur nu permite combinaţiile, cartelurile electorale încheiate pe plan local.

226

de rivalii săi fusese pierdut. Industria sa, nu atât de bine echipată ca aceea a Germaniei şi a Statelor Unite, era, în afară de aceasta, paralizată din pricina salariilor mai ridicate decât acelea de pe continent şi de care trade-union-urile nu îngăduiau să se atingă cineva. Comerţul său exterior suferea din cauza sărăcirii lumii şi a dispariţiei consumatorilor; flota comercială era lăsată fără nici o întrebuinţare. Pentru a-şi păstra rolul său de bancher al lumii, ea încearcă, până în 1931, să men-ţină valoarea-aur a lirei sterline, şi această politică monetară, care în teorie se putea susţine, dar care în practică se dovedi nefastă, făcu să crească şi mai mult şomajul.

IV. Problema şomajului englez era complexă. Numărul oamenilor ocupaţi în Anglia după război în realitate a crescut, nu s-a micşorat. În 1911 munceau 12 927 000 de bărbaţi şi 5 424 000 de femei. În 1921, 13 656 000 de bărbaţi şi 5 701 000 femei. Dar numărul total al cetăţenilor în căutare de lucru era mai mare şi, mai ales, se produsese o deplasare a mâinii de lucru. Minele, căile ferate, industria textilă foloseau mai puţini muncitori; comerţul, ramurile de agrement (sporturi, hoteluri etc), transporturile rutiere foloseau dimpotrivă un număr mai mare. La aceste schimbări legate de natura industriilor corespund curioase migraţiuni. În timpul revoluţiei industriale, centrul de greutate al Angliei se deplasase de la sud la nord; astăzi transportul energiei electrice, motoarele acţionate cu benzină atrag populaţia spre sud şi, în special, în regiunea Londrei. Folosirea acestor noi forţe explică şomajul grav al minerilor, datorită şi măririi producţiei în alte ţări mai bine utilate, în special în Polonia. În 1926 o încercare de a scădea salariile minerilor provoacă o grevă generală. Ziarele încetând să apară, guvernul publică o mică foaie oficială: British Gazette, şi îşi anexă în mod temporar British Broadcasting Corporation (singura companie autorizată în Anglia să facă emisiuni de radio). Stăpân pe opinia publică, sprijinit de majoritatea ţării, susţinut de numeroşi voluntari care colaborau cu poliţia şi asigurau aprovizionarea marilor oraşe, guvernul con-servator a învins greva.

V. Când numărul şomerilor depăşi un milion şi jumătate, asigurarea contra şomajului nemaiputând face faţă, trebui să fie înlocuită printr-o subvenţie, dole, sistem ruinător pentru buget. Un guvern laburist, prezidat de Ramsay Macdonald, venind la putere în 1929, nu reuşi mai mult decât guvernul conservator să învingă şomajul şi criza. În Statele Unite, în Europa, capitaliştii pierdeau orice încredere în viitorul Angliei. Aurul evada din ţară. În timpul celei de-a doua jumătăţi a lunii iulie 1931, treizeci şi cinci de milioane de lire se scurseră astfel din Londra. În ritmul acesta, bancruta nu era departe. Ramsay Macdonald se gândi că un cabinet naţional ar inspira mai multă încredere. Fără a fi pus în minoritate de parlament, care de altfel era în vacanţă, el îi oferă regelui demisia. Fu însărcinat să formeze, cu concursul conservatorilor, un cabinet de coaliţie, pe care îl prezidă tot el în 1935, dată la care Stanley Baldwin, leader-ul conservatorilor, îi urmă la putere.

VI. Redresarea rapidă a economiei britanice în perioada 1931-1935 îi surprinse şi pe cei mai optimişti. Pe de o parte – şi într-o largă măsură – ea se datora sângelui rece al naţiunii, pe de alta energicului ministru al finanţelor: Neville Chamberlain.

Metodele folosite au fost destul de simple: a) Anglia a renunţat să menţină valoarea-aur a lirei. Cursul ei a scăzut în Franţa de la 125 la

75 de franci. Insularitatea muncitorilor şi a funcţionarilor britanici a făcut ca această scădere să nu fie urmată de o creştere importantă a salariilor. Preţurile engleze au scăzut mai mult decât acelea ale blocului-aur, favorizând exportul. Ţările scandinave, America de Sud şi, într-o anumită măsură, America de Nord urmând fluctuaţiile lirei, se constitui o zonă a lirei, în interiorul căreia piaţa Londrei putea să-şi continue rolul său de centru bancar;

b) Liberul schimb a fost abandonat. La conferinţa de la Ottawa (1932), oamenii de stat britanici invitaseră dominioanele să încheie cu metropola acorduri economice. Dar dominioanele se arătară puţin entuziasmate şi eşecul acesta îi încurajă pe miniştrii englezi să caute rezolvarea problemelor lor mai curând într-o reorganizare internă. Tarife protecţioniste îngăduiră industriaşilor – în dauna Franţei şi a Germaniei – să recucerească piaţa engleză. Walter Elliot231 făcu un mare efort pentru a reanima agricultura şi creşterea vitelor;

c) În sfârşit, bugetul a fost echilibrat graţie economiilor, acceptate cu curaj, şi a unor noi impozite. O politică de credite ieftine permise industriei de construcţii să cunoască o mare prosperitate. Două milioane de case noi fură clădite între 1919 şi 1933. Toate aceste măsuri au produs rezultate fericite. Deşi şomajul era încă departe de a fi învins, a început să descrească.

231 Om politic conservator (1888—1958); între 1930 şi 1940 a deţinut şi funcţii guvernamentale.

227

VII. E cazul oare să se consemneze sfârşitul liberului schimb în Anglia, moartea Angliei individualiste şi imperiale? E cazul să se admită că s-a născut o nouă Anglie "autarhică" şi protecţionistă? Adevărul e mult mai simplu. În secolul al XlX-lea, diferenţa de nivel între civilizaţia europeană şi restul lumii crease un larg curent de schimburi, care asigurase în acelaşi timp biruinţa unui continent şi a unei doctrine. Forţa acestui curent nu putea decât să se micşoreze; războiul a accelerat schimbarea sistemului. Întâlnind deodată un taifun economic, Anglia a strâns velele. Într-o epocă de dezordine mondială, ea găsi că-i avantajos să reunească producţia şi consumaţia într-un grup mic, uşor de controlat. E vorba de un compromis şi nu de o convertire.

VIII. Tot un compromis a permis englezilor să-şi salveze imperiul, a cărui dezmembrare era anunţată de mulţi europeni prin 1925. Dominioanele – Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud – dăduseră în timpul războiului, fără precupeţire, oameni şi bani ca să ajute metropola. Dar înţelegeau s-o facă în calitate de state independente. Când fu creată Societatea Naţiunilor, cerură să aibă reprezentanţi deosebiţi de cei ai Angliei. Al doilea statut de la Westminster (1931) stipula că parlamentul britanic nu va mai avea dreptul să legifereze pentru dominioane; că dreptul de pace sau de război, ca şi acela de a încheia tratate, în ceea ce le priveşte va aparţine dominioanelor; şi, în sfârşit, prim-miniştrii dominioanelor depindeau direct de suveran. De aci înainte regele este singura legătură oficială dintre Anglia şi naţiunile care formează Commonwealth-ul. Printr-un tratat din 1921 se hotărâse ca şi Irlanda să fie dominion. Se crease un stat liber al Irlandei de Sud, provinciile Ulsterului rămânând, aşa cum doreau, engleze. Din 1922 până în 1931, Irlanda, sub preşedinţia d-lui Cosgrave, acceptă această situaţie, dar în 1931 de Valera, care-l înlocui pe Cosgrave, rupse complet toate legăturile cu Anglia. Din acel moment, Irlanda nu mai recunoaşte nici legătura monarhică, nu trimite reprezentanţi la ceremoniile britanice şi se comportă ca un stat independent.

IX. Trecerea de la viaţa rurală la viaţa urbană fusese la începutul secolului al XlX-lea cauza unor mari suferinţe; la începutul secolului al XX-lea, dezvoltarea transporturilor rutiere şi aceea a distracţiilor populare a adus, dimpotrivă, o renaştere a vieţii rurale. Pe largi autostrăzi circulau în toată Anglia autocare, maşini, motociclete, ale căror valuri, acoperind rarele automobile de lux, erau semnul unei rapide nivelări a claselor. Pe malul mărilor, al râurilor, al piscinelor, se ridica o nouă Merry England, pentru care gramofonul şi radioul înlocuiseră viola d'amore232 şi clavecinul. Libertatea moravurilor le îngăduia tinerilor şi tinerelor să guste împreună aceste plăceri. Savanţii, romancierii, dramaturgii emancipaseră de reticenţele victoriene o mare parte din tineretul englez. Teatrul din Londra a fost între cele două războaie tot atât de îndrăzneţ ca pe vremea lui Congreve sau a lui Wycherley. Se putea observa concomitent la romancieri ca Lawrence şi Aldous Huxley sinceritatea epocii primilor regi hanovrieni, supravieţuirea puritanismului şi transformarea radicalismului religios într-un radicalism politic, pacifist şi sexual. Nu trebuie uitat, de altfel, în interpretarea acestor autori că operele lor nu erau citite decât de o minoritate şi că, în întreg imperiul, miriade de bărbaţi şi femei rămâneau credincioşi disciplinelor religioase şi morale ale secolului precedent.

X. Curentul de opinii care a dus pe neaşteptate la abdicarea regelui Eduard al VIII-lea (decembrie 1936) a făcut evident pentru toată lumea existenţa şi forţa acestei Anglii tradiţionale. Părintele său, George al V-lea, şi mama sa, regina Maria, întăriseră şi mai mult, prin simplitatea şi demnitatea vieţii lor, prestigiul monarhiei. Jubileul regelui George şi, după câteva luni, funeraliile sale îngăduiseră popoarelor din imperiu să-şi manifeste loialismul. Eduard al VIII-lea însuşi fusese înconjurat la începutul domniei sale de o simpatie aproape unanimă. Anglia părea fericită că a găsit un suveran modern şi de viaţă care, în ziua urcării pe tron, a venit cu avionul la Londra şi care vizita în egală măsură castelele pairilor şi casele şomerilor. Dar Times avea să-i aplice lui Eduard al VIII-lea, înainte de a fi trecut măcar un an, cuvintele lui Tacit: Omniura consensu capax Imperii nisi imperasset233.

XI. Domnia nu durase nici zece luni, când cetăţenii englezi şi cei din dominioane aflară – din zvonuri persistente, precum şi din ziarele americane – că regele se pregătea să ia de soţie o

232 Instrument muzical cu coarde apărut în secolul al XVII-lea şi răspândit în secolul al XVIII-lea, având un timbru dulce, potrivit pentru executarea pieselor lirice.233 "După părerea tuturor, vrednic de domnie, dacă n-ar fi domnit" (în limba latină). Tacitus, Historiae, I, 49, 8; cuvintele istoricului roman se referă la împăratul Galba (anul 68 e.n.).

228

americană, Mrs. Simpson, care era pe punctul de a obţine al doilea divorţ al ei. De pretutindeni soseau la primul ministru, Stanley Baldwin, mesaje de avertizare şi de nelinişte; acesta îi ceru regelui o audienţă şi îi expuse primejdiile unei astfel de hotărâri. Nimeni nu i-ar fi contestat suveranului dreptul de a lua de soţie, aşa cum au făcut atâţia strămoşi ai săi, o străină, dar o mare parte a supuşilor refuzau să recunoască o căsătorie cu o femeie de două ori divorţată. Regele însuşi, conştient de aceste dificultăţi, sugeră o căsătorie morganatică. Nici o lege engleză nu permitea să se recurgă la un astfel de expedient şi nici guvernul britanic, nici guvernele dominioanelor n-ar fi consimţit să propună votarea unei legi noi în această privinţă. Toţi apreciau că o astfel de căsătorie ar ştirbi în mod grav autoritatea coroanei. S-ar fi format facţiuni de neîmpăcat. Regele, departe de a rămâne arbitrul unanim acceptat şi legătura cu statele imperiului, putea deveni, dimpotrivă, o pricină de învrăjbire şi scandal.

XII. La începutul lunii decembrie 1936, dezbaterea deveni publică şi, timp de două zile, opinia londoneză oscilă. Ziarele populare acuzau guvernul, bisericile şi aristocraţia că apărau cu ipocrizie o morală învechită; manifestanţii strigau pe stradă: "Vrem pe regele nostru!" Dar chiar la Londra mul-ţimile acestea erau puţin numeroase, şi masele mai tăcute din provincie, acelea din Ţara Galilor, din Scoţia, din dominioane îi înştiinţară curând pe reprezentanţii lor că împărtăşeau părerea cabinetului britanic. Majoritatea cetăţenilor din regat şi din imperiu cereau ca regele să aleagă între coroană şi căsătorie. Parlamentul, care în tot timpul crizei a dovedit o disciplină voluntară, demnă de toată lauda, a aprobat fără rezerve fermitatea primului ministru. Eduard al VIII-lea însuşi dorea să abdice. "Sunt gata să plec", îi spusese lui Baldwin. Nici o clipă el nu sprijini pe cei care ar fi vrut să transforme această dramă sentimentală într-o intrigă politică. Chiar în ziua când, după abdicare (11 decembrie 1936), îi urmă la tron fratele său, sub numele de George al Vl-lea, el adresă din Windsor foştilor lui supuşi un mesaj în care le explica hotărârea luată şi îşi afirma în termeni mişcători loialismul faţă de noul suveran. God save the King although I be not he234, scrisese Shakespeare în Richard al II-lea.

XIII. O dramă atât de ciudată cum Anglia nu mai cunoscuse până atunci a dovedit că rolul monarhiei rămâne destul de important pentru ca poporul să-i ceară familiei regale virtuţi exemplare, că instituţiile parlamentare îşi păstrează capacitatea lor de a asigura cele mai mari schimbări în spirit de ordine, înţelepciune şi demnitate şi, în sfârşit, că naţiunea-mamă şi dominicanele pot, în cazuri grave, să se pună de acord – repede şi discret – în vederea unei acţiuni comune. Aşa cum un bolnav însănătoşit se simte uneori mai viguros ca înainte de boală, imperiul britanic a ieşit din această criză mai încrezător în legile sale şi în el însuşi. "Copacul a fost violent zguduit de furtună; s-a văzut astfel şi mai bine cât de tari îi sunt rădăcinile".

XIV. Între cele două războaie, tradiţiile Angliei, care i-au servit atât de bine în politica internă, au deservit-o în politica externă, atunci când a încercat să aplice metode vechi la o situaţie nouă. Ideea care o obseda era menţinerea "echilibrului puterii" în Europa. De aceea, la fel cum în 1815 susţinuse Franţa împotriva aliaţilor, în 1919 s-a temut că Germania a ieşit prea slăbită. Şi când Franţa ceru ca Societatea Naţiunilor să fie pregătită să aplice, la nevoie cu forţa, hotărârile sale, miniştrii englezi îi opuseră ideea constrângerii morala. Constrângerea morală nu putea avea vreun efect într-o vreme când mari ţări europene, ca Italia, apoi Germania, se lăsau dominate de dictatori (Adolf Hitler, Benito Mussolini), porniţi, în virtutea doctrinei lor, să uzeze de violenţă. Poporul englez a înţeles lucrul acesta chiar înaintea guvernului său. Puţin câte puţin, propaganda făcută în toată ţara de Uniunea pentru Societatea Naţiunilor, sprijinită de biserici, creă o "mistică a Genevei". Când, în 1935, Italia cuceri Etiopia, un val de simpatie susţinu brusca reacţie imperială şi, pentru prima oară din 1919, Marea Britanie propuse să se aplice sancţiunile prevăzute de pact. Anglia şi Franţa mergeau în contratimp. Sancţiunile, insuficiente, fură lipsite de efect. Italia se trezi aruncată în tabăra Germaniei (Axa Roma-Berlin) şi cabinetul lui Neville Chamberlain (care îi urmă în 1937 lui Baldwin) încercă să ducă o "politică de împăciuire".

XV. Politica aceasta nu putea reuşi cu aventurieri care nu respectau decât forţa. Încurajat de un tratat naval pe care-l propusese şi asupra căruia Marea Britanie căzuse de acord, precum şi de faptul că Franţa şi Anglia îi îngăduiseră să remilita-rizeze, în 1936, malul stâng al Rinului, Hitler

234 Dumnezeu să-l apere pe rege, deşi nu sunt eu acela (în limba engleză). Richard al II-lea, actul al IV-lea, scena I.

229

întreprinse o serie de cuceriri de război. Astfel, în martie 1938 fu anexată Austria. Apoi veni rândul Cehoslovaciei. D-l Chamberlain şi prietenii săi credeau că dacă se va da satisfacţie Germaniei în anumite puncte, ea va fi dispusă apoi să coopereze la menţinerea ordinii europene. La conferinţa de la München, din septembrie 1938, Marea Britanie şi Franţa abandonară Cehoslovacia. "Vă aduc pacea şi onoarea", spuse Chamberlain când se întoarse la Londra. Erau cuvintele lui Disraeli după Congresul de la Berlin. Winston Churchill răspunse: "Anglia şi Franţa aveau de ales între pace şi dezonoare. Ele au ales dezonoarea şi vor avea război". Churchill avea dreptate, deoarece Hitler, văzând la München ce slabe erau democraţiile, nu se mai temu de acum încolo de nimic. Deşi se angajase să respecte ceea ce mai rămânea din Cehoslovacia, în martie 1939 se hotărî, în dispreţul angajamentelor luate faţă de Chamberlain, să invadeze toată ţara.

XVI. Hitler nu prevăzuse schimbarea pe care un astfel de sperjur îl va aduce în atitudinea lui Chamberlain. Într-o clipă, omul de stat care căutase atât de mult prietenia Germaniei, deveni adversarul ei. Deoarece totul lăsa să se prevadă că victima cea mai apropiată va fi Polonia, el informă guvernul polonez că în cazul în care va fi atacat, guvernul majestăţii sale îi va da guvernului polonez întreaga asistenţă care-i va sta în putinţă. Şi atunci un nou război european deveni inevitabil. O dată mai mult, Anglia se afla în faţa unei puteri hotărâte să domine Europa şi poate lumea; o dată mai mult ea se decisese să se opună; o dată mai mult avea soldaţi pe con-tinent: Franţa şi Polonia. Poate ar fi putut să atragă în jocul său şi Rusia, dar negocierile au eşuat şi Rusia semnă un pact de neagresiune cu Germania. Al doilea război mondial începea sub auspicii proaste. Polonia fu invadată şi, la 3 septembrie, d-l Chamberlain anunţă în Camera Comunelor intrarea în război a ţării sale. "Sper să trăiesc destul – spuse el – ca să mai apuc ziua în care va fi distrus hitlerismul şi va fi restabilită libertatea în Europa". Hitlerismul avea să fie distrus şi libertatea restabilită, dar după moartea lui Chamberlain. Winston Churchill, om de geniu şi imaginaţie, făcut să guverneze pe vreme de furtună, neîmblânzit şi pitoresc, va deveni marele premier al războiului şi el va fi acela care va conduce ţara sa la victorie.

XIIAL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

I. Mai mult decât războaiele napoleoniene, mult mai mult decât războiul din 1914, al doilea război mondial a fost pentru Anglia o chestiune de viaţă şi de moarte. Începând de la cucerirea normandă, Anglia, apărată de flota sa, de armata sa, de bogăţia şi de aliaţii săi, se simţea în siguranţă chiar şi atunci când se afla în toiul bătăliilor. Victoriile şi le câştiga pe continent sau pe cine ştie care ocean îndepărtat. După 1920 progresul aviaţiei anihilase în bună parte beneficiile insularităţii. În cursul războiului din 1939-1945, Londra avea să apară ca o ţintă foarte vulnerabilă. Lumea avea să vadă ceea ce n-ar fi crezut posibil: o serioasă ameninţare de invazie a Angliei de către Germania, drumurile Mediteranei tăiate de Axă, în timp ce alianţa Japoniei cu dictatorii punea în pericol India, Singapore şi chiar Australia. Până la urmă, graţie anticelor virtuţi de tenacitate, de calm şi de curaj, graţie de asemenea sprijinului Statelor Unite, al Rusiei şi al mişcărilor de rezistenţă din Europa, Marea Britanie va ieşi onorabil din acele "guri de infern", mândră de forţa sa morală, de unitatea sa, de fidelitatea dominioanelor, dar neliniştită în privinţa viitorului şi ştiind că, de aci înainte, diplomaţia sa tradiţională va trebui schimbată în mod radical.

II. La începutul războiului avea ca aliaţi Polonia şi Franţa, dar nu le putea da un sprijin suficient nici pe uscat, nici în aer. O lungă perioadă de pacifism slăbise potenţialul său de război. În aprilie 1940 ea nu pusese încă în stare de luptă decât zece divizii. A trebuit să vină Churchill la putere pentru a da producţiei impulsul puternic de care avea nevoie. Insuficient susţinută, insuficient echipată, Polonia nu putuse rezista decât o lună. Franţa, contând pe linia Maginot, pregăti un război defensiv, dar linia nu acoperea frontiera de nord şi aceasta fu trecută în mai 1940 de către diviziile blindate ale lui Hitler, care a violat neutralitatea Olandei şi a Belgiei. Armatele franco-britanice se văzură tăiate de bazele lor prin cursa spre mare a carelor de asalt germane. În câteva zile, dezorganizarea produsă de Luftwaffe235, stăpâna aerului, de tancurile ce atacau statele-majore, înaintând până în spatele frontului, de milioanele de refugiaţi care încurcau circulaţia pe drumuri deveni atât de mare încât orice contraatac şi chiar orice manevră erau imposibile.

235 Arma aeriană – numele oficial al aviaţiei germane în timpul celui de-al doilea război mondial.

230

III. Atunci, o flotă de aproape o mie de vase, de toate categoriile şi toate mărimile – crucişătoare, pacheboturi, iachturi, bărci, şalupe –, sosi din Anglia la Dunkerque, noaptea, sub o ploaie de bombe, ca să culeagă rămăşiţele armatelor aliate. Fură îmbarcaţi aproape patru sute de mii de oameni, sub protecţia eroicelor divizii franceze, care se sacrificară pentru a apăra oraşul de inamic, şi a aviaţiei de vânătoare britanice, care, de la bazele sale din Anglia, proteja Dunkerque-ul. Astfel Anglia îşi recuperă oamenii, dar nu şi echipamentul, care a trebuit să fie abandonat. Atunci când Franţa, ale cărei armate fuseseră completamente dezorganizate, semnă un armistiţiu, Marea Britanie se trezi singură, cu arme învechite, în faţa unei ameninţări cu invazia. Ea se puse curajos pe lucru, înfiinţă o nouă armată, construi tranşee şi instalaţii militare pe toate plajele şi falezele sale şi pregăti ziduri de flăcări alimentate de o imensă reţea de ţevi cu benzină. Nici un moment ea nu fu atinsă de morbul disperării. Anglia nu fusese niciodată bătută şi nu voia să creadă că ar putea fi vreodată. Veniră în Anglia guvernele în exil din Norvegia, din Belgia, din Polonia, din Cehoslovacia, venise şi generalul de Gaulle, împreună cu voluntarii săi, din Franţa. Savanţii englezi făceau minuni şi secondau prin invenţiile lor marina şi aviaţia (lupta împotriva minelor magnetice, radarul). Churchill, care se dovedi atunci un ministru de talia lui Pitt, animă eforturile tuturor. "Bătălia Franţei s-a terminat; cred că bătălia Marii Britanii este pe cale să înceapă. De această bătălie depinde salvarea civilizaţiei creştine... Să ne întărim inimile ca să ne îndeplinim datoria şi să ne comportăm astfel încât, dacă Imperiul britanic şi comunitatea sa de naţiuni vor mai dăinui mii de ani, oamenii acelor vremuri viitoare să poată spune: «A fost cea mai măreaţă clipă din istoria lor»".

IV. Şi iată că într-adevăr Anglia a cunoscut atunci clipa ei cea mai măreaţă, dar şi cea mai primejdioasă. Atacul a venit pe calea aerului. Goering, care credea că are, şi avea efectiv, o zdrobitoare superioritate aeriană, voia să frângă prin bombardamente masive apărarea şi curajul englezilor, astfel ca invazia să devină uşoară. Prima mare bătălie aeriană din istorie a durat de la sfârşitul lui august până în noiembrie 1940. Piloţii din aviaţia engleză – Royal Air Force – erau de patru ori mai puţin numeroşi decât cei din Luftwaffe, dar eroismul şi dibăcia lor au pricinuit aviaţiei naziste astfel de pierderi încât în cele din urmă, a renunţat la iniţiativa sa. "Nicicând în istorie, atâţia oameni n-au datorat atât de mult atâtor de puţini...", spuse Churchill. Războiul-fulger (Blitzkrieg) distrusese cartiere întregi din Londra, incendiase docurile, răsese de pe suprafaţa pământului oraşe întregi, cum a fost Coventry, dar aprinsese "în inimile britanice şi în întreaga lume un asemenea foc" încât avea să ardă "cu o flacără vie şi dreaptă până în ziua în care ultimele vestigii ale tiraniei naziste" din toată Europa vor fi prefăcute în cenuşă.

V. Dar până să ajungă acolo, Anglia a traversat o lungă şi dureroasă perioadă de înfrângeri. Ea nu a reuşit să împingă Iugoslavia şi Grecia la rezistenţă împotriva Germaniei decât pentru a vedea aceste ţări repede învinse şi ocupate. În Mediterana, ca şi pe oceane, submarinele îi pricinuiră pierderi nemaipomenite, pe care construcţia de noi vase era departe de a le compensa. Germanii cuceriră Creta pe calea unei invazii aeriene – prima din istorie –, ceea ce putea inspira temeri mari pentru Egipt. În deşert, între Tripolitania şi Alexandria, diviziile italiene fuseseră întărite de Afrika Korps al mareşalului Rommel şi trupele britanice din Tobruk se aflau încercuite. Dar marii aventurieri se epuizează totdeauna fiindcă nu ştiu să se oprească la timp. În loc să exploateze, cu toate forţele sale, victoria africană, Hitler comise în iunie 1941 nebunia fără seamăn de a ataca Rusia. Din acea zi războiul era câştigat de Churchill, căci el avea, pe de altă parte, sprijinul fără rezerve al lui Roosevelt, care, ferm hotărât să intre în război, dar să n-o facă decât în ziua când America va fi gata să-l urmeze, dădea până atunci Angliei ajutorul material cel mai eficace sub formă de "împrumut-închiriere", adică fără ca Anglia să aibă de vărsat devize. Împrumutul-închiriere reechipă în parte Armata a opta, devenită ulterior cea mai glorioasă armată britanică (din ea făceau parte eroii francezi de la Bir-Hakeim) şi căreia noile sale tancuri şi un nou şef, Montgomery, îi aduseră, în sfârşit, în 1942 victoria de la El-Alamein, care salvă Egiptul.

VI. La sfârşitul anului 1941, Statele Unite intrară în război în urma atacului dat de japonezi la Pearl Harbor. Începutul războiului din Pacific fu nefericit pentru Statele Unite, care pierdură Filipinele; pentru Anglia, care pierdu Singapore şi Birmania; pentru Olanda, care pierdu Iava şi Sumatra; şi pentru Australia, care văzu armata japoneză la porţile sale. Dar forţa de producţie a Americii era atât de mare, încât orice observator bine informat putea să prevadă că după doi sau trei ani nici Japonia, nici Germania nu vor fi în stare să reziste armatelor aliate, care vor avea atunci supremaţia totală în aer şi pe mare. În ceea ce priveşte Europa, un atac frontal în 1942 părea imposibil. O debarcare efectuată la Dieppe, cu un mare curaj, de către canadieni revelase forţa dispozitivelor de apărare ale germanilor. Planul stabilit de comun acord între Anglia şi America

231

prevedea să se ia drept platformă de plecare Africa de nord franceză. Armatele aliate debarcară acolo la 8 noiembrie 1942. Curând armata franceză din Africa, încă numeroasă, li se alătură şi, împreună, ele zdrobiră armatele germane din Tunisia, la care se alăturase Rommel, fugărit de Montgomery şi prins între două focuri. Capitularea totală a forţelor germane şi italiene din Africa de nord a fost prima mare victorie a aliaţilor. Nu era încă, spuse Churchill, începutul sfârşitului, dar era sfârşitul începutului.

VII. "Venise timpul să se recucerească Europa, unde, în toate ţările ocupate, mişcările de rezistenţă îi aşteptau pe aliaţi. Necesitatea de a asigura acoperirea aeriană a debarcărilor impunea salturi din platformă în platformă. Din Tunisia, Eisenhower, comandant suprem, trecu în Sicilia, din Sicilia în Italia. Trebuia continuat efortul în această direcţie, făcându-se din Mediterana centrul ofensivei? Era părerea lui Winston Churchill. Dar opinia lui Roosevelt şi a lui Stalin birui şi se hotărî ca principalul atac împotriva "fortăreţei Europa" să aibă ca bază Insulele Britanice şi să fie îndreptat spre coasta normandă, primele obiective fiind Cherbourg şi peninsula Cotentin. Această operaţie, pregătită cu infinită grijă (construcţie de porturi artificiale, pipeline sub Canalul Mânecii), fu încercată la 6 iunie 1944 şi reuşi în mod rapid. Dar, riposta germană fu un nou Blitzkrieg împotriva Angliei, şi în special împotriva Londrei. De astă dată proiectilele, lansate de pe coasta europeană, erau purtate de rachete fără piloţi. Această armă nouă, V1 (V pentru Vergeltung – răzbunare), fusese studiată de multă vreme de germani şi Royal Air Force aruncase mii de tone de explozive pe rampele de lansare. Totuşi, pagubele fură enorme şi tot atât de grave ca acelea pricinuite în urma atacului din 1940. Mai mult de un milion de case fură distruse sau deteriorate de bombele zburătoare. V2, o rachetă stratosferică, având o viteză mai mare decât sunetul, dejucă sistemul de apărare organizat împotriva lui V1. Pare sigur că, dacă germanii ar fi fost în măsură să înceapă această ofensivă decisivă mai devreme, ea ar fi stingherit foarte mult pregătirile pentru invazie.

VIII. Dar reuşita invaziei îi lipsi foarte curând de rampele lor de lansare. Armatele britanice urcară de-a lungul coastei spre Belgia, în timp ce armatele americane se îndreptau spre est, şi divizia Leclerc intra în Paris. La 15 august o nouă debarcare fu efectuată în sudul Franţei şi progresă, fără a întâm-pina greutăţi, spre nord. În septembrie totul era gata pentru atacarea liniei Siegfried, dar un atac frontal ar fi putut fi ucigător. Înainte de a-l porni, Eisenhower încercă să învăluiască prin Olanda extremitatea nordică a liniei, lansând asupra ei, prin surpriză, câteva divizii aeropurtate. Această manevră eşuă şi războiul mai dură o iarnă întreagă, dar aviaţia britanică şi americană făceau praf industria germană şi nu mai exista nici o îndoială în ce priveşte rezultatul. În sfârşit, armata venită din vest se întâlni cu armata rusă, Hitler se sinucise şi, la 7 mai 1945, inamicul semnă capitularea necondiţionată. Churchill apăru într-un balcon din Londra şi fu aclamat; el evocă vremea când luminile erau stinse, când cădeau bombele şi când nici un om, nici un bărbat, nici o femeie, nici un copil, nu vorbea de încetarea luptei. Acum, Anglia, după ani îndelungaţi, scăpase din "gurile infernului şi din ghearele morţii". Mai rămânea de învins Japonia, dar şi această victorie era pe calea cea bună.

XIIICONCLUZII

I. Istoria Angliei este istoria uneia dintre cele mai remarcabile biruinţe ale speţei umană. Câteva triburi saxone şi daneze, rătăcite pe o insulă din marginea Europei, amestecate cu câţiva supravieţuitori celţi şi romani, organizate de aventurieri normanzi, au devenit în câteva secole stăpâne pe o treime din planetă. E interesant de aflat secretul unui destin tot atât de uimitor ca, odinioară, acela al Romei.

II. Amestecul raselor era bine dozat, climatul sănătos, pământul fertil. Adunări locale introduseră la sate gustul pentru discuţiile publice şi pentru tranzacţii. Dar aceste obiceiuri ar fi căzut, fără îndoială, în desuetudine, aşa cum s-a întâmplat în alte ţări, dacă nu ar fi intervenit cucerirea normandă. Graţie autorităţii Cuceritorului şi a urmaşilor săi normanzi şi angevini, englezii au cunoscut, înaintea oricărui popor din evul mediu, binefacerile unei bune justiţii şi au învăţat să respecte legile. Apăraţi faţă de vecinii lor continentali de apa mării şi eliberaţi, mulţumită ei, de orice temeri, care au paralizat în Franţa atâţia oameni de stat, ei au putut, fără a întâmpina mari primejdii, să-şi organizeze pe îndelete instituţii originale. Un şir de întâmplări fericite le înlesni să

232

descopere pe încetul condiţiile simple care să le asigure totodată securitatea şi libertatea.

III. De pe vremea regatelor saxone, regii englezi guvernaseră în colaborare cu un Consiliu şi se străduiseră să obţină pentru actele lor aprobarea celor mai puternici bărbaţi ai ţării. Această metodă a fost îmbrăţişată de urmaşii lor, şi Anglia n-a cunoscut niciodată monarhia absolută236. Când forţele reale s-au deplasat, suverani abili au consultat toate "stările" din regat şi şi le-au raliat. Cei mai buni dintre clerici au fost miniştrii lor; baronii, apoi squire-ii au devenit funcţionarii lor; orăşenii lor s-au grupat în "comune devotate". Pe măsură ce se apropiau de maturitatea politică, rând pe rând, seniorii, cavalerii, micii proprietari, negustorii, meseriaşii, fermierii au fost chemaţi să participe la responsabilităţile puterii, până ce, în sfârşit, partidul muncitoresc (sau laburist) deveni partidul de guvernământ al maiestăţii sale. Transformând astfel toate grupele succesive de nemulţumiţi virtuali în colaboratori reali, guvernele engleze au putut acorda poporului libertăţi cu atât mai largi cu cât se simţeau mai puţin ameninţate.

IV. Două virtuţi preţioase între toate: continuitatea şi supleţea, au asigurat Angliei o evoluţie liniştită. "E mai bine – spunea lordul Balfour – să faci un lucru absurd, dar care s-a făcut întotdeauna, decât să faci un lucru care nu s-a făcut niciodată". Anglia este şi acum, aşa cum a fost totdeauna, guvernată de precedente. După zece secole aristocraţia funciară se menţine ca o magistratură benevolă. Monarhia, parlamentul, universităţile au rămas credincioase tradiţiilor şi obiceiurilor din evul mediu. Legile pădurii, edictate de Cuceritor, proteguiesc şi azi cu ecourile lor din ce în ce mai rare pe ultimii vânători cu gonaci. Dar puterea de adaptare a poporului englez este egală cu conservatorismul său. Întotdeauna instituţia veche recunoaşte, acceptă şi asimilează forţele noi. Astfel că în Anglia n-a fost niciodată o adevărată revoluţie. Scurtele răscoale care-i jalonează istoria n-au fost decât nişte vălurele pe suprafaţa unui ocean şi "glorioasa revoluţie din 1688" n-a fost decât un schimb de semnături.

V. Oamenii de stat ai Angliei au folosit efectele hazardului aşa cum marii artişti reţin o expresie sau o trăsătură fericită. Am arătat mai înainte cum apropierea dintre cavaleri şi orăşeni, apoi abţinerea voluntară a clerului au dus la formarea unui parlament compus din două Camere distincte. Curând după aceea, regii, în privinţa resurselor lor financiare, depinseră de bunăvoinţa acestui parlament, în timp ce suveranii Franţei şi ai Spaniei puteau percepe, prin forţă, impozite neconsimţite. Şi în scurtă vreme englezii înţeleseră că libertăţile lor erau legate de menţinerea a două reguli imperative: nici impozite perpetue, nici armată regală prea puternică. Asupra acestor două puncte au intrat în conflict cu dinastia Stuarţilor şi au biruit. Parlamentul ieşind învingător, mai rămânea să se găsească mijlocul de a atribui acestei adunări legislative şi o putere executivă. Şi atunci, o nouă întâmplare, urcarea pe tron a dinastiei hanovriene, a făcut posibilă crearea unui ca-binet răspunzător în faţa Camerelor. În sfârşit, prudenţa aristocraţiei engleze şi înţelepciunea politică a şefilor săi îngăduiră să se transforme fără revoluţie un club de proprietari rurali într-o adunare naţională. Astfel s-a conturat în mod lent o metodă de guvernare care nu este, aşa cum a crezut adesea Europa, un sistem abstract, valabil orişiunde, ci un ansamblu de reţete care, în această ţară şi din anumite motive istorice, au reuşit.

VI. Insularitatea, distanţa şi, poate, climatul au dus la o ruptură religioasă cu Roma şi această ruptură, la rândul ei, a fost cauza iniţială a formării unui Imperiu britanic237. Îndelungate lupte religi-oase au creat în Marea Britanie un tip de protestant disident, curajos şi încăpăţânat, care, în loc de a se supune, a emigrat şi a populat ţări îndepărtate cu anglo-saxoni. Supremaţia pe mare, pe care Anglia a cucerit-o în mod succesiv, în luptă cu Spania, Franţa, Olanda şi, în sfârşit, cu Germania şi pe care a câştigat-o deoarece a putut, graţie poziţiei sale geografice, să consacre flotei cea mai mare parte a resurselor sale, a asigurat supravieţuirea acestui imperiu. S-ar fi putut crede că va dispărea, dacă nu în urma unor cuceriri străine, cel puţin în urma unei explozii interne, dar pierderea coloniilor americane învăţase guvernul din Londra să adopte modestia. După ce

236 Nu în sensul în care acest regim s-a dezvoltat, de pildă, în Franţa; totuşi regii din dinastia Tudor (1485—1603) şi cei din dinastia Stuart de dinainte de revoluţie (1603—1640) sunt consideraţi monarhi absoluţi.237 Ruptura religioasă cu Roma a fost o cauză secundară a formării Imperiului britanic; cauza iniţială a fost dezvoltarea economică din secolul al XVI-lea, care a dus la expan-siunea comercială şi la supremaţia maritimă a Angliei.

233

inventase parlamentul şi cabinetul, Anglia descoperi din întâmplare, şi-o aplică cu bunul său simţ, concepţia despre o federaţie imperială de state libere. În imperiu, ca şi în Anglia, guvernul britanic nu doreşte alt izvor al autorităţii sale decât consimţământul celor guvernaţi.

VII. Reuşita compromisurilor engleze va fi ea oare durabilă? Răspunsul la această întrebare nu intră în sarcina istoricului, care constă în descrierea trecutului, şi nu în prezicerea viitorului. Dar el poate observa că opoziţia dintre clase şi partide, mortală în alte ţări, este mai puţin primejdioasă în Anglia, pentru că obiceiul de a se înclina în mod disciplinat în faţa hotărârii majorităţii este tot atât de străvechi ca şi curţile de judecată ale regilor normanzi şi totodată pentru că, sub superficialele conflicte de opinii, există o unitate fundamentală a ţării, care pare de nezdruncinat. Clasele sunt despărţite aici nu de amintiri şi nici de patimi, ci de interese asupra cărora se poate uşor tranzacţiona. Inteligenţa şi elocvenţa, care învrăjbesc atât de puternic alte popoare, au mai puţină influenţă asupra englezilor decât înţelepciunea instinctivă şi tradiţională. Respectul trecutului este la ei generalizat şi istoria este prezentă în mii de obiceiuri. Forţa poporului englez stă atât în flotele sale navale şi aeriene, cât şi în caracterul disciplinat, binevoitor, încrezător şi tenace pe care l-au modelat zece secole de fericire.

234

andre maurois - istoria angliei

Documents