introduce r 1
Post on 30-Oct-2014
124 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Introducere:
Prin prezenta lucrare am încercat să fac o analiză a reglementărilor juridice ale instituţiei moştenirii legale. În
măsura în care mi-a reuşit sa ma pronunţat critic asupra unor prevederi care sînt departe de a fi perfecte. Totuşi,
consider că realizarea normelor de drept depinde foarte mult de profesionalismul celor chemaţi să le aplice.
Chiar şi atunci cînd textul legii nu este destul de clar, prin intermediul interperetării logice şi justificate ale
specialiştilor de înaltă calificare, prin coroborarea acestuia cu alte norme juridice, din aceleaşi sau din alte acte
normative, se poate da un conţinut logic, care înclină spre o soluţie raţională şi echitabilă, transformînd-o într-o
normă cu un înalt nivel de perfecţiune. În statele cu o economie avansată legile de asemenea sînt supuse unor
critici dure, dar datorită înaltului profesionalism al celor care le aplică, a unei bogate practici judiciare, aceste
legi nu-şi pierd actualitatea sute de ani. În contextul celor expuse, rezultatele studiului constau în următoarele:
- relevarea esenţei institului de drept succesoral legal al Republicii Moldova şi a problemelor lui la etapa
actuală;
- caracteristica sub aspect comparativ a instituţiei succesiunii legale în Republica Moldova şi în alte state;
- cercetarea noţiunii de succesiune, elementelor raportului juridic de succesiune, istoricul şi evoluţia succesiunii
legale şi a caracterelor juridice ale transmiterii moştenirii şi a condiţiilor specifice succesiunii legale; 16
- caracteristica claselor de succesori legali şi evidenţierea problemelor ce apar în procesul realizării dreptului
la succesiune;
- abordarea problemelor reprezentării succesoarle, a condiţiilor şi efectelor ei;
- examinarea rezervei succesorale şi a cazurilor apariţiei dreptului de a pretinde cotă din rezerva succesoarlă;
- relevarea esenţei succesiunii vacante în Republica Moldova;
- analiza critică a unor neconcordanţe şi goluri existente în legislaţia actuală, ce reglamentează raporturile ce
apar în procesul exercitării dreptului la succesiune,neconcordanţe care afectează negativ ocrotirea efectivă a
drepturilor şi intereselor altor categorii de succesori;
1
Capitolul I. Consideraţii generale cu privire la succesiune
Secţiunea 1. Istoricul
Deşi pînă la adoptarea noului Cod civil al Republicii Moldova în legislaţia noastră moştenirea nu a fost definită
expres, existenţa fenomenului dat nu îl poate neglija nimeni. Fiind parte a Uniunii RSS, RSS Moldovenenească
a beneficiat de legislaţia unică a spaţiului sovietic, de doctrina ştiinţifică elaborată aici. Astfel, în doctrina
juridică sovietică au fost date mai multe definiţii acestei instituţii de drept de către ştiinţa dreptului succesoral
(Antimonov B., Grave K., Barşevski M., Gordon M). Însă cea mai corectă din punctul nostru de vedere rămîne
definiţia elaborată de către Nikitiuk P.:”... dreptul succesoral ca instituţie de drept reprezintă totalitatea normelor
care reglementează ordinea şi limitele de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor decedatului la succesorii lui...”.
Conform Hotărîrii Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.13 din 03.10.2005 cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea cauzelor despre succesiune, succesiunea
constituie una dintre modalităţile de dobîndire a dreptului de proprietate prevăzute de alin.(2) art. 320 CC al
RM, care include transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane
fizice, juridice sau stat şi reprezintă una dintre cele mai importante instituţii ale legislaţiei civile . În alin.(1) art.
1432 CC al Republicii Moldova moştenirea este definită ca fiind transmisiunea patrimoniului unei persoane
fizice decedate (cel ce a lăsat moştenirea) către succesorii săi.
2
Secţiunea 2. Noţiunea de succesiune. Felul succesiunilor
Codul civil român nu defineşte noţiunea de succesiune sau de moştenire. Ea a fost definită de doctrină ca
fiind transmisiunea patrimoniului unei peroane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viaţă.
Remarcăm, însă, că, în dreptul civil, noţiunea de succesiune are trei semnificaţii:
a) lato sensu, orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, prin acte între vii (inter vivos) sau
pentru cauză de moarte (mortis causa);
b) stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg patrimoniu;
c) obiectul însuşi al moştenirii, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial aparţinând
defunctului care trec la moştenitorii săi.
Dispoziţii incidente materiei succesorale întâlnim şi în: L. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului
supravieţuitor, Codul familiei, Codul de procedură civilă, L. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale,
D. 31/1954 privitor la peroanele fizice şi juridice, D. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, L. 105/1992
privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Persoana care lasă moştenirea este persoana decedată al cărei patrimoniu se transmite pe calea succesiunii.
Aceasta se mai numeşte şi de cujus, prescurtare a formulei romane is de cujus successione agitur. Cel care lasă
moştenirea poate fi orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exerciţiu a acesteia sau de cetăţenie. În
cazul moştenirii testamentare cel care dispune de patrimoniul său prin testament se numeşte testator. Cei care
primesc în tot sau în parte patrimoniul lui de cujus în temeiul legii se numesc moştenitori, succesori, erezi sau
urmaşi. În cazul moştenirii testamentare dobânditorii sunt denumiţi legatari.
După cum am putut observa deja, în dreptul nostru, moştenirea poate fi de două feluri (după izvorul său):
legală şi testamentară. Moştenirea legală, numită şi ab intestat (fără testament), intervine atunci când
transmiterea patrimoniului succesoral de înfăptuieşte în puterea legii; mai exact, este vorba despre ipoteze cum
ar fi: de cujus nu a dispus de patrimoniul său, în timpul vieţii, prin testament; legatarul a renunţat la moştenire;
legatarul este înlăturat de la moştenire fiindcă este ingrat; a fost testată doar o parte a bunurilor succesorale etc.
Moştenirea este denumită testamentară atunci când transmiterea patrimoniului are loc în temeiul voinţei lui de
cujus, manifestată pe testament ca act de ultimă voinţă. În acest caz, moştenitorii sunt desemnaţi de cel care lasă
moştenirea. Cele două moşteniri coexistă, ele neexcluzându-se reciproc. De exemplu, dacă testatorul a făcut un
legat sau mai multe care nu epuizează întreg patrimoniul succesoral, devoluţiunea moştenirii va fi testamentară
în limitele legatelor şi legală pentru restul.
3
Secţiunea 3. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale
Transmisiunea succesorală prezintă unele caractere juridice, care o deosebesc de alte moduri de transmitere a
drepturilor şi obligaţiilor aparţinând unei persoane fizice sau juridice. Astfel, transmisiunea moştenirii este:
- transmisiune pentru cauză de moarte – în sensul că are loc şi operează şi are loc numai la moartea
persoanei fizice;
- o transmisiune universală – în sensul că are ca obiect întregul patrimoniu al persoanei decedate,
respectiv drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial (menţionăm că drepturile reale dobândite prin
succesiune sunt opozabile terţilor fără a fi necesară efectuarea formelor de publicitate imobiliară; la fel
ca şi în cazul în care succesorul dobândeşte prin moştenire o creanţă, aceasta va fi opozabilă terţelor
persoane, independent de respectarea formalităţilor prevăzute de art. 1393, C. civ.); (**)
- o transmisiune unitară – în sensul că, în principiu, întreaga moştenire, atât drepturile, cât şi obligaţiile
defunctului se transmit către moştenitori, după aceleaşi norme juridice, indiferent de natura sau de
originea lor; de asemenea, acest caracter face succesiunea legală să coexiste cu succesiunea
testamentară a lui de cujus; de la acest caracter există o serie de excepţii: dreptul special de moştenire a
soţului supravieţuitor reglementat de art. 5, L. 319/1944; ajutorul lunar acordat soţului supravieţuitor în
condiţiile L. 578/2004; imposibilitatea cetăţenilor străini şi apatrizi de a dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor prin moştenire testamentară (**); drepturile salariale datorate până la data decesului.
(**); sumele rămase neîncasate de către pensionarul decedat şi indemnizaţiile de asigurări sociale
cuvenite pentru luna în curs şi neachitate asiguratului decedat (art. 97 şi 136, L. 19/2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale); succesiunea cu element de extraneitate
(art. 66, L. 105/1992);
- o transmisiune indivizibilă – în sensul că presupune în mod imperativ acceptarea sau renunţarea la
întreaga moştenire (ca la un tot indivizibil); şi faţă de acest caracter sunt cunoscute excepţii: creanţele
şi datoriile defunctului sunt împărţite între moştenitori din ziua deschiderii succesiunii (art. 1060–1061,
C. civ.) şi situaţia acceptării unei părţi din moştenire printr-o cerere extraordinară reglementată prin
dispoziţiile L. 18/1991, L. 112/1995, L. 1/2000, L. 10/2001.
(**)Constituţie şi Legea nr. 312/2005
(**)Codul Muncii a Republicii Moldova
(**)Codul civil a Republicii Moldova
(**)Drept civil ,Partea speciala,Andrei Blosenco ,Chisinau 2003
4
Capitolul II - Condiţiile moştenirii legale în dreptul Republicii Moldova
Secţiunea 1 . Capacităţea succesorala
Devoluţiunea succesorală este instituţia juridică care permite determinarea persoanelor chemate să
dobândească pe cale de moştenire întreg sau parte din patrimoniul unei persoane fizice decedate. Temeiul care
legitimează această transmitere califică devoluţiunea ca fiind legală sau testamentară. Astfel, dacă legea este cea
care stabileşte persoanele, ordinea şi cotele în care are loc transmiterea patrimoniului succesoral, suntem în
prezenţa devoluţiunii succesorale legale. Dacă transmiterea are ca fundament voinţa defunctului manifestată în
vreuna din formele testamentare admise de lege, devoluţiunea moştenirii va fi testamentară.
În dreptul nostru, regula o constituie moştenirea legală. Ori de câte ori defunctul nu a dispus de bunurile sale
prin testament sau acesta este nul pentru vicii de formă ori legatele instituite sunt ineficace, devoluţiunea
moştenirii se va face în temeiul legii. Este posibil ca prin legatele instituite prin testament de cujus să fi dispus
doar de o parte din bunurile sale; în această ipoteză, moştenirea legală va coexista cu cea testamentară, regulile
devoluţiunii legale aplicându-se pentru acea parte a patrimoniului de care defunctul nu a înţeles să dispună.
Coexistenţa celor două forme ale devoluţiunii succesorale poate fi atrasă şi de existenţa unor moştenitori
rezervatari care, chiar în ipoteza în care de cujus a dispus prin legate valabil instituite de întreg patrimoniul său,
au dreptul, în temeiul legii, la o parte din patrimoniul lui de cujus ce reprezintă cota lor de rezervă.
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
să aibă capacitate succesorală;
să aibă vocaţie succesorală legală;
să nu fie nedemnă;
să nu fie exheredată de către de cujus.
Împrejurarea că la data deschiderii moştenirii există persoane care îndeplinesc toate condiţiile dreptului de
moştenire legală, nu înseamnă că acestea toate vor veni la moştenire, ci doar că ele au aptitudinea de a dobândi,
în temeiul legii, parte sau tot patrimoniul succesoral. Folosind anumite criterii tehnico-juridice, legiuitorul va
stabili care dintre aceste persoane vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. În plus, legea stabileşte
numai dreptul la moştenirea legală, nu şi obligaţia de a accepta moştenirea.
Deoarece condiţia capacităţii succesorale a fost analizată în capitolul precedent, facem trimitere la cele
menţionate acolo. Condiţia vocaţiei succesorale legale şi cea a nedemnităţii succesorale vor fi analizate în cele
ce urmează. În ceea ce priveşte condiţia exheredării, întrucât aceasta reprezintă o dispoziţie testamentară,
discuţiile pe care le implică vor fi făcute la materia moştenirii testamentare.
5
Sectiunea 2-a. DESCHIDEREA SUCCESIUNII
1. Noţiuni introductive
C. civ. statuează regula conform cu care „succesiunile se deschid prin moarte”. Per a contrario, succesiunea
unei persoane aflată în viaţă nu poate fi deschisă, altfel spus, nu poate trece către moştenitorii lui de cujus.
Putem defini deschiderea moştenirii ca fiind faptul juridic care generează transmiterea patrimoniului succesoral
al lui de cujus către moştenitorii săi, legali sau testamentari, şi care constituie temei al naşterii dreptului de
moştenirii. În materie succesorală, semnificaţia juridică deosebită a deschiderii moştenirii se explică prin aceea
că din acest moment toate drepturile şi obligaţiile celui care lasă moştenirea se transmit de drept, fără nici o
întrerupere, către succesori; până în acest moment, nici unul dintre prezumtivii moştenitori nu are vreun drept
concret câştigat cu privire la bunurile antecesorului său, ci doar drepturi eventuale.
În dreptul nostru, prin moarte se înţelege numai moartea naturală a unei persoane fizice, constatată fizic prin
examinarea cadavrului sau declarată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă. Dacă cel
declarat mort se dovedeşte a fi în viaţă, se poate cere anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte (art.
20, alin.1, D. 31/1954). Cum nulitatea produce efecte retroactive, se va considera că succesiunea acelei
persoane nu s-a deschis, cel în cauză putând cere restituirea bunurilor sale. Întrucât potrivit art. 19 din Decretul
nr. 31/1954, o persoană dispărută este considerată a fi în viaţă cât timp nu intervine o hotărâre judecătorească
declarativă de moarte, rămasă definitivă, rezultă că declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane nu are
ca efect deschiderea moştenirii acesteia. (**)
Deschiderea succesiunii nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii succesorale notariale. Cele două
instituţii se deosebesc atât sub aspectul temeiului, cât şi sub aspectul finalităţii. Astfel, dacă faptul morţii unei
persoane este evenimentul generator al deschiderii moştenirii, temeiul deschiderii procedurii succesorale
notariale îl constituie cererea adresată notarului public competent din punct de vedere teritorial. Finalitatea
deschiderii succesiunii o constituie transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cujus, în timp ce procedura
succesorală notarială are drept scop eliberarea certificatului de moştenitor. Efectul juridic principal al
deschiderii moştenirii se produce de drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, pe când actul
constatator eliberat de notarul public este condiţionat de parcurgerea procedurii necontencioase amintite,
procedură ce nu are caracter obligatoriu.
Sub aspect juridic, deschiderea moştenirii implică identificarea a două coordonate: una temporală (data
deschiderii moştenirii) şi una spaţială (locul deschiderii moştenirii).
(**)Autorii Manualului judecătorului la examinarea pricinilor civile (Chişinău, 2006)
6
2. Data deschiderii succesiunii
Data deschiderii succesiunii coincide cu data morţii celui despre a cărui moştenire este vorba. Data
deschiderii moştenirii nu trebuie confundată cu data deschiderii procedurii succesorale notariale, aceasta din
urmă fiind întotdeauna ulterioară celei dintâi. Aplicând principiul general de probaţiune conţinut de art. 1169,
C. civ., rezultă că cel care invocă drepturi asupra patrimoniului succesoral are sarcina să dovedească atât faptul
morţii, precum şi data (uneori chiar şi ora, minutul) morţii. Dovada morţii şi a datei sale se face prin certificatul
de deces, eliberat după ce actul de deces este întocmit pe baza certificatului medical constatator al decesului sau
a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte rămasă definitivă. Deoarece faptul morţii şi data când a intervenit
aceasta nu sunt percepute de către agentul constatator ex propriis sensibus, menţiunile acestuia făcute în actul
de stare civilă cu privire la deces şi data lui pot fi combătute prin orice mijloc de probă. Astfel, orice persoană
interesată poate promova o acţiune în justiţie în anularea, modificarea sau completarea actului de deces şi a
menţiunilor înscrise pe acesta (art. 57, L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă). Dacă data morţii
stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte de către instanţă este contestată, această dată poate
fi rectificată printr-o acţiune în justiţie, dovada datei reale putând fi făcută prin orice mijloc de probă. Tot prin
orice mijloc de probă urmează a se dovedi, la nevoie, ora, eventual chiar minutul în care a intervenit decesul
celui despre a cărui moştenire este vorba.
Determinarea datei deschiderii moştenirii este importantă deoarece în funcţie de acest moment se determină:
sfera moştenitorilor legali şi testamentari, capacitatea lor succesorală, precum şi drepturile lor asupra
moştenirii (art. 654, C. civ.);
compunerea şi valoarea masei succesorale;
data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de 6 luni de prescripţie a dreptului de opţiune
succesorală (art. 700, C. civ.);
momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la succesiune;
validitatea actelor juridice asupra moştenirii (având în vedere faptul că legiuitorul român, spre deosebire,
spre exemplu, de legiuitorul german sau elveţian, sancţionează cu nulitatea absolută pactele asupra unei
succesiuni nedeschise);
începutul indiviziunii succesorale şi data până la care va retroactiva actul de partaj succesoral (în caz de
pluralitate de moştenitori);
legea aplicabilă devoluţiunii succesorale în cazul conflictului în timp de legi succesorale succesive.
7
3. Locul deschiderii succesiunii
Locul deschiderii succesiunii coincide cu ultimul domiciliu al lui de cujus. Soluţia rezultă implicit din
prevederile C. proc. civ. (art. 14) şi din dispoziţiile Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995
(art.10, lit. a) şi b) şi art. 68, alin. 1 şi 2 ) şi se impune şi din considerentul că, de obicei, la ultimul domiciliu al
defunctului pot fi soluţionate mai uşor problemele ce privesc moştenirea, de aici culegându-se mai lesne
informaţii în legătură cu prezumtivii moştenitori şi conţinutul masei succesorale. Prin urmare, în privinţa locului
deschiderii moştenirii nu prezintă relevanţă locul unde a intervenit decesul şi nici reşedinţa defunctului sau
domiciliul curatorului (în ipoteza în care de cujus ar fi fost pus sub curatelă).
Potrivit art. 13 din D. 31/1954, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau
principală”, iar potrivit art. 26, alin. 1 din O.U.G. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de
identitate ale cetăţenilor români, „Domiciliul persoanei fizice este la adresa la care aceasta declară că are
locuinţa principală”. Poate fi vorba de domiciliul voluntar (ales) al persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu
deplină ori de domiciliul legal, fixat de lege minorului sau persoanei pusă sub interdicţie judecătorească.
Întrucât în materie de moştenire regulile de competenţă (art. 19 coroborat cu art. 14 din C. proc. civ.) au caracter
imperativ, clauza testamentară prin care de cujus ar dispune ca eventualul litigiu născut în legătură cu
transmiterea succesiunii sale să fie guvernată de o altă lege decât cea a ultimului domiciliu este nulă de drept.
În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în ţară, indiferent că este vorba de un cetăţean
român sau străin, locul deschiderii moştenirii este locul din ţară unde se află bunurile de valoare ale acesteia.
Aceeaşi regulă este aplicabilă şi pentru determinarea competenţei instanţei judecătoreşti sau a altor organe cu
atribuţii în materie de moştenire.
Dacă domiciliul celui despre a cărui moştenire este vorba nu este cunoscut, se aplică regula locului din ţară
unde se găsesc bunurile de valoare ale defunctului, iar în cazul lipsei de bunuri, se ia în considerare locul unde
s-a înregistrat moartea.
În cazul în care moartea celui care lasă moştenirea a fost declarată pe cale judecătorească, locul deschiderii
moştenirii coincide cu ultimul domiciliu al celui dispărut la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a morţii
prezumate. În practica judiciară s-a statuat că se are în vedere ultimul domiciliu avut în ţară, iar nu în străinătate,
iar dacă de cujus nu a avut domiciliul în ţară, locul deschiderii moştenirii va fi locul din ţară unde se află
bunurile cele mai importante din moştenire.
Dovada ultimului domiciliu se poate face prin orice mijloc de probă, fiind vorba de o chestiune de fapt. În
concret, probaţiunea se realizează cu menţiunile din actul de identitate (cartea de identitate) sau certificatul de
deces al lui de cujus, iar în cazul minorului sub 14 ani cu menţiunile din actul de identitate al reprezentantului
legal.
8
În cazul în care domiciliul indicat în actul ce serveşte pentru dovedirea lui este contestat, instanţa urmează să
stabilească, prin administrarea oricărui mijloc de probă, domiciliul real al celui despre a cărui moştenirea este
vorba. Evident, sarcina probei incubă celui ce contestă veridicitatea actului doveditor al ultimului domiciliu.
Locul deschiderii moştenirii prezintă interes practic pentru stabilirea organelor competente teritorial să
soluţioneze diferitele probleme legate de atribuirea patrimoniului succesoral. Astfel, în raport de locul
deschiderii moştenirii se determină:
secretarul consiliului local competent să ceară deschiderea procedurii succesorale notariale şi, dacă este
nevoie, luarea măsurilor conservatorii asupra patrimoniului succesoral (art. 68 şi 70 din L. 36/1995);
notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială (art. 10, L. 36/1995);
instanţa judecătorească competentă să judece litigiile privitoare la moştenire, chiar în ipoteza în care în
masa succesorală s-ar găsi şi imobile aflate în circumscripţia altei instanţe;
Potrivit art. 14 din C. proc. civ., „în materie de moştenire, sunt de competenţa instanţei celui din urmă
domiciliu al defunctului:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea
unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunui dintre moştenitori sau împotriva
executorului testamentar”.
Nu sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
- acţiunile intentate de moştenitori împotriva terţilor care nu pretind drepturi succesorale (se aplică
dispoziţiile de drept comun);
- cererile creditorilor îndreptate împotriva unicului moştenitor care a acceptat succesiunea pur şi simplu
(se aplică dispoziţiile de drept comun);
- acţiunile reale imobiliare fără legătură cu aspectele succesorale avute în vedere de art. 14 din C. proc.
civ. (care sunt de competenţa instanţei locului situării bunului – art. 13 din C. proc. civ.);
- cererile moştenitorilor îndreptate împotriva unui creditor al succesiunii (se aplică dispoziţiile de drept
comun);
- cererile formulate de către sau împotriva moştenitorilor ulterior încetării indiviziunii succesorale (se
aplică dispoziţiile de drept comun).
9
Secţiiunea a 3-a . Vocaţa(chemarea) la moştenire.
Vocaţia succesorală legală
În dreptul nostru, au vocaţia succesorală legală persoanele care sunt în legătură de rudenie cu defunctul şi soţul
supravieţuitor. Legea atribuie acestor persoane vocaţie la moştenire ţinând cont de natura relaţiilor ce se stabilesc în mod
firesc între rude, respectiv între soţi. În caz de moştenire vacantă, bunurile succesorale sunt culese de către stat.
C. fam. (art. 45) defineşte rudenia ca fiind legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe
faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea, în linie
colaterală. Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă. Constituie temei al vocaţiei succesorale legale
atât rudenia firească, cât şi rudenia civilă. Întrucât prin dovedirea rudeniei se urmăresc interese patrimoniale, în doctrină
se apreciază că dovada rudeniei se poate face nu numai prin actele de stare civilă, ci şi prin alte mijloace de probă admise
de lege. Instanţă supremă a statuat că atunci când partea trebuie să dovedească naşteri şi căsătorii vechi sau întâmplate în
localităţi necunoscute ori îndepărtate, sau când, pentru obţinerea lor, ar întâmpina piedici găsite ca întemeiate, instanţa ar
putea să admită şi alte probe decât actele de stare civilă, cu condiţia ca probele astfel admise să nu fie contrare
certificatelor de stare civilă prezentate.
Vocaţia succesorală legală este nelimitată în cazul rudeniei în linie dreaptă. În schimb, în cazul rudeniei în linie
colaterală legiuitorul a limitat vocaţia la moştenire până la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv. Noţiunea de grad de
rudenie este folosită pentru a stabili distanţa între rude, legăturile de rudenie putând fi mai apropiate sau mai depărtate. La
rudenia în linie dreaptă, gradul de rudenie se stabileşte după numărul naşterilor prin care se stabileşte legătura de sânge
între două persoane. Spre exemplu, nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de gradul al II-lea. La rudenia în linie colaterală,
gradul de rudenie se socoteşte după numărul naşterilor, pornind de la una din rude, în linie ascendentă până la autorul
comun, şi apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. De exemplu, fraţii sunt rude de gradul al II-lea,
unchiul şi nepotul de frate sunt rude de gradul al III-lea, verii primari între ei rude de gradul al IV-lea. Nu există rude de
gradul întâi în linie colaterală.
În această materie este cunoscut principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale ce exprimă regula de drept
conform cu care dacă o persoană are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi
aceasta din urmă are vocaţie succesorală la moştenirea celei dintâi. Altfel spus, dacă X are vocaţie succesorală la
moştenirea lui Y, atunci şi Y are vocaţie succesorală la moştenirea lui X. Spre exemplu, nepoţii au aptitudinea abstractă de
a culege moştenirea bunicilor, după cum şi aceştia ar putea veni la succesiunea nepoţilor lor. Principiul enunţat are şi un
sens negativ: dacă o persoană nu are vocaţie succesorală la moştenirea alteia, nici aceasta nu are vocaţie succesorală în
raport cu prima persoană. De exemplu, ginerele nu are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de socrii,
după cum nici socrii nu au vocaţie succesorală generală la moştenirea ginerelui.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a acestui principiu, trebuie arătat că acesta se aplică numai în materia
moştenirii legale. Moştenirea testamentară nu cunoaşte aplicabilitatea unui astfel de principiu; cu toate acestea, există
posibilitatea practică ca două persoane să-şi confere reciproc vocaţie succesorală testamentară (de exemplu, A îl
desemnează pe B legatar universal, iar B, prin testamentul pe care îl lasă, îl numeşte pe A legatar cu titlu particular).
10
Principiul reciprocităţii vizează numai vocaţia succesorală generală, deci numai posibilitatea abstractă ca o persoană să
o moştenească pe alta. Aplicabilitatea principiului nu înseamnă că dacă X culege în concret moştenirea lui Y, atunci şi X
va culege moştenirea lui Y, căci venirea concretă la moştenire se concretizează în funcţie de ordinea în care va interveni
decesul lor sau a uneia dintre ele şi, evident, de concursul celorlalţi moştenitori. Spre exemplu, copilul are vocaţie
succesorală legală generală la moştenirea lăsată se tatăl său, după cum şi tatăl are vocaţie succesorală legală generală la
moştenirea lăsată de copilul său. În concret, dacă părintele va predeceda copilului, numai fiul va moşteni tatăl, nu şi
invers, după cum în ipoteza în care fiul va muri înaintea părintelui său, numai tatăl îl va moşteni pe fiu.
Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale cunoaşte o singură excepţie: este cazul în care nulitatea căsătoriei
putative intervine după decesul unuia dintre soţi. Astfel, în ipoteza în care soţul care a fost de bună-credinţă
supravieţuieşte celuilalt soţ, atunci el va putea veni la moştenirea soţului decedat. În schimb, dacă soţul supravieţuitor este
cel de rea-credinţă (a cunoscut cauza de nulitate a căsătoriei), atunci el nu va avea vocaţie succesorală legală generală la
moştenirea soţului defunct; aceasta deoarece căsătoria nu produce nici un efect asupra lui. Evident, inoperabilitatea în
acest caz a principiului reciprocităţii nu împiedică venirea la moştenirea soţului se bună-credinţă, soţul care a fost de rea-
credinţă culegând moştenirea nu ca moştenitor legal, ci ca succesor testamentar (evident, dacă legatul lăsat în favoarea sa
este valabil instituit).
Plecând de la prezumţia că intensitatea relaţiilor afective între defunct şi rudele sale scade pe măsură ce gradul de
rudenie creşte şi că afecţiunea defunctului este mai mare pentru anumite categorii de rude ale sale decât pentru altele,
legiuitorul a rânduit o anumită ordine de chemare la moştenire a rudelor celui care lasă moştenirea. Astfel, dintre toate
rudele care au aptitudinea legală abstractă de a culege moştenirea, legiuitorul va selecta, cu ajutorul a două criterii,
persoanele care vor culege efectiv moştenirea. Altfel spus, li se va recunoaşte vocaţie succesorală concretă numai
anumitor rude cu vocaţie succesorală generală.
Pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu vocaţie succesorală generală, se folosesc două criterii
tehnico-juridice:
a) clasa de moştenitori;
b) gradul de rudenie.
11
Secţiunea a 4- a. Nedemnitatea succesorală
Nedemnitatea succesorală
Noţiune şi caractere juridice
Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea de drept a unui moştenitor legal din dreptul de a culege o moştenire
determinată, inclusiv partea de rezervă din acea moştenire la care ar fi avut dreptul, deoarece s-a făcut vinovat de
săvârşirea unei fapte grave, prevăzută de lege, faţă de cel care lasă moştenirea ori faţă de memoria acestuia.
Nedemnitatea succesorală prezintă următoarele caractere juridice:
a) intervine doar în cazul moştenirii legale şi numai în ipoteza săvârşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de
lege; având în vedere caracterul imperativ şi de strictă interpretare a normelor care reglementează instituţia
nedemnităţii, acestea nu pot fi aplicate prin asemănare în alte ipoteze decât cele legale;
b) operează de drept, nefiind condiţionată de pronunţarea sau constatarea ei pe cale judecătorească; operând de
drept, cel care lasă moştenirea nu ar putea înlătura efectele ei prin iertarea moştenitorului culpabil;
c) nu afectează eficacitatea donaţiilor sau legatelor făcute de către defunct în favoarea nedemnului; în cazul în care
una şi aceeaşi faptă constituie o cauză comună de ineficacitate a tuturor celor trei instituţii (donaţie, legat,
moştenire legală), instanţa va constata nedemnitatea care a operat de drept, în temeiul legii, şi va pronunţa
revocarea donaţiei/legatului pentru ingratitudine, dacă se constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege
d) este o sancţiune civilă, producând efecte doar asupra autorului faptei; nedemnitatea unui moştenitor legal nu
influenţează drepturile succesorale ale celorlalţi moştenitori ai lui de cujus; doar în mod excepţional,
nedemnitatea va influenţa vocaţia succesorală concretă a copiilor nedemnului;
e) produce efecte relative, adică înlătură succesorul nedemn numai de la moştenirea celui faţă de care a săvârşit
faptul sancţionat cu nedemnitate; acest fapt nu va influenţa însă drepturile succesorale legale pe care nedemnul le
are cu privire la moştenirea altor persoane. De exemplu, săvârşind faptul faţă de tată, copilul va putea veni la
moştenirea lăsată de mamă, având posibilitatea să dobândească inclusiv acele bunuri pe care mama sa le-ar fi
dobândit de la tatăl său);
f) intervine numai dacă nedemnul a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei; în cazul persoanelor lipsite de
capacitate de exerciţiu, existenţa discernământului trebuie dovedită, iar în cazul persoanelor care au capacitate de
exerciţiu, restrânsă sau deplină, discernământul se prezumă până la proba contrară. Dacă fapta de nedemnitate
face obiectul unui proces penal, devine operantă instituţia iresponsabilităţii reglementată de Codul penal.
Cazurile de nedemnitate
C. civ., , enumeră limitativ faptele care atrag sancţiunea nedemnităţii: atentatul împotriva celui care lasă moştenirea;
acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea; nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost cel
despre a cărui moştenire este vorba.
12
Atentatul împotriva celui care lasă moştenirea – este nedemn de a succede condamnatul pentru că a omorât sau a
încercat să omoare pe defunct. Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
a) moştenitorul să fi săvârşit o faptă o faptă care să realizeze conţinutul constitutiv al infracţiunii de omor; nu
interesează dacă infracţiunea s-a consumat sau dacă a rămas în fază de tentativă; nu interesează felul omorului,
mobilul sau scopul infracţiunii;
b) vinovăţia moştenitorului să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă; întrucât
calitatea de condamnat depinde de finalizarea procesului penal printr-o hotărâre de condamnare, condiţia
condamnării nu se consideră îndeplinită dacă:
- există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei – în această situaţie, fapta nu constituie infracţiune şi,
neexistând infracţiune, lipseşte temeiul răspunderii penale, neputând fi vorba despre un condamnat;
- moştenitorul decedează în cursul procesului penal – în această ipoteză procesul penal încetează, calitatea de
inculpat pe care moştenitorul a avut-o în cursul procesului neputând fi convertită în cea de condamnat.;
- amnistierea faptei înainte de condamnarea moştenitorului – deşi este foarte puţin probabil ca o faptă atât de
gravă să formeze obiectul vreunei amnistii, în ipoteza în care actul de clemenţă intervine înainte ca
moştenitorul să dobândească calitatea de condamnat, ea înlătură răspunderea penală acestuia şi, deci,
posibilitatea pronunţării împotriva acestuia a unei hotărâri de condamnare;
- prescrierea răspunderii penale – fiind înlăturată posibilitatea statului de a trage la răspundere penală pe
făptuitor, nu mai poate avea loc o judecare care să se finalizeze printr-o hotărâre de condamnare.
Dacă moştenitorul condamnat printr-o hotărâre penală definitivă este ulterior amnistiat, graţiat sau reabilitat ori dacă
intervine prescripţia executării pedepsei aplicate moştenitorului, condiţia condamnării fiind îndeplinită, nedemnitatea va
opera.
Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea – este nedemn să succeadă acela care a făcut
în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă. Pentru ca acest caz de nedemnitate să
devină aplicabil, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) moştenitorul să facă o acuzaţie împotriva celui despre a cărui moştenire este vorba; acuzaţia poate îmbrăca
forma unui denunţ sau a unei plângeri ori a unei mărturisiri procesuale sau extraprocesuale. Ceea ce interesează
este ca din actul care emană de la moştenitor să rezulte neîndoielnic acuzarea celui despre a cărui moştenire este
vorba de săvârşirea unei fapte grave, iar actul să aibă aptitudinea de a angaja răspunderea penală a celui acuzat;
b) fapta de care este acuzat cel despre a cărui moştenire este vorba trebuie să poată atrage pedeapsa cu moartea;
c) acuzaţia făcută de către moştenitor să fie declarată, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, calomnioasă.
Având în vedere că prin Decretul-Lege nr. 6/1990 pedeapsa capitală a fost exclusă dintre sancţiunile de drept penal, iar
raţiuni de politică penală exclud reintroducerea în sistemul de drept român a unei asemenea pedepse, apreciem că, în
prezent, acest caz de nedemnitate trebuie considerat ca desuet. Susţinerea că am putea considera că acest caz de
nedemnitate va putea fi aplicat în cazul în care acuzaţia calomnioasă ar atrage pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi
primită din cel puţin două motive: normele care reglementează cazurile de nedemnitate sunt de strictă interpretare şi
13
aplicare, neputând fi aplicate prin asemănare şi în alte ipoteze decât cele prevăzute de legiuitor; apoi, scopul instituirii
acestui caz de nedemnitate a avut în vedere împrejurarea că o eventuală condamnare la moarte a celui despre a cărui
moştenire este vorba ar fi deschis moştenitorului calea unei moşteniri, or condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu
are aceeaşi consecinţă.
Nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre a cărui moştenire este vorba - v., este nedemn să
succeadă moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei. Pentru ca
acest caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) cel despre a cărui moştenire este vorba să fi fost victima unui omor. Apreciem că legiuitorul are în vedere
infracţiunea de omor, iar nu alte fapte care ar fi avut ca urmare moartea victimei. Prin urmare, loviturile
cauzatoare de moarte sau alte infracţiuni care au avut ca urmare (nu ca scop) moartea victimei (spre exemplu, o
tâlhărie urmată de moartea victimei) nu atrag incidenţa acestui caz de nedemnitate;
b) omorul să nu fi fost descoperit de organele competente;
c) moştenitorul să aibă cunoştinţă de săvârşirea omorului. Nu se cere ca moştenitorul să cunoască şi alte date cu
privire la acest omor (autorul faptei, mobilul sau scopul omorului, modul, locul ori timpul săvârşirii acestuia).
Stabilirea acestei împrejurări este o împrejurare de fapt care urmează a fi stabilită de instanţă pe bază de probe;
d) nedenunţarea să nu fie apreciată de legiuitor drept scuzabilă. Potrivit, C. civ., moştenitorul nu va fi sancţionat cu
nedemnitatea dacă nu a denunţat omorul săvârşit de către o rudă în linie directă sau colaterală (numai fraţi,
surori, unchi, mătuşi, nepoţi, nepoate), de către soţul său ori de un afin.
Deşi este lesne de identificat scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei excepţii, în doctrina mai veche s-a
subliniat, pe bună dreptate, că textul se poate aplica numai dacă autorul omorului este identificat înainte de a se fi aplicat
sancţiunea nedemnităţii. Aceasta deoarece pentru a fi apărat de sancţiunea îndepărtării sale de la moştenirea victimei
omorului, moştenitorul ar trebui să dovedească că are în raport cu autorul omorului calitatea prevăzută de C. civ.; or, în
atare context, este practic obligat să divulge identitatea asasinului.
e) moştenitorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Deşi legea vorbeşte de moştenitor major, apreciem că se are
în vedere nu atât atingerea unei anumite vârste, cât posibilitatea celui în cauză de a avea reprezentarea obligaţiei
de denunţare ce-i incubă. Or, o astfel de reprezentare este exclusă în cazul persoanelor puse sub interdicţie. Cum
sancţiunea nedemnităţii implică cu necesitate existenţa discernământului în momentul săvârşirii faptei, rezultă că
textul protejează moştenitorul cu vârsta cuprinsă între 14–18 ani al căror discernământ a fost dovedit, dar care
neavând capacitate deplină de exerciţiu sunt exceptaţi de la aplicarea , C. civ.
În literatura de specialitate, şi acest din urmă caz este apreciat a fi căzut în desuetudine.
14
Capitolul III - Clasele de succesori legali
Secţiunea 1. Rudenia
Clasa I de moştenitori legali: descendenţii defunctului – aceştia sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă
la infinit din căsătorie, din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţie. În ceea ce priveşte copiii adoptaţi, dacă
adoptatorul este de cujus, atunci ei vin la moştenirea acestuia, indiferent de felul adopţiei. Dacă 2 sau mai mulţi copii ai
defunctului au vocaţie succesorală, împărţirea moştenirii între descendenţi se face pe capete, în părţi egale. La fel şi-n
cazul descendenţilor de grad subsecvent, care nu beneficiază de reprezentare, deci vin la moştenire în nume propriu. Dacă
descendenţii de gradul al II-lea şi următoarele vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe tulpini. Caracterele
juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor sunt următoarele: vin la moştenire în nume propriu sau prin
reprezentare, sunt moştenitori rezervatari, sunt moştenitori sezinari (au posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea
moştenirii înainte de eliberarea certificatului de moştenitori), sunt obligaţi să raporteze donaţiile primite de la de cujus
dacă donaţia nu a fost făcută cu scutire de raport.
Clasa a II-a de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi – dacă de cujus nu are
descendenţi sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire, moştenirea va fi culeasă de clasa a II-a de moştenitori
legali. Aceasta este o clasă mixtă, a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii lui de cujus) şi a colateralilor privilegiaţi (fraţii şi
surorile lui de cujus, şi descendenţii acestora până la gradul al IV-lea inclusiv). Ei nu se exclud, ci moştenesc împreună.
Prin ascendenţi privilegiaţi înţelegem tatăl şi mama lui de cujus, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. În
ceea ce priveşte părinţii lui de cujus din afara căsătoriei, C. civ. (în art. 678) consacră doar vocaţia succesorală a mamei,
dar conform art. 106, C. fam. şi conform principiului egalităţii între sexe, se consideră că şi tatăl din afara căsătoriei are
vocaţie succesorală.
Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi se produce astfel:
a) dacă la moştenire vin numai părinţii, atunci moştenirea se împarte între aceştia în mod egal;
b) dacă ascendenţii privilegiaţi vin în concurs cu colateralii privilegiaţi, părinţii vor lua ½ din moştenire, cealaltă ½
revenind colateralilor privilegiaţi indiferent de numărul lor. Dacă trăieşte un singur părinte, va lua ¼ din moştenire.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi sunt următoarele: vin la moştenire numai
în nume propriu; sunt moştenitori rezervatari; sunt moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
Prin colaterali privilegiaţi înţelegem fraţii şi surorile lui de cujus şi descendenţii acestora, până la gradul al IV-lea
inclusiv, adică nepoţii şi strănepoţii de soră şi frate din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţia cu efecte depline.
Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi se produce astfel:
a) regula o constituie împărţirea pe capete (în mod egal) a cotei ce le revine (la fel se împarte şi între descendenţii din
fraţi şi surori dacă aceştia vin la moştenire în nume propriu);
b) dacă vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini chiar dacă moştenitorii sunt de
grad egal;
15
c) când fraţii şi surorile lui de cujus nu sunt din aceiaşi părinţi, împărţirea se face pe linii. Astfel, partea din moştenire
ce revine colateralilor privilegiaţi se împarte în două părţi egale, corespunzătoare celor două linii: paternă şi
maternă. Jumătatea paternă se împarte între fraţii lui de cujus pe linie paternă, iar jumătatea maternă se împarte între
fraţii lui de cujus pe linie maternă. Fraţii buni vin la moştenire atât pe linie paternă, cât şi pe linie maternă. Regula
enunţată e valabilă şi pentru descendenţii din fraţi şi surori, indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau
prin reprezentare. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi sunt următoarele: vin la
moştenire în nume propriu, iar descendenţii lor pot beneficia de reprezentarea succesorală; nu sunt moştenitori
rezervatari; nu sunt moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
Clasa a III-a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari – dacă de cujus nu are moştenitori din primele două clase
ori dacă acestea nu pot sau nu vor să vină la moştenire, este chemată la moştenire clasa ascendenţilor ordinari, adică
bunicii, străbunicii etc. lui de cujus, fără limită de grad, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte
depline. Între ascendenţii ordinari împărţirea moştenirii se efectuează conform principiului proximităţii gradului de
rudenie, bunicii înlăturând de la moştenire pe străbunici. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor
ordinari sunt următoarele: vin la moştenire doar în nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; sunt moştenitori
sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
Clasa a IV-a de moştenitori legali: colateralii ordinari – dacă de cujus nu are moştenitori din primele trei clase ori
dacă acestea nu pot sau nu vor să vină la moştenire, este chemată la moştenire clasa colateralilor ordinari, adică unchii,
mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile bunicilor lui de cujus, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte
depline. Colateralii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie. Unchii şi mătuşile înlătură pe verii primari şi
pe fraţii şi surorile bunicilor care sunt rude colaterale de gradul al IV-lea. Între rudele de grad egal, moştenirea se
împarte pe capete. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari sunt următoarele: pot veni la
moştenire doar în nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; nu sunt moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul
donaţiilor. (**)
(**)Codul familiei al Republicii Moldova
16
Secţiunea a 2 -a .Reprezentărea succesorala
Reprezentarea succesorală
Instituţia reprezentării succesorale (art. 664–668, C. civ.) a fost creată de către legiuitor pentru a permite unui
moştenitor legal de grad mai îndepărtat, numit reprezentant, să urce în locul, gradul şi drepturile ascendentului său, numit
reprezentat, decedat anterior deschiderii moştenirii. Reprezentarea succesorală permite reprezentantului să culeagă partea
din moştenire care s-ar fi cuvenit reprezentatului dacă acesta s-ar fi aflat în viaţă la data deschiderii succesiunii. Potrivit
dispoziţiilor Codului civil, reprezentarea succesorală este admisă numai în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi a
descendenţilor din fraţii şi surorile defunctului. Pentru a putea opera reprezentarea succesorală este necesar îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii – această condiţie nu trebuie interpretată în sens de
predeces pentru că astfel nu s-ar putea reprezenta comorienţii şi codecedaţii. În cazul acestora e admisă
reprezentarea pentru că, neputându-se stabili dacă au supravieţuit sau nu lui de cujus, se prezumă că la data
deschiderii moştenirii aceştia erau decedaţi şi, în consecinţă pot fi reprezentaţi. Reprezentarea nu poate opera decât
trecând din grad în grad vacant;
b) locul celui reprezentat trebuie să fie util – adică, dacă cel reprezentat ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii
ar fi avut vocaţie succesorală concretă la moştenirea lui de cujus;
c) reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a culege moştenirea lui de cujus – adică să aibă
capacitatea succesorală, să aibă vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea lui de cujus care prin
reprezentare se transformă în vocaţie succesorală concretă (notăm că descendenţii din fraţi şi surori pot veni la
moştenire prin reprezentare numai până la gradul al IV-lea inclusiv), să nu fie nedemn faţă de cujus, să nu fi
renunţat la moştenirea lui de cujus, să nu fi fost exheredat de cujus.
Aceste condiţii trebuie îndeplinite faţă de de cujus, iar nu faţă de reprezentat. Conform art. 665, al. 2 şi 667, C. civ.,
reprezentarea succesorală:
a) e admisă în toate cazurile (adică, atât atunci când unul dintre copiii lui de cujus e decedat, iar nepoţii culeg
prin reprezentare partea ce ar fi revenit părintelui lor, cât şi atunci când toţi copiii lui de cujus sunt decedaţi, iar
nepoţii vin la moştenire prin reprezentare);
b) operează la infinit (însă numai în cazul descendenţilor);
c) operează imperativ şi de drept (voinţa descendenţilor poate influenţa regulile reprezentării numai prin
renunţare la moştenire; voinţa lui de cujus nu poate modifica, în principiu, regulile reprezentării).
Efectele reprezentării succesorale se produc conform art. 667, C. civ.: în toate cazurile în care reprezentarea e admisă,
partajul se face pe tulpini, adică reprezentanţii unei persoane (indiferent de numărul lor) culeg partea din moştenire ce s-ar
fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă acesta ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Dacă o tulpină a produs
mai multe ramuri, împărţirea se face tot pe tulpini în fiecare ramură. Deşi reprezentarea operează de drept şi imperativ,
reprezentantul nu e obligat să accepte moştenirea.
17
Secţiunea a 3-a. Partajului averii succesorale.
1. Noţiune
Împărţeala sau partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune prin
transformarea drepturilor la cote-părţi abstracte de proprietate din moştenire în drepturi de proprietate
individuale asupra bunurilor făcând parte din masa partajabilă ori a contravalorii acestora. Partajul poate fi
solicitat oricând cu excepţia cazului când între coindivizari există o înţelegere de suspendare temporară a
dreptului de a cere partajul. Partajul definitiv numit şi de proprietate se deosebeşte de partajul de folosinţă sau
provizoriu care se referă doar la posesia şi folosinţa bunurilor succesorale pe timpul stării de indiviziune, fiecare
copărtaş folosind individual bunurile ce i-au fost atribuite, având dreptul la fructele şi veniturile produse de
acestea, fără obligaţia de a da socoteală celorlalţi coindivizari. Partajul folosinţei nu poate fi cerut pe cale
judecătorească. Partajul poate fi total sau parţial atât în privinţa bunurilor succesorale cât şi a participării tuturor
coindivizarilor.
Ieşirea din indiviziune poate fi realizată prin bună învoială (amiabil) sau pe cale judecătorească.
2. Partajul amiabil
Partajul amiabil se poate realiza atunci când toţi indivizarii sunt de acord şi aceştia au capacitate deplină de
exerciţiu. Partajul amiabil poate fi realizat şi printr-o tranzacţie judiciară consfinţită printr-o hotărâre de
expedient sau în cadrul procedurii succesorale notariale. Coindivizarii sunt liberi să împartă moştenirea aşa cum
doresc. Odată realizat partajul în mod valabil nici un coindivizar nu va putea cere ulterior un alt partaj.
3. Partajul judiciar
Partajul judiciar are loc atunci când:
a) coindivizarii nu se înţeleg în privinţa realizării unui partaj amiabil; există coindivizari care nu pot fi
prezenţi la partaj;
b) printre coindivizari există minori sau interzişi judecătoreşti, iar autoritatea tutelară nu şi-a dat acordul la
împărţirea amiabilă. Pentru a putea cere ieşirea din indiviziune titlul de moştenitor este indiferent, acest
lucru putând să-l facă chiar şi cesionarii de drepturi succesorale. Nu pot cere partajul moştenitorii lipsiţi
de drepturi asupra masei indivize, cum e cazul legatarilor cu titlu particular ori moştenitorilor anomali,
aceştia primind individual şi în mod direct de la defunct anumite bunuri. Tot astfel, nudul proprietar nu
poate cere partajul contra uzufructuarului fiindcă nu au drepturi de aceeaşi natură. Partajul se diferenţiază
de alte acţiuni prin aceea că oricine ar introduce acţiunea primeşte o dublă calitate: de reclamant în ceea
18
ce priveşte cota sa parte şi de pârât în ceea ce priveşte cota parte revenind din succesiune fiecăruia dintre
ceilalţi coindivizari. În ceea ce îi priveşte pe creditorii personali ai succesorilor aceştia nu pot proceda la
urmărirea părţii indivize a debitorului din imobilele succesorale, înainte ca, la cererea lor, să se facă
partajul întregii averi succesorale. În acest caz se apreciază că aceşti creditori nu exercită dreptul în nume
propriu ci pentru coindivizarul-debitor, pe cale oblică. Dacă se face plata creanţelor în timpul derulării
acţiunii de partaj acesta nu mai poate continua întrucât devine lipsită de interes pentru creditori. În
privinţa creditorilor moştenirii, problema nu prezintă interes, aceştia putând urmări direct bunurile
succesorale pentru a obţine plata creanţelor lor.
Pentru a putea participa la partaj, părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Această condiţie este
cerută, deşi partajul produce efecte declarative şi nu translative, pentru că se realizează o transformare profundă
a dreptului de proprietate, drepturile indivize asupra masei partajabile fiind substituite prin drepturi individuale
asupra unor bunuri determinate. De aceea minorii şi interzişii trebuiesc reprezentaţi, respectiv asistaţi. În ceea ce
priveşte introducerea cererii de către un minor sub 14 ani prin reprezentantul său legal acest lucru se poate face
şi fără încuviinţarea autorităţii tutelare considerându-se că drepturile sale sunt pe deplin ocrotite de către
instanţa de judecată.
Cererea de partaj trebuie să arate persoanele între care urmează a avea loc împărţeala, titlul de moştenire al
fiecăreia dintre acestea, bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor după aprecierea reclamantului, locul unde se
află şi persoanele care le deţin sau le administrează. Dacă există trei sau mai mulţi coindivizari, partajul poate fi
realizat şi parţial, restul rămânând la cerere în indiviziune. Partajul parţial este însă inadmisibil când toţi
coindivizarii solicită ieşirea din indiviziune. Cu ocazia soluţionării cauzei trebuiesc avute în vedere de către
instanţă toate pretenţiile reciproce ale succesibililor. În cazul în care masa succesorală supusă partajului este
compusă din două sau mai multe moştenirii succesive se va proceda la partaj în ordinea deschiderii acestora.
În situaţia în care obiectul partajului îl formează o moştenire care nu pune probleme deosebite de evaluare a
bunurilor succesorale şi de atribuire a acestora, instanţa de judecată va proceda direct, prin hotărârea care o
pronunţă, la stabilirea bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor cu vocaţie la acestea, a cotelor-părţi ce se cuvin
fiecărui moştenitor, a creanţelor pe care unii moştenitori le au faţă de alţii, a pasivului moştenirii, după care se
va proceda la atribuirea în natură a loturilor şi la stabilirea eventualelor sulte pentru echilibrarea valorică a
acestora între moştenitori . În ipoteza în care moştenirea nu poate fi împărţită direct de către instanţă întrucât
sunt necesare evaluări ale bunurilor succesorale, instanţa va proceda, mai întâi, la stabilirea printr-o încheiere de
admitere în principiu a bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor care au vocaţie la moştenire, a cotelor ce revin
acestora, a creanţelor pe care coindivizarii le au unii împotriva altora, precum şi a pasivului moştenirii. Prin
aceeaşi încheiere se va numi un expert pentru evaluarea bunurilor şi formularea propunerilor de formare a
loturilor ce urmează a fi atribuite coindivizarilor. Această încheiere poate fi completată printr-o nouă încheiere
19
dacă între timp se descoperă că există şi alţi moştenitori sau alte bunuri supuse împărţelii. Eventual, în această
perioadă, până la pronunţarea hotărârii de împărţeală, cu acordul părţilor instanţa poate dispune scoaterea din
masa de împărţit a unui bun care a fost inclus din eroare. Pentru menţinerea egalităţii în drepturi a
coindivizarilor se impune stabilirea valorii de circulaţie a bunurilor indivize la data împărţelii, dar avându-se în
vedere starea acestora din momentul deschiderii moştenirii; eventuala diminuare sau sporul de valoare trebuie
să fie suportată, respectiv să profite, tuturor coindivizarilor în proporţia cotei-părţi ce revine fiecăruia. Loturile
formate de expert (ţinând cont, pe cât posibil, de cota parte ce revine fiecărui coindivizar) vor fi atribuite în
principiu în natură de instanţă. De aceea, fără consimţământul coindivizarilor, este nelegală atribuirea tuturor
bunurilor succesorale unuia dintre coindivizari, iar celorlalţi numai a contravalorii în bani, atât timp cât
atribuirea în natură este posibilă. Totuşi componenţa loturilor rămâne o chestiune de apreciere de fapt, iar nu de
drept, fiindcă trebuie urmărită salvgardarea valorii economice a bunurilor. Pentru formarea şi atribuirea loturilor
instanţa va ţine seama în lipsa acordului părţilor de: mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia
părţilor, faptul că unii dintre coindivizari au adus îmbunătăţirii bunurilor succesorale cu acordul celorlalţi.
Eventuala diferenţă valorică între loturi va fi compensată prin plata unor sume de bani (sulte) în favoarea
coindivizarilor ale căror loturi au valoare mai mică decât cota lor parte. Neplata sultei nu atrage rezoluţiunea
partajului, ceilalţi coindivizari trebuind să îşi valorifice drepturile pe calea executării silite. În situaţia în care
împărţeala în natură a unui bun sau chiar a întregii moştenirii nu este posibilă, la cererea unuia sau a mai multor
coindivizari, instanţa de judecată va putea proceda, printr-o încheiere, la atribuirea provizorie a întregului bun
celui/celor care au solicitat acest lucru stabilindu-se termenul în care trebuiesc plătite celorlalţi coindivizari.
Dacă sultele sunt achitate la timp, instanţa îi va atribui definitiv bunul prin hotărâre pronunţată asupra fondului
cauzei. În caz contrar, bunul poate fi încredinţat altui copărtaş în aceleaşi condiţii. Pentru motive instanţa va
putea proceda chiar şi la atribuirea definitivă a bunului.
4. Opoziţia la partaj
Întrucât prin înţelegerea lor coindivizarii pot încerca fraudarea creditorilor lor, C. civ. le oferă acestora
posibilitatea de a interveni în procedura partajului pe calea opoziţiei la partaj. Se încearcă astfel prevenirea
ineficacităţii partajului prin introducerea ulterioară a acţiunii pauliene de către creditori. Opoziţia dă dreptul
creditorilor de a participa la partaj şi a-şi exprima interesele în legătură cu acesta. Dacă partajul se face fără
participarea creditorilor sau fără a se ţine seama de opoziţia lor, el poate fi atacat cu acţiunea. În practică se
admite că beneficiază de dreptul de opoziţie orice persoană ce poate justifica un interes legitim în legătură cu
procedura partajului succesoral. În privinţa formei, legea nu prevede vreo condiţie specială, opoziţia trebuind să
rezulte neechivoc. O dată exercitat dreptul de opoziţie în sensul prezentării unei poziţii diferite faţă de partaj
decât cea a coindivizarilor efectul acestuia constă în indisponibilizarea drepturilor succesorale ale creditorilor.
20
Secţiunea a 4-a Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor
În afara condiţiilor generale cerute pentru a moşteni, soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească şi o
condiţie specială: aceea de a avea calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii. Nu interesează durata
căsătoriei, sexul soţului supravieţuitor ori starea lui materială, dacă au rezultat sau nu copii, dacă erau
despărţiţi în fapt ori trăiau împreună. În cazul divorţului, până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a
hotărârii de divorţ, soţul supravieţuitor păstrează calitatea de soţ chiar dacă celălalt a decedat în cursul
procesului ori după pronunţarea hotărârii dar înainte de rămânerea ei definitivă şi irevocabilă. În cazul
constatării nulităţii sau anulării căsătoriei soţul supravieţuitor nu are calitatea de soţ deoarece nulitatea
produce efecte retroactive şi asta chiar dacă hotărârea e pronunţată după decesul celuilalt soţ. În cazul
nulităţii căsătoriei există o excepţie: pentru căsătoria putativă – situaţia căsătoriei nule ori anulate când unul
sau ambii soţi a/au fost de bună credinţă la încheierea ei – soţul de bună-credinţă păstrează calitatea de soţ
dintr-o căsătorie anulabilă până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de anulare
sau de constatare a nulităţii căsătoriei. La decesul unuia dintre soţi, se pune problema determinării masei
succesorale. În masa succesorală intră bunurile proprii ale soţului decedat şi partea sa din bunurile comune
în devălmăşie cu celălalt soţ. Deci, înainte de determinarea masei succesorale, se face împărţirea bunurilor
comune ale celor doi soţi, în funcţie de contribuţia fiecăruia la dobândirea acestor bunuri. Partea ce revine
lui de cujus intră în masa succesorală, iar partea soţului supravieţuitor revine acestuia în calitatea sa de
codevălmaş, conform regulilor din dreptul familiei, iar nu în calitatea lui de moştenitor.
Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali –
soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar concurează cu oricare clasă chemată
la moştenire. Conform art. 1 din L. 319/1944, soţul supravieţuitor primeşte o cotă-parte din masa succesorală,
ce variază în funcţie de clasa cu care intră în concurs.
Astfel:
a) în concurs cu descendenţii, indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la un sfert (1/4) din
moştenire;
b) în concurs cu clasa a II-a, atât cu ascendenţii privilegiaţi, cât şi cu colateralii privilegiaţi, indiferent de
numărul lor, are dreptul la ⅓ din moştenire;
c) în concurs doar cu ascendenţii privilegiaţi, sau doar cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor,
soţul supravieţuitor ia ½ din moştenire;
d) în concurs cu clasa a III-a sau a IV-a, ia ¾ din moştenire. Dacă nu există rude în nici o clasă, soţul
supravieţuitor culege întreaga moştenire. Stabilirea cotei ce se cuvine soţului supravieţuitor se face cu
întâietate faţă de stabilirea cotelor moştenitorilor cu care concurează. Ceilalţi moştenitori trebuie să vină 21
efectiv la moştenire (să nu fie nedemni, renunţători sau exheredaţi). În caz de bigamie, cota ce revine
soţului supravieţuitor se împarte în mod egal între soţii supravieţuitori de bună credinţă. Caracterele
juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor sunt următoarele: vine la moştenire numai în
nume propriu; este rezervatar; nu este sezinar; este obligat la raportul donaţiilor dacă vine în concurs cu
descendenţii.
Dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei comune casnice şi asupra darurilor de nuntă (art. 5, L. 319/1944) – în ceea ce priveşte mobilierul
şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice soţul supravieţuitor le culege peste partea sa de moştenire în scopul
de a nu fi privat de condiţiile de viaţă pe care le-a avut împreună cu de cujus. Prin mobile şi obiecte aparţinând
gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor precum şi obiectele care prin
natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (ex. obiecte de menaj, aparate electrocasnice) şi
care au fost afectate în concret folosinţei comune a soţilor, corespunzător nivelului de trai al acestora. Nu intră
în această categorie: bunurile care potrivit naturii lor nu pot şi nu au fost folosite în gospodărie (ex.
autoturismul); bunurile necesare exercitării profesiei sau meseriei lui de cujus; obiectele care prin valoarea lor
deosebită depăşesc sensul de bunuri casnice (ex. tablourile de mare valoare); bunurile care nu au fost afectate
folosinţei comune deoarece au fost procurate în alt scop ori după data întreruperii în fapt a convieţuirii soţilor;
bunurile de uz personal şi exclusiv ale lui de cujus; bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (unelte, animale de
lucru). Pentru ca soţul supravieţuitor să poată moşteni mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice,
trebuie să fie îndeplinite două condiţii speciale:
a) soţul supravieţuitor să nu vină în concurs cu descendenţii lui de cujus - într-o atare ipoteză, aceste bunuri
vor fi incluse în masa succesorală;
b) soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi între vii ori pentru cauză de
moarte.
Deci, soţul supravieţuitor moşteneşte în plus nu totalitatea bunurilor gospodăriei casnice, ci numai partea
soţului decedat din astfel de bunuri comune şi bunurile proprii ale lui de cujus din această categorie. Şi în ceea
ce priveşte darurile de nuntă se aplică regimul juridic mai sus descris. Darurile de nuntă sunt darurile manuale
făcute soţilor la celebrarea căsătoriei, indiferent dacă au fost făcute ambilor soţi sau doar unuia dintre ei. Nu fac
parte din obiectul dreptului special de moştenire bunurile dăruite de terţi sau de către de cujus numai soţului
supravieţuitor, nici partea sa din darurile comune, acestea aparţinându-i în calitate de proprietar.
22
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor (art. 4, L. 319/1944) – din momentul deschiderii moştenirii,
soţul supravieţuitor are, în afară de celelalte drepturi succesorale şi indiferent de moştenitorii cu care vine în
concurs, un drept de abitaţie asupra casei de locuit, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) la data deschiderii moştenirii avea domiciliul în acea casă;
b) nu are o locuinţă proprie;
c) casa face parte din moştenire, în tot sau în parte;
d) de cujus nu a dispus altfel. Acest drept are următoarele caractere juridice: este un drept real, având ca
obiect casa de locuit şi terenul aferent în măsura necesară folosirii locuinţei; este un drept temporar,
durând până la ieşirea din indiviziune, însă cel puţin 1 an de la data deschiderii moştenirii sau până la
recăsătorirea soţului supravieţuitor; este un drept personal, inalienabil (neputând fi închiriată partea casei
ce nu e folosită) şi insesizabil (nu poate fi urmărit de creditorii soţului supravieţuitor); este conferit de lege
soţului supravieţuitor cu titlu gratuit. (**)
(**)Codul familiei al Republicii Moldova
23
Secţiunea a 5-a. Dreptul statului asupra moştenirii.
Drepturile statului asupra succesiunii vacante
Conform C. civ., în lipsă de moştenitori legali/testamentari, bunurile lăsate de către de cujus trec în
proprietatea statului. Deci, moştenirea e vacantă şi trece în proprietatea statului, în tot sau în parte, în cazurile în
care fie nu există moştenitori legali/testamentari, fie aceştia există, însă vocaţia lor succesorală concretă nu se
întinde asupra întregii mase succesorale. Natura juridică a dreptului statului asupra moştenirii vacante este
controversată. S-au conturat două teorii:
a) teoria desherenţei, în temeiul căreia statul culege bunurile vacante prin intermediul dreptului de
suveranitate, după cum culege orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul său;
b) teoria dreptului de moştenire, în temeiul căreia statul culege moştenirea vacantă ca universalitate, în baza
unui drept de moştenire legal. Se aplică mai ales a doua teorie. Conform art. 85 din L. 36/1995, notarul
public constată vacanţa succesorală la cererea reprezentantului statului şi eliberează certificatul de vacanţă
succesorală după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală. În lipsa
certificatului, instanţa poate, în mod direct, să constate existenţa unei succesiuni vacante şi componenţa
acesteia. (**)Certificatul de vacanţă succesorală sau hotărârea judecătorească nu au efect constitutiv, ci
declarativ, dobândirea operând retroactiv, de la data morţii lui de cujus. Deci, bunurilor succesorale li se
aplică regimul juridic al bunurilor proprietate de stat din momentul deschiderii moştenirii. Dacă a eliberat
certificatul de vacanţă succesorală, notarul public nu mai poate elibera un alt certificat de moştenire. Cei
care au pretenţii la moştenire pot cere pe cale judecătorească, anularea certificatului de vacanţă
succesorală şi stabilirea drepturilor lor. Pe baza hotărârii definitive şi irevocabile, notarul public va putea
elibera certificatul de moştenitor. Dacă moştenirea nu e vacantă, iar statul a fost gratificat prin testament,
notarul va elibera un certificat de moştenitor, iar nu unul de vacanţă succesorală. Dacă statul e gratificat
numai cu o parte din moştenire, iar cealaltă devine vacantă, vor fi eliberate două certificate: unul de
moştenitor, altul de vacanţă succesorală. Subliniem că statul va răspunde pentru datoriile moştenirii, dar în
limita activului pentru că nu e admisibil ca societatea să suporte pasivul din patrimoniul unei persoane
fizice. În ceea ce priveşte moştenirea vacantă, statul nu are un drept de opţiune succesorală, el neputând
renunţa la moştenire. Prin urmare, termenul de 6 luni îi este inaplicabil. De asemenea, statul nu are nevoie
de o trimitere în posesie propriu-zisă, prin eliberarea certificatului de moştenitor.
**Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către
instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea cauzelor despre succesiune nr.13 din 03.10.2005.
24
CONCLUZII :
Pentru evidenţierea aspectelor problematice de ordin teoretic şi practic, soluţiile posibile şi unele propuneri de
lege ferenda susţinem următoarele teze şi concluzii:
1. Legislaţia succesorală a Republicii Moldova prevede că moştenirea este o transmisiune de drepturi pentru
cauză de moarte, universală, unitară şi indivizibilă (alin.(2) art. 1432 CC al RM). Succesiunea este o
transmisiune specifică, ea se delimitează net de toate celelalte transmisiuni patrimoniale, care nu se pot realiza
decît între persoane în fiinţă la data survenirii lor. Astfel, întru a nu confunda principiul transmisiunii
succesorale de transmiterea prin acte între vii, este de menţionat faptul că numai moartea unei fiinţe umane
poate avea ca effect transmitera moştenirii. Deşi legislaţia noastră admite transmiterea patrimoniului atît prin
acte între vii (art.673 CC al RM), cît şi prin acte pentru cauză de moarte, credem că unicul domeniu de aplicare
a contractului de transmitere al patrimoniului actual este cel al înstrăinării unei moşteniri sau a unei porţiuni din
ea. În acest sens, considerăm că atunci cînd un moştenitor vinde moştenirea, contractul va avea ca obiect dreptul
de moştenire privit izolat, deşi acest drept se referă la o universalitate sau o cotă indiviză din aceasta. Deci,
obiectul înstrăinării nu este patrimoniul vînzătorului, ci o masă de bunuri din acest patrimoniu, dar
individualizat prin raportare la dreptul de moştenire al vînzătorului conceput izolat. În această ordine de idei,
considerăm că este binevenită în legislaţia succesorală şi stabilirea unui regim unic de succesiune a întregului
patrimoniu succesoral, adică revenirea la caracterul universal al drepturilor şi obligaţiilor defunctului.
2. Întrucît transmiterea succesorală este nu numai activă, ci şi pasivă, urmează să facem unele precizări privind
cuprinsul activului şi pasivului succesoral. În primul rînd, în patrimoniul succesoral se includ doar acele
drepturi şi obligaţii al căror titular a fost defunctul în timpul vieţii. Dacă drepturile şi obligaţiile apar în urma
decesului celui care a lăsat moştenirea, atunci nu sîntem în prezenţa transmisiunii succesorale, ci apariţia
acestora în patrimoniul succesorilor are loc în baza altor temeiuri juridice. Pe lîngă moartea persoanei este
necesar să existe şi alte fapte juridice. Astfel, în cazul decesului persoanei asigurate, dacă în contractul de
asigurare de persoane nu este indicat un alt beneficiar, suma asigurată se achită moştenitorilor persoanei
asigurate. Însă în acest caz nu putem vorbi despre o transmitere succesorală, deoarece dreptul asupra sumei
asigurate apare ca urmare a decesului persoanei asigurate. În al doilea rînd, nu toate drepturile şi obligaţiile cate
i-au aparţinut lui de cujus în timpul vieţii se transmit prin moştenire. Este cazul drepturilor şi obligaţiilor care
sînt nemijlocit legate de personalitatea defunctului, astfel încît „ decedează ” odată cu el. De exemplu, conform
prevederilor art.1446 CC al RM, în patrimoniul succesoral nu se include drepturile şi obligaţiile patrimoniale
care poartă caracter personal şi care pot aparţine doar celui ce a lăsat moştenirea şi nici drepturile şi obligaţiile,
prevăzute de contract sau lege, care sînt valabile doar în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi care
încetează la decesul lui. În al treilea rînd, poate fi succedată averea care a aparţinut lui de cujus cu drept de
proprietate privată.25
În al patrulea rînd, prin succesiune pot fi transmise atît drepturile patrimoniale, cît şi nepatrimoniale. Astfel,
dacă prin succesiune au fost moştenite acţiuni ordinare ce conferă deţinătorului lor dreptul de vot sau acţiuni
privilegiate ce conferă deţinătorului lor dreptul de a participa la şedinţele Adunării Generale a Acţionarilor,
atunci moştenitorii dobîndesc drepturile nepatrimoniale conferite de aceste acţiuni (dreptul de a fi informat, de a
participa la conducerea societăţii, de a vota). În al cincilea rînd, în cazurile prevăzute de lege, prin succesiune
pot fi transmise nu numai drepturile şi obligaţiile civile existente, ci şi cele în curs de devenire sau realizare.
Acestea au fost calificate în doctrină drept Gestaltungsrecht sau ca interese ocrotite de lege.
3. În actuala legislaţie a Republicii Moldova este indicat expres locul deschiderii moştenirii. Potrivit art.1443
CC al RM, dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat
locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor imobile, iar dacă nu există bunuri imobile, se consideră
locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile. Pentru stabilirea locului deschiderii
succesiunii ne interesează nu atît locul unde a decedat cel care lasă moştenirea şi nici locul reşedinţei, ci ultimul
său domiciliu. După părerea noastră, acestă normă va crea incontestabil, din punct de vedere juridic, probleme
în cazul stabilirii locului deschiderii succesiunii ce are importanţă pentru desfăşurarea procedurii succesorale
notariale şi pentru determinarea competenţei instanţei de judecată în materie de moştenire. Astfel, ţinănd cont
că legea locului situării bunurilor se aplică numai în situaţia în care nu este cunoscut ultimul domiciliu al
defunctului, considerăm că se impune a fi necesară admiterea normei care ar prevedea ca loc al deschiderii
moştenirii ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea, iar dacă acest domiciliu nu este cunoscut, locul de
aflare a bunurilor sau a părţii principale a acestora ca valoare.
4. Moştenirea are loc conform testamentului (succesiunea testamentară) şi în temeiul legii (succesiunea legală).
Prin urmare, în funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobîndesc patrimoniul persoanei decedate,
moştenirea poate fi legală sau testamentară. În literatura de specialitate se întîlneşte noţiunea de succesiune
contractuală, numită şi instituire contractuală. Aceasta se face în baza unui act, prin care instituantul dispune,
pentru timpul cînd nu va mai fi, de tot sau de o parte din bunurile sale în favoarea instituitului care acceptă. Cu
alte cuvinte, este vorba despre desemnarea unei persoane ca succesor al dispunătorului printr-un contract de
donaţie, adică printr-un act juridic bilateral între vii, iar nu prin testament (act juridic unilateral). Instituirea
contractuală este un act hibrid, în sensul că se face printr-un contract care în principiu nu poate fi revocat
unilateral, ci numai prin acordul ambelor părţi, dar care asemenea testamentului conţine liberalităţi pentru cauza
de moarte, neconferind instituitului nici un drept actual asupra bunurilor pe care instituantul le va lăsa la decesul
său.De lege lata o asemenea posibilitate este exclusă, deoarece conform prevederilor art.827 alin.(4) CC al RM,
contractul care prevede predarea bunului după decesul donatorului este nul. Deci, în Republica Moldova
succesiunea poate fi doar legală sau testamentară. Problema dublei calităţi. În literatura de specialitate s-a pus
problema dacă un moştenitor poate să aibă în acelaşi timp o dublă calitate: de moştenitor legal şi de moştenitor
26
testamentar. Răspunsul a fost afirmativ, calitatea de moştenitor legal subzistă şi în cazul cînd aceasta este unită
cu acea de moştenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri,
să fie pus în situaţia de a lua mai puţin şi de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai
pe baza unuia dintre temeiurile juridice componente. S-a pus problema dacă succesibilul care este şi rudă cu
defunctul, şi moştenitor testamentar poate să opteze diferit cu privire la moştenirea legală şi cea testamentară.
În doctrină s-a ajuns la concluzia potrivit căreia dacă prin testament i s-a stabilit succesibilului o cotă mai mică
decît cota legală, moştenitorul legl nu poate renunţa la cota testamentară pentru a putea moşteni mai mult,
întrucît o asemenea situaţie poate avea efecte şi semnificaţia unei exheredări parţiale, caz în care succesibilul
poate reclama numai rezerva, prevăzută de lege în favoarea sa, cu condiţia că este moştenitor rezervatar. 18
5. Normele dreptului succesoral nu admit succesiunea comorienţilor şi codecedaţilor. Din prevederile art.1441
CC al RM nu putem deduce anumite deosebiri în ceea ce priveşte conţinutul acestor două noţiuni. Din punct de
vedere teoretic, doctrina face distincţie între persoanele decedate odată în aceeaşi împrejurare (comorienţi) şi
decedate odată în împrejurări diferite (codecedaţii). Deci, codecedaţii sînt persoanele fizice decedate în acelaşi
timp, dar nu în acceaşi împrejurare. De aceea de lege ferenda considerăm oportună modificarea acestei norme
juridice pentru a-i conferi acurateţea juridică scontantă.
6. În tăcerea legii, la cererea părţilor capacitatea succesorală a copilului conceput se stabileşte pe cale
judecătorească, prin intermediul expertizei medico-legale. În ce priveşte legislaţia Republicii Moldova nu găsim
nici o prezumţie legală care ar face dovada concepţiunii. Acest gol legislativ trebuie să înlăture orice
neînţelegere în acest sens în noul CC al Republicii Moldova. În legătură cu dovada concepţiei, Codul familiei
al Republicii Moldova stabileşte o prezumţie în art.47 alin.(3): „Copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în timp
de 300 zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei are ca tată
pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul”. Această prezumţie, prevăzută în Codul familiei,
se referă la stabilirea patrenităţii, prin urmare, pentru stabilirea capacităţii succesorale a copilului considerăm că
prezumţia legală referitoare la perioada concepţiei are vocaţie generală de aplicabilitate şi se impune a fi luată în
consideraţie în materie succesorală.
7. Actuala legislaţie succesorală a Republicii Moldova (art. 1434 din CC) prevede că nu poate fi succesor
testamentar sau legal persoana care: „ a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei
voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste circumstanţe sînt constatate de instanţa
de judecată; a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi a
contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale a
tuturor acestora ”. După părerea noastră, art.1434 alin.(1) CC al RM nu alătură corect noţiunile „săvîrşirea
intenţionată a unei infracţiuni” şi „ faptă amorală ”, de aceea din alineatul dat ar trebui excluse cuvintele „sau o
faptă amorală”. Nedemnitatea succesorală este sancţiunea legală a decăderii din dreptul de a moşteni, care se
27
aplică persoanei (cu capacitate şi vocaţie succesorală) vinovată de o faptă culpabilă faţă de cujus ori faţă de
memoria acestuia. Din punctul nostru de vedere, este indiferent dacă vom califica nedemnitatea drept o
sancţiune civilă sau o pedeapsă civilă. În fond, pedeapsa nu este decît o sancţiune. Altceva este esenţial, şi
anume că nedemnitatea are drept consecinţă negative decăderea moştenitorului.
8. Pentru prima dată au fost abordate problemele reprezentării succesorale, condiţiile şi efectele ei. La acest
capitol, în literatura de specialitate s-a pus problema dacă reprezentarea este posibilă în cazul în care între
comorienţi există rapoturi de rudenie care pot duce la reprezentare. În lucrare au fost studiate opiniile savanţilor
în domeniu şi a fost acreditată ca fiind echitabilă opinia conform căreia în cazul comorienţilor se prezumă că ei
au decedat în acelaşi moment, orice stabilire a ordinii deceselor fiind nu numai arbitrară, ci chiar contrară atît
reglementării legale în materie, cît şi definirii instituţiei, de aceea optăm pentru opinia că succesiunea fiecărui
comorient se va rezolva ca şi cum celălalt nu ar fi existat.
9. În capitolul trei al lucrării au fost examinate unele aspecte ale rezervei succesorale şi cazurile apariţiei
dreptului de a pretinde cotă din rezerva succesorală. În acest sens, apare problema dacă dreptul dat poate sau nu
fi transmis prin succesiune. Din acest punct de vedere în Codul civil există o contradicţie care nu poate rămîne
în afara criticii. Astfel, în conformitate cu prevederile art.1506 CC al RM, „... acest drept se transmite prin
moştenire”, însă alin.(3) art.1523 CC al RM nu acordă acest drept moştenitorilor rezervatari: „.. dreptul
moştenitorului de a primi o parte din moştenire în calitate de cotă din rezerva succesorală nu se transmite
moştenitorilor lui”. Pentru înlăturarea acestei neconcordanţe propunem de lege ferenda de a exclude a doua
propoziţie din art.1506 CC al RM şi a consacra pe deplin sub aspect legislative soluţia în conformitate cu care
dreptul moştenitorului de a primi o parte din moştenire în calitate 19 de cotă din rezerva succesorală nu se
transmite moştenitorilor lui, avînd în vedere faptul că aces drept este născut ex lege intuito persoane . Codul
civil consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că orice persoană fizică capabilă poate dispune de
patrimoniul său pentru cauză de moarte. Pentru a proteja pe anumiţi moştenitori legali, cei mai apropiaţi
defunctului, numiţi moştenitori rezervatari, împotriva liberalităţilor excesive ale celui care lasă moştenirea,
legiuitorul a stabilit că o parte din moştenire, numită rezervă succesorală, li se cuvine acestora în mod imperativ.
Criteriul de stabilire a incapacităţii de muncă a fost determinat în pct.48 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme
de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la
examinarea cauzelor despre succesiune nr.13 din 03.10.2005, conform căruia sînt inapte de muncă persoanele
care au atins vîrsta de pensionare pentru limită de vîrstă, invalizii de gradul 1, 2 şi 3, inclusiv invalizii din
copilărie, indiferent de faptul dacă le este stabilită pensia pentru limită de vărstă sau invaliditate, precum şi
copiii pînă la împlinirea vărstei de 18 ani. Este susţinută ideea de modificare a criteriului de stabilire a
incapacităţii de muncă, ţinînd cont de condiţiile admiterii în şcolile tehnico-profesionale, şcolile medii de
28
specialitate şi instituţiile de învăţămînt superior referitor la considerarea elevilor pînă la absolvirea acestor
instituţii, dar nu mai mult decît pînă la 23 de ani, drept persoane inapte de muncă.
10. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă reprezentarea este posibilă în cazul în care între
comorienţi există raporturi de rudenie care pot duce la reprezentare. Într-o primă opinie (C. Hamangiu, I.
Rossetti-Bălănescu, Al. Baiconeanu) se consideră că în această situaţie reprezentarea nu este posibilă, deoarece
una din condiţiile reprezentării este şi aceea ca locul reprezentantului să fie util, or comorienţii nu se pot
moşteni tocmai pentru motivul că se prezumă că au murit în acelaşi timp şi în aceaşi împrejurare, de unde se
rezultă că nici unul dintre ei nu are capacitate succesorală în raport cu celălalt. Potrivit celei de-a doua opinii
(Dan Chirică), în cazul comorienţilor nu se poate dovedi nici predecesul unuia dintre ei şi nici supravieţuirea
unuia dintre ei, deci reprezentarea este posibilă. Acredităm a doua opinie ca fiind echitabilă, deoarece dacă de
cujus împreună cu cei doi fii decedează în acceeaşi catastrofă, fiind consideraţi comorienţi, dacă fiii celui
decedat împreună cu tatăl lor nu ar putea veni la moştenirea bunicului lor prin reprezentare, acestă moştenire ar
fi culeasă în totalitate de celălalt fiu a lui de cujus rămas în viaţă, ceea ce este inechitabil. Dar, de lege lata,
prima opinie este mai aproape de adevăr. În cazul comorienţilor, se prezumă că ei au decedat în acelaşi
moment, orice stabilire a ordinii deceselor fiind nu numai arbitrară, ci chiar contrară atît reglementării legale în
materie, cît şi definirii instituţiei. De aceea succesiunea fiecărui comorient se va rezolva ca şi cum celălalt nu ar
fi existat.
11. Codul civil al Republicii Moldova a instituit un cerc de moştenitori legali mult mai mare decît în
reglementarea veche. Astfel, potrivit dispoziţiilor acestuia, au vocaţie succesorală soţul supravieţuitor şi rudele
celui care lasă moştenirea pînă la gradul IV inclusiv. Fără nici o îndoială, această extindere în ce priveşte
persoanele care sînt chemate să culeagă moştenirea este justă, deoarece actuala reglementare a devoluţiunii
succesorale legale, bunurile succesorale pot fi moştenite de către stat prea lesne, în timp ce un şir de rude ale
defunctului, care ar fi îndreptăţite să primească moştenirea, nu sînt moştenitori legali. Cu părere de rău, clasele
de moştenitori au fost chemate după aceeaşi logică ca şi în vechea reglementare, adică clasa de moştenitori este
formată din rude de acelaşi grad (cu excepţia primei clase în care a fost rînduit şi soţul supravieţuitor).
Promotorii acestei construcţii argumentau prin a spune că aceasta ar fi o tradiţie a noastră. În legătură cu
argumentzl adus apare fireasca întrebare, şi anume dacă au auzit vreo data aceşti promotori ca vreo persoană să
spună: „Muncesc pentru ca după moartea mea să am ce lăsa părinţilor” ? Bineînţeles că nu. Cei care lasă
moştenirea se gîndesc la generaţiile care vin, dar nu la cele care pleacă. Din păcate, legiuitorul nostru în materie
de moştenire legală, nu a ţinut cont de tradiţiile familiale existente în Moldova, dar s-a inspirat, cît priveşte
logica construcţiei juridice a cercului 20 de moştenitori legali, din vechiul Cod civil, care la rîndul său îşi are
sorgintea în Decretul despre anularea moştenirii din 27.04.1918. În opinia noastră, ar fi rezonabil de revizuit
conceptual modul de formare a claselor de moştenitori, ţînînd cont de faptul că este inadmisibil ca dreptul de
29
moştenire să fie un instrument de rezolvare a problemelor sociale. Actualmente, ţara noastră parcurge etapa în
care particularii acumulează capitalul, dar problema va deveni mult mai presantă atunci cînd urmînd cursul
firesc al naturii, aceştia vor începe să părăsească această lume, iar întrebărilor cine, în ce mod şi de ce
patrimoniu dispune (care sînt actuale pentru ziua de azi) li se vor adăuga, în curînd, întrebările cine şi în ce mod
va putea moşteni patrimoniul succesoral al defunctului.
12. Elementul principal al devoluţiunii moştenirii, deci şi al devoluţiunii succcesorale legale, îl constituie
determinarea sferei persoanelor chemate să moştenească o persoană fizică decedată.
Spre deosebire de Codul civil în redacţia din 1964, care în art.566 stabilea de asemenea trei clase de moştenitori
legali, actualul Cod civil, deşi în art.1500 instituie tot trei clase, lărgeşte cercul persoanelor chemate la
moştenire în condiţiile în care defunctul nu a lăsat testament, ceea ce reprezintă un fapt pozitiv. Reducerea la
minimum a cazurilor cînd statul este chemat să culeagă moşteniri vacante, în detrimentul rudelor defunctului,
contribuie la consolidarea societăţii civile şi încetăţenirea spiritului de proprietari în rîndul maselor. Legea
include în rîndul descendenţilor şi pe cei înfiaţi. De lege lata în Republica Moldova instituţia adopţiei este una
cu efecte depline, motiv pentru care înfiaţii sînt asimilaţi fiilor şi fiicelor fireşti ai celui care lasă moştenirea, pe
de o parte, iar pe de altă parte, prevederile art.1500 alin.(5) CC al RM vin să le confirme pe cele din art.132
alin.(3) CF al RM, astfel încît dacă adoptatorul pierde drepturile patrimoniale şi este eliberat de îndeplinirea
obligaţiilor faţă de părinţii săi fireşti şi rudele acestora, tot aşa şi aceştia din urmă pierd drepturile patrimoniale
în privinţa adoptatului şi, conform art.1500 alin.(5) CC al RM, nu moştenesc după moartea celui adoptat sau
descendenţii lui. Cu alte cuvinte, dar în acceaşi ordine de idei, adoptatul şi părinţii săi naturali cu rudele lor nu
au vocaţie succesorală reciprocă asupra bunurilor ce le aparţin. În cazul cînd copilul este adoptat de o singură
persoană, drepturile personale pot fi păstrate, la cererea mamei, dacă adoptatorul este bărbat sau la cererea
tatălui, dacă adoptatorul este femeie (art.132 alin.(4) CC al RM). În asemena cazuri se păstrează doar drepturile
personale, nu şi cele patrimoniale, caz în care adoptatul nu poate veni la moştenirea părintelui cu care a păstrat
aceste legături personale, şi nici părintele nu poate veni la moştenire în cazul decesului copilului său natural
adoptat.
13. Există trei principii fundamentale care domină devoluţiunea succesorală legală:
I. Moştenitorii vor fi chemaţi la moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali(principiul priorităţii clasei de
moştenitori);
II. Rudele de grad mai apropiat, în cadrul aceleiaşi clase, înlătură de la moştenire rudele mai îndepărtate în grad
(principiul proximităţii gradului de rudenie);
III. Rudele de grad egal, în cadrul aceleiaşi clase, moştenesc în părţi egale (principiul împărţirii succesiunii între
rudele de acelaşi grad, în părţi egale).
30
14. În sensul art.1500 CC al RM, moştenitori cu drept de cotă egală de clasa I – descendenţii sînt fiii şi fiicele
celui ce a lăsat moştenirea, la fel şi cei născuţi vii după decesul lui, precum şi cei înfiaţi. Urmează de precizat că
textul de lege invocat în comparaţie cu art.566 CC al RSSM din 1964, face referire la fiii şi fiicele celui decedat,
ci nu la copiii acestuia. Noţiunea utilizată în noul Cod civil este mai precisă în sensul că potrivit alin.(1) art.51
CF al RM se consideră copil persoana care nu a atins vîrsta de 18 ani. Prevederi similare se regăsesc şi în art.
1 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului. Este necesar de făcut precizarea că declararea nulităţii
căsătoriei dintre părinţi nu afectează drepturile copiilor născuţi din această căsătorie (art.44 alin.(5) CF al RM),
tot aşa cum copiii născuţi în afara căsătoriei au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de părinţii şi rudele lor ca şi cei
născuţi din căsătorie (art.50 CF al RM).
15. Conform art.1503 CC al RM, soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune dacă au existat motive pentru
declararea nulităţii căsătoriei şi testatorul a intentat în acest sens o acţiune 21 în instanţa de judecată. Privarea
nu acţionează atunci cînd căsătoria a încetat de drept, fostul soţ neavînd vocaţie succesorală.
În acest context, propunem completarea acestui articol în sensul că soţul supravieţuitor să piardă dreptul asupra
succesiunii dacă la data decesului celuilalt soţ în instanţa de judecată era intentată acţiunea de divorţ, dat fiind
faptul că soţul pînă a deceda a înaintat o acţiune de divorţ,dar din cauza decesului procedura de divorţ va înceta,
căsătoria încetînd în urma decesului. Întrun astfel de caz dacă se va confirma într-o şedinţă judiciară că acestă
căsătorie a încetat să existe înainte de deschiderea succesiunii, soţul poate fi decăzut din dreptul de a moşteni în
baza hotărîrii instanţei judecătoreşti.
16. Asupra fundamentului vocaţiei succesorale a statului la moştenirile vacante se confruntă două teorii:
- teoria dreptului legal de moştenire ;
- teoria dreptului de suveranitate.
Conform primei teorii, statul dobîndeşte moştenirea vacantă în baza unui drept de moştenire legală ( Iure
hereditatis), statul are calitatea de moştenitor.
Această teorie şi-a găsit reglementare în legislaţia Germaniei (art. 1936 BGB), Elveţiei( art.466 CC elveţian),
Italiei ( art.586 CC italian ), Spaniei ( art.956 CC spaniol ).
Noul Cod civil al Republicii Moldova de asemenea consacră teoria dreptului legal de moştenire a statului ca
fiind fundamentul vocaţiei succesorale a statului asupra moştenirii vacante. Acest lucru rezultă din prevederile
art.1433 alin.(2) CC al RM: „ statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate
succesorală asupra unui patrimoniu succesoral vacant”.
Potrivit celei de-a doua teorii, statul culege bunurile succesiunii vacante în temeiul dreptului de suveranietate
(Iure imperii), tot astfel cum ia în stăpînire orice lucru fără stăpîn, care se află pe teritoriul său. După acestă
teorie statul culege moştenirile vacante nu în calitate de moştenitor , ci de putere suverană ţinută de exercitarea
funcţiilor sale de poliţie statală la prevenirea riscurilor de dezordine pe care le-a creat existenţa unor bunuri fără
31
stăpîn ce ar tenta pe mulţi pentru a le dobîndi prin ocupaţiune. Această teorie şi-a găsit consacrarea în legislaţia
Franţei (art.539, art.768 CC francez), Marii Britanii, SUA (titlul 78 din Legea uniformă despre dispunerea de
patrimoniul fără stăpîn a SUA). Concepţia statului suveran, spre deosebire de acea a statului moştenitor, este
una individualistă, care vede în dreptul statului de a culege moşteniri vacante, o soluţie ultimă şi excepţională
care funcţionează doar în lipsa oricărei pretenţii din partea defunctului.
17. Dreptul de moştenire are la bază ideea de coproprietate familială. Astfel, patrimonial celui care lasă
moştenirea nu este atît proprietatea sa exclusivă, cît mai mult un patrimoniu comun al familiei, deoarece toţi
membrii familiei au contribuit la constituirea acestuia prin munca şi sacrificiile proprii. Aşadar, moştenitorii nu
dobîndesc patrimoniul străin, ci intră, de fapt, în stăpînirea propriului lor patrimoniu. În acelaşi timp, dreptul de
moştenire are la bază legătura de afecţiune ce uneşte membrii familiei, comunitatea de interese, drepturi şi
obligaţii ce există între ei. Putem spune că moştenirea este tocmai posibilitatea ce i se recunoaşte individului de
a-şi îndrepta după moarte bunurile către acei ce-i sînt dragi, faţă de care este legat de anumite interese ori
obligaţii, căci nimic nu obligă mai mult decît relaţiile de familie. Se spune că moştenirea legală este
„testamentul prezumtiv” al celui care lasă moştenirea, adică în cazul în care cel ce lasă moştenirea ar fi făcut în
timpul vieţii testament, ar fi desemnat în calitate de moştenitori anume membrii familiei.
În legătură cu cerectările efectuate în cadrul prezentei lucrări venim cu un şir de recomandări ce pot fi luate în
consideraţie la perfecţionarea legislaţiei naţionale, şi anume:
1. Deoarece, din punctul de vedere al tehnicii legislative, utilizarea termenilor succesiune şi moştenire ca
sinonime absolute nu este corectă, propunem folosirea lor în sens strict pe care îl comportă fiecare dintre
acestea. În sens larg, prin succesiune se înţelege nu numai transmisiunea pentru cauză de moarte, dar şi
transmisiunea printre vii, şi numai în sens restrîns transmisiunea pentru cauză de moarte are echivalent al
noţiunii de moştenire. Prin urmare, noţiunea de 22 succesiune numai în sensul restrîns al cuvîntului -
transmisiune pentru cauză de moarte – este echivalent al noţiunii de moştenire.
2. În actuala legislaţie a Republicii Moldova este indicat expres locul deschiderii moştenirii potrivit art.1443 CC
al RM. Pentru stabilirea locului deschiderii succesiunii ne interesează nu atît locul unde a decedat cel care lasă
moştenirea şi nici locul reşedinţei, ci ultimul său domiciliu. Astfel, ţinănd cont că legea locului situării bunurilor
se aplică numai în situaţia în care nu este cunoscut ultimul domiciliu al defunctului, propunem ca articolul
respectiv să fie completat cu o normă care ar prevedea că locul deschiderii moştenirii este ultimul domiciliu al
celui care a lăsat moştenirea, iar dacă acest domiciliu nu este cunoscut, locul de aflare a bunurilor sau a părţii
principale a acestora ca valoare.
3. Este necesară modificarea prevederilor art. 1441 CC al RM în sensul deducerii distincţiei dintre persoanele
decedate în aceeaşi împrejurare şi în acelaşi timp (comorienţi) şi în acelaşi timp în împrejurări diferite
(codecedaţii) pentru a-i conferi acurateţea juridică scontantă, deoarece din prevederile art.1441 CC al RM nu
32
putem deduce anumite deosebiri în ceea ce priveşte conţinutul acestor două noţiuni. Din punct de vedere
teoretic, doctrina face distinctive între comorienţi şi codecedaţi. Deci, codecedaţii sînt persoanele fizice
decedate în acelaşi timp, dar nu în acceaşi împrejurare.
4. Prezumţia prevăzută în Codul familiei al Republicii Moldova (art.47 alin.(3)), ce se referă la stabilirea
paternităţii, urmează să fie luată în consideraţie în materie succesorală la stabilirea capacităţii succesorale a
copilului, ca prezumţie legală referitoare la perioada concepţiei ce are vocaţie generală de aplicabilitate.
5. Excluderea din prevederile art. 1434 din CC al RM a dispoziţiei precum că nu poate fi succesor testamentar
sau legal persoana care: „ a comis intenţionat o faptă amorală împotriva ultimei voinţe, exprimate în testament a
celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste circumstanţe sînt constatate de instanţa de judecată”. În acest sens
propunem de lege ferenda modificarea alin.(1) art.1434 din CC în următarea redacţie: „Temeiuri de
nedemnitate :
1) Sînt nedemni şi, prin urmare, excluşi de la moştenire:
a) persoana care a fost condamnată pentru omorul sau atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea;
b) părintele după copilul în privinţa căruia a fost decăzut din drepturile părinteşti şi nu a fost repus în aceste
drepturi pînă în momentul deschiderii moştenirii” .
6. Completarea Capitolului II, Titlului III, Cartea a patra a Codului civil „ Rezerva succesorală”, cu următorul
articol: „Nedemnitatea rezervatarului”. Dispoziţiile art.1434 CC al RM se aplică privind dreptul la rezerva
succesorală dacă rezervatarul este culpabil de săvîrşirea unei asemenea fapte.
7. Propunem de lege ferenda de a exclude a doua propoziţie din art.1506 CC al RM şi a consacra pe deplin sub
aspect legislativ soluţia în conformitate cu care dreptul moştenitorului de a primi o parte din moştenire în
calitate de cotă din rezerva succesorală nu se transmite moştenitorilor lui, avînd în vedere faptul că acest drept
este născut ex lege intuito persoane .
8. Criteriul de stabilire a incapacităţii de muncă a fost determinat în pct.48 din Hotărîrea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei la examinarea cauzelor despre succesiune nr.13 din 03.10.2005, conform căreia sînt inapte de muncă
persoanele care au atins vîrsta de pensionare pentru limită de vîrstă, invalizii de gradul 1, 2 şi 3, inclusiv
invalizii din copilărie, indiferent de faptul dacă le este stabilită pensia pentru limită de vărstă sau invaliditate,
precum şi copiii pînă la împlinirea vărstei de 18 ani. A se modifica criteriul de stabilire a incapacităţii de muncă,
ţinînd cont de condiţiile admiterii în şcolile tehnico-profesionale, şcolile medii de specialitate şi instituţiile de
învăţămînt superior referitor la considerarea elevilor pînă la absolvirea acestor instituţii, dar nu mai mult decît
pînă la 23 de ani drept persoane inapte de muncă.
33
Bibliografie :
1.Comentariul la Codul Civil editat în 2002
2.Codului civil al Republicii Moldova, inclusiv instituţia succesiunii, articol cu articol, commentate în volumul
II, Cartea a IV-a, Titlurile I, III-VII ale Comentariului.
3.Autorii Manualului judecătorului la examinarea pricinilor civile (Chişinău, 2006)
4.În caliatate de suport teoretico-ştiinţific al prezentei investigaţii au servit lucrările unor doctrinari români,
francezi, ruşi şi moldoveni: Eliescu Mihai, Deak Francisk, Alexandresco Dmitrie, Zinveliu Ioan, Cărpeanru
Stanciu, Eugeniu Safta-Romano, Matei B.Contacuzino, Chirică Dan, Macovei Dumitru, Antoniade Cezar,
Constantinescu E., Cojocaru E., Creţu V., Bloşenco A., Bostan G., Neaga E., Bănărescu I.
5.Constituţia Republicii Moldova
6.Codul familiei al Republicii Moldova
7.Legea Republicii Moldova nr.1453-XIII din 08.11.2002 cu privire la notariat
8.Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către
instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea cauzelor despre succesiune nr.13 din 03.10.2005.
9.Drept civil ,Partea speciala,Andrei Blosenco ,Chisinau 2003
10. (**)Codul Muncii a Republicii Moldova
34
top related