importanta parlamentului european
Post on 07-Jul-2016
298 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA
FACULTATEA
LUCRARE DE LICENŢĂ
COORDONATOR:
Candidat:
-AN-
UNIVERSITATEA
FACULTATEA
LUCRARE DE LICENŢĂla specializarea :
cu tema:
IMPORTANŢA PARLAMENTULUI EUROPEAN
COORDONATOR:
Candidat:
-AN-
C U P R I N S
I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE…………………………………3
1.3. Evoluţia comunităţilor europene...........................................................17
1.3.1 Creşterea numărului statelor membre ale comunităţilor..............17
1.3.2. Perfecţionarea instituţională........................................................18
1.3.3. Tratatul de fuziune de la Bruxelles...............................................21
1.3.4. Actul Unic European....................................................................22
1.4. Crearea Uniunii Europene....................................................................24
1.4.1. Adoptarea Tratatului de la Maastricht.........................................24
1.4.2. Ratificarea şi intrarea în vigoare a tratatului..............................25
1.4. 3. Structura Tratatului.....................................................................27
1.4.4. Evoluţia Uniunii Europene dupa intrarea in vigoare a Tratatului de
la Maastricht...........................................................................................28
1.4.5. Tratatul de la Amsterdam.............................................................28
1.4. 6. Reuniunea de la Nisa...................................................................30
1.5. Delimitări conceptuale………………………………………………..31
1.7. Instituţiile comunitare………………………………………………...35
1.7.1. Consiliul………………………………………………………....35
1.7.2. Comisia………………………………………………………….37
1.7.3. Curtea de Conturi……………………………………………….38
1.7.4. Curtea de Justiţie………………………………………………..39
II. PARLAMENTUL EUROPEAN……………………………………..40
2.1. Istoric. Prezentare generală…………………………………………...40
2.2. Componenţa Parlamentului…………………………………………..40
2.3. Procedura de alegere…………………………………………………42
2.4. Statutul parlamentarilor………………………………………………43
2.5. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European ……………….44
2.6. Atribuţiile Parlamentului……………………………………………..48
2.7. Legătura Parlamentului European cu alte instituţii europene şi cu
politicile în domeniu………………………………………………………52
2.8. Relaţiile Parlamentului European cu ţările în curs de dezvoltare…….54
2.9. Rolul Parlamentului European în apărarea drepturilor omului……….55
III. POLITICILE DE ACŢIUNE ALE COMUNITĂŢILOR ŞI UNIUNII
EUROPENE..............................................................................56
3.1. Realizarea pieţei interne.......................................................................56
3.2. Politicile comune..................................................................................57
3.2.1. Politica comercială.......................................................................57
3.2.2. Politica agricolă şi în domeniul pescuitului.................................57
3.2.3. Politica în domeniul transporturilor.............................................57
3.2.4. Politica economică şi monetară...................................................57
3.2.4.1. Moneda unică europeană......................................................58
3.2.4.2. Avantajele introducerii monedei unice europene..................59
3.3. Politica socială (Spaţiul social european).............................................60
3.4. Politica în domeniul concurenţei..........................................................61
3.5. Politica în domeniul mediului înconjurător..........................................62
3.6. Politica privind circulaţia persoanelor străine în interiorul
Comunităţilor...............................................................................................62
3.7. Alte domenii de competenţă comunitară..............................................62
3.8. Politicile de bază ale Uniunii Europene................................................63
3.8.1. Politica externă şi de securitate comună......................................63
3.8.2. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.).....65
3.8.2.1. Aspecte generale....................................................................65
3.8.2.2. Problema prevenirii şi combaterii criminalităţii internaţionale
în cadrul Uniunii Europene. Spaţiul Schengen....................66
3.8.2.3. Prevederile Tratatului de la Amsterdam privind acquis-ul
Schengen.........................................................................................................68
3.8.2.4. EUROPOL.............................................................................69
3.9. Principalele modificări propuse de Constituţia Uniunii Europene…...71
3.10. Consideraţii finale…………………………………………………..71
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ………………………………………...74
ABREVIERI
AC-EU – Adunarea Comună a Uniunii Europene
ACP – Africa zona Caraibelor şi Pacific
ALDE – Alianţa Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa
BCE – Banca Centrală Europeană
BEI – Banca Europeană de Investiţii
CE – Comunitatea Europeană
CECA/CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CEEA/EURATOM – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
DE – Democraţii Europeni
GV/ALE – Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană
GUE/DEM – Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stânga
Verde Nordică
IND/DEM – Grupul Independenţei şi Democraţiei
OLAF – Oficiul European Impotriva Fraudei
PPE – Partidul Popular European
PSE – Partidul Socialiştilor Europeni
TPI – Tribunalul de Primă Instanţă
TUE – Tratatul Asupra Uniunii Europene – Tratatul de la Maastricht
TVA – Taxa pe Valoare Adăugată
UE – Uniunea Europeană
UEN – Uniunea pentru Europa Naţiunilor
UEM – Uniunea Economică şi Monetară
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Având în vedere faptul că Proiectul de tratat constituţional al Uniunii Europene nu
a fost încă semnat oficial, vom prezenta situaţia în vigoare în ceea ce priveşte instituţiile
Uniunii Europene (UE). Propunerile din Constituţia Uniunii Europene vor fi prezentate,
totuşi, pe scurt, în Capitolul VIII.
1.1. Aspecte generale
Structura instituţională de bază a Comunităţilor europene s-a constituit ţinând
seama de concepţii şi metode recunoscute până în anul 1959 atât pe plan naţional, cât si în
raporturile internaţionale tradiţionale1.
Construcţia europeană a fost marcată, până la intrarea în vigoare la 1 noiembrie
1993 a Tratatului asupra Uniunii Europene, de o juxtapunere, pe de o parte, a instituţiilor
comunitare însărcinate cu probleme economice în cadrul punerii în aplicare a celor trei
Tratate constitutive şi, pe de altă parte,a mecanismelor de cooperare de natură interstatală,
care s-au manifestat, în mod progresiv începând cu anii ’70. Consiliul European apare,
începând cu anul 1974, ca o „instanţă” de suprapoziţie, care are ca singură vocaţie pe aceea
de a trata, în globalitatea lor, afacerile europene, sub rezerva tendinţei crescânde a
Parlamentului European de a nu se limita la competenţele comunitare şi la a impune
intervenţiile sale în afacerile care relevă cooperare politică. Actul unic european nu a pus
capăt acestei juxtapuneri, deşi el a accentuat legăturile între construcţia comunitară şi
cooperarea politică europeană.
Taratatul asupra Uniunii Europene, care realizează câteva progrese pe calea
unificării instituţionale comunitare şi politice, a menţinut o anumită juxtapunere, adăugând
dispoziţiilor comunitare şi politicii externe şi de securitate comună un volum nou privind la
cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, ţinând la a sistematiza o cooperare
deja angajată.
Tratatul de la Amsterdam a redus acest al treilea pilon, devenit, de acum înainte
„Cooperarea poliţiei şi cea judiciară în materie penală”, comunitarizând o veche parte din
cel de-al treilea pilon în noul Titlu IV al Tratatului CE, „Vize, azil, imigrare şi alte politici
1 Ion Filipescu, A. Fuerea, op.cit, pag.93
cu privire la circulaţia persoanelor”.
Articolul 1 (fostul art. A) precizează, în paragraful 3, că Uniunea este fondată pe
Comunităţile Europene completate de politicile şi formele de cooperare instaurate de
prezentul tratat”.
Progresul în unificarea instituţională adus de Tratatul asupra Uniunii Europene
apare foarte clar în articolul 3 TUE (fostul articol C): „Uniunea dispune de un cadru
instituţional unic, ce asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea
atingerii obiectivelor sale, prin respectarea şi dezvoltarea acquis-ului comunitar”.
Uniunea veghează, în special, la coerenţa întregii sale acţiuni externe, în cadrul
politicilor sale în materia relaţiilor externe, de securitate, economie şi dezvoltare. Consiliul
şi Comisia au responsabilitatea de a asigura acestă coerenţă. Ele asigură, fiecare potrivit
competenţelor sale, punerea în aplicare a acestor a acestor politici.
Coexistanţa modurilor de funcţionare comunitar şi interguvernamental, care
decurge din absenţa unei unificări complete,a ridicat, totuşi, câteva dificultăţi în aplicarea
Tratatului Uniunii Europene, compromiţând coerenţa întregii sale acţiuni externe, de
securitate, de economie şi de dezvoltare.
Articolul 4 TUE (fostul art. D) cu privire la Consiliul European sublinează şi
precizează importanţa rolului său care se întinde, în mod firesc, asupra diferitelor aspecte
ale construcţiei europene.
Articolul 5 TUE (fostu art. E) reaminteşte faptul că „Parlamentul European,
Consiliul, Comisia şi Curtea de Justiţie îşi execută atribuţiile în condiţiile şi pentru
scopurile prevăzute, pe de-o parte, de dipoziţiile Tratatelor care instituie Comunităţile
Europene şi actele subsecvente care le-au modificat sau completat şi, pe de altă parte, de
alte dispoziţii ale prezentului Tratat”.
Această dipoziţie merge către o nouă tendinţă de unificare şi subanaliză, în acelaşi
timp, limitele pentru diversitatea de roluri atribuite instituţiilor de către Tratatele care
înfiinţează Comunităţile Europene şi alte dispoziţii din ceilalţi doi piloni ai Uniunii
Europene.
Curtea de Justiţie intervine, după Tratatul de la Amsterdam, de o manieră mai
consecventă în cel de-al treilea pilon – cooperarea poliţiei şi cea judiciară în materie
penală, în care căile de drept intern sunt, totuşi, derogatorii, prin raportare la căile de atac
de drept comunitar. Celelate instituţii sau organe nu intervin întotdeauna în pilonii
necomunitari din Uniunea Europeană. În sens invers, anumite organe sunt proprii politicii
externe şi de securitate comună şi cooperării poliţiei şi cea judiciară în materie penală.
În articolele 3 CECA, 4CEE (actualul art. 7), 3 EURATOM originare, doar
Parlamentul, Consiliul, Comisia şi Curtea de Justiţie apar ca instituţii ale Comunităţilor
Europene. Cele trei Tratate constitutive consacră, fiecare, câte o parte acestor instituţii, dar
alte indicaţii privind competenţele şi puterile instituţiilor rezultă din dispoziţiile dreptului
material comunitar, trebuind, de asemenea să se ţină seama de cele trei statute ale Curţii de
Justiţie, care apar sub forma unor protocoale, ce dau curs prevederilor din cele trei Tratate.
Aceste instituţii au devenit comune celor trei Comunităţi în virtutea Convenţiei cu
privire la anumite instituţii comune (Parlament, Curte), încheiate la 25 martie 1957, în
acelaşi timp cu Tratatul CEE şi Tratatul EURATOM şi a Tratatului de la Bruxelles din 8
aprilie 1965 care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţolor Europene,
numit de fuziune a executivelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Acest din urmă Tratat s-a
substituit anumitor dispoziţii din Tratatele constitutive, pe care le-a modificat. Unele
dispoziţii ale Tratatului de fuziune au fost abrogate ( art. 50, alin. 1 TUE, fost art P) şi
inserate în Tratatele constitutive prin Tratatele asupra Uniunii Europene. Tratatul de la
Amsterdam a abrogat Convenţia relativă la instituţiile comune şi tratatul de fuziune,
menţinând în mod evident, principiul unităţii instituţionale a celor trei Comunităţi, care
decurge de aici (art. 9 din Tratatul de la Amsterdam).
Trebuie, de asemenea, să se ţină cont de modificările Tratatelor constitutive
operate de revizuirile care au mărit puterile bugetare ale Parlamentului European ( tratatele
din 22 aprilie 1970 şi din 1975 intrat în vigoare în 1977), au introdus alegearea
Parlamentului European prin sufragiu universal (decizia din 1976), au modificat
componenţa instituţiilor, ca urmare a extinderilor succesive şi au adus câteva schimbări în
funcţionarea instituţiilor ( Actul unic european, intrat în vigoare la 1 iulie 1987).
Instituţiilor li se adaugă anumite organe dintre care unele au fost prvăzute de
Tratatele constitutive încă de la origini, de exempu Consiliul Consultativ Economic şi
Social CECA, Comitetul Economic şi Social CEE şi EURATOM, iar altele au fost create
ulterior, ca urmare a modificărilor acestor tratate de exemplu Curtea de Conturi prin
tratatul din 1975, dar altele nu sunt prevăzute nicăeri ca de exemplu numeroase comitete.
Tratatul asupra Uniunii Europene a adus câteva modificări instituţiilor şi organelor
comunitare prin transformarea Curţii de Conturi în instituţie, prin modificarea statutului
Tribunalului de primă instanţă care nu mai este un organ subsidiar creat printr-o decizie a
Consiliului, prin instituirea a noi organisme în materie monetară şi prin crearea
Comitetului regiunilor. Totodată competenţele comunitare s-au extins la noi domenii.
Modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam sunt mai modeste, sub rezerva
creşterii puterii Parlamentului în ceea ce priveşte codecizia.
Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic, care îi asigură coerenţa
şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, respectând şi
dezvoltând tot ceea ce s-a realizat pe plan comunitar. În acest sens vor fi avute în vedere
modificările aduse prin Tratatul de la Maastricht sistemului instituţional comunitar, atât în
ceea ce priveşte arhitectura sa organică, precum şi structura sa funcţională.
Tratatul de la Maastricht a modificat - în cadrul celor trei tratate comunitare -
structura instituţională - cvadripartită, atribuind calitatea de instituţie unui al cincilea organ
si anume Curţii de Conturi, chiar dacă aceasta nu reprezintă trăsăturile distincte pentru a fi
calificată astfel.
S-a remarcat că planul instituţional al Uniunii Europene nu se conformează
separaţiei tradiţionale a puterilor între sfera legislativă, cea executivă şi sfera
judecătorească de guvernare, deciziile rezultând din negocieri intense în cadrul şi cu
instituţiile de elaborare a politicilor, într-un echilibru instituţional delicat, Uniunea
Europeană nefiind o ierarhie tradiţională cu un centru de autoritate politică definit în mod
clar, precum un guvern2.
Structura instituţională a Comunităţilor ar prezenta următoarele caracteristici3:
funcţii combinate pe care le deţin cel puţin trei dintre instituţiile comunitare –
Consilul, Comisia şi Parlamentul.
structura policentrică – centrul principal în jurul căruia gravitează instituţiile se
află la Bruxelles, dar alte centre se află la Luxemburg şi la Strasbourg sau
Frankfurt.
loialitate divizată – cauza comună fiind interesul comunitar, dar situaţia
instituţiilor este în acesată direcţie diferită astfel Comisia este supusă numai
interesului comunitar, Consiliul reprezintă interesele statelor, iar Curţii de
Justiţie i se cere să evalueze cu o totală şi absolută imparţialitate toate litigiile
ce i se supun spre soluţionare.
separaţia puterilor este un principiu care se aplică instituţiilor comunitare
întrucât acestea sunt complet independente, cu toate că ele au funcţii mixte.4
1.2. Istoricul constituirii comunităţilor europene
1.2.1. Premisele ideilor de unitate europeană
2 În acest sens, B. Laffan, Democracy and the European Union „competenţa fiecărei instituţii nu a rămas statică, modificările aduse tratatelor fundamentale au avut ca rezultat schimbări în balanţa de puteri între instituţii...”3 W. Cairns p. 19-20, Jo Shaw p. 1074 O. Manolache, Tratat de Drept Comunitar, ediţia V, p. 96-97
Ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte veche, ea găsindu-şi
originea, după unele opinii, încă în perioada Antichităţii, când cuceririle romane au fost
considerate ca manifestări ale unei astfel de tendinţe5.
Încercările de refacere a graniţelor fostului imperiu roman sunt considerate de
asemenea manifestări ale aceleiaşi idei, menţionându-se perioada lui Carol cel Mare care,
chiar dacă nu au reuşit ca realitate faptică, sunt apreciate ca având consecinţe religioase,
morale şi intelectuale în spiritul ideii de unitate europeană6.
Perioada Evului mediu, caracterizată iniţial printr-o divizare politică din cauza
incapacităţii succesorilor lui Carol cel Mare şi agravată de conflictele religioase,
economice şi de altă natură, a fost urmată de alte încercări de refacere a unităţii europene,
care au avut germenii în comunitatea de civilizaţie europeană, chiar dacă acestea nu au dus
în mod automat la uniformitate, ci, dimpotrivă, la o diversitate care se baza însă pe acelaşi
model de a gândi, simţi şi acţiona7. Lupta care s-a dat în această perioadă între Papă şi regi
(împăraţi) a dus la divizarea unităţii Europei, manifestându-se şi în apariţia a două
doctrine: cea a unităţii pontificale şi cea a unităţii imperiale, două concepţii care nu puteau
fi conciliate. În aceste condiţii, apare o nouă realitate politică pe plan european care îşi
impune încet, dar sigur, supremaţia în acest spaţiu şi care anunţă Europa modernă: puterea
statelor suverane8.
În perioada modernă, principiul care a guvernat epoca precedentă - cel al unităţii
Europei - a fost înlocuit cu cel al divizării sale, nu numai din punct de vedere politic, dar şi
religios şi economic.
Divizarea politică, rezultată din constituirea statelor suverane, eliberate de
supunerea lor unei autorităţi superioare şi care intrau în relaţii cu alte state, a avut drept
consecinţă trasarea unor graniţe care deveneau nu numai criterii de separare geografică, dar
şi lingvistică, economică, socială etc. În aceste condiţii, papalitatea renunţă la pretenţiile
sale anterioare. Din punct de vedere religios, divizarea nu a fost atât de importantă ca
divizarea politică, dar a avut o influenţă pe planul relaţiilor inter-regionale. S-a manifestat,
de asemenea, şi o divizare economică, ce s-a alăturat celorlalte, amplificându-le efectele.
Totodată, apar şi unele tendinţe naţionaliste, care au contribuit şi ele la agravarea
procesului de divizare a Europei.
Perioada renascentistă este caracterizată, printre altele, printr-un mod rapid de
răspândire şi asimilare a ideilor novatoare pe întreg continentul european, dar, în acelaşi
5 A se vedea Louis Cartou, Communautés Européennes, Précis, Dalloz, Paris 1991, pag. 36 Calmette, Carlemagne, Coll. “Que sais-Je?”, pag. 1237 L. Cartou, op. cit., pag. 8-98 L.Cartou, op.cit., pag. 15
timp, a avut ca rezultat şi o diversificare a concepţiilor intelectuale şi morale.
Una dintre cele mai importante realizări ale epocii respective rămâne tipul de om
“umanist”, moştenitor al culturii antice şi continuator al acesteia în noile condiţii istorice,
politice, sociale şi culturale. Caracteristic acestui tip de om este faptul că el nu aparţine
unei singure ţări în mod deosebit, ci întregii Europe.
În secolul al XIX-lea, Europa este din nou divizată, declin (Franţa, Austria), altele
într-un proces de cristalizare (Germania, Italia).
Dezvoltarea industrială naţională de la sfârşitul secolului al XIX-lea, progresele
ştiinţifice şi tehnice, ca şi ideile naţionaliste accentuează divizarea şi prevestesc
evenimentele începutului secolului XX. Chiar dacă se constituie un sistem de alianţe,
acestea erau fondate pe interese contradictorii şi se bazau pe un echilibru precar,
modificându-se în funcţie de circumstanţele politice şi de altă natură5.
În acelaşi timp, se accentuează şi disensiunile legate de împărţirea lumii din punct
de vedere colonial, fapt care de asemenea, a fost de natură să genereze rivalităţi şi conflicte
de interese.
Cu toate acestea, ceea ce este de remarcat în afara acestor interese contradictorii
este comunitatea de viaţă culturală, artistică, ştiinţifică şi tehnică, favorizată de dezvoltarea
mijloacelor de comunicare, informare şi de răspândire a cunoştinţelor9.
La începutul secolului al XX-lea apar primele manifestări doctrinare ale ideii de
unitate europeană, concretizate într-un proiect “State Unite Europene”, care a fost propus
de către Congresul de ştiinţe politice ce a avut loc la Paris în anul 1900. De altfel, o revistă
a “Statelor Unite Europene” a fost creată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către Victor
Hugo şi Garibaldi10.
Izbucnirea primului război mondial a fost de natură să producă în final o stare de
fapt care a dus la înrăutăţirea situaţiei ţărilor vest europene (mai puţin Anglia) şi la
existenţa a două state care dominau din punct de vedere politic: S.U.A. şi U.R.S.S.
1.2.2. Unitatea europeană în perioada interbelicăDupă primul război mondial, în anul 1923 a apărut ideea unei federaţii europene
într-o publicaţie a lui R.Coudenhove - Kalergi (1894-1972), intitulată “Pan-Europe”, în
care se prevedea constituirea unei Europe federale pe baza renunţării la suveranitate de
către state. S-a iniţiat astfel o mişcare în favoarea constituirii unei uniuni europene, care a
ţinut un prim congres la Viena, în anul1929 şi unde au participat 2.000 de reprezentanţi din
24 de state. Cu ocazia acelui congres s-a adoptat un manifest Pan- European care prevedea
9 P. Renouvin, Histoire des relations internationales, t.I, pag. 241-24210 P. Renouvin, op. cit., pag. 150-151
principalele direcţii ale unei confederaţii europene: garantarea egalităţii, securităţii şi
suveranităţii confederale, crearea de alianţe militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea
unei monede comune; punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre;
respectarea civilizaţiilor fiecărui stat; protejarea minorităţilor naţionale, iar pe plan
internaţional se prevedea colaborarea cu alte state în cadrul Societăţii Naţiunilor.
S-a creat în acea perioadă şi o altă mişcare intitulată “Uniunea Pan-Europeană” al
cărei preşedinte de onoare era Aristide Briand. Au existat, de asemenea, mai multe
iniţiative de creare a altor mişcări: Uniunea Economică şi Vamală Europeană, federaţia
pentru Înţelegerea Europeană, culminând cu propunerea lui Aristide Briand din 7
septembrie 1929 în cadrul Adunării Generale a Ligii Naţiunilor de creare a unei Uniuni
Federale Europene, care a avut un ecou favorabil în rândul statelor – mai puţin în cazul
Marii Britanii – şi care a fost trimis spre studiu unei comisii a Ligii Naţiunilor, unde
proiectul a fost practic oprit. Guvernul francez, care a fost însărcinat să detalieze această
propunere a prezentat în 1930 un “Memorandum cu privire la organizarea unui regim de
Uniune Federală Europeană”, dar care nu a mai putut fi aplicat din cauza conjuncturii
internaţionale ( criza din perioada 1929-1930 şi ascensiunea lui Hitler).
Oricum, acest proiect rămâne important prin faptul că a promovat idei care au fost
reluate ulterior şi a avansat anumiţi termeni deveniţi comuni limbajului ulterior al comunităţii
europene: “piaţa comună”, “uniunea vamală, “circulaţia mărfurilor, capitalurilor şi
persoanelor” etc.
O altă concepţie de uniune europeană este considerată a fi reprezentată de politica
promovată de Hitler în timpul celui deal doilea război mondial, bazată pe forţă, violenţă şi
voinţă unilaterală. Acestei ideologii i s-a opus însă o alta, menită să corespundă intereselor
naţionale ale statelor europene, bazată pe acceptarea liber consimţită a acestei uniuni. În
acest sens au apărut diferite idei, mişcări şi publicaţii care se declarau în favoarea ideilor
federaliste europene: Léon Blum (1939), Mişcarea Federalistă Europeană, fondată de
Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi; mişcarea “Combat” din Franţa (1941), între fondatorii
căreia se aflau Henri Frenay, Albert Camus, Edmond Michelet ş.a.11
Un organizator al unei conjuraţii contra lui Hitler, Carl Friedrich Goerdeler, a fost,
de asemenea, promotorul unei concepţii de unificare a Europei pe baza statelor europene
independente, care era prevăzută să se realizeze în mai multe etape, în prima fază creându-
se o uniune economică, iar în faza a doua uniunea politică. El a mai prevăzut ulterior şi
înfiinţarea unui minister al economiei europene, un minister al afacerilor externe şi
11 Hubert Halin, L’Europe unie – obiectiv major de la Résistance, Editions de l’Union des resistants pour une Europe unie, 1967, pag. 19
constituirea unei armate europene12.
În perioada celui de-al doilea război mondial, în mai multe ţări europene au apărut
manifestări ale unor idei de unificare europeană, iar în 1944 s-a desfăşurat la Geneva o
reuniune a reprezentanţilor militanţilor germani antinazişti, care a fost urmată de alte patru
astfel de reuniuni şi care au elaborat un proiect de declaraţie al unei rezistenţe europene,
momentul respectiv fiind considerat ca primul act politic al federaliştilor europeni şi primul
apel la coordonarea mişcărilor de rezistenţă, fiind creat şi un birou permanent de
coordonare a acţiunilor pentru eliberarea ţărilor cărora le aparţineau şi pentru organizarea
unei “Uniuni Federale a Popoarelor Europene”13.
Această Uniune federală urma să aibă un guvern responsabil în faţa popoarelor, o
armată plasată sub ordinele acestui guvern şi care să excludă orice armată naţională
precum şi un tribunal suprem. Se prevedea obligaţia Germaniei şi aliaţilor de a contribui la
reconstrucţia tuturor ţărilor care au fost afectate de război, dezarmarea totală şi supunerea
acesteia unui control federal european. Se observă faptul că toate aceste proiecte sunt
marcate de conjunctura celui de-al doilea război mondial şi de consecinţele sale pe plan
european.
1.2.3. Integrarea europeană după cel de-al doilea război mondialPerioada următoare celui de-al doilea război mondial a marcat trecerea de la
proiecte la realizarea efectivă a ideii de uniune europeană. Dar până la realizarea efectivă a
acesteia, a fost necesară parcurgerea unor etape preliminare.
O primă etapă o constituie relansarea ideilor uniunii europene în contextul situaţiei
postbelice. În acest sens, trebuie menţionată declaraţia lui Winston Churchill, din 19
decembrie 1946, la Universitatea din Zurich, care a reiterat ideea unităţii europene prin
crearea unei Uniuni a Statelor Europene şi organizarea unui congres în acest scop şi care a
condus la formarea unor mişcări având acest obiectiv, ca de exemplu: Uniunea Europeană
a Federaliştilor, Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene, Uniunea Parlamentată
Europeană, Noile Echipe Internaţionale etc. Cele două uniuni se constituiau în exemple
tipice de grupuri de promovare a ideii europene, inspirate dintr-o ideologie
supranaţionalistă, fiind deci superioare ideilor naţionale sau partizane.
Uniunea Europeană a Federaliştilor a organizat între 27-31 august 1947 Congresul
de la Montreux, care a reprezentat primul congres al federaliştilor europeni , în timpul
căruia aceştia au adoptat proiectul Statelor Federale ale Europei şi care a fost un preludiu al
organizării Congresului de la Haga din anul următor.
12 Ibidem, pag. 48-5013 D.Sidjanski, op.cit., pag. 15
La congresul de la Montreaux s-au propus participanţilor spre analiză şase principii
pe baza cărora să se fondeze viitoarea federaţie14:
federaţia europeană nu se poate forma decât pe baza renunţării la orice principii
hegemoniste (de genul celor susţinute de Napoleon şi Hitler);
federalismul nu se poate baza decât pe renunţarea la orice spirit de sistem (să se
ţină seama de coexistenţa realităţilor concrete şi heterogene: naţiuni, regiuni
economice, tradiţii politice etc.);
federalismul nu trebuie să se confrunte cu problema minorităţilor (se dă
exemplul Elveţiei, unde problema existenţei populaţiei germanice, franceze şi
italiană nu ţine seama de numărul locuitorilor şi de suprafaţa ţării ocupată de
către aceştia);
federalismul nu are ca scop ştergerea diferenţelor naţionale şi cuprinderea
tuturor naţiunilor într-un bloc unic, ci, dimpotrivă, păstrarea propriilor
identităţi;
federalismul trebuie să se bazeze pe acceptarea complexităţii, fiind contrar
simplismului, care este caracteristic spiritului totalitar( se exemplifică din nou
cu situaţia Elveţiei, unde coexistă o diversitate de organisme şi grupuri politice,
administrative, lingvistice, culturale , religioase, etc, şi care se acceptă reciproc)
formarea unei federaţii trebuie să se realizeze pas cu pas şi nu pornind de la un
centru, sau prin mijloace guvernamentale.
Se apreciază că necesitatea unei federaţii este evidentă, nelipsind decât adoptarea
unei carte federale, stabilirea unor organe reprezentative şi a unei aprobări naţionale, care
să împuternicească guvernele în vederea aplicării acestor idei.
Între mişcările unioniste create se remarcau însă şi unele cu vocaţie partizană. Este
semnificativ în acest sens cazul Noilor Echipe Internaţionale, care reprezentau democraţia
creştină şi care au constituit o reţea de comunicaţii şi de influenţă în care membrii
guvernelor, reprezentanţi ai partidelor politice democrat-creştine sau alte personalităţi
marcante au avut un rol deosebit în promovarea ideilor uniunii europene şi a creării
instituţiilor europene.
În acelaşi timp, se remarcă activitatea Mişcării Socialiste pentru Statele Unite
Europene, care – sub conducerea lui Paul Henri Spaak – militează pentru crearea unor state
unite socialiste europene, dar care renunţă la această formulă în ideea creării unei Europe
democratice, pluraliste, în care determinarea culorii politice să se facă prin votul liber
exprimat al electoratului.
14 Propuneri făcute de Denis de Rougemont
Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene şi Noile Echipe Internaţionale au
avut ca obiectiv comun alegerea unui organ constituant european şi elaborarea unei
constituţii federale europene, prin care urma să se înfiinţeze o Uniune Pan- Europeană,
proiect care urma să fie supus ratificării parlamentelor statelor participante la această uniune.
Acest procedeu a fost acceptat ulterior şi a devenit astăzi mijlocul prin care tratatele unionale
europene intră în vigoare, respectiv, prin exprimarea consimţământului statelor membre. De
altfel, Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene, alături de sindicatele europene,
cărora li se vor alătura mai târziu Mişcarea Liberală pentru Europa Unită, constituie
embrionul formării uniunii europene, pe care de altfel s-a bazat şi proiectul de uniune
europeană iniţiat de Spinelli.
Având în vedere multitudinea mişcărilor europene în favoarea uniunii, apărea ca o
problemă esenţială coordonarea lor pentru a se realiza această idee. Pornind de la aceste
două iniţiative independente – una federalistă şi una unionistă ,în decembrie 1947 s-a
instituit Comitetul Internaţional de Coordonare a Mişcărilor pentru Unitatea Europeană,
care a ţinut mai multe congrese, între care trebuie remarcat Congresul de la Haga,
desfăşurat între 7-10 mai 1948, care a iniţiat şi constituirea Consiliului Europei19. Acest
Congres a avut la bază o acţiune de coordonare a mişcărilor pentru o Europă unită,
concretizată în trei comisii: politică, economică şi culturală, precum şi pe unele comitete
naţionale care aveau sarcina de a desemna delegaţii naţionali care urmau să colaboreze în
vederea iniţierii unei astfel de uniuni, respectiv: parlamentari, partide politice, organizaţii
sindicale şi profesionale, biserici, organizaţii ale femeilor, organizaţii universitare,
intelectuale şi artistice.
Dezbaterile au fost marcate de conflicte între tendinţele unioniste şi cele federale,
printre adepţii concepţiilor unioniste situându-se Marea Britanie, care nu a încetat ulterior
să fie promotoarea ideii respectării integrale a suveranităţii statale. De asemenea,
federaliştii continentali uniţi prin obiectivele urmărite se divizau din punctul de vedere al
metodelor de punere în aplicare, întrucât unii propuneau constituirea unei uniuni federale şi
a unei uniuni economice care presupuneau un transfer parţial al suveranităţii naţionale, iar
alţii, adepţi ai federalismului integral, erau de părere că trebuie constituită o Adunare
europeană, dar nu precizau modalitatea de formare a acesteia.
In ciuda divergenţelor de opinii exprimate cu această ocazie, Congresul de la Haga
a avut un rol important în impulsionarea ideii de unitate europeană, prin definirea unui
program de acţiune globală pentru o Europă unită şi prin faptul că a dat naştere unei
“Mişcări Europene” şi a fost la originea creerii “Centrului European de Cultură”, a
“Colegiului Europei”, a “Consiliului Europei” şi pentru că în final a contribuit la crearea
Comunităţilor Europene. De asemenea ca urmare a Congresului de la Haga, Comitetul
Internaţional pentru Coordonarea Mişcărilor pentru Unitatea Europeană s-a transformat în
“Mişcarea Europeană”, având ca preşedinţi de onoare pe W.Churchill, De Gasperi,
Coudenhove-Kalergi, H.Spaak, K.Adenauer şi R.Schuman. Această vastă organizaţie a
avut un rol de coordonare şi reunire a mişcărilor europene, ea îndeplinind funcţia de
exercitare a presiunii asupra unor guverne şi parlamente naţionale, ca şi asupra unor
instituţii europene.
Beneficiind de o structură instituţională complexă (un Congres şi un Consiliu
internaţional format din reprezentanţii consiliilor naţionale), această “Mişcare Europeană”
a susţinut iniţiativa “Monnet-Schuman”, care se află la originea Comunităţilor Europene.
1.2.4. Înfiinţarea Comunităţilor europene
1.2.4.1. Premisele înfiinţării Comunităţilor europeneCrearea comunităţilor europene nu poate să fie înţeleasă decât în contextul politic
internaţional de după cel de-al doilea război mondial, când în Europa occidentală au apărut
trei categorii de organizaţii internaţionale: militare, economice şi politice15.
Organizaţiile militare sunt reprezentate prin Uniunea Europei Occidentale, creată prin
tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, între Franţa şi Anglia, pe de o parte şi Belgia,
Olanda şi Luxemburg, pe de altă parte, precum şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de
Nord (N.A.T.O.), creată în 1949 prin Tratatul de la Washington.
Din categoria organizaţiilor economice create după cel de al doilea război mondial
în Europa menţionăm Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.),
constituită prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948 în vederea gestionării ajutorului
comun oferit de către S.U.A., în cadrul planului Marshall, statelor europene care au avut de
suferit de pe urma celui de-al doilea război mondial (devenită ulterior Organizaţia de
Cooperare şi Dezvoltare Economică – O.C.D.E.).
A treia categorie de organizaţii o constituie cele de natură politică, respectiv
Consiliul Europei, care a fost înfiinţat la 5 mai 1949 şi care, aşa cum am mai precizat, îşi
avea originea în Congresul de la Haga din 1948.
Deşi s-au constituit organizaţii separate în cele trei domenii, iar comunităţile
economice care vor apărea ulterior vor avea o vocaţie preponderent economică, nu se poate
scăpa din vedere faptul că acestea din urmă au presupus şi o cooperare politică, fapt
confirmat prin evoluţia ulterioară a acestora, respectiv prin adoptarea Tratatului de
Maastricht.
Obiectivele economice urmărite prin crearea comunităţilor europene vizau
15 Jean Boulouis, Droit institutional des communautés, Montchrestien, Paris, 1993, 4e édition, pag. 27
îmbunătăţirea utilizării capacităţilor lor economice şi tehnice în scopul creşterii eficienţei,
în condiţiile cerute de evoluţia societăţii moderne. Apărea deci necesară crearea unei pieţe
comune care să permită dezvoltarea capacităţilor economice, care ar fi fost frânate de
existenţa frontierelor naţionale. De asemenea, din această cooperare regională rezultau o
serie de alte implicaţii de natură monetară, de protecţie a mediului înconjurător, fiscale,
sociale etc.
Alături de raţiunile economice, existau însă – aşa cum am precizat – şi raţiuni
politice la baza necesităţilor de integrare: împărţirea sferelor de influenţă după cel de-al
doilea război mondial, pericolul comunismului, precum şi ameninţarea care se profila din
partea ţărilor arabe producătoare de petrol. Pentru realizarea acestora trebuie să se treacă de
la faza consultărilor diplomatice la măsuri practice, eficiente de instituţionalizare a ideilor
existente de multă vreme.
În decembrie 1949, Michel Debré propune un proiect de Pact pentru Uniunea
Statelor Europene, bazat pe un sistem prezidenţial şi federalist care să aibă un arbitru ales
pentru o perioadă de cinci ani prin vot universal, un Senat format din miniştrii statelor
membre, o Adunare Europeană formată din delegaţi naţionali aleşi în conformitate cu
numărul locuitorilor (1 reprezentant pentru un milion de locuitori), comisari stabiliţi de
către arbitru şi o Curte formată din judecători16.
Această propunere a lui M. Debré a fost urmată în 9 mai 1950 de declaraţia lui
Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, secondat de Jean Monnet. Robert
Schuman arată că o comuniune în domeniul cărbunelui şi oţelului va asigura baza
dezvoltării economice federaliste europene şi va duce la schimbarea situaţiei acestor ţări.
Producţia în comun a cărbunelui şi oţelului, considerate materii de bază, şi instituirea unei
înalte autorităţi care să ia decizii în noua federaţie europeană - care urma să cuprindă
Franţa, Germania de Vest şi alte ţări vest-europene ce se vor asocia – se aprecia că vor
avea un rol important în asigurarea păcii în această regiune17.
1.2.4.2. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi OţeluluiLa 10 iunie 1950 încep negocieri la Paris, având la bază un proiect de tratat al
Franţei, iar la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Tratatul a intrat în vigoare la
25 iulie 1952. El reunea şase state europene (Franţa, Germania de vest, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg), întrucât Marea Britanie nu a acceptat principiul renunţării la unele
prerogative ale suveranităţii, acceptând doar relaţii de coordonare cu comunitatea. Tratatul
16 Michel Debré, Projet de Pacte pour une Union d’Etats européennes, Paris, Negel, 1950, pag. 6117 Robert Schuman, Pour l’Europa, Paris, Negel, 1963, pag. 202
era deschis aderării altor state.
Crearea acestei organizaţii europene a însemnat constituirea unor organe
supranaţionale cu competenţă de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune statelor
membre.
Aşa cum se arată în unele lucrări, el reprezenta materializarea ideii de constituire a
Europei politice, pornind de la construirea unei Europe economice25. Raţiunile politice
care se ascundeau sub această construcţie comunitară economică se refereau la situaţia
Franţei care se simţea ameninţată permanent de Germania (deşi aceasta din urmă fusese
împărţită în aprilie 1949 prin acordurile de la Washington), precum şi la potenţială
ameninţare economică a ţărilor vest-europene de către S.U.A., sau la şi mai evidentul
pericol al războiului rece, care începuse să îşi facă simţită prezenţa tot mai mult.
În ceea ce priveşte teama Franţei faţă de Germania, se ofereau garanţii în cadrul
acestei construcţii europene prin punerea în comun a resurselor metalurgice şi miniere,
care făceau imposibilă orice stare beligerantă între cele două ţări.
Această organizarea economică, ce ducea la unirea pieţelor naţionale într-o piaţă
unică, urmărea şi promovarea producţiei şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia
menţinerii unor pieţe supuse unor reguli şi practici restrictive.
Deşi era vorba de o piaţă comună sectorială (limitată la cărbune şi oţel), ea crea un
precedent instituţional de o deosebită importanţă.
Prin acest tratat se creau patru organe ale comunităţii:
Înalta Autoritate, organ internaţional, care era însărcinat să favorizeze interesele
preponderent comunitare;
Consiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter interguvernamental;
Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot universal direct şi
care avea sarcina controlului democratic;
Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional, a cărei sarcină era de a asigura
respectarea normelor juridice instituite în cadrul Comunităţii.
1.2.4.3. Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii
Europene a Energiei AtomiceÎnainte de a prezenta constituirea celorlalte două comunităţi europene, este necesar
– pentru mai buna înţelegere a contextului politic – să prezentăm evenimentele care au avut
ca rezultat eşecul unui alt proiect de construire a unei alianţe militare, respectiv
Comunitatea Europeană de Apărare, a cărei iniţiere a fost anunţată la scurt timp după
declaraţia lui Robert Schuman, respectiv la 24 octombrie 1950 , de către René Pléven în
contextul internaţional marcat de evenimentele din Coreea.
Sub presiunea Mişcării Europene, a partidelor democrat-creştine care erau la putere
în Franţa, Germania şi Italia, ca şi a susţinerii din partea curentului socialiştilor, se
semnează la Paris, la 30 mai 1952, Tratatul de creare a Comunităţii Europene de
Apărare(C.E.A.). Se propunea pentru viitor şi crearea unei Comunităţi politice europene.
Tratatul C.E.A. a fost transmis celor şase guverne ale ţărilor membre C.E.C.O. la 9 martie
1953. Adunarea franceză nu a fost însă de acord, la 30 august 1954, să intre în această
comunitate şi în acest fel a eşuat tentativa de creare a Comunităţii Europene de Apărare,
deşi tratatul fusese ratificat de către celelalte state.
Acest eşec a produs o serie de perturbări şi întârzieri în procesul de integrare
europeană.
Între 1-3 iunie 1955 are loc la Messina o conferinţă a miniştrilor afacerilor externe
din ţările membre ale C.E.C.O., eveniment care a reprezentat începutul procesului de
constituire a celorlalte două comunităţi europene. Ea a fost urmată de alte conferinţe la
nivel de miniştri sau experţi.
Cu ocazia unei reuniuni a experţilor organizată la Bruxelles în perioada iulie 1955 –
aprilie 1956, prezidat de H.Spaak, s-a redactat un “Raport al şefilor delegaţilor miniştrilor
afacerilor externe”, care a constituit baza conferinţei miniştrilor afacerilor externe din mai
1956 de la Veneţia.
Au urmat alte întâlniri la diverse niveluri, care au pregătit proiectul celor două
tratate sectoriale de la Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957, respectiv a
Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi a Tratatului instituind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom), membre fiind tot cele
şase state care participau la C.E.C.O. Tratatele au fost ratificate relativ repede, între 14
septembrie 1957 (Franţa) şi 4 decembrie 1957 (Olanda).
Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoţite de adoptarea
unei Convenţii privind instituţiile comune pentru Comunităţi şi de unele protocoale
semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la imunităţile şi privilegiile Curţii de
Justiţie a C.E.E. şi Euratom.
Crearea C.E.E. viza în primul rând transformarea condiţiilor economice de
schimburi şi de producţie pe teritoriului comunităţilor. În acelaşi timp, s-au remarcat şi
opinii de prezentare a creării comunităţilor ca o contribuţie la construcţia funcţională a
Europei politice, substituită integrării politice directe18.
Tratatul de creare a C.E.E.A. avea ca obiectiv, conform art. 1: “să contribuie la
stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterii
18 A se vedea L.Cartou, op.cit., pag. 52
nivelului de trai în statele membre şi dezvoltării schimburilor cu alte ţări”.
Raţiunea pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de energie
al ţărilor membre, rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv faţă de alte state
(S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) şi faptul că trebuiau să-şi dezvolte sectorul energetic nuclear
pentru interese naţionale şi regionale comune.
Aceste două comunităţi se bazau pe o structură instituţionalizată similară celei a
C.E.C.O., respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi existau
unele diferenţe atât ca denumire, cât şi în conţinutul atribuţiilor, respectiv cele ale Înaltei
Autorităţi a C.E.C.O., care au fost deplasate înspre Consiliul miniştrilor în cazul ultimelor
două.
S-a apreciat că, deşi s-au înfiinţat trei comunităţi, iar la constituire nu a fost clar
exprimată în tratate intenţia creării pieţei comune, aceasta a fost avută în vedere ca unul
dintre obiectivele cele mai importante care urmau să fie realizate urmărindu-se şi
constituirea uniunii politice prin fuzionarea acestor comunităţi, fapt dovedit prin evoluţia
comunităţilor şi crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht, care îşi propune şi
realizarea acestor obiective.
1.3. Evoluţia comunităţilor europene
Instituirea celor trei comunităţi a reprezentat doar începutul unui proces complex,
care – aşa cum au avut în vedere iniţiatorii ideilor de unitate a Europei – trebuia să
continue, în vederea realizării acelor obiective care, ori nu au fost posibile în faza iniţială,
ori au devenit necesare pentru perfecţionarea structurilor şi activităţilor acestora în
decursul timpului. Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, această evoluţie s-a
desfăşurat în două direcţii19: creşterea numărului statelor membre ele comunităţilor şi
perfecţionarea instituţională.
1.3.1 Creşterea numărului statelor membre ale comunităţilorRefuzul guvernului Marii Britanii de a face parte din cele trei comunităţi a făcut ca
acestea să fie formate iniţial din şase membri. Poziţia Marii Britanii s-a caracterizat însă şi
prin încercarea din anul 1958 de creare a unei zone de liber schimb, iar ulterior, prin
constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.) în baza Convenţiei de la
Stockolm din 1960, prin care se urmărea contrabalansarea activităţilor comunităţilor
europene.
În anul următor s-a produs însă o schimbare radicală în poziţia Marii Britanii, care 19 A se vedea L.Boulouis, op. cit., pag. 33 şi L.Cartou, op. cit., pag. 54 şi urm.
depune cererea de aderare la comunităţile europene la 9 august 1961, candidatura sa
nefiind însă acceptată de Franţa, preşedintele De Gaulle declarându-se împotrivă la 14
ianuarie 1963. În mai 1967, guvernul laburist depune o nouă cerere de aderare, dar Franţa
se opune şi de această dată.
Schimbarea poziţiei Franţei are loc după retragerea preşedintelui De Gaulle, iar cu
ocazia Conferinţei de la Haga a şefilor de state şi de guverne (1-2 decembrie 1969), al cărei
scop era, printre altele şi deblocarea construcţiei europene, problema aderării Marii Britanii
a fost analizată în alt context. Astfel, la 30 iunie 1970 încep la Luxemburg negocierile
pentru admiterea Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii şi Norvegiei, iar la 22 ianuarie 1972
se semnează la Bruxelles acordul de aderare a acestor state. Supuse referendumului, în
Norvegia se obţine un rezultat negativ, astfel încât această ţară renunţă la aderare.
Aderarea Marii Britanii intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine efectivă la
sfârşitul anului 1977, după expirarea perioadei de tranziţie. Marea Britanie a solicitat însă
renegocierea aderării, având în vedere revenirea ca prim ministru a lui H.Wilson, care a
solicitat aderarea în 1967, şi a organizat un referendum la 5 iunie 1975, care a avut un
rezultat pozitiv. S-a ajuns în acest fel la existenţa a nouă state membre ale comunităţilor.
Următoarea cerere de aderare a fost depusă de Grecia, la 12 iunie 1975, între ea şi
comunităţi existând deja un acord de asociere. Semnarea tratatului are loc la 28 mai 1979,
iar intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981.
Spania şi Portugalia îşi depun candidatura în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost
semnat la 12 iunie 1985 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986. S-a ajuns în acest fel la
existenţa a douăsprezece state membre ale Comunităţii europene.
Având în vedere politica de deschidere a comunităţilor faţă de alte state, au fost
depuse în continuare noi cereri de aderare, respectiv: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17
iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18
martie 1992), Elveţia (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).
În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta R.D.G. a fost inclusă în
Comunităţile europene la 30 octombrie 1990, fără a constitui un nou membru, ci doar ca
efect al unificării, iar pe teritoriul său se aplică normele dreptului comunitar de la 31
decembrie 1990 ( când s-a încheiat perioada de tranziţie), în cele mai importante domenii,
întrucât în altele (mediu înconjurător, calificare profesională, politică, agricolă comunitară
etc.) s-a acordat o perioadă de tranziţie mai lungă, supravegheată de către Comisie.
Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei au fost negociate în anul 1994, iar
la 4 mai 1994 Parlamentul European şi-a dat acordul pentru primirea acestora ca membri,
urmând a fi îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare. În Austria, prin
referendumul organizat în 12 iunie 1994 s-a acceptat aderarea acestei ţări la comunităţile
europene. Următoarele trei referendumuri s-au desfăşurat în lunile octombrie şi noiembrie
1994. Norvegia a respins pentru a doua oară aderarea, astfel încât de la 1 ianuarie 1995,
Uniunea Europeană are cincisprezece membri.
În urma destrămării sistemului socialist din Europa centrală şi de est au depus cereri
pentru a deveni membre ale Uniunii Europene următoarele state: Ungaria (31 martie 1994),
Polonia (5 aprilie 1994), România (22 iunie 1995), Slovacia (27 iunie 1995), Letonia (27
octombrie 1995), Estonia (28 noiembrie 1995), Lituania (8 decembrie 1995), Bulgaria (14
decembrie 1995), Cehia (17 ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie 1996).
Cererile de aderare ale acestor state se află în diferite faze de negociere. Astfel, cu Polonia,
Cehia şi Ungaria negocierile au început, iar cu prilejul reuniunii de la Helsinki din 10-
11decembrie l999, Consiliul european a decis să fie invitate pentru negocieri în vederea
aderării alte şase state: Malta, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi România.
1.3.2. Perfecţionarea instituţionalăPerfecţionarea instituţională a comunităţilor europene este apreciată de unii autori
ca fiind rezultatul unor crize şi eşecuri, care au dus la un proces de reflecţie, materializat,
în final, în dreptul pozitiv prin adoptarea unor reglementări juridice care au modificat
tratatele iniţiale20.
Apreciem însă că a privi dezvoltarea instituţională a comunităţilor europene ca şi
extinderea acestora doar ca efect al crizelor şi eşecurilor nu poate oferi o bază suficient de
completă pentru explicarea evoluţiei construcţiei comunitare. Argumentăm această
afirmaţie prin faptul că alături de crize şi eşecuri, care desigur nu pot fi neglijate, un rol
important în perfecţionarea instituţională comunitară l-au avut şi rezultatele obţinute prin
integrare, întrucât mai ales acestea sunt de natură să determine unirea eforturilor comune
pentru a determina evoluţia procesului de integrare. Vom prezenta în continuare, în ordine
cronologică, principalele evenimente din evoluţia comunităţilor – crize, eşecuri sau
realizări – care au marcat evoluţia instituţională a acestora.
Un prim aspect îl constituie marginalizarea C.E.C.O. care, deşi a jucat un rol important în
perioada anterioară, a început să fie concurată de creşterea producţiei petroliere şi afectată
de criză siderurgică.
De asemenea, faţă de C.E.E.A., începând din mai 1958, guvernul francez a început
să dea dovadă de o atitudine de neîncredere34. Acesta a fost de altfel unul dintre
principalele motive care au condus la adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind
fuzionarea executivului celor trei comunităţi, C.E.E. fiind considerată componenta de bază,
20 J.Boulouis, op. cit., pag. 35-36
iar celelalte două doar organizaţii de strictă specializare.
O altă dificultate a fost cea cauzată de eforturile făcute în perioada 1961-1962 de
către preşedintele De Gaulle şi cancelarul Adenauer de creare a unei comunităţi politice.
În acest sens, şefii de state şi de guverne s-au întâlnit în conferinţele de la Paris (februarie
1961) şi Bad Godesberg (iulie 1961) şi au încredinţat unui comitet condus de Christian
Fouchet (ministrul francez de externe) elaborarea proiectului de statut al unei Uniuni
Politice Europene, care a fost prezentat la 2 noiembrie 1961 şi care prevedea ca principiu
de bază respectarea independenţei statelor membre. A urmat al doilea proiect Fouchet (18
ianuarie 1962), care, de asemenea, prevedea doar elaborarea în comun a politicii externe a
statelor membre ,a politicii de apărare si a celei culturale. La 20 ianuarie 1962, celelalte
state membre ale comunităţilor au prezentat un contraproiect care prevedea că Uniunea
Europeană este o uniune de state şi de popoare. În martie 1962 au avut loc negocieri între
Franţa, pe de o parte, şi celelalte cinci state membre – pe de altă parte – şi pornind de la
concepţiile antifederaliste ale generalului De Gaulle, ca şi de la poziţia sa împotriva Marii
Britanii şi a intervenţiei S.U.A. în problemele Europei, proiectele respective nu au fost
adoptate.
Un alt moment de criză a fost cel provocat de Franţa în 1965 în legătură cu
problemele financiare privind schimburile agricole. Această atitudine a guvernului francez
s-a referit la rolul Comisiei europene în fruntea căreia se afla Walter Hallstein şi care, în
concepţia Franţei, şi-a atribuit prerogative politice care erau de competenţa Consiliului,
Comisia trebuind să rămână doar un organ interguvernamental şi să nu se constituie în unul
supranaţional.
O altă problemă cu privire la care Franţa s-a situat pe o poziţie diferită a fost cea
privind procedura adoptării deciziilor. Conform prevederilor tratatelor, după o perioadă de
tranziţie, în care deciziile în Consiliu se luau în unanimitate, acestea trebuiau să fie luate cu
votul majorităţii, Franţa a susţinut punctul de vedere că orice decizie trebuie să fie
consecinţa unanimităţii de voinţă a membrilor comunităţii, fapt care a provocat aşa-numita
politică a “scaunului gol” a Franţei la şedinţele Consiliului şi care a dus la 30 ianuarie 1966
la o reuniune extraordinară a Consiliului cunoscută sub denumirea de “compromisul de la
Luxemburg” care, deşi nu avea valoare juridică, a instituit un drept de “veto” în activitatea
Consiliului şi a fost de natură să producă perturbări în activitatea acestuia şi a Comisiei.
Un alt moment important în evoluţia comunităţii îl constituie adoptarea la 8 aprilie
1965 a Tratatului de la Bruxelles privind fuziunea instituţiilor comunitare, (Comisia şi
Consiliul)21 care a avut ulterior un rol important în adoptarea altor măsuri deosebit de 21 Prin “Convenţia privind unele instituţii comunitare” s-au constituit la 25 martie 1957 o Adunarea unică şi o Curte de justiţie unică
importante în ceea ce priveşte perfecţionarea activităţii comunităţilor: finanţarea
comunităţilor prin resurse proprii (decizia din 21 aprilie 1970, intrată în vigoare la 1
ianuarie 1971), creşterea atribuţiilor Parlamentului european în ceea ce priveşte adoptarea
bugetului (tratatul din 22 aprilie 1970 şi cel din 22 iulie 1975), crearea Curţii de conturi
(Tratatul din 22 iulie 1975), alegerea Parlamentului european prin vot universal, direct (20
septembrie 1976).
În paralel cu aceste acţiuni s-au continuat şi activităţile în direcţia unificării politice.
Astfel, în decembrie 1969 s-a desfăşurat la Haga întâlnirea şefilor de state şi guverne, care
au reluat în studiu această problemă, astfel încât la 27 octombrie 1970 este aprobată de
către miniştri afacerilor externe o declaraţie care este cunoscută sub numele de “Raportul
Davignon” (după numele secretarului general al ministerului belgian al afacerilor externe)
şi care reprezenta o continuare a planului Fouchet din 1962. Urmărind un obiectiv de
integrare politică, el nu reuşeşte însă decât o concertare în politica externă a statelor
membre. Cu toate acestea el va constitui documentul de bază al tendinţei de unificare
politică, până la adoptarea Actului Unic European. Nerealizările în acest domeniu nu vor
împiedica însă alte acţiuni la nivel de şefi de state şi guverne în vederea atingerii aceluiaşi
scop şi care va avea ca rezultat întâlnirea de la Paris din octombrie 1972 a acestora, care şi-
au propus ca până la sfârşitul deceniului să realizeze o uniune europeană şi care s-a
concretizat în “Raportul Comisiei asupra Uniunii Europene”, în care se prezintă trei
variante de cooperare a instituţiilor legislative şi executive: de tip statal, de tip federal, iar
la treilea în cadrul comunitar, existent, dar cu mici modificări, precum şi întâlnirea de la
Paris din decembrie 1974, care a conferit primului ministru belgian Léon Tindemans
sarcina de a întocmi un raport privind Uniunea Europeană.
Acest raport a fost prezentat un an mai târziu, dar nu a cuprins propuneri
importante, limitându-se la îmbunătăţirea activităţii unor mecanisme comunitare şi la unele
probleme ale politicii comunitare externe, care nu necesitau revizuirea generală a tratatelor.
În continuarea acestei idei, în iunie 1983 a avut loc la Stuttgart o reuniune a
Consiliului European, când s-a adoptat “Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene”,
care nu precizează exact ce urmează să fie Uniunea Europeană, ea constituind mai mult o
declaraţie de intenţii a şefilor de state şi guverne, mai ales în problema confirmării
dreptului la informare al Parlamentului European în toate domeniile şi care trebuie
garantat de către Consiliu.
Un alt moment îl constituie “Raportul Vedel” din 1972, care a fost redactat de către
un grup ad-hoc, constituit în vederea examinării creşterii competenţelor Parlamentului
European în domeniul stabilirii resurselor proprii, prezidat de către decanul Facultăţii de
drept de la Paris, dar care a cuprins în final şi o analiză critică cu privire la funcţionarea
sistemului instituţional comunitar, multe aspecte dovedindu-şi valabilitatea în decursul
timpului (extinderea puterilor Parlamentului în domeniul controlului bugetar, învestitura
preşedintelui Comisiei şi întărirea rolului acestuia etc.).
De asemenea, un alt document a fost “Raportul celor trei înţelepţi”, (B.Biesheuvel,
E.Dell şi R.Marjolin) care au fost însărcinaţi de către Consiliul European (Bruxelles,
decembrie1978) să prezinte un raport general privind funcţionarea instituţiilor comunitare
şi care în final nu a cuprins propuneri deosebit de radicale. Ele se refereau la întărirea
autorităţii preşedintelui Comisiei, întărirea cooperării acesteia cu Consiliul European şi
stabilirea unor relaţii mai armonioase între Comisie, Consiliu şi Parlament.
1.3.3. Tratatul de fuziune da la BruxellesConstituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură
instituţională identică, deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv general: constituirea
unei pieţe comune care avea în vedere aceleaşi state membre, cu sisteme politice,
economice şi juridice asemănătoare şi cu culturi apropiate.
Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante în vederea realizării
unei uniuni europene veritabile, care să nu mai aibă la bază trei organizaţii, ci una singură.
Întrucât acest obiectiv se dovedea a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a
căutat să se aplice o politică a paşilor mărunţi. Astfel s-a considerat că o primă măsură care
se poate lua este unificarea instituţiilor comunitare, aceasta şi din considerente de eficienţă
a acestora şi de reducere a costurilor funcţionării lor. Primele măsuri luate în acest sens au
fost, aşa cum am arătat, stabilirea în 1957 a Curţii de Justiţie ca instituţie comună a celor
trei comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a denumirii comune de “Adunare
parlamentară“.
La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un
Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei comunităţi. Tratatul a intrat în vigoare la 1
iulie 1967 şi este cunoscut sub denumirea de “Tratatul de fuziune a executivului
comunităţilor”.
Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea rămânând
cele atribuite prin fiecare tratat în parte.
Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având în
vedere rolul acesteia în activităţile comunităţilor. Tratatul a realizat unificarea serviciilor
acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a stabilit
proceduri uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor,
reprezentarea fiecărui stat în Comisie şi durata mandatului.
Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea 36 “Comunităţile europene”. Prin aceasta
nu au fost absorbite cele trei comunităţi iniţiale, pentru că această entitate nu apare decât în
cadrul şi în limitele realizării funcţiunilor comune. De asemenea, funcţionarii nu mai sunt
legaţi de o anumită comunitate, ci de “Comunităţile europene”. Această entitate permite ca
atât în sistemul juridic intern al statelor cât şi în ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile
diplomatice să se încheie acte şi să se antameze acţiuni în numele Comunităţilor europene,
iar pe plan internaţional, acreditarea unor reprezentanţi diplomatici să se facă, de
asemenea, în numele acestei entităţi.
1.3.4. Actul Unic EuropeanPremisele adoptării Actului Unic European se regăsesc într-o serie de documente
care au fost elaborate începând din anul 1981. Astfel, în noiembrie, miniştrii afacerilor
externe ai Germaniei şi Italiei (Gensher şi Colombo) întocmesc proiectul unei declaraţii de
principii în vederea supunerii ei spre adoptare Consiliului European.
Elementele din cuprinsul acestui plan sunt reluate în “Declaraţia solemnă asupra
Uniunii Europene”22 adoptată la Stuttgart .
La 14 septembrie 1984 Parlamentul European a adoptat un anteproiect de tratat privind
“Uniunea Europeană”, care avea la bază ideile exprimate de Altiero Spineli şi grupul de
nouă parlamentari europeni cunoscut sub numele de “Clubul crocodilului”, după numele
restaurantului din Strasbourg unde aceştia se întâlneau23.
Proiectul avea în vedere crearea unei “Uniuni Europene” cu competenţe mult
lărgite faţă de cele ale Comunităţilor şi modificarea sistemului instituţional, în special prin
acordarea unor puteri sporite Parlamentului, fapt care a avut un efect important în rândul
parlamentarilor.
În iunie 1984, Consiliul European reunit la Fontainbleau înscrie în preocupările sale
perfecţionarea instituţională a comunităţilor şi instituie “Comitetul Dooge” (după numele
preşedintelui său), care avea sarcina să analizeze această problemă şi să facă propuneri.
Raportul comitetului (martie 1985) propunea să se iniţieze procedura de revizuire a
tratatelor de instituire a comunităţilor şi se pronunţă pentru crearea unei “entităţi
veritabile”, perfecţionarea mecanismelor instituţionale şi realizarea unei pieţe comune
veritabile. În baza acestui raport, Consiliul European de la Milano (28-29 iunie 1985) a
decis să se convoace o conferinţă interguvernamentală care urma să elaboreze un tratat
asupra politicii externe şi de securitate comună şi să modifice tratatele comunitare. În
aceeaşi lună Comisia europeană a publicat un raport intitulat “Cartea albă”, în care se
22 David A.O.Edward şi Robert C.Lane, European Community Law, Edimburgh, 1991, pag. 823 A se vedea pentru detalii D.Sidjanski, op.cit. pag. 141-144
arătau în mod clar obstacolele care existau în calea înfăptuirii unei reale circulaţii libere în
cadrul comunităţilor şi măsurile pentru înlăturarea lor.
Conferinţa interguvernamentală şi-a început lucrările la Luxemburg (9 septembrie
1985) şi a elaborat textul “Actului Unic European” care a fost semnat în două etape: 17
februarie 1986 de către nouă state membre, iar în 28 februarie 1986 la Haga de către
celelalte trei: Italia, Danemarca şi Grecia.
Ratificarea Actului Unic s-a făcut în cursul anului 1986 de către unsprezece state,
Irlanda considerând că trebuie să-şi modifice întâi Constituţia, din cauza unor referiri
privind securitatea în cadrul politicii externe a comunităţilor. Din acest considerent, Actul
Unic European a intrat în vigoare doar la 1 iulie 1987 (în loc de 1 ianuarie 1987).
Actul Unic European este cel mai important document adoptat imediat după
semnarea tratatelor de instituire a comunităţilor. El reuneşte într-un singur document (de
aici şi denumirea sa) dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi extinde domeniul
de competenţă comunitară, conţinând şi reglementări privind cooperarea în domeniul
politicii externe şi în domeniul protecţiei mediului. El este considerat ca reprezentând un
moment important de relansare instituţională, cu efect psihologic deosebit şi constituind
suportul juridic pentru realizarea Uniunii Europene în 1992.
Actul Unic European înlătură ultimele bariere în calea realizării pieţei unice şi
lărgeşte câmpul de acţiune comunitar în domeniul social, al protecţiei mediului
înconjurător, al cercetării şi dezvoltării tehnologice. De asemenea, pe plan instituţional,
extinde domeniul în care Consiliul miniştrilor votează cu majoritate calificată şi recunoaşte
în mod oficial existenţa Consiliului European. Tot pe plan instituţional, Parlamentul devine
pentru prima dată asociat în procesul legislativ, instituindu-se principiul cooperării. Se
instituie – prin acelaşi document – dubla jurisdicţie, prin crearea Tribunalului de primă
instanţă şi se extind competenţele Curţii de Justiţie. De asemenea, el întăreşte şi extinde
competenţele Comisiei în domeniul executiv. Totodată, deschide noi domenii de activitate
comunitară: cercetare, economie, finanţe, mediu, politică socială.
În domeniul politicii externe, Actul Unic preia o serie de elemente anterioare
(Acordul de la Davignon 1970) în titlul III, care deşi nu este integrat din punct de vedere
juridic Tratatului C.E.E., totuşi el reprezintă o premisă importantă pentru constituirea
viitoarei Uniuni Europene prin Tratatul de la Maastricht. Se prevede,de asemenea, intrarea
în vigoare până la 31 decembrie 1992 a pieţei comune unice.
Alte momente importante în ceea ce priveşte perfecţionarea instituţională o
reprezintă Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam, care vor fi analizate în
continuare, întrucât ele marchează o nouă etapă în construcţia comunitară, respectiv
crearea Uniunii Europene.
1.4. Crearea Uniunii Europene
1.4.1. Adoptarea Tratatului de la MaastrichtAdoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul evoluţiei ideilor de unitate
europeană pe două planuri:
a) realizarea uniunii economice şi monetare;
b) realizarea uniunii politice.
Uniunea economică şi monetară, considerată a fi motorul creării Uniunii Europene,
a fost avută permanent în vedere de către majoritatea statelor comunitare. Primii paşi
concreţi în această direcţie au fost făcuţi după întâlnirea Comisiei europene din februarie
1969 care a sugerat, iar şefii de state şi guverne membre, la întâlnirea de la Haga din
decembrie 1969, au decis să creeze o uniune economică şi monetară europeană. În vederea
realizării acesteia, în martie 1970, Consiliul a însărcinat pe Pierre Werner (Luxemburg) să
redacteze un raport în vederea reliefării aspectelor fundamentale ale creării uniunii.
Raportul, prezentat în octombrie acelaşi an, a fost analizat de Comisie, care a propus ca
într-o perioadă de zece ani să se treacă la realizarea uniunii economice şi monetare.
A urmat însă o perioadă marcată de unele evoluţii nefavorabile realizării acesteia,
consecinţă a abandonării de către S.U.A. a sistemului stabilit la Bretton Wood, ineficienţa
“şarpelui monetar european” şi ineficienţa “Sistemului monetar european”, ultimele două
nefiind realizate prin acte comunitare, ci doar la nivel interstatal.
Cu ocazia negocierii Actului Unic European s-a reluat problema realizării uniunii
economice şi monetare, dar reţinerea Marii Britanii nu a permis decât reintroducerea în art.
102A a unei prevederi generale de cooperare în domeniul economic şi monetar. Această
prevedere, deşi generică, a fost preluată cu ocazia Consiliului European ţinut la Hanovra
(27-28 iunie 1988), care a decis crearea unui comitet pentru studierea realizării uniunii
economice şi monetare, preşedinţia acestuia fiind încredinţată lui Jacques Delors. Consiliul
European ţinut la Madrid (iunie 1989) a examinat raportul comitetului şi a decis revizuirea
tratatului C.E.E., iar Consiliul European desfăşurat la Strasbourg în decembrie 1989 a
stabilit iniţierea Conferinţei de revizuire înainte de sfârşitul anului 1990.
În paralel cu această iniţiativă, cu ocazia Consiliului European de la Dublin (aprilie
1990) s-a examinat propunerea Belgiei, Franţei şi Germaniei de realizare a uniunii politice,
iar următorul Consiliu European de la Dublin (iunie 1990) a stabilit ca în decembrie să se
desfăşoare la Roma două conferinţe interguvernamentale, una privind constituirea uniunii
economice şi monetare şi alta privind constituirea uniunii politice.
Între 27-28 decembrie 1990 s-a desfăşurat la Roma şedinţa Consiliului European
care a stabilit liniile directoare ale celor două tratate cu privire la aceste două uniuni.
Următorul Consiliu European desfăşurat la Roma (14-15 decembrie 1990) a stabilit noi
direcţii în vederea realizării uniunilor europene şi a deschis conferinţele
interguvernamentale, cea privind realizarea uniunii politice fiind formată din miniştrii
afacerilor externe, iar a doua din miniştrii finanţelor şi cei ai economiei statelor membre.
În cursul acestor lucrări s-a decis redactarea unui singur tratat, în locul celor două
propuse, care să se refere la “Uniunea Europeană”.
Ultimele probleme importante privind realizarea Uniunii Europene au fost stabilite de către
Consiliul European de la Maastricht (9-10 decembrie 1991), iar pentru definitivarea
tratatului, negocierile au continuat la nivel de experţi, acesta fiind semnat la 7 februarie
1992 la Maastricht, de către miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de finanţe ai celor
douăsprezece state.
1.4.2. Ratificarea şi intrarea în vigoare a tratatuluiTratatul urma să fie ratificat de către fiecare stat în parte şi să intre în vigoare la 1
ianuarie 1993, în caz de ratificare şi depunere a instrumentelor înainte de acea dată, sau
prima zi a lunii următoare celei în care se va depune instrumentul de ratificare de către
ultimul stat care a procedat la aceasta.
Întrucât Germania a depus instrumentele de ratificare la 13 octombrie 1993, tratatul
a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Procesul ratificării Tratatului de la Maastricht a ridicat o serie de probleme şi a fost
marcat de unele situaţii dificile.
Tratatul a fost ratificat pe calea ordinară de către parlamente în cinci state: Belgia,
Grecia, Italia, Luxemburg şi Olanda, înregistrându-se o majoritate largă în favoarea
acestuia.
În Spania şi Portugalia, a fost necesar în prealabil modificarea pe cale parlamentară
a Constituţiei, având în vedere dispoziţiile privind dreptul de a alege şi eligibilitatea
decurgând din cetăţenia europeană, după care tratatul a fost ratificat de
parlament cu o majoritate apreciabilă de voturi.
În Irlanda a avut loc un referendum care a fost favorabil tratatului (69,6%) după
care a fost ratificat de parlament.
În Franţa, Consiliul Constituţional a constatat la 9 aprilie 1992 că tratatul nu poate fi
ratificat decât după revizuirea Constituţiei, existând incompatibilităţi între acestea, fapt pentru
care s-a procedat la revizuirea acesteia fără a se recurge la referendum. Totuşi, în urma
referendumului negativ din Danemarca, preşedintele Mitterrand a decis, în baza prevederilor
constituţionale, organizarea unui referendum (20 septembrie 1992) în care s-a înregistrat un
procent de 51,05% în favoarea tratatului, fapt pentru care preşedintele a procedat la ratificarea
acestuia.
În Danemarca, neînregistrându-se procentul favorabil tratatului de 5/6 din numărul
parlamentarilor, conform reglementărilor interne, trebuia organizat un referendum la 2
iunie 1992. Rezultatul acestuia a fost negativ, înregistrându-se 50,7% voturi împotrivă. În
aceste condiţii s-a întrunit Consiliul European extraordinar la Oslo în 4 iunie 1992, care a
stabilit necesitatea continuării procesului de ratificare pe baza tratatului existent. Consiliul
European de la Edinburgh din 12 decembrie 1992, a adoptat concluziile privind
“Danemarca şi Tratatul asupra Uniunii Europene” şi s-a ajuns la supunerea Tratatului la un
nou referendum (18 mai 1993), ocazie cu care acesta a fost aprobat cu 56,8%.
În Marea Britanie, ţara care a ridicat o serie de probleme încă din timpul negocierii
tratatului şi căreia partenerii i-au făcut numeroase concesii, ratificarea tratatului a
întâmpinat numeroase opoziţii, unele chiar în rândul partidului conservator.
Procesul de ratificare a fost întrerupt de eşecul primului referendum danez şi reluat
după reuşita celui din mai 1993. S-au făcut eforturi de către guvern pentru evitarea
referendumului, întrucât rezultatul era prevăzut a fi la limită. Utilizându-se o serie de
artificii politice, s-a reuşit în final ratificarea tratatului de către regină şi depunerea
instrumentelor de ratificare la 2 august 1993.
În cazul Germaniei, de asemenea s-a evidenţiat necesitatea unei revizuiri
constituţionale, întrucât s-a invocat de către landuri faptul că trebuie să transfere Uniunii
Europene unele dintre competenţele lor. S-a realizat acordul pentru revizuirea
constituţională şi s-a votat ratificarea tratatului, dar legea respectivă a trebuit să fie supusă
recursului în faţa Tribunalului Constituţional, care a statuat la 12 octombrie 1993
compatibilitatea Tratatului de la Maastricht cu Constituţia.
1.4. 3. Structura TratatuluiTratatul de la Maastricht este alcătuit din şapte titluri, după cum urmează:
Dispoziţiile comune (titlul I), Modificarea celor trei tratate prin care a fost instituită fiecare
comunitate (titlurile II-IV), Reglementarea politicii externe şi de securitate comună (titlul
V) Reglementarea cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (titlul VI) şi
Dispoziţii finale (titlul VII).
Anexat, tratatul conţine şaptesprezece protocoale, şaisprezece anexe la tratatul
C.E.E. (devenită Comunitatea Europeană), iar ultimul, anexa la tratatele instituind
comunităţile europene şi la tratatul privind constituirea Uniunii Europene.
Protocolul nr. 11 stabileşte un regim special pentru Marea Britanie, protocolul nr.
12 prevede regimul special pentru Danemarca, referitor la realizarea uniunii monetare, iar
protocolul nr. 14 referitor la politica socială conţine în anexă un acord între statele membre
ale Uniunii şi Marea Britanie. De asemenea, mai sunt anexate treizeci şi trei de declaraţii
privind probleme comunitare.
Prin Tratatul de la Maastricht se creează o Uniune Europeană fondată pe
comunităţile europene şi completată prin formele de cooperare şi politicile prevăzute de
tratat. Astfel, în concepţia tratatului Uniunea Europeană este o construcţie care se sprijină
pe trei piloni: Comunitatea Europeană, politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.)
şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.).
Uniunea Europeană are, conform art. 3 din Tratatul de la Maastricht, ca obiective
principale:
promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin
crearea unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin întărirea coeziunii economice
şi sociale şi prin instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe o monedă
unică;
afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea unei
politici externe şi de securitate comun, inclusiv prin definirea unei politici de
apărare comună;
întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin
instituirea unei cetăţenii unionale;
dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.
1.4.4. Evoluţia Uniunii Europene dupa intrarea in vigoare a Tratatului
de la MaastrichtDesigur că Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat ultima fază a evoluţiei
construcţiei europene, întrucât aşa cum precizează art. A, el constituie “o etapă nouă în
procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”.
Astfel, în 1996, a fost prevazută o conferinţă a reprezentanţilor statelor membre (cf.
Art. N paf. 2), care urma sa examineze, în funcţie de obiectivele stabilite prin art. A şi B,
necesitatea revizuirii unor dispoziţii ale acestuia.
De asemenea, tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în următorii ani a
dispoziţiilor privind modificarea instituţională în funcţie de creşterea numărului statelor
membre, precum şi o eventuală întărire a rolului Parlamentului european. Totodată se
prevede posibilitatea instaurării unei politici de apărare europeană comună, aşa cum rezultă
din art. J.4.
Nu trebuie neglijată nici problema expirării în anul 2001 a Tratatului de instituire a
C.E.C.O. şi a implicaţiilor care vor apărea legate de acest aspect în cadrul ansamblului
activităţii comunitare şi în domeniul juridic al acesteia.
Probleme importante apar şi în legătură cu procesul de extindere a comunităţilor
europene, prin creşterea numărului membrilor acestora, precum şi privind relaţiile lor cu
alte organizaţii de pe continentul european sau din alte zone geografice (America, Asia,
Africa ).
1.4.5. Tratatul de la AmsterdamIn procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam se
înscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative în reforma instituţiilor
comunitare şi în adâncirea integrării, în perspectiva extinderii comunităţilor prin primirea
de noi state, în special din centrul şi estul Europei.
La fel ca şi în cazul Tratatului de la Maastricht şi al celorlalte tratate anterioare, nici
acesta nu reprezintă faza ultimă în evoluţia comunităţilor, ci un nou pas care are rolul de a
adapta construcţia comunitară la cerinţele perioadei în care a fost adoptat şi a celor de
perspectivă.
Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul unor activităţi intense şi nu lipsite de
dificultăţi. Astfel, instituţiile comunitare au depus eforturi importante pentru analizarea şi
găsirea de soluţii care să corespundă cel mai bine obiectivelor avute în vedere.
Rezultatul acestor demersuri au stat la baza rezoluţiilor care au fost adoptate de
Conferinţele interguvernamentale din 1995 şi 1996 (Torino şi Dublin) şi finalizate prin
reuniunea de la Amsterdam din 18 iunie 1997, când s-a redactat textul tratatului, care a fost
semnat la 2 octombrie 1997 de Consiliu în compunerea miniştrilor de externe ai statelor
membre.
După ratificare, tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Printre cerinţele care au impus adoptarea acestui tratat în vederea modificării
Tratatului de la Maastricht se află următoarele:
necesitstea creşterii rolului Parlamentului în procesul decizional;
necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a doi importanţi piloni ai
Uniunii Europene: politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) şi
cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.) ;
necesitatea înlăturării tehnocraţiei care domina activitatea instituţiilor
comunitare şi care avea ca efect distanţarea acestora de cetăţeni;
necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici şi cele mari, membre ale
Uniunii, în legătură cu diferitele aspecte ale activităţilor comunitare, în special
în sfera realizării viitoarei uniuni politice.
În vederea redactării textului tratatului s-au depus eforturi considerabile de către
toţi factorii implicaţi în acest proces: reprezentanţi ai statelor membre, instituţiile
comunitare şi alte organisme ale acestora, fiind solicitate chiar şi unele organizaţii
neguvernamentale pentru a înainta unele avize.
Tratatul de la Amsterdam a înscris astfel în prevederile sale chestiuni deosebit de
importante pentru perfecţionarea integrării europene şi evoluţia construcţiei comunitare,
dintre care menţionăm:
mai mare flexibilitate în ceea ce priveşte conceperea procesului de integrare a
noilor state candidate în funcţie de nivelul lor de dezvoltare;
posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de voturi,
la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre şi cu avizul
Parlamentului european să poată dispune suspendarea unor drepturi ale statului
care a violat grav şi persistent drepturile omului;
creşterea competenţelor Comunităţilor în unele domenii (ex. protecţia mediului
înconjurător);
precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cea a Uniunii, în sensul că
ultima o completează pe cea naţională şi nu o înlocuieşte;
precizări privind componenţa unor instituţii comunitare în perspectiva extinderii
Uniunii (maxim 700 de parlamentari) şi în ceea ce priveşte votul cu majoritate
calificată;
reglementări noi privind regimul de vize, libera circulaţie a persoanelor şi
regimul vamal;
noi reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi forţa de muncă.
Tratatul conţine şi o anexă privind tabelele de echivalenţă între numerotarea
anterioară a articolelor tratatelor şi noua numerotare, ceea ce constituie un pas înainte în
direcţia unificării tratatelor comunitare.
Desigur că acest tratat nu este unul perfect şi nu a reuşit să răspundă tuturor
cerinţelor şi dorinţelor comunitare sau ale statelor membre, chestiune de altfel foarte dificil
de realizat. Astfel, tratatul a fost criticat pentru faptul că nu a oferit soluţii de rezolvare a
unor importante probleme sociale legate de ocuparea forţei de muncă şi scădere a ratei
şomajului, de armonizare fiscală, de suprimare a barierelor pentru investiţiile care se
bucură de garanţii guvernamentale, precum şi de reformarea sistemului bugetar comunitar
prin identificarea unor noi surse de finanţare a investiţiilor, avându-se în vedere unele
restricţii prevăzute în Pactul de stabilitate adoptat la Amsterdam.
Oricum, trebuie remarcat faptul că Tratatul de la Amsterdam reprezintă, aşa cum
am mai arătat, o nouă etapă, dar desigur nu ultima, în procesul complex de integrare
europeană, care va continua să fie perfecţionat prin noi măsuri politice, economice,
legislative şi de altă natură.
1.4. 6. Reuniunea de la NisaUn alt moment important în procesul de perfecţionare instituţională a Uniunii
Europene l-a constritui reuniunea şefilor de state şi guverne de la Nisa din decembrie 2000.
Încheiată la 11 decembrie, reuniunea interguvernamentală a avut ca scop
examinarea unor probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii prin aderarea statelor din
centrul şi estul Europei.
Negocierile au avut ca obiect următoarele domenii de o deosebită importanţă:
Componenţa Comisiei europene. S-a convenit ca statele mari să renunţe la cel
de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar
numărul comisarilor să nu depăşească 27 de membri;
Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o nouă scală de repartizare a
voturilor de la 3 la 29. României i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face ca
să ocupe o poziţie importantă în procesul de adoptare a deciziilor.
Extinderea votului majoritar în locul unanimităţii, măsură luată pentru a se evita
blocajul procesului decizional ca urmare a creşterii numărului statelor membre.
Parlamentul european va avea 732 de membri, spre deosebire de numărul
maxim de 700 prevăzut de Tratatul de la Amsterdam. În acelaşi timp, va avea
loc şi o redistribuire a numărului de locuri, îndeosebi prin reducerea numărului
parlamentarilor ţărilor mari în favoarea celor mici şi mijlocii.
Îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate. Prevăzută prin Tratatul de la
Amsterdam, cooperarea intensificată are în vedere posibilitatea unui număr
limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. La Nisa
s-a vizat facilitarea acestei cooperări intensificate.
1.5. Delimitări conceptuale
În literatura de specialitate precum şi în mass-media se operează în mod frecvent cu
anumite concepte care vin să evidenţieze structura complexă şi dinamică a procesului
construcţiei europene: instituţii comunitare şi organe comunitare.
Coneptul de instituţii comunitare se caracterizează prin elemente specifice, cum ar
fi:
Au rolul de a pune în aplicare, în temeiul competenţelor lor, regulile juridice
fundamentale de constituire şi de funcţionare a Comunităţilor şi a Uniunii
Europene;
Sunt create prin Tratatele de înfiinţare a Comunităţilor Europene;
În domeniile în care acţionează sunt dotate cu puterea de a lua decizii şi de a le
impune statelor membre. Din acestă perspectivă ele reprezintă o desprindere de
schemele tradiţionale ale cooperării internaţionale, în care executarea Tratatelor
este supusă disponibilităţii semnatarilor, suveranitatea naţională fiind cauza
principală a aşa numitei „paralizii a tratatelor”;
Prin natura lor ele reprezintă interesele statelor (Consiliul), interesele
popoarelor (Parlamentul) şi interesele dreptului (Curtea de Justiţie);
Beneficiază de autonomie juridică, administrativă şi financiară.
Organele comunitare se diferenţiază prin faptul că:
Îndeplinesc funcţii consultative cu caracter tehnic ori financiar auxiliar;
Sunt prevăzute prin Tratate, altele sunt create de către instituţii în vederea
exercitării atribuţiilor lor. Cele înfiinţate prin Tratate pot avea personalitate
juridică sau o simplă autonomie financiară, iar cele create de instituţii trebuie să
aibă fundamentul în Tratate, să nu fie dotate cu puteri proprii de decizie, ci
numai cu funcţii de execuţie strict controlate şi care să nu modifice echilibrul
instituţional.
Instutuţiile europene sunt acele organe create prin Tratatele de înfiinţare a
Comunităţilor Europene, care neavând personalitate juridică, reprezintă interesele statelor,
ale comunităţilor şi popoarelor, asigură respecatrea dreptului şi acţionează în domenii strict
limitate, fiind dotate cu puterea de a lua decizii la nivel comunitar, pe care le impune
statelor membre.
Organele comunitare sunt acele elemente structurale, create prin Tratate sau de
către instituţiile comunitare, în vederea îndeplinirii unor funcţii consultative auxiliare cu
caracter tehnic, financiar şi de altă natură (Comitetul Regiunilor, Comitetul economic şi
Social).
Instituţiile Uniunii Europene se pot împărţi în două categorii: cele care au orientare
supranaţională, cum ar fi Comisia, parlamentul European şi Curtea de Justiţie şi cele cu
orientare interguvernamentală cum ar fi Consliliul de Miniştrii şi Consliliul European.
Instituţiile comunitare formează structura de bază şi sunt în număr de cinci:
Consiliul de Miniştrii (Consliliul UE), Comisia, Parlamentul, Curtea de Justiţie şi Curtea
de Conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribunalul de primă instanţă, ca
instituţie asociată Curţii de Justiţie.
Instituţiile comunitare fundamentale prezintă următoarele caracteristici:
fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în organizarea Comunităţilor, răspunzând
unor nevoi fundamentale, astfel:
Consiliul reprezintă interesele statelor membre;
Comisia apără interesele Comunităţilor, în ansamblul lor;
Parlamentul reprezintă interesele popoarelor, a statelor membre;
Curtea de Justiţie, ca şi Tribunalul de primă instanţă, asigură respectarea
regulilor de drept;
Curtea de Conturi instituită în anul 1993 prin TUE, asigură legalitatea
folosirii resurselor financiare.
fiecare instituţie reprezintă un principiu determinant, are fundament politic şi
sociologic distinct şi exprimă, fiecare o legitimare proprie;
funcţiile între instituţiile comunitare nu se suprapun schemei statistice moştenite de
la Montesquieu. În cadrul Comunităţii omologul puterii legislative este Consiliul,
puterea bugetară este împărţită Parlamentul putând contesta Comisia, dar Comisia
este executivul, Conslilul cumulează funcţiile legislativă, executivă şi
guvernamentală;
Instituţiile comunitare participă direct la decizia comunitară;
Instituţiile Comunităţilor Europene nu au personalitate juridică;
Instituţiile fundamentale sunt comune pentru Comunităţi, acestea exercitându-şi
atribuţiile pe baza celor trei Tratate, la care se adaugă cele exercitate în cadrul
cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.
Fiecare instutuţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin Tratat.
Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet Economic şi Social şi de un Comitet al
Regiunilor, care exercită atribuţii consultative.
Iniţial, prin tartatele de instituire a Comunităţilor Europene s-au creat organe
paralele cu atribuţii asemănătoare. Ele au fost unificate prin tratatul de fuziune, astfel că
începând cu 1 iulie 1967 cele trei comunităţi au dispus de instituţii comune24.
Datorită complexităţii problemelor care intră în competenţa instituţiilor comunitare,
în activitatea lor acestea se bazează pe sprijinul diferitelor organe comunitare.
Unele din aceste organe comunitare sunt prevăzute de tratate, altele sunt înfiinţate
de instituţiile Comunităţilor Europene, iar altele nu sunt prevăzute nicăeri formând aşa
24 Octavian Manolache, Tratat de Drept Comunitar, ediţia V, p. 98
numita categorie a organelor paracomunitare.
Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că spre deosebire de
instituţiile CE, acestea nu participă direct la decizia comunitară ci ele doar pregătesc
decizia comunitară.
1.6. Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare
Activitatea instituţiilor europene este guvernată de următoarele principii:
Principiul autonomiei instituţiilor comunitare sau al autonomiei de voinţă;
Principiul echilibrului instituţional;
Principiul cooperări loiale între instituţii sau atribuirii de competenţă.
Principiul autonomiei instituţiilor comunitare sau al autonomiei de
voinţă.Potrivit acestui principiu instituţiile comunitare au capacitatea de a se organiza în
mod liber elaborîndu-şi regulamnte proprii de organizare şi funcţionare şi numindu-şi
proprii funcţionari comunitari.
Principiul autonomiei este ocrotit prin prevederile articolului 5, paragraful 2 din
Tratatul Comunităţii Europene împotriva atingerilor pe care i le-ar putea, aduce statele
membre, în sensul că impune acestora să se abţină de la măsuri susceptibile să pună în
pericol scopurile tratatului.
Autonomia nu presupune personalitate juridică pentru respectivele instituţii,
întrucât conform art. 210 al Comunităţii Europene, personalitatea juridică este recunoscută
doar comunităţilor, ca entităţi de drept internaţional.
Autonomia se manifestă, însă, prin faptul că ele dispun de competenţa de a-şi
adopta regulamentul si de a-şi organiza propria funcţionare internă, în baza acestor
regulamente, având ca scop realizarea sarcinilor care le sunt încredinţate".
Un alt domeniu de manifestare a autonomiei instituţionale îl reprezintă posibilitatea
acestora de a-şi desemna funcţionari comunitari. Spre deosebire de ONU, unde aceştia sunt
numiţi de secretarul general, în cadrul instituţiilor comunitare ei sunt numiţi de către
fiecare instituţie, aceasta stabilindu-şi propriile reguli privind statutul acestora.
Principiul autonomiei protejează deci sfera organizării interne a fiecărei instituţii25.
Principiul echilibrului instituţionalAcest principiu reuneşte două componente esenşiale, şi anume: „separarea
25 Roxana Munteanu, op.cit., pag.196
puterilor, respectiv a competenţelor instituţiilor comunitare” şi „ colaborarea şi cooperarea
între instiruţiile Uniunii Europene”.
Prima componentă presupune imposibilitatea delegării, transferului, acceptării de
copetenţe, atribuţii de la o instituţie la alta. Această separare presupune obligaţia fiecărei
instituţii de a nu bloca îndeplinirea atribuţiilor de către celelalte instituţii comunitare.
A doua componentă presupune colaborarea între instituţiile comunitare pentru
îndeplinirea obiectivelor propuse.
Principiul echilibrului instituţional este un principiu structural care cârmuieşte
raporturile dintre instituţiile comunitare.
Fiecare instituţie comunitară acţionează în limitele atribuţiilor prevăzute de tratatele
constitutive. Aceasta presupune că respectivele instituţii nu pot exercita decât acele
competente care le sunt atribuite prin aceste tratate, având deci competenţe limitate.
În acelaşi timp, competenţele instituţiilor comunitare sunt exclusive în sensul că
acestea nu pot, în principiu, nici să se desesizeze, nici să împartă răspunderea.
Totodătă, o instituţie comunitară nu trebuie să împiedice în nici un mod exercitarea
competenţelor care sunt atribuite altor instituţii.
Principiul echilibrului instituţional apare ca o garanţie a drepturilor si
competenţelor de ansamblu ale instituţiilor sistemului juridic comunitar.
Principiul cooperări loiale între instituţii sau atribuirii de competenţăPotrivit principiului atribuirii de competenţă, instituţiile comunitare duc la
îndeplinire numai acele atribuţii care le sunt stabilite în mod expres, la acest nivel nefiind
permisă îndeplinirea atribuţiilor implicite, deduse.
Tratatul nu consacră principiul cooperării loiale între instituţii, dar Curtea de
Justiţie a interpretat articolul 5 în sensul creării unei obligaţii de cooperare loială între
statele membre şi instituţii.
Tratatele organizează, în anumite cazuri, cooperarea între instituţii, în special în
cadrul procesului decizional.
Dar când suntem în prezenţa unui sector în care relaţiile interin.ştituţionale nu sunt
reglementate de tratate, principiul cooperării loiale oferă o bază juridică acordurilor
interinstituţionale, urmând să completeze tratatele.
Principiul cooperării impune instituţiilor nu numai să respecte competenţele lor, dar
şi să stabilească proceduri permiţând sa asigure buna desfăşurare a procesului decizional.
1.7. Instituţiile comunitare
1.7.1. Consiliul
Consiliul Europei este un organism internaţional care grupează statele europene
într-o unitate mai strânsă, în vederea salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor
care constituie patrimoniul lor comun şi favorizează progresul lor economic şi social.
Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene trebuie deosebit de Consiliul European al
şefilor de stat şi de guverne. Această diferenţă trebuie făcută pe baza următoarelor
criterii26: Consiliul Miniştrilor este un organ prevăzut în tratatele iniţiale de constituire a
comunităţilor europene; Consiliul European s-a constituit la început în cadru
neconvenţional, ulterior fiind recunoscut prin tratate; Consiliul Miniştrilor are o
compoziţie diferită de la compunerea de bază, în formaţia miniştrilor afacerilor de externe,
până la compunerea în prezenţa celorlalţi miniştri care sunt solicitaţi de problemele care
urmează să fie rezolvate; Consiliul European se compune numai din şefii de state şi
guverne; Consiliul European poate funcţiona şi în calitate de Consiliu al Miniştrilor
Uniunii Europene.
Consiliul European al şefilor de state şi guverne nu este prevăzut în tratatele
iniţiale, dar este reglementat de Actul Unic European şi în Tratatul de la Maastricht.
A luat fiinţă prin voinţa şefilor de stat şi de guvern în 1974 iar potrivit prevederilor
Tratatului de la Maastricht "Consiliul european va oferi Uniunii dinamismul necesar
dezvoltării sale şi va defini liniile politice generale ale acesteia".
Consiliul European are un rol dublu: de decizie şi de direcţionare27. În domeniul
cooperării politice, Consiliul are, în principal, un rol de mediere, de găsire a unui punct de
vedere convergent, de a afirma pe scena internaţională europeană şi de a adopta poziţii
comune şi coordonarea acţiunilor diplomatice în toate domeniile afacerilor internaţionale
care afectează interesele comunităţii.
În exercitarea competenţelor sale, Consiliul European adoptă următoarele
documente28:decizii (în problemele cele mai importante); decizii de procedură, care sunt
mai numeroase şi care presupun trimiterea la o altă instituţie comunitară, în special la
Consiliul Miniştrilor; directive şi orientări, care de regulă însoţesc deciziile de fond şi de
procedură, fiind cele mai numeroase; declaraţiile care de regulă sunt comune pentru doi
sau mai mulţi şefi de guverne şi care exprimă poziţia lor comună faţă de una sau mai multe
probleme.
La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei comunităţi europene avea câte un organ
similar Consiliului Uniunii Europene:
- Consiliul special al Miniştrilor în cazul CECO;
26 Viorel Marcu, op.cit., pag.4027 Viorel Marcu op.cit, pag.4428 Viorel Marcu, op.cit pag.45
- Consiliul Comunităţii Economice Europene;
- Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
PrinTratatul de fuziune din 1965 s-a constituit un Consiliu Unic, care se substituia
celor trei existente. Astfel, conform art.l al acestui tratat, se prevedea că acesta exercită
puterile şi competenţele atribuite acestor instituţii în tratatele care instituiau comunităţile
respective, ca şi cele prevăzute în Tratatul de fuziune.
Conform Tratatului de la Maastricht "Consiliul este format din câte un reprezentant
al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat".
Principale atribuţii ale Consiliului29 sunt următoarele
se ocupă (în conformitate cu prevederile tratatelor iniţiale) cu coordonarea
generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile statelor membre, având în vedere
faptul că politicile economice naţionale nu sunt de competenţă exclusiv naţională;
în economia Tratatului de la Maastricht cooperarea tinde să îmbrace şi un caracter
politic, vorbindu-se, din ce în ce mai insistent despre realizarea Uniunii europene,
uniune care întruchipează trecerea de la stadiul economic către cel politic;
are competenţă normativă de principiu, fiind un veritabil for suprem, legislativ
comunitar.
Consiliul are în subordine sa mai multe organisme şi servicii care îl ajută în
îndeplinirea activităţilor sale, el fiind organul care decide în etapa finală a unui proces de
negociere complex.
Secretariatul General - este stabilit de către Consiliu şi se află sub autoritatea unui
secretar general, acesta fiind desemnat de către Consiliu în unanimitate. Secretariatul este
compus din mai multe direcţii generale, direcţii, servicii şi comitete care au ca sarcină
pregătirea lucrărilor sale.
COREPER - (Comitetul reprezentanţilor permanenţi) este un comitet format din
reprezentanţii permanenţi ai statelor membre şi are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului
şi de a executa mandatele care îi vor fi încredinţate de către acesta.
Comitetul economic şi social - compus din reprezentanţi ai tuturor statelor membre,
numite de Consiliu pe o perioadă de patru ani pe bază de unanimitate de voturi, fiind
neeligibili. Comitetul trebuie să fie consultat în mod obligatoriu de către Consiliu şi
Comisie în cazurile prevăzute de tratat, sau când cele două organe consideră necesar.
Comitetul regiunilor - are aceeaşi compoziţie ca şi Comitetul economic şi social dar şi
un număr egal de supleanţi. El cuprinde reprezentanţii colectivităţilor regionale şi locale, în
total 222.
29 Ion Filipescu, A.Fuerea, op.cit., pag.101
1.7.2. ComisiaComisia poate fi considerată ca fiind organul executiv comunitar având caracter
supranaţional.
În prezent ea se compune din 20 de membri, resortisanţi ai statelor respective, câte
unul din fiecare stat, cu excepţia Franţei, Germaniei, Italiei, Marii Britanii şi Spaniei care
dispun de cate 2 locuri.
Guvernele statelor membre desemnează de comun acord, după consultări cu
Parlamentul European, preşedintele Comisiei.
Comisarii trebuie să fie cetăţeni ai statelor care îi desemnează. Ei îşi exercită
atribuţiile în deplină independenţă faţă de statele cărora le aparţin, în interesul general al
comunităţii. Comisarii nu pot să îndeplinească în perioada mandatului lor nici o altă
activitate profesională, remunerată sau neremunerată.
Comisarii se bucură de privilegii şi imunităţi comunitare cele mai importante fiind30
imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, ca
oficiali ai Uniunii Europene, imunitate care îşi menţine efectele şi după încetarea activităţii
în Cadrul Comisiei, însă în raport cu răspunderea pe care o păstrează în continuare şi
scutirea de impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti acordate, în exercitarea atribuţiilor
lor, de către organele comunitare.
Mandatul comisarilor poate înceta în următoarele situaţii:deces; moţiune de cenzură
a Parlamentului; demisie voluntară;demitere din oficiu.
Comisia este un organism de tip guvernamental cu activitate permanentă. Are o
structură colegială şi se compune din: membrii Comisiei, serviciile şi organele auxiliare.
Comisia dispune şi de un Secretariat General care are sarcina de a-l asista pe
preşedinte în îndeplinirea atribuţiilor privitoare la coordonarea activităţilor interne şi
asigurarea relaţiilor curente cu celelalte instituţii.
Sub aspectul strict organizatoric, Comisia europeană are în compunere în prezent
23 de Directorate Generale formate din mai multe directorate. Toate Directoratele generale
sunt împărţite între cei 20 de comisari în vederea coordonării.
Şedinţele Comisiei nu sunt publice, preşedintele Comisiei fiind cel care îi convoacă
pe comisari şi stabileşte ordinea de zi.
Pentru desfăşurarea şedinţelor Comisiei există două proceduri speciale:31
a) procedura scrisă - constă în faptul că fiecare comisar face propunerile pe care le
consideră necesare domeniului pe care îl coordonează şi le comunică în scris celorlalţi
30 Ion Filipescu, A.Fuerea, op.cit., pag. 10431 Ion Filipescu, A.Fuerea, op.cit., pag. 111
comisari, care pot formula obiecţii şi amendamente;
b) procedura delegării - este cea în cadrul căreia un comisar poate acţiona în
numele altuia pentru problemele de gestiune sau administrative, precis definite, folosindu-
se sistemul mandatarii.
Tratatele Comunitare atribuie Comisiei ca rol principal pe acela de a exprima
interesul comunitar şi de a asigura realizarea acestui interes.
De asemenea comisia are şi un rol politic, ea fiind răspunzătoare din acest punct de
vedere în faţa Parlamentului european.
Dintre atribuţii trebuie amintite, în principal:
controlul aplicării tratatelor comunitare atât de către Consiliu cât şi de către
statele membre;
poate să urmărească un stat comunitar care nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin
din tratate;
poate aplica amenzi pentru operatorii economici;
ca organism executiv se ocupă de implementarea bugetului comunitar şi de
administrarea clauzelor protectoare în tratate şi în legislaţia secundară;
administrează diversele fonduri şi programe ale Uniunii Europene;
ca organ executiv al tratatelor şi actelor Consiliului adoptă măsuri de execuţie cu
deschidere generală;
în domeniul extern îndrumă negocierea acordurilor cu ţările terţe.
În concluzie, rolul Comisiei Europene este de a veghea la respectarea prevederilor
tratatelor, de a iniţia propunerile pentru legislaţia Uniunii Europene şi de a asigura
aplicarea legislaţiei adoptate.
1.7.3. Curtea de ConturiCurtea de Conturi a fost introdusă în rândul instituţiilor comunitare prin art. 7 din
Tratatul CE de la Maastricht, până la ceea dată aceasta fiind încadrată în rândul organelor
complementare cu caracter tehnic. Cutrea de Conturi cu sediul la Luxemburg este
însărcinată să supravegheze folosirea mijloacelor financiare ale Comunităţilor. Ea este
alcătuită dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, aceştia fiind aleşi dintre membrii
instituţiilor de control financiar extern al statelor membre trebuind să prezinte toate
garanţiile de independenţă.
Funcţia de membru al Curţii de Conturi este incompatibilă cu orice altă activitate
profesională, remunerată sau nu. Membrii se aleg pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitate de
realegere.
Curtea de Conturi are atribuţii de control extern32, examinând legalitatea şi
regularitatea veniturilor şi a cheltuielilor Comunităţii şi a oricărui organism creat de
Comunitate, daca în actul constitutiv nu se prevede altfel, precum şi eficienţa bugetului33.
1.7.4. Curtea de JustiţieCurtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are sediul la Luxemburg şi este o instituţie
ce veghează la respectarea dreptului în cadrul Comunităţilor Europene. Judecătorii şi avocaţii
generali sunt numiţi de către guvernele statelor membre, de comun acord, pentru un mandat de
6 ani34. Fiecare stat membru numeşte câte un judecător. Curtea îşi desfăşoară lucrările în
Camere şi doar atunci când regulamentul prevede, în plen. Curtea este chemată să hotărască în
probleme de natură constituţională şi administrativă. Un rol important îi revine Curţii de
Justiţie în interpretarea Tratatelor şi a altor acte comunitare.
Curtea de Justiţie exercită un control incident asupra actelor comunitare, în cadrul
unor acţiuni aflate pe rol. Totodată curtea poate acorda o protecţie juridică provizorie
conform art. 242 din Tratatul CE şi poate lua măsuri provizorii35.
Prin Tratatul de la Nisa, s-a introdus prin art. 229 posibilitatea extinderii
competenţelor Curţii de Justiţie asupra litigiilor în legătură cu aplicarea actelor comunitare
emise în baza Tratatului CE de către Consiliu sau Parlament.
Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat printr-o hotărâre a Consiliului din 1988,
pentru a degreva activitatea Curţii de Justiţie36. Fiecare stat membru numeşte câte un
judecător. Tribunalul are Camere în care sunt grupaţi câte 3 sau 5 judecători, anumite
cauze fiind judecate şi de un singur judecător. Acesta nu are în componenţa sa şi Avocaţi
generali.
Tribunalul de primă instanţă judecă acţiunile adresate de persoane fizice şi juridice:
acţiuni în anulare37, acţiune relativă la abţinerea de a acţiona38, acţiuni în răspundere39, dar
şi litigii privind funcţionarii publici europeni sau litigii în baza unei clauze de arbitraj40.
32 Art. 246 din Tratatul CE33 Art. 248 alin 2 din Tratatul CE, art. 160c alin 2 din Tratatul CEEA34 Art. 223 din Tratatul CE şi art. 139 alin 1 din Tratatul CEEA 35 Art. 243 din Tratatul CE şi art. 158 din Tratatul CEEA36 Art. 225 din Tratatul CE şi art. 140a din Tratatul CEEA37 Art. 202 din Tratatul CE38 Art. 206 din Tratatul CE39 Art. 209 din Tratatul CE40 Art. 236 din Tratatul CE
CAPITOLUL II
PARLAMENTUL EUROPEAN41
2.1. Istoric. Prezentare generală
Parlamentul european este prin excelenţă forumul democratic, al Uniunii
Europene42. Acesta reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma din 1957 „popoarele
statelor unite în Comunitatea Europeană”. Aproximativ 275 milioane de cetăţeni europeni
din 15 ţări sunt în prezent implicaţi în procesul de integrare, prin cei 626 de reprezentanţi
pe care îi au în Parlamentul European.
Primele alegeri directe în Parlamentul European s-au ţinut în iunie 1979, când, la
numai 34 de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, popoarele naţiunilor
Europei, odată destrămate de război, au mers la urne pentru a alege membrii unui
parlament unic. Europenii nu ar fi putut găsi un simbol mai puternic al reconcilierii.
Parlamentul European, a cărui legitimare derivă din sufragiul universal direct, este
ales la fiecare cinci ani. De-a lungul timpului el a acumulat constant putere şi influenţă
printr-o serie de tratate, în special prin Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la
Amsterdam din 1997 care au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur
consultativ într-un parlamnet legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor
naţionale.
Parlamentul European este singura instituţie comunitară care se întâlneşte şi îşi ţine
dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului European se publică
în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.
2.2. Componenţa Parlamentului
Conform Tratatului de la Maastricht, care preia această dispoziţie din tratatele de
bază, Parlamentul european se compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în
comunitate şi care exercită puterile care le sunt încredinţate prin aceste tratate.
41 Parlamentul european a fost înfiinţat prin Tratatele constitutive ale Comunităţilor, purtând la început, denumirea de Adunare Comună – Tratatul CECO – sau de Adunare – Tratatul CEE sau Tratatul CEEA. Guvernul francez şi Consiliul au folosit în schimb denumirea de Adunare Parlamentară Europeană. Adunarea însăşi s-a definit ca un parlament al popoarelor europene, purtând începând cu 30 martie 1962, denumirea de Parlament European. Această denumire a fost preluată şi de tratatele constitutive.J. OF. L. 278, 8 octombrie 1976, p.542 Delegaţia Comisiei Europene în România, Instituţiile Uniunii Europene, 1999.
Numărul membrilor parlamentului european este la ora actuală de 626, dar prin
Tratatul de la Amsterdam s-a hotărât ca acest număr să nu fie mai mare de 700, în
perspectiva lărgirii, ceea ce va implica o realocare a numărului de parlamentari pe fiecare
stat membru al Uniunii Europene.
Cei mai mulţi parlamentari, 99, îi are Germania, iar cei mai puţini Luxemburgul
care este reprezentat de 6 parlamentari.
Preşedintele reprezintă Parlamentul în situaţii oficiale şi în relaţiile internaţionale,
prezidează şedinţele plenare şi întâlnirile Biroului şi Conferinţei Preşedinţilor.
Biroul este organul regulator care este responsbil cu bugetul Parlamanetului şi
răspunde de chestiuni administrative, de organizare şi de personal. Pe lângă Preşedinte şi
cei patrusprezece vicepreşedinţi, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziţie
consultativă în chestiunile administrative şi financiare legate de membri şi de statutul
acestora. Membrii Biroului sunt aleşi cu un mandat de doi ani şi jumătate.
Conferinţa Preşedinţilor cuprinde Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii
grupurilor politice, ea fiind organismul politic conducător al Parlamentului. Conferinţa
elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor
parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor parlamentare.
Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, membrii lucrează
în 17 comisii permanente. Parlamentul mai poate înfiinţa şi subcomisii, comisii temporare
care se ocupă de probleme specifice precum şi comisii de anchetă.
Comisiile parlamentare unite întreţin relaţiile cu parlamentele statelor cu care
Uniunea Europeană are acorduri de asociere. De asemenea, delegaţiile interparlamentare
fac acelaşi lucru pentru parlamentele multor ţări şi pentru organizaţiile internaţionale.
Trebuie menţionat că activitatea parlamentului este organizată de un secretar,
condus de un Secretar General care are un personal de 3500 de persoane, pe lângă care mai
funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor.
Cele 11 limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul
secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic – traducere şi interpretare. Cu toate
acestea, în ciuda constrângerilor impuse de multilingvism şi de cele trei puncte de lucru,
bugetul operaţional al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Comunităţii, adică
un euro şi jumătate pe an de la fiecare persoană care trăieşte în Uniunea Europeană.
Numărul membrilor pentru fiecare stat în parte este specificat în tratate.
În Cameră, membrii se adună în grupuri politice, nu în delegaţii naţionale. În
prezent Parlamentul are opt grupuri politice, plus câţiva membrii „independenţi”. Aceste
grupuri politice curpind membrii de peste o sută de partide politice naţionale.
2.3. Procedura de alegere
Iniţial Parlamentul era format din delegaţii desemnaţi de către fiecare Parlament
naţional, în funcţie de procedura proprie stabilită.
S-a considerat că pentru a conferi o mai mare reprezentativitate acestui organ, este
necesară alegerea membrilor săi prin vot universal direct şi conform unei proceduri unitare
pentru toate statele membre.
Începând cu anul 1979 membrii Parlamentului sunt aleşi prin vot universal direct pe
o perioadă de 5 ani, în baza Actului din 20 septembrie 1976 care prevede:
nimeni nu poate vota decât o singură dată;
alegerile se desfăşoară la datele fixate de către fiecare stat membru începând de
joi dimineaţa, până duminică, în cursul aceleaşi săptămâni;
deschiderea urnelor se face numai după închiderea scrutinului în toate statele
membre.
În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, se instituie un drept de vot şi de a fi
ales pentru toate persoanele care posedă cetăţenia Uniunii Europene, fapt care face să
dispară unele reglementări naţionale, rămânând însă altele în vigoare.
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal direct, într-un
sistem de reprezentare proporţională – fie pe bază regională, cum este cazul în Italia,
Marea Britanie, Belgia, fie pe bază naţională, cum se întâmplă în Franţa, Spania, Austria,
Danemarca, Luxemburg şi în alte ţări, sau într-un sistem mixt, ca în Germania.
Peste tot se aplică aceleaşi reguli democartice, iar dintre acestea dreptul de vot la
vârsta de 18 ani, egalitatea între femei şi bărbaţi şi votul secret. În unele ţări membre cum
ar fi Belgia, Luxemburg şi Grecia participarea la vot este obligatorie.
Membrii Parlamentului European nu au voie să desfăşoare anumite activităţi
profesionale sau să deţină anumite funcţii- spre exemplu funcţia de judecător, ministru sau
director al unei companii de stat. De asemenea, ei trebuie să se supună legilor naţionale
care restricţionează sau interzic mandatele duble.
De la intratrea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice cetăţean al
unui Stat membru al Uniunii europene care trăieşte în altă ţară a Uniunii poate vota sau
candida la alegeri în ţara sa de rezidenţă.
De asemenea membrii parlamentului European primesc aceleaşi alocaţii ca
parlamentari, ca şi membrii parlamentelor lor naţionale. Această alocaţie este plătită de
fiecare stat membru şi este completată de Parlamentul European cu o sumă care să acopere
cheltuielile membrilor parlamentului European, apărute ca urmare a îndeplinirii
îndatoririlor lor şi recrutării de asistenţi. Aceste alocaţii pot fi blocate dacă membrii nu
participă regulat la şedinţe.
La cererea Parlamentului, în Tratatul de la Amsterdam s-a inclus o prevedere
referitoare la un statut comun pentru toţi membrii parlamentului European. Acest statut va
fi adopatat în curând şi va elimina discrepanţele între salariile membrilor de diferite
naţionalităţi, asigurând în acelaşi timp o transparenţă mai mare.
2.4. Statutul parlamentarilor
Durata mandatului parlamentarilor este de 5 ani, începând cu prima sesiune care
urmează alegerilor noului Parlament.
Mandatul este reprezentativ, ceea ce înseamnă că ei acţionează în mod individual,
neputând primi instrucţiuni, deci nefiind legaţi de un mandat imperativ.
Există incompatibilităţi între calitatea de reprezentant în Parlamentul European şi
cea de membru al Consiliului, Comisiei, Curţii de Justiţie, Curţii de Conturi, Consiliului
economic şi social sau de oficial sau funcţionar administrativ al unei instituţii comunitare
sau al unui organ de pe lângă acesta ori al grefei Curţii de Justiţie, etc.
Parlamentarii beneficiază de anurnite imuniţăţi care se referă la:
- libera circulaţie, fără nici un fel de restricţie administrativă sau de altă natură,
privind deplasarea la si de la locul reuniunilor parlamentare;
- imunitatea funcţionează privind cercetarea, reţinerea sau urmărirea pe motive de
opinie sau a votului exprimat în exercitarea atribuţiilor.
Îndemnizaţiile parlamentarilor sunt de regulă similare cu cele ale parlamentarilor
naţionali, dar există un sistem de compensare comunitar pentru a realiza o egalizare în
acest sens.
Statutul deputaţilor Parlamentului European este reglementat atât în dispoziţiile
comunitare cât şi în cele naţionale.
Parlamentul poate să stabilescă reguli de conduită pentru membrii săi. Deputaţii
sunt aleşi pe o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ. Verificarea puterilior
lor incubă Parlamentului.
Cumulul mandatului european cu un mandat naţional este autorizat pe plan
european, dar el este interzis pe plan naţional.
Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte în articolul 6, paragraful
1 incompatibilităţile. Astfel un membru al Parlamentului European nu poate fi în acelaşi
timp:
Membru al guvernului unui stat;
Membru al comisiei;
Membru al Curţii de Justiţie sau grefier;
Membru al Curţii de Conturi;
Membru al Comitetului Economic şi Social al CE sau EURATOM;
Membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau aplicarea
Tratatelor constitutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei
sarcini permanente şi directe de gestiune administrativă;
Membru al Consiliului de Administrare, al Comitetului de Direcţie BEI;
Funcţionar sau agent în activitate în cadrul Comunităţilor Europene.
Reguli naţionale pot completa aceste incompatibilităţi. Privilegiile şi imunităţile
prevăzute de articolele 8 şi 10 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile din anul
1965, au fost menţinute de Actul din 1976. articolul 8 aliniatul 1 al Protocolului interzice
să se aducă orice restricţie deplasării membrilor Parlamentului în drumul lor spre locul
reuniunii Adunării sau pe drumul de întoarcere. Aliniatul 2 din acelaşi articol prevede
facilităţi în materie de taxe sau control.
Membrii Parlamentului European beneficiază, în virtutea articolului 10 din acelaşi
Protocol, de imunitate pe toată durata sesiunilor Adunării. Dacă sesiunea este anulată,
imunitatea este, practic, permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile deputaţilor sunt cele
recunoscute membrilor Parlamentului din ţara lor. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei
sunt exceptaţi de orice măsură de detenţie ori de orice urmărire judiciară.
Indemnizaţia parlamentară şi regimul său de impozitare sunt fixate de dispoziţii
naţionale.
2.5. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele
constitutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlamentul însuşi.
Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993.
În organizarea şi funcţionarea sa Parlamentul European se conduce după un
Regulament interior care este permanent actualizat.
Sesiunile sunt prevăzute, să se ţină anual, în a doua zi de marţi a lunii martie (sau în
prima zi de marţi a lunii următoare datei alegerii acestuia).
Sunt prevăzute şi sesiuni extraordinare care pot fi convocate la cererea majorităţii
membrilor săi a Consiliului sau a Comisiei.
Sesiunile nu sunt limitate în timp putând dura în toată perioada unui an
calendaristic, fapt care se deosebeşte de situaţia parlamentelor naţionale.
Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile dacă este realizat un cvorum de o treime din
membrii săi. Dreptul de vot este personal, votul prin procură fiind interzis.
Dezbaterile sunt publice, afară dacă Parlamentul nu decide altfel cu o majoritate de
două treimi din voturile exprimate.43
În ceea ce priveşte organizarea sa interioară, Parlamentul cuprinde:
Biroul - care este format dintr-un preşedinte şi patrusprezece vicepreşedinţi, aleşi de
Parlament pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, reeligibili, precum şi cinci
chestori, membrii ai biroului cu drept de vot consultativ.
Biroul lărgit sau Conferinţa preşedinţilor – noul text al regulamentului a suprimat
noţiunea de Birou lărgit fiind înlocuit de noţiunea conferinţa preşedinţilor44. Este
forrnat din preşedinte şi din preşedinţii grupurilor politice parlamentare, conferinţa
care are atribuţii de organizare internă şi de stabilire a relaţiilor cu alte organe
comunitare.
Comisiile - care pot fi create de parlament sunt permanente, temporare (maxim 12
luni) sau comisii de anchetă, ultimele fiind prevăzute de tratatul de la Maastricht. În
prezent există 17 astfel de comisii. Comisiile pregătesc lucrările Parlamentului,
realizează raporturi şi menţin relaţii cu Comisia şi Consiliul în intrevalul dintre
sesiuni. Durata de înfiinţare a comisiilor temporare poate fi prelungită printr-o
decizie a Parlamentului. Regulamentul Parlamentului a prevăzut, începând cu anul
1981, posibilitatea înfiinţării unor delegaţii interparlamentare, acestea fiind chemate
să joace un rol important în contactele externe ale Parlamentului şi în cooperarea
interparlamentară. Parlamentul European poate înfiinţa comisii parlamentare mixte
cu participarea parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statele cu
care sunt angajate negocieri de aderare.
Grupurile politice parlamentare - reprezintă formaţiunile organizatorice ale
parlamentarilor în funcţie de criteriile politice care îi separă pe parlamentari, conform
Regulilor de Procedură45. Membrii Parlamentului pot să se organizeze în grupuri 43 Octavian Manolache, Drept Comunitar, pag.6344 J. Rideau, op. cit. p. 30545 Adoptate în iulie 2004 şi publicate în J. Of. L. 44/1 din 25 februarie 2005. prin Tratatul de la Nisa a fost introdus un nou aliniat în art. 191, în sensul că, hotărând conform procedurii avute în vedere în art. 251 din CE, Consiliul stabileşte statutul partidelor politice la nivel european şi în special regulile privind înfiinţarea lor. Prin Declaraţia relativă la art. 191 CE, Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor membre întrunită la Bruxelles pentru a hotărâ de comun acord modificările Tratatelor TMs, CE, Euratom, şi CECO şi a actelor conexe, ce au dus la adoptarea Tratatului de la Nisa şi a altor documente aminteşte că dispoziţiile acestui articol nu implică vreun transfer de competenţe către Comunitatea Europeană şi nu afectează aplicarea regulilor constituţionale pertinente, că finanţarea partidelor politice la nivel european prin Bugetul Comunităţilor Europene nu poate fi utilizată pentru finanţarea directă sau indirectă a partidelor politice la nivel naţional şi că dispoziţiile privind
politice, dar există şi deputaţi neînscrişi. Astfel există următoarele grupuri politice
parlamentare:
Grupul Partidului Popular European – democraţi-creştini şi
Democraţilor Europeni – PPE-DE;
Grupul Partidului Socialiştilor Europeni –PSE;
Grupul Alianţei Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa – ALDE;
Grupul Verzilor / Alianţa Liberală Europeană – V / ALE;
Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene / Stânga Verde Nordică
– GUE / NGL;
Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor – UEN;
Grupul Independenţei şi Democraţiei – IND / DEM;
Grupul Celor Neînscrişi.
Grupurile se constituie prin remiterea unei declaratii presedintelui Parlamentului
European cuprinzând denumirea grupului, semnãtura membrilor sãi si competenta biroului.
Aceastã declaratie este publicatã în JOCE. Numãrul minim al deputatilor necesar
constituirii unui grup este fixat prin regulament la 26 dacã acesti deputati apartin unui
singur stat membru, la 21 dacã sunt douã state membre, la 16 dacã sunt trei state membre si
la 13 dacã sunt din patru state membre sau mai multe.
Sunt desemnati ca neînscrisi deputatii care nu aderã la nici un grup politic.
În anul 2002 Parlamentul European avea urmãtoarea configuratie:
BD
C
G
E
G
RSP F
IR
LI L O A P
FI
NS
U
K
TOTA
L
EPP/ED 6 1 53 9 28 20 5 35 2 9 7 9 5 7 37 233
PES 5 2 35 9 24 22 1 16 2 6 7 12 3 6 29 179
ELDR 5 6 3 1 1 8 1 8 5 4 11 53
GREENS/
EFA7 4 4 9 2 2 1 4 2 2 2 6 45
EUL/NGL 2 7 7 4 11 6 1 2 1 3 44
UEN 1 3 6 10 2 22
EDD 4 9 3 2 18
IND 2 1 12 10 5 2 32
finanţarea partidelor politice se aplică, pe aceeaşi bază, tuturor forţelor politice reprezentate în Parlamentul European.
TOTAL 25 16 99 25 64 87 15 87 6 31 21 25 16 22 87 626
Unde: B-Belgia; DC-Danemarca; GE-Germania; GR-Grecia; F-Franta; IRL-
Irlanda; I-Italia; L-Luxemburg; O-Olanda; A-Austria; P-Portugalia; FIN-Finlanda; SP-
Spania, S-Suedia; UK-Marea Britanie
EPP/ED - Grupul Partidului popular european si al democratiilor europeni;
PES - Grupul Partidului socialistilor europeni;
ELDR - Grupul Partidului european al liberalilor, democratilor si reformatorilor;
GREENS/EFA - Grupul verzilor/alianta Liberalã europeanã;
EUL/NGL - Grupul confederal al stângii unitare europene/stânga verde nordicã;
UEN - Grupul Uniunii pentru Europa natiunilor;
EDD - Grupul pentru Europa democratiilor si a diferentelor;
IND - Grupul celor neînscrisi.
Parlamentul european numeşte un mediator care este împuternicit să primească
plângeri de la orice cetăţean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau morală care este
rezidentă sau are sediul statutar pe teritoriul unui stat membru cu privire la acţiunile
negative ale instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a
Tribunalului de primă instanţă.
Mediatorul efectuează o anchetă în cazurile justificate şi prezintă un raport cu
privire la cazul respectiv Parlamentului şi instituţiei în cauză şi informează persoana care a
formulat plângerea.
Este total independent faţă de orice instituţie şi nu poate exercita nici o altă
activitate profesională.
Parlamentul poate fi convocat, cu titlu excepţional, la cererea unei majorităţi a
membrilor săi sau a Consiliului sau Comisiei sau la cererea unei treimi din membrii săi.
Dezbaterile Parlamentului sunt publice.
Parlamentul este asistat de un Secretar General, ce se găseşte în fruntea
Secretariatului General.
Lucrările Parlamentului se desfăşoară în trei oraşe diferite. Secretariatul se găseşte
la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare
au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.
Parlamentul European exercită, în mod tradiţional, un rol consultativ în elaborarea
actelor comunitare şi nu are, deci, putere legislativă în sistemul comunitar. De-a lungul
timpului, Parlamentul European primeşte puterea bugetară, el primind şi putere de
codecizie.
Obligaţia de a consulta Parlamentul European s-a intensificat după Actul Unic
European prin procedura cooperării, lăsând Consiliului ultimul cuvânt.
Parlamentul este chemat să de-a un aviz de conformitate pentru încheirea de
acorduri fondate pe articolul 3120 CE (fostul articol 238) şi de acorduri de aderare după
Actul Unic European. De asemenea, Parlamentul exercită un control politic asupra
Comisiei care se poate finaliza prin votarea unei moţiuni de cenzură împotriva Comisiei.
Tratatul asupra Uniunii Europene a instituţionalizat intervenţia Parlamentului
European în procedura de numire a membrilor Comisiei în articolul 158 CE şi articolul 127
EURATOM.
Dreptul de iniţiativă al Parlamentului a fost recunoscut parţial. Tratatul asupra
Uniunii Europene i-a atribuit, în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei să elaboreze
propuneri. De asemenea Parlamentul European beneficiază de o putere de codecizie
legislativă.
Dreptul de a examina petiţii a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului
European de noile texte care rezultă din Tratatul asupra Uniunii Europene.
2.6. Atribuţiile Parlamentului
În conformitate cu art.138 B din Tratatul de la Maastricht, Parlamentul european
participă la procesul ce conduce la adoptarea de acte comunitare, exercitând atribuţiile sale
în cadrul procedurilor prevăzute de tratat, precum şi elaborând avize confonne şi dând
avize consultative.
Atribuţiile Parlamentului european reprezintă o însumare de drepturi şi obligaţii
care i-au fost conferite de-a lungul evoluţiei comunităţilor europene prin diverse acte
normative comunitare.
Puterea legislativă. Procedura legislativă normală este codecizia. Astfel
Parlamentului European are un rol consultativ în procesul elaborãrii actelor comunitare,
poate emite avize conforme referitoare la încheierea acordurilor internationale, exercitã un
control politic asupra Consiliului si al Comisiei, intervine în procedura de desemnare a
membrilor Comisiei, se bucurã de drept de initiativã, putând cere Comisiei sã prezinte
propuneri, are o putere de codecizie legislativã în domeniul bugetar si în alte domenii
expres prevãzute de tratate, are dreptul de a examina petitiile care îi sunt adresate şi
numeste si destituie pe mediatorul european.
Procedura legislativă normală este codecizia. Astfel Parlamentul European şi
Consiliul se află la egaliatete, actele fiind adoptate împreună de Consliliu şi de Parlamentul
European. Prin procedura codeciziei mult mai multe amendamente ale Parlamentului sunt
introduse în legile comunitare, de asemenea, nici un text nu poate fi adoptat fără acordul
oficial al Parlamentului European şi al Consliliului European.
Codecizia este la ora actuală una dintre puterile cele mai importante ale
Parlamentului. Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de mişcarea
liberă a forţei de muncă, de cererea unei pieţe interne, de cerectarea şi dezvoltarea
tehnologică, mediul înconjurător, protecţia consumatorului, educaţie, cultură şi sănătate.
Această procedură s-a folosit spre exemplu atunci când Parlamentul european a adoptat
directiva „televiziunii fără graniţe” care interzicea transmiterea evenimentelor sportive
numai în formă codificată. Procedura a permis de asemenea parlamentului European să
asigure reguli mult mai stricte cu privire la calitatea combustibililor şi a uleiurilor de motor
începând din anul 2000, ca mijloc de a micşora considerabil poluarea atmosferică.
Deşi codecizia este procedura standard, există domenii importante, cum ar fi
problemele fiscale, sau revizuirea anuală a preţurilor agricole, în care Parlamentul
European pur şi simplu îşi exprimă părerea.
Puterea administrativ-financiară. Acesata este o putere temporară, care permite
Parlamentului European să îşi stabilească priorităţile politice. Parlamentul adoptă în fiecare
lună decembrie bugetul Uniunii Europene pe anul următor. Bugetul nu intră în vigoare
până ce nu este semnat de Preşedintele Parlamentului European, punând astfel la dispoziţia
Uniunii resursele financiare necesare pentru anul următor.
Din 1970, bugetul este finanţat din resurse proprii, acceptate de statele membre
după consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actuală la
1,27% din produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii cuprind:
taxele vamale percepute la graniţele externe ale Uniunii;
taxele pe produsele agricole importante de la ţările care nu sunt membre ale
Uniunii;
1% din taxa pe valoare adăugată pe produsele şi serviciile din cadrul Uniunii;
„a patra resursă” calculată pe baza prosperităţii relative a fiecărui stat membru.
De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 şi 1975, care au creat resursele proprii
ale Comunităţii, Parlamentul European şi Consiliul European au devenit cele două braţe
ale autorităţii bugetare împărţind puterea administrativ-financiară.
Parlamentul are ultimul cuvânt în chestiuni care privesc cheltuieli pe regiuni
( Fondul European pentru Dezvoltarea regională), lupta împotriva şomajului, mai ales în
rândurile tinerilor şi femeilor (Fondul Social European), în chestiuni legate de programe
culturale şi educaţionale, cum ar fi programele Erasmus şi Socrates. Parlamentul poate
mări bugetul de cheltuieli în limitele unui plafon acceptat de Consiliul European şi de
Comisia Europeană.
De asemenea, trebuie menţionat că Parlamentul îşi foloseşte puterile pentru a mări
fondurile pentru ajutor umanitar şi programelor pentru refugiaţi. În ceea ce priveşte
cheltuielile cu agricultura, Parlamentul European, poate mări bugetul în limitele unui
plafon acceptat de către Consiliul European şi de Comisia Europeană, dar Consiliul
European are ultimul cuvânt în acest sens.
În cazul în care Parlamentul European şi Consiliul European nu reuşesc să ajungă
la un consens asupra fondurilor de cheltuieli, după două lecturări ale proiectului de buget,
între mai şi decembrie, Parlamentul are dreptul să respingă bugetul, şi întrega procedură se
reia. Semnătura Preşedintelui Parlamentului este cea care face posibilă punerea în aplicare
a bugetului.
După adoptarea bugetului, Parlamentul monitorizează utilizare corespunzătoare a
fondurilor publice, prin Comisia de Control Bugetar. Mai precis, acesta înseamnă controlul
asupra administrării fondurilor şi acţiunilor permanente pentru îmbunătăţirea procedurilor
de împiedicare, detectare şi pedepsire a fraudelor, stabilind dacă cheltuielile comunitare au
dat cele mai bune rezultate posibile. Parlamentul elaborează o evaluare anuală asupra
folosirii fondurilor de către Comisia Europeană, înainte de a acorda o apreciere de
„îndeplinire” a implementării bugetului. În anul 1999, Parlamentul European a refuzat să
acorde Comisiei o apreciere de îndeplinire pentru anul 1996, din motive de administrare
improprie a fondurilor şi lipsă de transparenţă.
De asemenea, în cadrul porcesului de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene
Monetare, Parlamentul European are responsabilitatea de a asigura supravegherea
democratică a Băncii Centrale Europene, a cărei independenţă este garantată prin Tratat.
Parlamentul este consultat în problema nominalizărilor pentru preşedinţie şi pentru
Comitetul Executiv al Băncii. În plus, în afara dezbaterilor periodice asupra situaţiei
economice şi financiare, Parlamentul intervine şi în adoptarea legislaţiei referitoare la
Uniunea Europeană monetară, şi este consultat de către Consiliu atunci când se pune
problema acceptării unei cereri de adeziune la euro.
Puterea de supraveghere şi control democratic. Parlamentul exercită o
supraveghere democratică asupra tuturor activităţilor comunitare. Această putere, care
iniţial se aplica numia asupra activităţilor Comisiei Europene,a fost extinsă şi asupra
Consiliului de Miniştrii, asupra Consiliuluui European şi a organismelor de cooperare
politică răspunzătoare în faţa Parlamentului.
Parlamentul European poate, de asemenea, constituii comisii de anchetă. Acest
lucru a fost făcut de câteva ori –spre exemplu, în chestiunea „bolii vacii nebune”, care a
dus la constituirea unei Agenţii Veterinare Europene la Dublin. Tot Parlamentul a sigurat şi
crearea Oficiului European împotriva Fraudei în chestiuni bugetare.
În cadrul procesului legislativ comunitar participarea Parlamentului are
loc în cadrul a patru proceduri:
a) Codecizia - Această procedură este rezultată din formularea "Parlamentul
împreună cu Consiliul"... adoptă " regulamente şi directive", ia "decizii", formulează
recomandări şi avize".
Domeniile cărora li se aplică această procedură a codeciziei sunt:
măsuri în vederea realizării pieţei interne;
măsuri referitoare la noile competenţe;
măsuri referitoare la programele cadru plurianuale în domeniul
cercetării şi la unele programe generale referitoare la protecţia
mediului,
b) ''Procedura de cooperare " este determinată de necesitatea a două lecturi de către
Parlament şi Consiliul a textului ce urmează să fie adoptat, cu următoarele consecinţe:
dreptul Parlamentului european de a respinge cu majoritatea membrilor săi
poziţia adoptată de Consiliu într-o primă lectură, Consiliul având posibilitatea să adopte
decizia în unanimitate;
puterea de ultim cuvânt al Consiliului, care trebuie să se exercite într-un
termen dat;
c) Avizul conform presupune aprobarea de către Parlamentul european, cu majoritatea
membrilor care îl compun, a textului stabilit de către Consiliu în mai multe domenii, printre
care:
cererile de aderare a noi state europene (majoritate absolută);
încheierea acordurilor creând o asociere cu state terţe;
încheierea de acorduri ce creează un cadru instituţional specific, organizând
proceduri de cooperare;
acorduri având implicaţii bugetare semnificative pentru Comunitate;
acorduri implicând o modificare a unui act adoptat potrivit procedurii de
codecizie;
reglementarea juridică a cetăţeniei;
organizarea şi obiectivele fondurilor structurale;
elaborarea unei proceduri electorale uniforme.
d) Procedura de consultare. In cadrul acestei proceduri, urmează să fie adoptat de
Consiliu formează obiectul unei lungi pregătiri, care plecând de la o propunere a Comisiei
nu lasă Parlamentului decât o competenţă consultativă. Prin Tratatul de la Maastricht,
consultarea obligatorie a parlamentului, ca procedură substanţială care nu permite
Consiliului să ia o decizie în absenţa avizului parlamentului, acoperă un domeniu vast,
fiind extinsă la majoritatea acordurilor internaţionale.
Parlamentul european trebuie să fie consultat de către guvernele statelor membre,
înainte ca acestea să desemneze de comun acord preşedintele Comisiei, iar ulterior
preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în colegiu, unui vot de aprobare a
parlamentului european.
Numai după aprobarea Parlamentului european, preşedintele şi ceilalţi membri ai
Comisiei sunt numiţi de guvernele statelor membre.
În domeniul controlului politic Parlamentul are următoarele atribuţii tradiţionale:
atribuţii de informare, constând în examinarea diferitelor documente şi în
special în discutarea în şedinţă publică a raportului anual pe care îl supune
Comisia, cum şi în posibilitatea de a adresa instituţiilor întrebări scrise sau
orale;
atribuţii de sancţiune, în cadrul cărora parlamentul european poate, prin votarea
unei moţiuni de cenzură să constrângă Comisia să demisioneze, (ex.martie
1999).
Prin Tratatul de la Maastricht au fost extinse şi întărite atribuţiile de control ale
Parlamentului în special în ceea ce priveşte dreptul de anchetă, posibilitatea de a primi
petiţii de la cetăţenii uniunii şi dreptul de a numi un mediator.
Parlamentul dispune şi de posibilitatea de a interveni pe cale jurisdicţională.
Statutul său jurisdicţional a fost precizat de către Curtea de Justiţie printr-o serie de
hotărâri în diverse materii ori situaţii, precum:
invitarea Parlamentului de către Curte spre a-i furniza informaţii în cadrul
acţiunilor directe sau al trimiterilor pentru obţinerea unor hotărâri preliminare;
intervenţia în litigiile aflate în dezbaterea Curţii;
introducerea unei acţiuni, în cazul în care Consiliul, şi prin inacţiune, încalcă
Tratatul.
Atribuţiile Parlamentului în materie de relaţii externe. Parlamentul European
trebuie consultat la încheierea tratatelor de drept internaţional public cu state terţe sau cu
organizaţii internaţionale – art. 300 alin. 3 din Tratatul CE. De asemenea, încheierea unor
acorduri necesită aprobarea Parlamentului European aşa cum se prevede la art. 300, parag.
2 din Tratatul CE. Totodată Parlamentul trebuie să aprobe primirea de noi membrii
conform art. 49 alin 1 din acelaşi tratat.
Atribuţiile bugetare ale Parlamentului European. Parlamentul European a
primit atribuţii în domeniul bugetar din anul 1975. astfel Parlamentul este impicat doar în
anumite activităţi bugetare cum ar fi pronunţarea asupra proiectului de buget prezentat de
către Comisie. Această pronunţare se va face conform art. 272 din Tratatul CE.
Atribuţiile de consultare ale Parlamentului European. Tratatul CE şi Tratatul
CEEA prevăd mai multe situaţii în care Parlamentul European trebuie consultat. În afara
situaţiilor în care consultarea Parlamentului este prevăzută expres – fiind obligatorie, există
situaţii în care acesată consultare este faculatativă. Astefl Parlamentul trebuie consultat
înainte de alegerea membrilor Curţii de Conturi46 a Directorului Băncii Centrale
46 art. 247 alin 3 parag. 1 din Tratatul CE
Europene47, şi de numirea persoanei pe care Consiliul o propune pentru funcţia de
Preşedinte al Comisiei48. Parlamentul European trebuie consultat şi în cazul modificării
Tratatului asupra Uniunii Europene49.
2.7. Legătura Parlamentului European cu alte instituţii europene şi
cu politicile în domeniu
Parlamentul European joacă un rol important în procesul numirii comisiei
Europene. După ce se aprobă nominalizarea pentru Preşedintele Comisiei, Parlamentul
audiază membrii nominalizaţi ai Comisiei, numind apoi Comisia printr-un vot de
încredere.
Această putere vine să completeze dreptul Parlamentului de a cenzura Comisia – o
armă politică puternică, devreme ce adoptarea unei moţiuni de cenzură ar obliga Comisia
să demisioneze.
Până acum, Parlamentul European nu a adoptat nici o moţiune de cenzură.
Adoptarea unei moţiuni de cenzură ar necesita susţinerea unei majorităţi absolute a
membrilor, precum şi votul a două treimi dintre ei. În martie 1999, ca urmare aunui raport
asupra managementului Comisiei, elaborat de o comisie de experţi independenţi
împuterniciţi de Parlament, Comisia a ales să demisioneze, mai degrabă decât să se supună
unei cenzuri oficiale a Parlamentului European.
Parlamentul îşi exrecită puterile de supraveghere zilnic, examinând un număr mare
de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeană este obligată să le prezinte, de
exemplu, raportul anual general şi raporturile lunare cu privire la implementarea bugetului.
În plus, membrii Parlamentului European pot adresa întrebări Comisiei Europene,
oral sau în scris. În timpul şedinţelor în plen, „Secţiunea de întrebări” devine un forum pe
chestiuni specifice între membrii Parlamentului şi membrii Comisiei. Membrii
independenţi ai Parlamentului European şi grupurile politice adresează anual peste 5000 de
întrebări Comisiei Europene.
Puterile bugetare şi legislative extinse ale Parlamentului European au mărit
influenţa acestuia asupra Consiliului European. În special procedura de codecizie a ajutat
la crearea unui echilibru al puterii legislative între Consiliul European şi Parlamentul
European.
47 art. 112 alin 2 lit. b parag. 1 din Tratatul CE48 art. 214 alin 2 parag. 1 din Tratatul CE49 art. 48 alin 1 parag. 2 din Tratatul UE
Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor 1970, era să
depăşească un cadru economic şi social stabilit de Tratatele comunitare, şi să ajungă la o
strategie originală a statelor membre în domeniul politicii externe.
După cum este cunoscut, Tratatul Uniunii Europene recunoaşte nevoia de a
încorpora în politica externă o dimensiune de securitate comună. Acesată cooperare se
extinde în principiu în toate domeniile de politică internaţională care implică interesele
Uniunii Europene, ea reprezentând o prelungire firească a activităţii Comunităţii.
Importanţa extraordinară pe care Parlamentul o acordă CFSP este reflectată în
dezbaterile sale, în special în cele care au loc în Comisia pentru Politica Externă,
Drepturile Omului, Securitate Comună şi Politici de Apărare.
Preşedinţia Consiliului European consultă Parlamentul European asupra
principalelor aspecte de politică externă şi de securitate şi asigură luarea în considerare a
punctelor de vedere ale Parlamentului.
În plus, Parlamentul este informat în mod regulat de preşedinţie şi de Comisia
Europeană despre dezvoltarea strategiilor de politică externă şi de securitate. Tratatul de la
Amsterdam a creat biroul reprezentantului pentru politica externă şi de securitate comună.
Primul deţinător al acestei funcţii este Xavier Solana, care o fost numit de Consiliul
European de la Cologne în iunie 1999.
Parlamentul acordă o atenţie specială implementării politicilor în domenii de interes
comun, cum ar fi politicile de azil şi imigrare, lupta împotriva dependenţei de droguri,
fraudei şi criminalităţii internaţionale.
Parlamentul este consultat şi informat cu regularitate asupra cooperării între
autorităţile juridice şi de politică internă ale Statelor Membre ale Uniunii. Acesta poate
pune întrebări sau poate face recomandări Consiliului în acest sens. De asemenea,
Parlamentul European ţine dezbateri anuale asupra progresului înregistrat în aceste
domenii.
2.8. Relaţiile Parlamentului European cu ţările în curs de
dezvoltare
Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de dezvoltare şi
cooperare ale Uniunii Europene cu practic toate ţările în curs de dezvoltare din lume, prin
Comisia pentru Dezvoltare şi Cooperare din cadrul Parlamentului, şi prin activitatea
Adunării comune AC-EU.
Prin procedura bugetară, Parlamentul influenţează direct cheltuielile pentru
priorităţile majore de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrană pentru zonele rurale, chestiuni
referitoare la mediul înconjurător, asistenţă pentru refugiaţi şi persoane strămutate şi
susuţinerea activităţii organizaţiilor neguvernamentale. Parlamentul acordă, de asemenea, o
mare importanţă furnizării de ajutoare umanitare.
În special prin Adunarea Comună, instituţia democartică a convenţiei AC-EU, care
uneşte Uniunea Europeană cu 71 de ţări ale regiunilor africane, a Insulelor Caraibe şi a
Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui parteneriat bazat pe
comerţ şi dezvoltare economică, pentru lupta împotriva sărăciei şi respectarea drepturilor
omului şi a principiilor democratice.
Mulţumită Parlamentului European, Convenţia ACP-EU include acum o „clauză de
democraţie” aceasta fiind opţiunea de a suspenda ajutorul către ţările ACP care se fac
vinovate de încălcări grave ale drepturilor omului.
2.9. Rolul Parlamentului European în apărarea drepturilor omului
În prezent este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru decizii referitoare la
acceptarea de noi state membre, la acorduri de asociere cu ţările care nu sunt membre ale
Uniunii Europene şi la încheierea de acorduri internaşionale.
Acestea înseamnă că în prezent Parlamentul European are dreptul să ratifice şi
puterea să respingă acorduri internaţionale. Din preocuparea sa pentru apărarea drepturilor
omului, Parlamentul îşi foloseşte puterea pentru a cere ţărilor care nu sunt membre ale
Uniunii Europene să îşi îmbunătăţească practicile în domeniul respectării drepturilor
omului.
În acest sens, se poate menţiona faptul că Parlamentul nu a ezitat să respingă o serie
de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii Europene, pe baza
unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste ţări să elibereze deţinuţii
politici sau să accepte angajamente internaţionale pentru respectarea drepturilor omului.
În 1998 Parlamentul European a decis să creeze premiul Saharov, oferit anual unor
persoane care s-au distins în lupta pentru apărarea drepturilor omului. Nu este un lucru
neobişnuit ca deţinătorii premiului Saharov să primească ulterior premiul Nobel pentru
pace. În anexa nr. 3 este prezentată lista deţinătorilor premiului Saharov, începând cu anul
înfiinşării acestui premiu şi până în prezent.
Puterile considerabile ale Parlamentului European în domeniul relaţiilor externe fac
din acesta un forum internaţional. În timpul sesiunilor plenare, şefii statelor care nu sunt
membre ale Uniunii Europene sunt adesea invitaţi să se adreseze Parlamentului European
în şedinţe oficiale.
De asemenea, Preşedintele Parlamentului European este adesea invitat să facă
vizite oficiale în diferite părţi ale lumii, reflectând astfel poziţia internaţională a
Parlamentului.
CAPITOLUL III
POLITICILE DE ACŢIUNE ALE COMUNITĂŢILOR
ŞI UNIUNII EUROPENE
3.1. Realizarea pieţei interne
Noţiunea de piaţă internă a fost introdusă de Actul Unic European. Tratatul C.E.E.
prevedea ca obiectiv doar realizarea unei pieţe comune.
Trebuie remarcat faptul că, deşi această noţiune a fost asociată în mod frecvent
Comunităţii Economice Europene, ea constituie în egală măsură şi scopul celorlalte două
Comunităţi, constituindu-se în fundament al construcţiei comunitare, chiar dacă în cazul
acestora are un caracter sectorial.
Conceptul de piaţă comună este apreciat ca având un caracter neo-liberal, putând fi
definit ca o arie geografică unică, substituită ariei geografice naţionale care fuzionează şi în
care se aplică regulile economiei de piaţă. Aceasta presupune aplicarea unor reguli privind
concurenţa, suprimarea barierelor vamale naţionale şi aplicarea unor tarife vamale comune.
Libera circulaţie a mărfurilor se bazează pe crearea unei uniuni vamale, care este o
realitate diferită de zonele de liber schimb, când statele îşi păstrează propriile regiuni
vamale, deşi asigură libera circulaţie a produselor în relaţiile cu statele terţe. Ea presupune,
de asemenea, şi înlăturarea oricăror măsuri de contingentare a produselor sau de aplicare a
unor taxe, ajutoare sau alte măsuri de acest gen pentru protejarea directă sau indirectă a
produselor naţionale, precum şi eliminarea discriminărilor de natură publică sau privată,
care au la bază considerente naţionale.
Uniunea vamală a fost creată între cele şase state membre ale Comunităţilor la 1
iulie 1968, ulterior fiind extinsă şi asupra celorlalte state devenite membre.
Piaţa internă este reglementată în art. 3 alin. C art. 7A din Tratatul C.E. ca fiind un
spaţiu caracterizat prin înlăturarea între statele membre a obstacolelor privind libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.
În vederea realizării pieţei interne, Comunităţilor le revin o serie de atribuţii care
constau în principal în intervenţia în vederea armonizării cadrului normativ impus statelor
printr-o serie de măsuri, acestea fiind cuprinse în “cartea albă” adoptată de Comisia
Europeană în 1985.
Măsurile respective sunt specifice obiectivelor care urmează a fi realizate. Din
momentul realizării pieţei unice (1 ianuarie 1993) Comunităţile urmau să aibă
preponderent competenţe de control, exercitate prin intermediul directivelor (conform art.
99 şi 100 A), statele membre trebuind să îşi armonizeze reglementările interne cu cele
comunitare.
3.2. Politicile comune
În tratatul C.E.E. sunt prevăzute politicile comune în domeniul comercial,
agricultură, pescuit şi în domeniul transporturilor. Noţiunea de politică comună nu se
defineşte prin prevederile tratatului. Modificările ulterioare ale tratatului nu au schimbat
cadrul iniţial în ceea ce priveşte aceste domenii.
Politicile comune au fost caracterizate ca acordând Comunităţilor competenţa de a
acţiona, lipsind statele de posibilitate de a întreprinde măsuri specifice în aceste domenii50.
3.2.1. Politica comercialăÎn domeniul politicii comerciale se are în vedere pe lângă spaţiul economic intern şi
cel extern, atribuindu-se competenţe comunitare în ceea ce priveşte tarifele vamale,
politica exporturilor, negocierea acordurilor comerciale externe şi măsurile de protecţie
comercială (antidumping etc.). În acest domeniu, Comunităţile au competenţa exclusivă,
ceea ce înseamnă că statele sunt lipsite de competenţă proprie.
3.2.2. Politica agricolă şi în domeniul pescuituluiAceste domenii sunt de asemenea rezervate competenţei comunitare. Se aplică şi în
acest domeniu regulile liberei circulaţii şi protecţiei faţă de exterior, dar prin mecanisme
specifice, nu prin aplicarea tarifului vamal comun.
3.2.3. Politica în domeniul transporturilorTransporturile sunt incluse în categoria serviciilor şi sunt considerate ca un element
important pentru realizarea pieţei interne, motivul atenţiei speciale constând în importanţa
deosebită a acestui domeniu pentru susţinerea dezvoltării celorlalte sectoare de activitate,
fapt pentru care este un domeniu rezervat competenţei comunitare.
3.2.4. Politica economică şi monetarăPolitica economică a statelor membre a fost reglementată în art. 103 alin 1 şi 104
din Tratatul C.E.E., care se referă de fapt la politica macroeconomică a acestora şi în art.
108 şi 109 care prevăd procedurile speciale pentru evitarea crizelor economice.
Politica economică şi monetară a Uniunii Europene reprezintă un domeniu de o
deosebită extindere în cadrul Tratatului de la Maastricht. Titlul VI al tratatului cuprinde
50 P. Manin, op. cit., pag. 81
reglementarea acestor politici în mod detaliat.
Din dispoziţiile Tratatului de la Maastricht rezultă că politica monetară constituie
domeniul de competenţă al Comunităţilor, iar politica economică urmează să rămână în
sfera de activitate a statelor, deşi, aşa cum în mod justificat s-a sesizat, aplicarea politicii
monetare comunitare va fi de natură să reducă în mod substanţial autonomia economică a
statelor51.
Politica monetară, deşi nu este calificată în direct ca fiind o politică comunitară, are
toate caracteristicile acesteia, fapt pentru care ea nu poate fi aplicată decât în măsură
progresivă şi cu posibilităţi de derogare corespunzătoare. În acest domeniu, Sistemul
European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) conform art. 105, par. 1, stabileşte şi aplică
politica monetară a Comunităţii, fondată pe economia de piaţă şi pe menţinerea stabilităţii
preţurilor (art. 105 par. 1), interzicându-se şi băncilor centrale naţionale să finanţeze prin
orice mijloace deficitul public (art. 104, par. 1). De asemenea, S.E.B.C. deţine şi girează
rezervele oficiale de schimb ale statelor membre (acestea neputând păstra în gestiune în
devize decât fondul de rulment).
Rezultă deci că, în acest domeniu, competenţa comunitară cuprinde toate aspectele
care se referă la sensul obişnuit al acestei noţiuni.
Emisiunea de monedă, conform art. 105 A este de competenţa B.C.E., nefiind
valabile decât monedele emise de către B.C.E. sau de către băncile naţionale autorizate de
către acestea.
Emisiunea de monedă naţională se poate efectua doar cu aprobarea B.C.E. în ceea
ce priveşte volumul acesteia.
3.2.4.1. Moneda unică europeanăReferitor la moneda unică, Tratatul de la Maastricht prevede că în momentul intrării
în vigoare a celei de-a treia faze, Consiliul, pe baza votului unanim al membrilor săi, la
propunerile Comisie şi după consultarea B.C.E., hotăreşte ratele de conversiune pe baza
cărora monedele naţionale sunt irevocabil fixate şi cursul irevocabile la care monedele lor
sunt stabilite. Începând din acel moment s-a decis că ECU va fi moneda unică, iar
Consiliul va lua măsuri pentru a asigura introducerea acesteia în toate ţările membre, iar
ECU urma să înlocuiască toate monedele naţionale ale statelor membre52.
Cu prilejul reuniunii neoficiale a miniştrilor de finanţe din ţările membre ale 51 P.Manin, op. cit. pag. 8352 ECU provine de la prescurtarea din lb. engl. a “European Currency Unity” ce a înlocuit “Unitatea de cont monetar european” introdusă din 1973, după dispariţia sistemului Bretton-Woods. Initial ECU exista sub forma oficială, ca monedă de rezervă, instrument de tranzacţie între băncile centrale şi sub forma privată ca mijloc de plată prin cec, între persoanele private sau autorităţile publice, fara a fi materializat în bilete emise de o bancă. Începând cu 1 ianuarie 1994, ECU privat a fost prevăzut să fie transformat în ECU oficial, care să aibă curs legal.
Uniunii Europene desfăşurată la Versailles la 8 aprilie 1995, preşedintele Bundesbank a
propus ca moneda unică europeană să nu fie denumită ECU, ci EURO, denumire care a
fost acceptată cu această ocazie.
În faza a doua a creării Uniunii economice şi monetare (10 ianuarie 1994) conform
art. 109 E. 1 din Tratatul de la Maastricht nu a prevăzut transferuri de competenţă din
partea statelor în acest domeniu. Ea avea mai ales rolul de a permite statelor să îşi adopte
legislaţia şi să asigure o independenţă pentru banca naţională centrală. În acest sens a fost
creat Institutul Monetar European care urma să efectueze studii şi să faciliteze cooperarea,
până la crearea Băncii Centrale Europene, când acesta va dispărea.
În cea de-a treia fază, urma să se analizeze de către Consiliu în componenţa
miniştrilor de finanţe şi a celor însărcinaţi cu problemele economice modul în care fiecare
stat îndeplineşte condiţiile pentru adoptarea monedei unice.
Consiliul trebuia să decidă prin majoritate calificată, pe baza rapoartelor Comisiei şi
a Institutului Monetar European. Pe baza acestei decizii şi cu avizul Parlamentului,
Consiliul European (în formaţia şefilor de state şi de guverne) urma să decidă până cel mai
târziu la 31 decembrie 1996, cu majoritate calificată, statele care îndeplinesc condiţiile
pentru adoptarea monedei unice şi – în caz afirmativ – va stabili data pentru intrarea în
vigoare.
Condiţiile care trebuiau să fie îndeplinite de către state în acest sens au fost
denumite “criterii de convergenţă” şi sunt prevăzute în art. 109 C.E. şi în protocolul nr. 6.
Ele se referă la situaţia băncii centrale din statul respectiv, stabilirea preţurilor, situaţia
finanţelor publice, nivelul ratelor de dobândă pentru termen lung etc.
În situaţia în care Consiliul nu va putea adopta această decizie până la sfârşitul
anului 1997, înainte de 1 iulie 1998 în aceeaşi formaţie, Consiliul urmând procedura de
mai sus, va confirma cu majoritate calificată care sunt statele membre care îndeplinesc
condiţiile necesare pentru adoptarea monedei unice. În această situaţie, urma să înceapă
faza a treia, care era prevăzută pentru 1 ianuarie 1999, cel târziu (art. 109 J.4), iar statele
care nu vor îndeplini respectivele condiţii pentru adoptarea monedei unice vor fi exceptate
de la aplicarea politicii monetare şi nu vor participa la gestiunea politicii comune. La un
interval de doi ani, Comisia şi B.C.E. urmau să prezinte Consiliului un raport cu privire la
noile state care vor îndeplini condiţiile de adoptare a monedei unice, asupra căreia
Consiliul compus din şefi de state şi guverne va decide cu majoritate calificată de voturi,
după consultarea Parlamentului53.
53 Pentru Marea Britanie şi Danemarca, prin protocoalele anexă s-au prevăzut condiţiile speciale de participare la acest proces. Până în prezent, statele care au trecut la moneda unică EURO sunt următoarele :Austria, Belgia, Germania, Spania, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Olanda şi Portugalia
3.2.4.2. Avantajele introducerii monedei unice europeneInstituirea unei monede unice europene a fost considerată ca având o serie de
avantaje, dintre care menţionăm:
a) evitarea necesităţilor de schimburi valutare şi a costurilor aferente (diferenţa
dintre cursul de vânzare şi cumpărare, comisionul bancar, plata personalului
angajat în schimbul valutar, etc.);
b) eliminarea variabilităţii cursurilor de schimb, a riscului valutar şi a pierderilor
cauzate de modificarea cursului nominal;
c) simplificarea contabilităţii în cadrul operaţiunilor financiare dintre firme, faţă de
situaţia utilizării mai multor monede;
d) instituirea unui factor de stabilitate a preţurilor şi de consolidare a cursului
valutar real (prin eliminarea costurilor provocate de inflaţie);
e) eliminarea diferenţelor dintre ratele dobânzilor şi mişcările de capital;
f) dispariţia constrângerilor pe care le suportau guvernele în privinţa balanţelor de
plăţi, întrucât piaţa financiară privată va putea să finanţeze deficitele financiare,
dispărând riscul valutar;
S-a prevăzut că statele vor opera cu monedele naţionale atâta timp cât nu va fi
tipărită moneda unică EURO, aceasta având totuşi un rol de calcul echivalent faţă de
celelalte monede naţionale.
Au avut loc şi unele dispute potrivit cărora adoptarea monedei unice şi renunţarea
la monedele naţionale ar constitui o atingere a suveranităţii şi independenţei statelor
membre.
Deşi s-a propus ca moneda unică să intre în circuit la începutul anului 2000 sau în
decembrie 2001, s-a decis la Versailles ca aceasta să fie efectiv pusă în circulaţie în
februarie 2002, această dată fiind adoptată avându-se în vedere şi scăderea cursului
monedei unice europene pe piaţa valutară din ultima perioadă.
3.3. Politica socială (Spaţiul social european)
Un moment deosebit de important în activitatea Uniunii Europene îl constituie
domeniul social. Acesta depăşeşte problematica legată de dreptul la muncă, extinzându-se
şi asupra politicii sociale şi a domeniilor corelative.
Problematica spaţiului social european a fost avută în vedere îndeosebi de Franţa,
după preluarea funcţiei de preşedinte al Franţei de către F.Mitterrand.
În cadrul tratatelor constitutive ale Comunităţilor politica socială se referea doar la
intervenţia Fondului Social European (creat în 1960) în două direcţii: acordarea unui ajutor
financiar statelor care aveau nevoie pentru reciclarea profesională, ajutorul acordat
persoanelor aflate în şomaj, în vederea recalificării şi în al doilea rând prin acordarea unor
competenţe Comunităţilor pentru a asigura procesul social, care în fapt se limita doar la
sensibilizarea Comunităţilor în vederea luării unor măsuri în acest domeniu, fără
posibilitatea de a le obliga în vreun mod.
Comunităţile aveau competenţă de reglementare doar în protecţia sănătăţii şi a
securităţii sociale a muncitorilor emigranţi. Având în vedere această situaţie, Consiliul a
adoptat la 21 ianuarie 1972 (ca urmare a aplicării principiilor stabilite de reuniunea de la
Paris din 1972) primul program de acţiune socială. Acesta avea ca obiective: reducerea
şomajului în totalitate, sau la o rată cât mai mică, participarea crescută a partenerilor sociali
la deciziile C.E.E. şi la gestiunea întreprinderilor, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de
muncă.
Adoptarea Actului Unic European, a Cartei comunitare a drepturilor fundamentale
sociale ale muncitorilor (decembrie 1989), precum şi a Tratatului de la Maastricht au
reprezentat etape succesive care au dezvoltat reglementările comunitare în domeniul social
şi au permis dezvoltarea Spaţiului social european.
Cu ocazia adoptării Tratatului de la Maastricht, s-au manifesta tendinţe opuse în
ceea ce priveşte lărgirea competenţelor comunitare în domeniul social, între Franţa care
dorea acest lucru şi Marea Britanie care s-a opus acestei tendinţe. Protocolul anexă privind
acest domeniu este semnat doar de unsprezece state. Acestora urmează să li se aplice pe
cale de direcţiune prescripţii minimale care să fie aplicate progresiv în politica socială
naţională. Marea Britanie nu ia parte la reuniunile Consiliului în care se discută aceste
probleme.
3.4. Politica în domeniul concurenţei.
Considerată ca element esenţial al economiei de piaţă, concurenţa are ca rol
primordial protecţia şi garantarea libertăţii de acţiune a operatorilor economici, respectiv:
libertatea comerţului şi industriei, libertatea în stabilirea ofertei, libertatea contractuală,
libertatea consumatorilor de a alege produsele şi serviciile conform calităţii acestora şi a
preţurilor la care sunt oferite. În vederea atingerii acestor obiectivă există două moduri de
privi aceste probleme: concurenţa-condiţie, o variantă clasică, conform căreia se consideră
concurenţă ca mijloc indispensabil de realizare a dezvoltării economice şi concurenţa-
mijloc, conform căreia concurenţa poate fi sacrificată în unele situaţii excepţionale în
vederea realizării unui progres economic şi social.
Pe baza dispoziţiilor art. 85-87 din Tratatul C.E.E., comisia este competentă să
vegheze la aplicarea regulilor de interzicere a înţelegerilor şi a poziţiilor dominante, iar
prin aplicarea art. 92-94 sunt prevăzute controalele “ajutoarelor” oferite de stat şi
respectarea dispoziţiilor tratatului privind întreprinderile publice şi întreprinderile care
beneficiază de drepturi speciale sau exclusive, aşa cum prevede art. 90. În vederea
reglementării acestui domeniu, Comunităţile au adopta un număr important de acte
normative şi, în special, decizii individuale.
Nu se poate vorbi de o competenţă exclusivă a Comunităţilor în acest domeniu
întrucât pot adopta regulii de concurenţă şi pot stabili organe de supraveghere în acest
domeniu. Rămâne însă în vigoare principiul primordialităţii dreptului comunitar.
3.5. Politica în domeniul mediului înconjurător
Neprevăzută iniţial în tratatul C.E.E., dar avută în vedere în baza art. 25 al acestuia,
protecţia mediului înconjurător ridică unele probleme destul de complexe pentru
Comunităţile europene şi statele membre, întrucât în acest domeniu se întâlnesc atât
competenţe comunitare de natură diferită (de programare şi finanţare), cât şi în legătură cu
dreptul internaţional (acorduri cu alte state) precum şi competenţe care sunt la latitudinea
statelor membre (adoptarea unor măsuri de protecţie specială sau încheierea de acorduri
internaţionale dar în concordanţă cu reglementările comunitare.
Tratatul de la Maastricht deşi a modificat dispoziţiile anterioare privind competenţa
comunităţilor doar în cazurile în care se poate acţiona mai eficient la nivel comunitar, a
introdus în Tratatul C.E. principiul subsidiarităţii, care practic conduce la aceeaşi situaţie.
3.6. Politica privind circulaţia persoanelor străine în interiorul
Comunităţilor
Această politică are în Tratatul de la Maastricht, o reglementare prudentă, diferită
de cea care se referă la piaţa internă. Nu s-a stabilit o politică comunitară în acest domeniu.
Singura competenţă comunitară are în vedere stabilirea statelor necomunitare ai
căror cetăţeni trebuie să posede o viză pentru a putea circula în statele membre. Restul
problemelor rămân în competenţa organelor comunitare, ca obiect de reglementare în
cadrul cooperării cu alte state, sau de transferare a competenţelor organelor comunitare.
3.7. Alte domenii de competenţă comunitară
Tratatul de la Maastricht mai prevede şi alte domenii în care se exercită competenţa
Comunităţilor. Este cazul domeniului cercetării şi dezvoltării tehnologice în domeniul
realizării unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii, în cooperare în vederea dezvoltării, în
domeniul energiei şi turismului, în domeniul învăţământului şi dezvoltării statelor membre.
Fiind domenii relativ noi, nu sunt suficient concretizate nici din punct de vedere practic, nici
jurisdicţional.
Se poate desprinde concluzia că s-a avut în vedere în momentul adoptării Tratatului
de la Maastricht acordarea pentru Comunităţi a unor competenţe subsidiare, lăsându-se
statelor un câmp relativ larg de acţiune, având în vedere complexitatea deosebită a
domeniilor respective.
3.8. Politicile de bază ale Uniunii Europene
Aşa cum am arătat mai sus, conform prevederilor Tratatului de la Maastricht,
Uniunea Europeană se bazează în noua sa arhitectură pe trei piloni: Comunităţile europene,
politica externă şi de securitate comună şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne.
Având în vedere existenţa cadrului instituţional unic se întâlnesc în general aceleaşi
organe care au atribuţii în aceste domenii, mai puţin Curtea de Justiţie, care nu poate să
intervină.
Există însă şi anumite organe specializate în aceste domenii, care nu au alte
compenţe în cadrul Comunităţilor.
3.8.1. Politica externă şi de securitate comunăPolitica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) constituie al doilea pilon al
Uniunii Europene. Ea este regulamentată în art. J.1. – J.11 din Tratatul de la Maastricht
,precum şi în alte dispoziţii normative.
Conform art. J.1. par. 1, P.E.S.C. are vocaţie generală acoperind toate domeniile
politice externe şi de securitate a statelor membre, aşa cum este definită şi aplicată de către
Uniunea Europeană şi de către statele membre. Deciziile de aplicare în aceste domenii sunt
adoptate de către Consiliul prin unanimitate de voturi, fără ca această cerinţă a unanimităţii
să constituie motiv de neadoptare a documentelor în caz de abţinere. În unele situaţii,
Consiliul poate decide cu majoritate calificată.
Consiliul are în vedere principiile politice stabilite de către Consiliul European care,
conform art. D din Tratatul de la Maastricht, trebuie să informeze Parlamentul European cu
privire la stadiul realizării obiectivelor P.E.S.C.
În paragraful 2 al art. J.1 se stabilesc ca obiective ale P.E.S.C. salvgardarea şi
dezvoltarea valorilor comune ale statelor membre, a independenţei şi securităţii Uniunii
Europene, a păcii, a democraţiei şi a respectării drepturilor omului şi a libertăţilor sale
fundamentale, făcându-se referire la principiile prevăzute în Carta O.N.U. , în Actul final
de la Helsinki din 1975 şi în Carta de la Paris pentru o nouă Europă.
Obiectivele apărării comune sunt stabilite în art. J.4., paragraful 1 din Tratatul de la
Maastricht ca fiind ansamblul chestiunilor privind securitatea Uniunii Europene, inclusiv a
celor care pot conduce la un moment dat la o apărare comună.
În declaraţia privind Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) paragraful 1, se
apreciază că se are în vedere, în perspectiva apărării comune, solicitarea elaborării şi
aplicării deciziilor şi acţiunilor U.E.O. în acest sens, în compatibilitate cu politica
Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.
La întâlnirea Consiliului European din 1996 s-a prevăzut posibilitatea revizuirii art.
J.4 din Tratatul de la Maastricht pe baza propunerilor Consiliului miniştrilor şi în funcţie
de
evaluarea progreselor şi de experienţa în acel moment în domeniul respectiv (art. J.4 par. 4
şi art. N par. 2., lit. A şi B).
În vederea realizării acestor obiective comunitare sunt prevăzute ca modalităţi:
cooperarea sistematică între statele membre (art. J.2) şi acţiunile comune (art. J.3).
Cooperarea sistematică între statele membre are în vedere o concentrare a acţiunilor
acestor state cu prilejul sesiunilor Consiliului, prin care să se asigure realizarea unei
“poziţii comune” care să ducă la acţionarea în acelaşi sens a tuturor statelor comunitare.
Acţiunile comune se referă la domeniile în care statele membre au “interese
importante în comun” şi care pot fi stabilite prin deciziile Consiliului ca făcând obiectul
unei acţiuni comune – în ceea ce priveşte obiectivele urmărite, mijloacele şi procedeele de
acţiune, condiţiile şi durata acestora – pe baza orientărilor stabilite de Consiliul European.
Având în vedere importanţa deosebită a acestor domenii pe plan regional cât şi pe plan
internaţional, art. J.5 par. 4 stabileşte sarcina membrilor permanenţi ai Consiliului de
Securitate al O.N.U. (Franţa. Marea Britanie) de a apăra în cadrul acestei politici
comunitare poziţiile şi interesele acestora în Consiliului de Securitate.
Se statuează prin art. J.7 şi o cooperare între Consiliul European şi Parlamentul
European, care este consultat prin preşedintele sau în ceea ce priveşte orientările generale
ale P.E.S.C., şi căruia i se prezintă informări şi participă la dezbateri pe această temă,
având şi posibilitatea de a ridica anumite chestiuni şi a face recomandări.
Preşedintele reprezintă Uniunea în problemele care privesc P.E.S.C. şi este
responsabil de punerea în aplicare a acţiunile comune.
Comisia şi statele membre au, de asemenea, posibilitatea de a sesiza Consiliul cu
anumite probleme şi propuneri, iar în caz de urgenţă, pot cere o reuniune extraordinară a
Consiliului European. Această reuniune poate fi convocată şi de către preşedintele
Consiliului, în cazuri excepţionale, din oficiu sau la cererea Comisiei sau a unui stat
membru, în termen de 48 de ore, sau în termen mai scurt în caz de necesitate absolută.
Tratatul de la Amsterdam cuprinde un număr important de dispoziţii privind
P.E.S.C., reglementate în Titlul V (art.J1 – J18), reluând multe dintre prevederile Tratatului
de la Maastricht, dar adăugând şi reglementări noi. Astfel, în art J2 din tratat se prevede că
Uniunea Europeană urmăreşte realizarea obiectivelor în acest domeniu prin:
-definirea principiilor şi orientărilor generale ale P.E.S.C.;
- luarea deciziilor privind strategiile comune;
- adoptarea acţiunilor comune;
- adoptarea de poziţii comune;
- intensificarea cooperării între statele membre în conducerea politicilor lor;
Se prevăd în art.J13 para. 1 şi situaţiile când Consiliul poate hotărî cu majoritate
calificată:
- atunci când în baza strategiei comune adoptă acţiuni comune şi poziţii comune sau ia
orice decizie bazată pe strategia comună;
- când adoptă decizii de punere în aplicare a unei acţiuni comune sau strategii comune;
Art. J16 stabileşte că Secretarul general al Consiliului, ca
Înalt Reprezentant pentru P.E.S.C., asistă Consiliul şi Preşedinţia în problemele respective
şi contribuie în special la formularea, elaborarea şi aplicarea deciziilor politice, iar când
este necesar, conduce la cererea Preşedinţiei, în numele Consiliului, dialogul politic cu
terţii.
Ori de câte ori Consiliul consideră necesar, poate să numească un reprezentant
special căruia să-i confere un mandat legat de anumite probleme politice particulare.
Sarcini noi sunt stabilite şi pentru Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.), ca parte
integrantă a dezvoltării Uniunii Europene, prevăzându-se accesul la o capacitate
operaţională de apărare, în special în domeniul misiunilor umanitare, de menţinere a păcii
şi în misiunile cu unităţi de luptă combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiuni
de restabilire a păcii.
P.E.S.C. nu afectează obligaţiile statelor membre care decurg din apartenenţa
acestora la N.A.T.O., politicile celor două organizaţii fiind compatibile şi comune.
3.8.2. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.)
3.8.2.1. Aspecte generaleConform titlului VI al Tratatului de la Maastricht (art. K.1 şi K.9), ale art. 100C şi
100D din Tratatul C.E. şi ale declaraţiilor privind azilul şi cooperarea poliţienească,
cooperarea în domeniul justiţie şi al afacerilor interne constituie cel de-al treilea pilon al
Uniunii Europene.
Este statuat în art. B din dispoziţiile comune ale Tratatului de la Maastricht ca
obiectiv al Uniunii Europene dezvoltarea cooperării, Art. K.1 defineşte următoarele tipuri
de cooperare: judiciară civilă, judiciară penală, vamală şi poliţienească.
Mai sunt stabilite şi unele domenii suplimentare de competenţă a Comunităţilor:
politica de azil, trecerea frontierelor şi controlul acestora, politica de migrare şi politica
faţă de resortisanţii statelor terţe, lupta împotriva toxicomaniei şi contra fraudelor
internaţionale. Calificate drept domenii de interes comun, ele nu aduc atingere domeniului
de competenţă
al Comunităţilor Europene.
În vederea realizării acestei cooperări, statele membre acţionează reciproc pentru
coordonarea acţiunilor lor şi a organelor specificate în aceste domenii, aşa cum prevede art.
K.3 par.1.
Pentru realizarea acestor obiective în condiţii cât mai bune Consiliul poate, conform
art. K par.2, să hotărască acţiuni comune în măsura în care acestea sunt mai bine
îndeplinite decât prin acţiunea izolată a statelor membre, precum şi de recomandare a
adoptării unor convenţii de către statele membre.
În ceea ce priveşte trecerea frontierei statelor membre, art. 100 C prevede
competenţa Comunităţii Europene de a stabili statele terţe ai căror cetăţeni urmează să
obţină viza de intrare pe teritoriul acesteia.
Este prevăzută şi situaţia unor afluxuri de cetăţeni din terţe ţări, pentru care nu se
cere viza în mod normal, dar se poate stabili de către Consiliu ca fiind obligatorie viza de
intrare, pentru o perioadă limitată de timp.
Conform art. 100 C par. 2 nu se poate împiedica prin aceste dispoziţii competenţa
statelor membre de a lua măsurile de ordine publică şi securitate internă care sunt necesare.
Până la 31 decembrie 1995, Consiliul este competent să decidă asupra acestor
probleme în unanimitate de voturi, iar după această dată cu majoritate calificată. Tipul de
viză solicitat va fi decis în unanimitate.
Iniţiativa reglementării aparţine Comisiei, iar Parlamentul trebuie să fie consultat cu
excepţia măsurilor care se întreprind în caz de urgenţă.
Se prevede şi instituirea unui Comitet coordonator în acest domeniu, dar care nu
afectează prerogativelor COREPER (art. K.4 şi 100 D).
Sunt prevăzute şi acţiuni prioritare în domeniul azilului care să armonizeze
politicile adoptate de către statele membre, aşa cum a fost stabilit de către Consiliul
European 28-29 iunie 1991, la Luxemburg, precum şi în domeniul cooperării poliţieneşti,
în special prin adoptarea unor măsuri colective în ceea ce priveşte informarea organelor
competente ale statelor membre.
3.8.2.2. Problema prevenirii şi combaterii criminalităţii internaţionale
în cadrul Uniunii Europene. Spaţiul SchengenProblema prevenirii şi combaterii criminalităţii internaţionale a devenit o
preocupare deosebit de importantă pentru comunitatea internaţională, aflându-se pe agenda
de lucru a tuturor organismelor specializate sau cu preocupări în acest domeniu, fie din
cadrul O.N.U., fie din cadrul unor organizaţii regionale.
În rândul acestora se înscriu şi comunităţile europene, respectiv Uniunea
Europeană, care încă din Tratatul de constituire a C.E.E. (art .7a, 8-8c şi 100) au iniţiat
bazele unei colaborăria statelor în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii.
Primele acţiuni concrete cu relevanţă practică şi în plan legislativ au fost semnarea
la Schengen în 1985 a unui acord între Germania, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg,
prin care se urmărea libera circulaţie a persoanelor între aceste state, efectuarea şi întărirea
controlului la graniţele exterioare ale spaţiului geografic format din acestea.
A urmat semnarea la 14 iunie 1990 a Convenţiei de aplicare a Acordului de la
Schengen, care prevede măsuri pentru asigurarea securităţii interne a spaţiului prin
transferarea controlului la graniţele exterioare. Aceste măsuri se referă la :
crearea unui Sistem de Informaţii Schengen (S.I.S.) care să permită statelor-părţi
să obţină date despre persoanele care intră în acest spaţiu şi activităţile
infracţionale pe care la desfăşoară (trafic de arme,felsuri de monedă, spălarea
banilor, trafic cu maşini furate, falsul de documente, etc.), la care au acces forţele
de poliţie din aceste state, fişier care este permanent actualizat;
verificarea persoanelor la punctele de intrare în spaţiul Schengen să se facă, pe
cât posibil, în mod uniform (şi dacă se poate, chiar la graniţele exterioare ale
Uniunii Europene);
creşterea cooperării între forţele de poliţie prin crearea unor structuri de
comunicaţii, exerciţii comune, supravegherea trecerilor de frontieră şi exercitarea
dreptului de urmărire;
obligaţia de a da altor state membre orice informaţii care pot fi utile pentru
prevenirea criminalităţii;
creşterea cooperării în lupta împotriva drogurilor, a traficului şi consumului
acestora;
armonizarea legislaţiilor statelor membre în ceea ce priveşte deţinerea de arme de
foc.
Acordul de la Schengen a fost şi este considerat ca punct de plecare în proiectul de
integrare a justiţiei şi afacerilor externe în cadrul politicilor de bază ale Uniunii Europene.
Până la elaborarea Tratatului de la Maastricht, cooperarea între forţele de securitate
ale statelor comunitare se realiza în cadrul unor întâlniri informale în cadrul grupului Trevi,
care reuneau miniştrii de justiţie şi de interne ai statelor membre, fără a beneficia de un cadru
legal.
Tratatul de la Maastricht stabileşte în art. K.1 următoarele domenii de interes
comun a statelor în cadrul J.A.I.:
politica privind azilul;
regulile de trecere a frontierelor externe ale statelor membre de către persoane
şi controlul acestora;
politica privind imigraţia şi politica privind cetăţenii statelor terţe (intrarea şi
circulaţia lor, condiţiile de şedere inclusiv întregirea familiilor şi accesul la
locurile de muncă, lupta contra imigrării, al şederii ilegale şi a muncii ilegale a
acestora);
lupta împotriva toxicomaniei;
lupta împotriva fraudei la scară internaţională;
cooperarea judiciară în materie civilă;
cooperarea judiciară în materie penală;
cooperarea vamală;
cooperarea poliţienească în vederea prevenirii şi combaterii terorismului, a
traficului ilicit de droguri şi a altor forme grave ale criminalităţii internaţionale
şi organizarea la nivelul Uniunii Europene a unui sistem de schimburi de
informaţii în cadrul unui Oficiu European de Poliţie (EUROPOL).
Tratatul de la Amsterdam cuprinde şi el prevederi importante în acest domeniu,
respectiv în titlul VI intitulat „Dispoziţii comune asupra cooperării judiciare şi poliţieneşti în
materie penală” (art. K.1 – K.14 şi introduce titluri noi privind diferitele forme de cooperare :
titlul III A – „Vize, azil, imigraţie şi alte politici care ţin de libera circulaţie a persoanelor”,
titlul VI A – „Ocuparea forţei de muncă” ; titlul A – „Cooperarea vamală”. Fiecare dintre
aceste titluri sunt deosebit de complexe din punct de vedere al reglementărilor pe care le
cuprind.
Studierea acestor forme de cooperare între statele comunitare este deosebit de
importantă pentru adoptarea celor mai bune măsuri de prevenire şi combatere a
criminalităţii internaţionale .
Aceasta se impune cu atît mai mult cu cât România se află în plin proces de
negocieri în vederea aderării la Uniunea Europeană, iar cooperarea între organele de
justiţie şi poliţie româneşti cu cele ale statelor comunitare devine o necesitate tot mai
stringentă.
3.8.2.3. Prevederile Tratatului de la Amsterdam privind acquis-ul
SchengenPrintr-un Protocol anexă la Tratatul de la Amsterdam se prevede integrarea acquis-
ului Schengen în cadrul Uniunii Europene. Se prevede că acest protocol are în vedere
situaţia specială a Marii Britanii şi Irlandei care nu sunt semnatare ale acordurilor la care
sunt parte celelalte treisprezece state comunitare şi careîşi rezervă dreptul de a verifica
cetăţenii statelor părţi la Acordul asupra Spaţiului Economic European sau persoanelor
aflate în întreţinerea lor, precum şi cetăţenii altor state şi de a decide acordarea sau
neacordarea vizei de intrare pe teritoriul lor.
Referitor la aceste treisprezece state, de la data intrării în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam se va aplica de îndată acquis-ul Schengen. Cele două state sunt invitate să
coopereze cu celelalte şi pot să ceară în orice moment să participe, în totalitate sau în parte,
la acest acquis. Respectiva cerere de aderare va fi adoptată cu unanimitatea voturilor celor
treisprezece state, plus votul statului solicitant.
Tot la data intrării în vigoare a Tratatului de Amsterdam, Consiliul Miniştrilor se va
substitui Comitetului executiv instituit de acordurile Schengen.
În ceea ce priveşte viitoarea extindere a Uniunii, noile state invitate la aderare vor fi
considerate că trebuie să accepte pe deplin acquis-ul Schengen.
În anexă la protocol se precizează că acquis-ul Schengen cuprinde patru
documente:
-Acordul de la 14 iunie 1985 dintre Germania, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg
privind suprimarea graduală a controalelor la frontierele lor;
-Convenţia încheiată la 19 iunie 1990 privind aplicarea Acordului de la Schengen din 1985
dintre cele cinci state, precum şi actele finale şi declaraţiile anexă;
-Protocoalele şi acordurile de aderare la Acordul din 1985 şi la Convenţia de aplicare din
1990, semnate cu Italia (27 nov. 1990), Spania şi Portugalia (28 apr.1991), Grecia (6
nov.1992), Austria (28 apr.1995), Danemarca, Finlanda şi Suedia (19 dec. 1996), ca şi
actele finale şi declaraţiile anexate;
- Deciziile şi declaraţiile adoptate de Comitetul executiv instituit prin Convenţia de
aplicare din 1990, precum şi actele adoptate în vederea aplicării Convenţiei de către
organele cărora Comitetul executiv le-a conferit puterea de a adopta decizii.
3.8.2.4. EUROPOLEUROPOL este sigla pentru Oficiul European de Poliţie, prevăzut de art.K-1(9)
dinTratatul de la Maastricht şi din Convenţia privind EUROPOL.
Reprezintă o instituţie supranaţională creată pe baza unor acorduri
interguvernamentale.
Înainte de ratificarea instrumentelor europene privind Europolul, a existat
unprecursor al acesteia, respectiv Unitatea de Droguri Europol (E.D.U.), care a funcţionat
la Haga , formată din ofiţeri de legătură ai statelor membre şi care aveau acces direct la
investigarea datelor personale şi a cazurilor legate de droguri.
În urma unor acţiuni comune a statelor membre, la 10 martie 1995 s-a extins aria de
competenţă a E.D.U. cu privire la traficul ilegal cu substanţe radioactive şi nucleare, a
traficului ilegal cu imigranţi şi a furturilor de vehicole.
Convenţia privind EUROPOL a fost semnată de către statele membre la 26 iulie
1995. Totodată s-a semnat şi un protocol adiţional care conferea Curţii de Justiţie
competenţa de a interpreta respectiva Convenţie.
Potrivit prevederilor Convenţiei, principalele obiective ale acesteia se referă la
crearea cadrului de colaborare al statelor membre în baza art. K-1(9) din Tratatul de la
Maastricht în vederea îmbunătăţirii eficienţei cooperării autorităţilor competente în
prevenirea şi combaterea criminalităţii internaţionale.
Dacă iniţial domeniile în care se coopera erau cele avute în vedere de E.D.U., după
aproximativ doi ani EUROPOL a avut ca obiect de activitate şi violenţele teroriste,
spălarea banilor şi alte infracţiuni de acest gen.
Consiliul European este împuternicit să atribuie EUROPOL competenţe şi cu
privire la alte infracţiuni prevăzute în anexa la Convenţie, referitor la care acesta va decide
cu unanimitate de voturi.
EUROPOL are ca atribuţii facilitarea schimbului de informaţii între statele membre
prin culegerea şi analizarea informaţiilor şi transmiţând autorităţilor competente din statele
membre, fără întârziere, prin unităţile naţionale de profil datele necesare în ceea ce le
priveşte, ajutând astfel cercetările din aceste state.
Un sistem de informaţii conţine datele persoanelor care au comis fapte date în
competenţa EUROPOL, sau care sunt suspecte de a fi comis aceste fapte sau care au luat
parte la săvârşirea acestor fapte în ţările membre.
Alte fişiere cuprind date deţinute de EUROPOL în scop de analiză Aceste date, care
sunt mai puţin protejate cuprind informaţii cu privire la persoanele care au avut calitatea de
martori sau victime potenţiale sau reale ale infracţiunilor.
EUROPOL are personalitate juridică. Organele sale sunt următoarele:
-Consiliul managerilor, format dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, care ia
hotărâri în cele mai importante probleme privind activitatea EUROPOL, cu o majoritate de
două treimi , în afara situaţiilor altfel prevăzute;
- Directorul, numit prin decizia unanimă a Consiliului European, după consultarea
Consiliului managerilor, al cărui mandat este de patru ani şi care poate fi reînnoit o dată.
Acesta este responsabil pentru îndeplinirea sarcinilor care revin EUROPOL şi pentru buna
administrare a acestuia.
Directorul împreună cu cei doi adjuncţi ai săi poate fi demis prin decizia Consiliului
adoptată cu două treimi din voturi.
Consiliul mixt de supraveghere pentru protejarea datelor;
Controlul financiar;
Comitetul financiar.
EUROPOL nu trebuie confundat cu INTERPOL (O.I.P.C.), care este o organizaţie
ce cuprinde poliţişti din 177 de state şi care are sediul la Lyon. Spre deosebire de
EUROPOL, INTERPOL nu este o organizaţie regională, ci una universală.
3.9. Principalele modificări propuse de Constituţia Uniunii
Europene
În privinţa Parlamentului European, se observă faptul că numărul maxim al
membrilor acestei instituţii nu poate depăşi cifra de 750 faţă de 735 cât era fixat de
Convenţie. Reprezentarea în Parlamentul European de la Strasbourg era garantată în mod
proporţional, cu un prag minim de 6 în loc de 4 membrii pentru fiecare stat membru.
Totodată se menţionează şi faptul că nici unui membru nu i se va atribui mai mult de 96 de
locuri, în loc de 99.
Noul text al Constituţiei prevede faptul că, după consultarea Parlamentului
European şi dicutarea în cadrul Consiliului European, Consiliul, la propunerea Comisiei,
adoptă o decizie europeană care stabileşte care dintre statele membre care fac obiectul unei
derogări îndeplinesc condiţiile necesare şi pune capăt derogărilor statelor membre în cauză.
Consiliul hotărăşte după ce a primit o recomandare prezentată de majoritatea
membrilor care reprezintă statele membre a căror monedă este euro şi care reprezintă cel
puţin 3/5 din populaţia acestor state membre. Aceşti membrii hotărăsc în termen de şase
luni de la primirea de către Consiliu a propunerii Comisiei.
3.10. Consideraţii finale
Acordul european de asociere a României la Comunităţile Europene, semnat la 1
februarie 1993 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995, statuează cadrul juridic şi instituţional al
raporturilor româno-comunitare, având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României
în Uniunea Europeană.
Potrivit prevederilor Acordului European, au fost create urmtoarele organisme
comune, la nivel guvernamental şi parlamentar:
Consiliul de Asociere prin art. 106 din Acordul European;
Comitetul de Asociere prin art. 110 din Acordul European;
Comitetul Parlamentar de Asociere prin art. 112 din acordul European.
Armonizarea legislativă reprezintă procesul prin care legislaţiile ţărilor membre şi
ale celor care doresc să adere la Uniunea Europeană se aliază normelor dreptului
comunitar. Scopul său reprezintă buna funcţionare a Pieţei Unice Comunitare, a politicilor
Uniunii Europene, a economiei statelor membre şi transpunerea în practică a principiilor
democraţiei şi statului de drept care stau la baza edificiului comunitar.
Un element cheie pentru evoluţia viitoare a alinierii legislaţiei româneşti la normele
şi standardele Uniunii Europene îl reprezintă instrumentul pe baza căruia se poartă efectiv
negocierile de aderare, şi anume documentul de poziţie. Aceste documente se elaboează
pentru fiecare dintre cele 31 de capitole de negociere, pornind de la rezultatele procesului
de examinare analitică pentru respectivul capitol de acquis comunitar.
În primul rând, documentele de poziţie prezintă situaţia actuală în ceea ce priveşte
transpunerea acquis-ului. În al doilea rând, prezintă succint modul în care se vor transpune
principalele acte normative comunitare, încă neîncorporate în legislaţia română, şi solicită
eventualele derogări şi perioade de tranziţie pentru transpunerea integrală a acquis-ului
comunitar. În al treilea rând, indică instituţiile naţionale cu competenţe în adoptarea,
aplicarea şi respectarea legislaţiei armonizate şi, de asemenea, instituţiile care trebuie
create sau dezvoltate pentru punerea în aplicare a acquis-ului comunitar.
Prin natura lor, documentele de poziţie prezintă poziţia oficială a României la masa
negocierilor de aderare şi angajamentele ferme asumate de ţara noastră în ceea ce priveşte
preluarea acquis-ului comunitar şi încheierea cu succes a negocierilor.
Uniunea Europeană este construită într-un sistem instituţional unic în lume, statele
membre delegând anumite atribute de suveranitate unor instituţii independente, care
reprezintă interesele Uniunii Europene în ansamblul ei, ale statelor ei membre şi ale
cetăţenilor săi.
În mod tradiţional, Comisia apără interesele Uniunii Europene în ansamblul ei, în
timp ce fiecare guvern naţional este reprezentat în Consiliu, iar Parlamentul European este
ales, în mod direct, de către cetăţenii statelor membre. Democraţia şi supremaţia legilor
sunt aşadar pilonii noii structuri.
Acest „triunghi instituţional” este flancat de alte două instituţii: Curtea de Justiţie şi
Curtea de Conturi. Alte cinci instituţii completează sistemul şi printre ele se numără şi
Parlamentul European având un rol activ în procesul legislativ, în ceea ce priveşte piaţa
internă, protecţia consumatorului, transportul, sănătatea şi educaţia.
La fiecare cinci ani, prin sufragiu universal, Parlamentul European reprezintă
expresia voinţei democratice a celor 374 milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene.
Principalele partide politice din statele membre sunt reprezentate în Parlament unde
activează în grupuri politice pan-europene.
În 1965, la Bruxelles, s-a făcut un pas important în aplicarea proiectului comunitar
s-a realizat unificarea instituţiilor celor trei Comunităţi Europene şi anume Comisia
Economică a Cărbunelui şi Oţelului, EURATOM, Comunitatea Economică Europeană.
Democraţia, însă, ca formă de guvernământ bazată pe sufragiu universal şi drepturi
politice fundamentale – libertatea cuvântului, a adunării, a asocierii – are ca regulă cheie,
alegerile competitive şi regulate, completată de răspunsul instituţiilor alese, transparenţa
luării deciziilor, acţiunea grupurilor de interes faţă de putere, responsabilitatea liderilor
politici. Ceea ce înseamnă că legitimitatea unei democraţii ţine în mare măsură de
componenţa de participare, ca formă de susţinere pe care indivizii, aparţinând unui grup, o
acordă instituţiilor.
Astfel se poate spune că democraţia reală, aînregistrat un câştig, în privinţa
Parlamentului European abia în 1979, în momentul în care au avut loc primele alegeri
parlamentare europene prin sufragiu universal. S-a mers totodată şi către o extindere a
atribuţiilor Parlamentului European, care în noul context, urma să reprezinte pilonul
democraţiei în Uniunea Europeană şi fundamentul legitimării acesteia.
Se pare că nici alegerile directe şi nici creşterea graduală, dar considerabilă, a
puterilor Parlamentului European, începând cu 1979, nu au rezolvat problema legitimităţii
în Uniunea Europeană. Participarea la alegeri este un indicator ce ne atrage atenţia asupra
acestui fapt. Astfel cele patru alegeri care au avut loc pentru Parlamentul European care au
avut loc în anul 1979 şi 1994, par să confirme îndoielile şi îngrijorarea cu privire la
democraţie şi legitimitate în Uniunea Europeană, participarea fiind întotdeauna scăzută
chiar micşorându-se între anii 1979 şi 1994 de la 66% la 59%.
În multe dintre ţările membre există o diferenţă de 20 până la 40 de procente între
participarea la scrutinul naţional şi cel european.această rată crescută a absenteismului la
alegerile pentru Parlamentul European pare să indice că mulţi europeni sunt destul de
confuzi cu privire la Uniunea Europeană.
O posibilă soluţie a acestei probleme ar putea fi studierea atentă a cauzelor
absenteismului la alegerile pentru Parlamentul European, cât şi măsura în care ele sunt
legate de ceea ce înseamnă participare la jocul democratic în general. O alta ar putea avea
în vedere procesul de socializare politică – înţeles ca rezervor al legitimării, prin
popularizarea ideii de „Uniune Europeană” – strâns legat de cel de „democraţie”.
În plus sistemul de partide rămâne tributar condiţiilor de la nivel naţional,nefiind
adaptat cerinţelor europene. Ar trebui să existe o legătură directă între alegerile naţionale şi
cele europene, cele din urmă trebuind să reprezinte un apendice al primelor, în situaţia în
care partidele ar avea aceeaşi reprezentare la ambele niveluri.
De asemenea, ar trebui să existe o distincţie clară între partidele guvernamentale,
cele tradiţionale şi cele de opoziţie/protestatare, astfel încât alegătorii să poată face
distincţie între opoziţie şi putere, dând naştere unui sistem competiţional.
Procesul de socializare, prin rezervele de legitimitate pe care le pune la dispoziţie şi
prin atitudinile prefabricate, învăţate şi preluate ca atare, ar putea constitui o soluţie pentru
absenteismul alegătorilor europeni.
În ceea ce priveşte explicarea beneficiilor procesului democratic, în Uniunea
Europeană sau oriunde, ea face parte din „proiectul educării maselor”, de care vorbea
Ortega Y. Gaset, proces ce presupune timp pe care el este dispus să şi-l asume.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
AUGUSTIN FUEREA, Drept comunitar al afacerilor ediţia aII-a, editura
Universul Juridic, 2006
AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene ediţia a III-a, editura
Universul Juridic, 2006
BIANCA GUTAN, Curtea europeană a drepturilor omului, editura All Beck,
2005
COSTEL GILCA, Îndrumar de drept social roman şi european, editura
Wolterkluwer, 2005
CORNELIA LEFTER, Fundamente ale dreptului comunitar instituţional,
editura Economică, 2005
DUMITRU MAZILU, Integrarea europeană- drept comunitar şi instituţii
europene ediţia a IV-a, editura Lumina Lex, 2006
DRAGOŞ DACIAN COSMIN, Uniunea Europeană. Instituţii, mecanisme,
ediţia a II-a, editura C.H. Beck, 2005
FABIAN GYULA, Drept instituţional comunitar, editura Sfera Juridică,
2005
GILBERT GORNIG, IOANA ELEONORA RUSU, Dreptul Uniunii
Europene, editura C.H. Beck, 2006
IOAN ALEXANDRU, Drept administrativ european, editura Lumina Lex,
2005
MUNTEANU ŞTEFAN, Integrarea europeană. O perpectivă juridico-
filozofică, editura C.H. Beck, 2006
MARIAN MIHĂILĂ, DAN STAN, CARMEN SUCIU, Drept instituţional
comunitar, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003
MARIAN MIHĂILĂ, Tratat de drept internaţional public, vol. III, Editura
BREN V.I.S. PRINT, Bucureşti 2006
MARIAN MIHĂILĂ, DAN STAN, CARMEN SUCIU, Drept instituţional
comunitar, Ediţia a III-a, Editura Eftimie Murgu, Reşiţa, 2007
OCTAVIAN MANOLACHE, Tratat de Drept Comunitar, ediţia V, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2006
PIPEREA GHEORGHE, Societăţi comerciale, piaţa de capital. Aquis
comunitar, editura C.H. Beck, 2005
RALUCA BERCEA, Principii de drept comunitar, editura Universităţii de
Vest Timişoara, 2006
Revista română de drept comunitar, nr. 1/2005, editura Roseti, 2005
ROXANA MARIANA POPESCU, Drept comunitar european, caiet de
seminar, editura Pro Universitaria, 2006
SCAUNAS STELIAN, Uniunea Europeană, construcţie, instituţii, drept,
editura C.H. Beck, 2006
ŞTEFAN TUDOREL, Introducere în drept comunitar, editura C.H. Beck,
2006
Tratat privind aderarea României la Uniunea Europeană, editura All Beck,
2005
VALERICA NISTOR, Drept social european, editura Lumina Lex, 2005
top related