Caracterizarea lui Nică (plan de idei)

I Introducere

- “Ion Creangă este, fără îndoială, cel mai de seamă povestitor român, creator al unei opere intrate definitiv în conştiinţa noastră naţională.

Într-un sens mai restrâns, Ion Creangă a fost considerat multă vreme un talentat “prelucrător de folclor”, apoi un genial “creator de poveşti în stil popular – realistic”, devenind cu timpul un jovial povestitor.”

- Scrisă în ultima parte a vieţii autorului, lucrarea Amintiri din copilărie constituie o retrăire a timpului fericit şi definitiv pierdut

- Amintirile lui C nu urmăresc evenimentele în ordine cronologică. Selectând întâmplările pe care memoria le retrăieşte cu mai multă pregnanţă. Faptele de viaţă selectate de autor compun imaginea copilăriei universale, nicidecum o autobiografie

II Introducere la caracterizare

- autorul priveşte această operă din punctul de vedere al copilului dar şi al povestitorului. Eroul central apare, aşadar, înfăţişat de autor, din copilărie până în pragul adolescenţei.

- Într-un prim plan este zugrăvit procesul de formare a lui Nică şi evoluţia lui spirituală, strâns legată de mediile pe care le străbate

- Nică este eroul unei copilării ca toate copilăriile dar tocmai de aceea singulară în particularitatea ei. E este centrul acestui univers şi demersul narativ comentează un personaj care se iniţiază în legile vieţii

III Copilăria copilului universal

- copilăria lui Nică este de fapt copilăria copilului universal, cu poznele şi cu joaca adecvată vârstei. În Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, nimic cu caracter de confesiune, ori de jurnal

- Creangă nu se consideră diferit de alţi copii. Nu aspectele de diferenţiere îl interesează, ci stadiul de nediferenţiere, de veselă inconştienţă, de ignorare a necazurilor din copilărie

- Nică este prezentat preponderent comportamental, şi nu prin interioritatea care individualizează

IV Paradisul copilăriei

- naratorul este un adult pentru care retrăirea copilăriei reprezintă o consolare de necazurile vârstei mature, care nu sunt amintite în mod explicit, dar pot fi ghicite dintr-un oftat involuntar ori prin contrast cu perioada fericită evocată: ”Însă vai de

omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în uricioasa întristare”

V Caracterizarea

- personajul lui Nică poate fi privit din mai multe unghiuri

a.) Nică este o ipostază a copilului universal: el se joacă ridicând casa în slăvi, fură cireşele de la mătuşa Mărioara şi, apoi, pupăza din tei, iar la şcoală, omoară muşte, “făcând prăpăd din ele”

1. Pus mereu pe pozne, Nică este caracterizat, mai ale prin întâmplările pe care le provoacă ori la care ia parte. Uneori, caracterizarea este făcută de alte personaje

2. Nică este stăpânit de o stare de veselie şi fericire

continuă: “Şi eu eram vesel pe vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în turbarea sa”

b.) Nică ca personalitate:

1. este un băiet ruşinos şi fricos “ o mulţime de băieţi şi fete între care eram şi eu, un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea”

2. Mai târziu el devine “cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş”

c.) Ataşamentul faţă de satul său:

1. Durerea despărţirii, înstrăinarea şi dorul după frumoasele meleaguri ce rămâneau în urmă, în timp ce căruţa lui Moş Luca îl ducea spre un loc necunoscut şi “depărtat”

2. Iubirea faţă de meleaguri este înfăţişată prin descrierea

Ozanei şi prin evocarea stărilor sufleteşti ale personajului

Opera lui Creangă, 'Amintiri din copilărie, constituie una din culmile cele mai înalte ale prozei artistice româneşti. Faptele de viaţă selectate de autor compun imaginea copilăriei universale, nicidecum o autobiografie. Aceste fapte sunt consemnate pe baza memoriei involuntare. Totul este lucrat cu migală şi fiecare rând din această operă înseamnă un triumf nu numai al meşteşugului, ci şi al artei.

Citind Amintirile lui Creangă, prin faţa noastră se mişcă o galerie întreagă de personaje, creionate de autor cu mare artă: părinţii, bunicii, colegii de şcoală sau de joacă, ţărani, gazde. Predomină însă chipul lui Nică şi al mamei sale.

Conturul personajelor se realizează, ca şi la Caragiale, în planul expresiei lingvistice, adevărată "carte de vizită" a eroilor”.

Opera cuprinde o imagine luminoasă a vieţii satului, a obiceiurilor şi a tradiţiilor poporului, având în centru întâmplările şi peripeţiile lui Nică al lui Ştefan a Petrii, de când "a făcut ochi" şi până ajunge la Iaşi, scos cu greu din lumea satului, ca "ursul din bârlog".

Eroul central apare, aşadar, din copilărie până în pragul adolescenţei. într-un prim plan sunt zugrăvite procesul' de formare a lui Nică şi evoluţia lui spirituală, strâns legate de mediile pe care le străbate. Cel de-al doilea plan reconstituie, obiectiv, universul vieţii ţărăneşti, atmosfera patriarhală a satului cu instituţiile sale: familia, şcoala, biserica, armata.

Ca şi în povestirile lui Mark Twain, cu care prozatorul român are câteva puncte comune, în acest prim roman al copilăriei ţărăneşti din literatura noastră se evocă isprăvile unui copil de 13-14 ani, petrecute demult şi devenite frumoase prin ceaţa amintirii. Frumuseţea cărţii stă în totala j dezinvoltură cu care omul matur povesteşte propria copilărie, ; identificându-se, până la un punct, cu mentalitatea vârstei respective, dar privind-o cu nemărginită simpatie şi cu umor. întâmplările sunt înscenate parcă, iar autenticitatea trăirii merge până la identificarea cu personajele, pentru că autorul îşi "joacă" rolul său de copil şi ne invită, cu bonomie, să gustăm farmecul vârstei de aur a omului din totdeauna şi de pretutindeni.

Ion Creangă înfăţişează satul natal, Humuleşti, ca pe cel mai frumos şi mai important loc din lume. Aşa se explică de ce fiecare început şi fiecare sfârşit de capitol din cele patru părţi ale cărţii cuprinde referiri directe la casa părintească, la oameni, la frumuseţile şi rezonanţa istorică ale locurilor care împrejmuiesc Humuleştii; se realizează un adevărat elogiu adus oamenilor şi locurilor:

"Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremuri şi ce oameni mai erau prin părţile noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii."

Acest sat era matricea unui popor, cel român, şi autorul îşi exprimă mândria de-a aparţine, prin naştere, acestui univers vechi, răzăşesc: "Ş-apoi Humuleştii şi pe vremea aceea nu erau numai aşa un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi, răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului; cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete i mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile, cu biserică frumoasă ţi nişte preoţi şi dascăli, şi poporani ca aceia de făceau cinste satului lor."

Nică este centrul acestui univers şi demersul narativ concretizează un personaj care se iniţiază în legile vieţii. El pleacă de-acasă în căutarea unui rost.

Autorul nu urmăreşte o ordine cronologică a desfăşurării evenimentelor, ci selectarea acelor date care constituie momente de referinţă în formarea eroului. învăţătura devine rostul vieţii lui Nică, iar anii de şcoală, itinerariul spre cunoaştere. De aici descrierea primilor dascăli, a metodelor primitive de educaţie, evocarea colegilor lui Nică; asistăm la multele discuţii purtate între părinţii lui Creangă, cu privire la învăţătura copilului lor mai mare; facem cunoştinţă cu David Creangă, bunicul povestitorului, care-1 sfătuieşte pe Ştefan al Petrii: "Nu-i rău, măi Ştefane, să ştie şi băietul tău oleacă de carte; din cărţi culegi şi multă înţelepciune; şi la drept vorbind, nu eşti numai aşa o vacă de muls pentru fiecare."

Autorul mărturiseşte cu veneraţie dragostea sa nesfârşită faţă de mamă, aceea care îl va îndemna cu atâta stăruinţă spre învăţătură.

Scriitorul matur analizează, cu luciditate, procesul anevoios al devenirii intelectuale a personajului. Nică ne apare din perspectiva naratorului "o tigoare de băiet", "cobăit", "slăvit de leneş", "un pierde-vară" etc. Aceasta pentru că, pe de o parte, el străbate un drum nebătătorit de înaintaşii săi, încercând să respingă "aventura în necunoscut", pe de altă parte, alegând acest drum, s-a dezrădăcinat de "vatră", nemaicunoscând nici rosturile alor săi.

Plecarea la şcoala din Broşteni, călăuzit de bunicul David Creangă, înseamnă prima ruptură de "vatra satului". Ca în Povestea lui Harap-Alb, pregătirea pentru drum se desfăşoară după un adevărat ritual, care marchează însemnătatea călătoriei în viaţa eroului.

Chiar dacă diaconul şi institutorul Creangă a devenit orăşean, el a rămas cu sufletul alături de cei din mijlocul cărora s-a ridicat. Fără această identificare a sa cu Humuleştii, cum însuşi ne-o spune în încheierea capitolului al II-lea: "Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti...", scriitorul Creangă n-ar fi devenit "o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român". (G. Călinescu).

Aceste întâmplări ale copilăriei (vezi citatele: "Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată" sau: "Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când e lumea asta şi pământul"), rememorate din perspectiva omului matur, nu interesează decât în măsura în care ele au contribuit la formarea sa ca om, în măsura în care i-au dat oi imagine asupra lumii, îmbogăţindu-i experienţa.

Se poate observa că mai toate întâmplările povestite sfârşesc printr-un eşec, pentru că Nică trebuie să înveţe din toate câte ceva. (Să ne imaginăm ce experienţă ar fii dobândit Nică din secvenţa La cireşe, dacă n-ar fi fost prins şi urmărit de mătuşa Mărioara!).

Ca şi Harap-Alb, Nică învaţă că oamenii sunt buni, harnici, generoşi, întreprinzători, ca mama sa (a cărei evocare ocupă locul central în partea a II-a a operei); oamenii pot fi, de asemenea, hâtri ca moş Chiorpec şi ca moşneagul din târg, ori sunt lacomi, zgârciţi, "hursuzi şi pâclişiţi",. cicălitori ca mătuşa Mărioara, moş Vasile sau popa Oşlobanu.

Experienţa de viaţă a adolescentului se îmbogăţeşte o dată cu trecerea prin alte şcoli (din Tg. Neamţ şi Fălticeni). Urmărind cu acest prilej procesul devenirii "sinelui", scriitorul este conştient că personalitatea umană, cu atât mai mult 1 acea a unui artist, este ambiguă, un amalgam de stări, de situaţii, de atitudini.

Dintr-o perspectivă modernă poate fi urmărit eroul în . capitolul al IV-lea al cărţii, în care acesta trăieşte drama înstrăinării irevocabile. Părăsirea satului "în ziua de tăiere a capului Sfântului Ioan Botezătorul" înseamnă dezrădăcinarea din universul Humuleştilor şi ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei. De aceea nici moş Luca, harabagiul satului, nici caii lui nu mai au nici un farmec.

Universul în care pătrunde eroul este inferior celui al Humuleştilor, începând cu satele din câmpie şi terminând cu "rătăcăniile de pe uliţele Iaşilor".

Sosirea la Socola, "într-un târziu de noapte", şi masul în căruţa trasă "sub un plop mare", deci sub cerul liber, devin simboluri ale. unei lumi necunoscute, în care eroul este lipsit de apărare (spre deosebire de Darie, de exemplu. eroul lui Zaharia Stancu, evadat din infernul copilăriei, pentru care oraşul devine miraculos, şoptindu-i: "Vino, Darie! Vino şi vezi minunata cetate!...").

Creangă lasă finalul operei deschis şi situează, în continuare, destinul eroului sub semnul relativităţii istoriei şi al timpului inexorabil.