Company

LOGO

Al III-lea război punic. Distrugerea Cartaginei.

Consecinţe asupra Romei

Cristina DrăganLaura Ţicoiu

Cuprins1. Situaţia Cartaginei 1. Situaţia Cartaginei

4. Roma declară război4. Roma declară război

6. Războiul din perspectiva istoricilor6. Războiul din perspectiva istoricilor

8. Roma-consecinţe8. Roma-consecinţe

2. Cuceririle romane2. Cuceririle romane

3. Cauzele conflictului3. Cauzele conflictului

5. Anihilarea5. Anihilarea

7. Personalităţi7. Personalităţi

Situaţia Cartaginei după primele două războaie cu romanii

Tratatul interzicea Cartaginei să poarte războaie în afara Africii, şi chiar şi în campaniile militare din Africa aveau nevoie de aprobarea Romei. Acordul era mai mult decât umilitor, el punând de fapt, capăt Imperiului Punic. Soarta cetăţii era în mâinile Romei căreia cartaginezii urmau să-i ofere cereale, tributul anual în valoare de 10 000 de arginţi şi urmau să-i pună la dispoziţie pieţele.

Între secolele III-II î.Hr., Roma poartă 3 războaie împotriva cartaginezilor (pe care îi numeau puni) în care s-a impus ca putere conducătoare în faţa unei puteri străine pentru prima dată.

Primul război a început în anul 264 î.Hr. cu un conflict în Sicilia atunci când Messina, ocupată de cartaginezi, adresează o petiţie Romei oferind predarea oraşului. În urma luptelor romanii obţin victoria în anul 241 î.Hr.

În al Doilea Război Punic (218 î.Hr.-201 î.Hr.) generalul cartaginez Hannibal aduce Roma aproape de o înfrângere militară dezastruoasă. Acesta se sfârşeşte cu un tratat semnat în anul 201 î.Hr.

Cuceririle romanice în primele două războaie punice

Cauze

Cartagina Antică – o pictură de Francis Moltino

Numidienii, vecinii ostili ai Cartaginei, le-au oferit romanilor un pretext pentru a acţiona în această privinţa. Întrucat numidienii işi intensificară atacurile asupra periferiei Cartaginei, cartaginezii au cerut permisiunea Romei de a se apăra. Romanii au trimis ajutor militar, însă acesta a fost zadarnic, întrucât atacurile numidienilor au continuat, astfel încât Roma a decis să nu mai ajute Cartagina. Aceasta, care între timp dobândise o atitudine sfidătoare datorită renaşterii sale economice, şi-a format o armată şi, fără a mai cere aprobarea Romei şi-a trimis trupele să lupte împotriva numidienilor.

În 152 î.Hr. s-a efectuat pentru ultima dată plata tributului către romani, iar în acel moment, la Roma, deja existau voci printre care şi cea a lui Cato cel Bătrân care doreau rezolvarea definitivă a problemei ce o reprezenta Cartagina.

Romanii declară război

Acest act de autoapărare, perfect scuzabil, a constituit pretextul ideal pentru romanii care doreau să atace cetatea. În primavara anului 149 î.Hr., o oaste condusă de doi consului a fost trimisă din Sicilia până în Utica, un oraş punic aflat la N-V de Cartagina, care se alăturase romanilor pentru a nu fi distrus.

Evenimentele care au urmat au fost considerate drept cele mai josnice acte din istoria Romei. Consulii au trimis un sol în Cartagina prin care i se poruncea să se predea sau avea să fie asediată. Aflându-se într-o situaţie disperată şi fiind părăsită de toţi aliaţii ei africani, Cartagina a fost nevoită să accepte, predându-le astfel romanilor tot echipamentul de război.

Apoi romanii au aplicat lovitura finală: cartaginezior li s-a poruncit să părăsească cetatea şi să se stabilească unde doreau, cu condiţia ca noua lor aşezare să se afle la mulţi kilometri depărtare de mare. Înfricoşaţi în urma înşelăciunii folosite de romani pentru a-i dezarma, cartaginezii şi-au unit forţele şi au decis să reziste inamicilor.

AnihilareaCartagina era una dintre cele mai bine apărate cetăţi din lume, iar

populaţia sa, deşi uimită de tacticile folosite de romani, s-a mobilizat împotriva acestora. Fierarii au muncit încontinuu, femeile şi-au oferit părul pentru a se alcătui frânghiile necesare maşinilor de război, sclavii au fost eliberaţi şi înarmaţi şi toţi cetăţenii s-au pregătit să-şi apere cetatea până la capăt. Şi exact aşa au şi făcut. A fost nevoie de trei ani ca oastea romană să distrugă defensiva cetăţii, iar luptele care au urmat, începând cu cele din jurul portului şi terminându-se cu cele de la Byrsa, dealul fortificat aflat în centrul oraşului au fost sângeroase. La scurt timp după aceea, Cartagina nu mai exista. Incendiile au durat 10 zile, iar cei 50 000 de supravieţuitori au fost vânduţi ca sclavi, Roma scăpând pentru totdeauna de problema Cartaginei. Reuşita militară s-a datorat şi lui Scipio Aemilianus, nepot de fiu adoptiv al lui Scipio Africanul, care în anul 147 î.Hr. a preluat comanda armatei romane. El a întărit disciplina în armată, reuşind în final distrugerea totală a inamicului.

Ruinele cetăţii

Distrugerea Cartaginei din perspectiva istoricilor

“Armatele se luptau pe străzi, cartaginezii aruncau cu pietre după acoperişuri, şi de la etajele superioare ale clădirilor, blocurile de locuinţe erau distruse de către romani, trupurile celor ucişi se adunau împreună cu pietrele în mormane sumbre, iar cerul devenise negru de fum. […]

Poate că Hannibal a fost un geniu, însa el nu făcea altceva decât să amâne inevitabilul. Pentru Roma, Cartagina nu a semnificat decât un simplu sac de box pe care şi-a putut exersa tehinicile cu care voia să cucerească lumea antică.”

COMARC O’BRIEN

“Triumful a durat trei zile, timp în care au fost neîncetat purtate şi duse cu carele capturile făcute: opere de artă, arme de preţ, vase uriaşe pline cu monede de aur şi argint”

PLUTARH

Personalităţi-Cato cel BatranCato cel Bătrân (Marcus Porcius Cato sau Cato maior - 234 î.Hr -

149 î.Hr.) a fost un om de stat, scriitor şi istoric, care a jucat un rol important în perioada preclasica de apogeau a Republicii romane.

În anul 153 î.Hr. Cato s-a întors dintr-o misiune diplomatică în Africa, şi anume aceea de a ajuta Cartagina să încheie un acord de pace cu vecinii ei, numidienii. Cartagina, care fusese învinsă de doua ori de către Roma, era în postura de a fi supravegheată de aceasta. În timpul vizitei sale, Cato nu a văzut însa o cetate înfrântă. Membru de onoare al grupării conservatoare din Roma, el luptase în războiul împotriva Cartaginei. Seîmpotrivea pătrunderii elementelor culturale greceşti în cultura romană şi întruchipa tradiţionalul devotament al cetăţii sale faţă de valorile militare.

De aceea, după ce s-a întors la Roma, Cato, care realizase cum stăteau lucrurile, a ajuns la concluzia că nu era loc de compromisuri. După acest moment toate discursurile sale ulterioare, indiferent de subiectul pe care îl tratau, se sfârşeau cu afirmaţia: “Carthago dalenda est”. La un moment dat, el a apelat şi la un artificiu pentru a-şi sublinia şi face cunoscute aceste idei, prefăcându-se că scapă din faldurile togei sale câteva smochine, despre care a spus că erau aduse din Cartagina.

Dacă vorbim de opera sa, Cato este singurul istoric şi prozator preclasic din care ni s-a conservat o operă aproape integrală. Opera literară a lui Cato a fost destul de bogată. Ea constă în numeroase discursuri, dar astăzi nu dispunem de fragmente decât din 80 de cuvântări. Cato a scris şi precepte adresate fiului sau, cu privire la medicină, artă militară, oratorie, o monografie istorică şi un tratat de agricultură.

Personalităţi-Scipio Aemilianus

In 142 i.Hr., Scipio Africanus Minor s-a străduit în calitate de cenzor, să stopeze decadenta crescândă a acelei perioade. Opt ani mai târziu, ales din nou consul, a cucerit în 133 i.Hr. oraşul celtiberic Numantia, prin care Roma şi-a marcat suveranitatea în Peninsula Iberică.

În acord cu majoritatea conservatoare a Senatului, Scipio Africanus Minor a raspins mişcarea de reformă a Gracchilor pentru susţinerea ţăranilor fără pamânturi şi fără drepturi. Dupa moartea lui Tiberius Gracchus, el a fost intrebat public ce părere avea despre soarta celui ucis, iar el a răspuns că respectivul fusese omorât pe bună dreptate. La puţin timp după aceea, Scipio a fost găsit mort în patul său în anul 129 i.Hr., în dimineaţa zilei când ar fi trebuit să susţină un discurs despre legea agrară a Gracchilor. Misterul care invăluie împrejurările morţii lui nu a fost niciodată elucidat în totalitate, dar se presupune că ar fi fost ucis de unul dintre susţinătorii Gracchilor.

Publius Cornelius Scipio Aemilianus Africanus minor Numantinus (n. 185 î. Hr.; d 129 î. Hr.), adesea numit Scipio Aemilianus sau „Scipio cel tânăr“ pentru a fi deosebit de Scipio Africanus sau "Scipo cel bătrân", a fost fiul cel mai mic al lui Lucius Aemilius Paullus Macedonicus, cuceritorul Macedoniei. Comandant suprem în al Treilea Razboi Punic, a distrus Cartagina în anul 149 i.Hr. la porunca Senatului. La întoarcerea sa la Roma, a fost întampinat cu o procesiune triumfală.

Roma tinde să devină o putere mondiala

Dar după ce şi-au distrus duşmanul secular, romanii au mai avut să rezolve o altă problemă complicată: să se stabilească temeinic în fostele posesiuni de peste mare ale Cartaginei, în Spania.După ce i-au alungat de acolo pe cartaginezi,ei au intrat într-o îndelungată şi indârjită luptă cu triburile locale.

Înca din anul 197 î.Hr. izbucnise în Spania o mare răscoală, pe care romanii o inabuşiseră cu mare greutate. În anul 154 î.Hr a avut loc o nouă răscoală, care a cuprins aproape toată ţara. În fruntea lusitanilor se afla Viriathus, un conducator talentat. Abia Scipio Aemilianu, învingatorul Cartaginei, a izbutit să înăbuşe această răscoală şi în anul 133 î.Hr după un asediu de 15 luni, a cucerit Numantia.

Roma devine între timp atât de puternică, încat regele Attalos III din Pergam îi cedează prin testament în 133 i.Hr. regatul său. Romanii încep in 121 i.Hr. cucerirea sudului Galliei, după ce sunt rugaţi de grecii din Massilia să-i apere împotriva celţilor.

Cu cel de-al Treilea Război Punic, cu cucerirea definitivă a Spaniei si cu transformarea regatului Pergamului în provincia romană Asia, s-a incheiat procesul de construire al statului roman, cel mai mare stat sclavagist din lumea mediterană.

LUCIO ANNEO SENECA, Epistulae ad Lucilium

Roma după războaiele punice (146 î.Hr.)