Actualitati taxa auto

1. Actiunea in contencios administrativ avind ca obiect pretentii/restituire taxa de poluare

Incepand cu lunile noiembrie-decembrie 2009, in cadrul Curtii de Apel Suceava, sectia comerciala, contencios administrativ si fiscal, s-a conturat o noua optica, de aceasta data justa, coerenta, pertinenta, in ceea ce priveste solutionarea cauzelor care aveau ca obiect pretentii – restituirea taxei de poluare (perceputa ca urmare a intrarii in vigoare a O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule [1]).

Aspectul determinant pe care l-au avut in vedere completele de judecata din cadrul Curtii de Apel Suceva, in solutionarea corecta a acestor cauze, il constituie caracterul discriminatoriu al dispozitiilor O.U.G. nr. 50/2008, modificata prin O.U.G. nr. 218/2008 privind modificarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule [2] si prin O.U.G. nr. 7/2009 privind modificarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule [3], in flagranta contradictie cu prevederile art. 90 din Tratatul Comunitatii Europene [4].

Caracterul discriminatoriu al dispozitiilor O.U.G. nr. 50/2008 poate fi analizat doar prin raportare la autovehiculele intrate in Romania si cu privire la care s-a perceput taxa de poluare in perioada 15.12.2008 – 15.02.2010, iar nu cu privire la autovehiculele inmatriculate in Romania inainte de 01.01.2007, si nici cu privire la autovehiculele inmatriculate in perioada 01.01.2007 – 01.07.2008, supuse taxei de prima inmatriculare.

In cadrul acestei analize, instanta a avut in vedere ca la data achitarii taxei de poluare erau in vigoare prevederile art. III din O.U.G. nr. 218/2008 care dispun ca ”autovehiculele M 1 cu norma de poluare Euro 4 a caror capacitate cilindrica nu depaseste 2.000 cmc, precum si toate autovehiculele N 1 cu norma de poluare Euro 4, care se inmatriculeaza pentru prima data in Romania sau in alte state membre ale Uniunii Europene in perioada 15 decembrie 2008 – 31 decembrie 2009 inclusiv, se excepteaza de la obligatia de plata a taxei pe poluare pentru autovehicule, stabilita potrivit prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 50/2008.”.

In raport de aceste dispozitii legale, toate masinile noi, inmatriculate in perioada 15.12.2008 – 15.12.2009, care intra direct pe piata masinilor de ocazie din Romania, circula fara sa fie supuse taxei de poluare, iar pe de alta parte, autovehiculele de o calitate asemanatoare, care urmeaza sa fie inregistrate in Romania in aceeasi perioada, dar nu pentru prima data, si care intra in concurenta directa cu produsele nationale, vor fi supune unei taxe substantiale.

Concluzia instantei a fost ca actuala forma de reglementare nationala a taxei de poluare, aplicabila in perioada 15.12.2008 – 31.12.2009, conform careia taxa se suspenda pentru anumite autovehicule, insa creste pentru anumite masini de ocazie provenite din alte state membre, incalca dispozitiile art. 90 alin. 1 din Tratatul CE. De altfel, cu aceeasi argumentare, Comisia Europeana a transmis Romaniei o ”scrisoare de somare”, ca prima etapa a procedurii de incalcare a dreptului comunitar prevazuta de art. 226 din Tratatul CE.

Asa cum rezulta din analiza solutiei adoptate de Curtea de Apel Suceava, in Decizia nr. 1862 din 2 noiembrie 2009 a Curtii de Apel Suceava, sectia comerciala, contencios administrativ si

fiscal [5], regimul de ”legalitate” al taxei de poluare perceputa ca urmare a intrarii in vigoare a O.U.G. nr. 50/2008, avut in considerare de instanta suceveana, se circumscrie perioadei 01.07.2008 – 08.12.2008.

Trebuie sa avem in vedere ca la nivelul Comisiei Europene au fost transmise numeroase plangeri avand ca obiect o taxa pe poluare aplicata autovehiculelor in conformitate cu legislatia nationala in materie, cu modificarile aduse de O.U.G. nr. 218/2008. Aceste plangeri au fost comasate la dosarul principal cu numarul de inregistrare 2009/2002 [6]. Conform acestui dosar trebuie reamintit ca din pacate nu se poate vorbi despre o armonizare a taxelor pe autovehicule la nivelul UE si, ca atare, nimic nu impiedica statele membre sa perceapa asemenea taxe, ele fiind libere sa decida cuantumul si metodele de calcul. Totusi, aceasta libertate nu poate aduce atingere dispozitiilor Tratatului privind functionarea Uniunii Europene (TFUE), in special articolului 110 (fostul articol 90 din TCE), care prevede un tratament fiscal echitabil al produselor autohtone si al celor care provin din alte state membre. Departamentul responsabil al Comisiei, dupa analizarea O.U.G. nr. 218/2008, a conchis ca aceasta nu respecta articolul 110 din TFUE, de vreme ce anumite masini uzate par suprataxate in comparatie cu autovehicule similare inmatriculate ca noi. S-a constatat ca scutirea acordata in temeiul O.U.G. nr. 218/2008 nu pare sa se bazeze pe criterii obiective, tinzand sa favorizeze producatorii autohtoni de autovehicule. Acest fapt a fost considerat incompatibil cu articolul 110 din TFUE si, prin urmare, la 26 iunie 2009, Comisia a emis o scrisoare de punere in intarziere prin care insista ca Romania sa modifice aceste prevederi controversate (IP/09/1012). La 28 septembrie 2009, autoritatile romane au raspuns printr-o scrisoare in care isi exprimau pozitia fata de chestiunea in discutie si, la 12 ianuarie 2010, au informat Comisia cu privire la existenta O.U.G. nr. 117/2009 pentru aplicarea unor masuri privind taxa pe poluare pentru autovehicule [7], de abrogare, cu incepere de la 1 ianuarie 2010, a scutirii acordate in temeiul O.U.G. nr. 218/2008. In acest context, departamentul responsabil al Comisiei este de parere ca autoritatile romane au luat masurile necesare pentru a asigura respectarea legislatiei comunitare si, in momentul de fata, se pare ca legislatia romana privind taxa de inmatriculare a autovehiculelor este conforma cu articolul 110 din TFUE.

Facem precizarea ca, in contextul adoptarii O.U.G. nr. 117/2009, regimul discriminatoriu stipulat de noul act normativ a fost extins pana la data de 15 februarie 2010, inclusiv. Astfel, in articolul unic, din O.U.G. nr. 117/2009 se prevede ca: ”Autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4, a caror capacitate cilindrica nu depaseste 2.000 cm3, precum si autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4, inmatriculate pentru prima data intr-un stat membru al Uniunii Europene in perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2009 inclusiv, beneficiaza de exceptarea de la plata taxei pe poluare pentru autovehicule, potrivit art. III alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 218/2008 privind modificarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, in conditiile in care acestea se inmatriculeaza pentru prima data in Romania in termen de 45 de zile de la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta.”

In mod logic, pornind de la acest rationament juridic, avut in vedere de Curtea de Apel Suceava, toti posesorii de autovehicule care au achitat taxa de poluare in perioada 09.12.2008 – 15.02.2010, in conditiile dispozitiilor O.U.G. nr. 50/2008, modificata de O.U.G. nr. 117/2009, prin care s-a prelungit regimul discriminatoriu stipulat de O.U.G. nr. 218/2008, se pot adresa instantelor de contencios in vederea recuperarii taxei de poluare, prelevate in mod nelegal.

2. Actiunea in contencios administrativ avand ca obiect obligatia de a face/inmatricularea autoturismelor second-hand, importate din spatiul UE fara plata taxei de poluare (perceputa ca urmare a intrarii in vigoare a O.U.G. nr. 50/2008)

Alaturi de hotararile pronuntate in lunile noiembrie-decembrie 2009, ianuarie-martie 2010, in cadrul Curtii de Apel Suceava, sectia comerciala, contencios administrativ si fiscal, in solutionarea cauzelor care aveau ca obiect pretentii – restituirea taxei de poluare, prelevata ca urmare a intrarii in vigoare a O.U.G. nr. 50/2008, este important de amintit, in acelasi trend coerent de solutionare, si dosarele care au ca obiect obligatia de a face, in sensul obligarii Serviciului Comunitar de Permise de Conducere si Inmatriculare a Vehiculelor din cadrul Institutiei Prefectului la inmatricularea autoturismelor second-hand, importate din spatiul UE, fara plata taxei de poluare (perceputa ca urmare a intrarii in vigoare a O.U.G. nr. 50/2008).

In acest sens ne referim la Decizia nr. 1955 din 12 noiembrie 2009 a Curtii de Apel Suceava, sectia comerciala, contencios administrativ si fiscal [8], prin care Serviciul Comunitar de Permise de Conducere si Inmatriculare a Vehiculelor din cadrul Institutiei Prefectului Suceava a fost obligat sa inmatriculeze fara plata taxei de poluare un autovehicul second-hand importat din spatiul UE, la solicitarea petentei S.M., pe aceleasi considerente care se regasesc in Decizia nr. 1946 din 6 noiembrie 2009 [9], a aceleiasi instante, respectiv pe ideea caracterului discriminatoriu al actualei forme de reglementare nationala a taxei de poluare prevazuta in O.U.G. nr. 50/2008, aplicabila in perioada 15.12.2008 – 31.12.2009, conform careia taxa se suspenda pentru anumite autovehicule, insa creste pentru anumite masini de ocazie provenite din alte state membre, incalcand dispozitiile art. 90 alin. 1 din Tratatul CE.

Avand in vedere clarificarea solutionarii acestor doua cauze cu obiect diferit, pe de o parte fiind vorba de pretentii – restituirea taxei de poluare, si pe de cealalta parte obligatia de a face, in sensul obligarii Serviciului Comunitar de Permise de Conducere si Inmatriculare a Vehiculelor din cadrul Institutiei Prefectului la inmatricularea fara plata taxei de poluare a autoturismelor second-hand importate din tarile UE, se pune fireasca intrebare care este solutia in cazul reclamantilor care au solicitat acest lucru instantelor de judecata pana la momentul actual al schimbarii de optica, si ale caror hotarari prin care au solicitat restituirea taxei de poluare au ramas irevocabile in defavoarea lor.

Facem precizarea ca interpretarea corecta de catre completele de judecata a acestor cauze, avand ca obiect constatarea caracterului discriminatoriu al dispozitiilor O.U.G. nr. 50/2008, a intervenit dupa discutiile avute cu ocazia concluziilor Comisiei de Unificare a Practicii Judiciare, organizata de Consiliul Superior al Magistraturii [10].

Fata de situatia defavorabila amintita, in care se regasesc unii justitiabili, in sensul ca unele complete de judecata le-au respins actiunile de restituire a taxei de poluare pana la data de 1 iulie 2009, exista un remediu de ordin legal, in sensul promovarii unor actiuni pe rolul judecatoriilor, si anume actiuni civile avand ca obiect imbogatire fara just temei sau plata nedatorata, neexistand identitate de obiect al cauzelor si, implicit, neintervenind autoritatea de lucru judecat [11]. Singurul inconvenient din partea reclamantilor ar fi plata taxei de timbru, fiind vorba despre actiuni evaluabile in bani.

3. Care vor fi solutiile instantelor de judecata in cazul actiunilor formulate pentru restituirea taxei de poluare prelevate dupa data de 15.02.2010?

Caracterul discriminatoriu al taxei de poluare, in forma actuala, din punctul nostru de vedere, nu satisface cerintele legislatiei europene in vigoare. Practic, statul roman a incercat o serie de eschive, care, de fapt, reprezentau politici anti-concurentiale si de protejare a autovehiculelor autohtone.

Desi plangerea Comisiei Europene cu numarul de inregistrare 2009/2002 a fost clasata, avand in vedere ca departamentul responsabil al Comisiei a fost de parere ca autoritatile romane au luat masurile necesare pentru a asigura respectarea legislatiei comunitare, si in momentul de fata, prin adoptarea O.U.G. nr. 117/2009 de abrogare, cu incepere de la 1 ianuarie 2010, a scutirii acordate in temeiul O.U.G. nr. 218/2008, se pare ca legislatia romana privind taxa de inmatriculare a autovehiculelor contravine dispozitiilor Tratatului privind functionarea Uniunii Europene.

Astfel, impunerea taxei de poluare pentru autovehiculele, in oricare dintre variantele legislative existente pana in prezent (O.U.G. nr. 117/2009), care urmeaza a fi inmatriculate in tara, nu a eliminat caracterul discriminatoriu al acesteia. Aceasta, deoarece, pe de o parte, si in continuare, taxa urmeaza a fi achitata numai pentru unele categorii de autovehicule, iar pentru altele nu (cum sunt cele din categoria L, adica cele cu doua sau trei roti, precum si autovehiculele de teren), iar, pe de alta parte, aceasta taxa se plateste numai pentru acele autoturisme care nu au fost pana acum inregistrate, si nu pentru cele care ruleaza, poate de zeci de ani si care polueaza, in continuare, fara nicio obligatie de a raspunde pentru acest motiv (autovehicule care reprezinta, de fapt, majoritatea autovehiculelor). Principiul ”poluatorul plateste” este aplicat discriminatoriu, in sensul ca doar ”unii poluatori platesc”. Astfel, desi este evident ca toate autoturismele si autovehiculele aflate in parcul auto din Romania polueaza, doar o parte din autoturismele inmatriculate in Romania dupa data de 1.07.2008 platesc o taxa considerata de guvernanti drept o taxa de mediu [12].

In aceste conditii statul roman incurajeaza, in continuare, achizitionarea autoturismelor deja inregistrate in Romania, impiedicandu-se, practic, introducerea in tara a unor masini, care, probabil, ar polua mai putin.

Totodata, consideram ca scopul introducerii (si mentinerii) acestei taxe nu a fost si nu este acela de a gasi fonduri pentru remedierea prejudiciului cauzat de poluare, ci incasarea unui numar mai mare de taxe si, daca se poate, un cuantum mai mare.

Mai mult decat atat, datorita faptului ca pentru o prelevare de tipul taxei de poluare jurisprudenta Curtii de Justitie Europene nu este suficient de clara, apreciem ca ar fi nevoie de sesizarea Curtii prin intermediul unei actiuni preliminare, in scopul lamuririi raportului dintre dispozitiile O.U.G. nr. 50/2008 si cele ale art. articolul 110 din TFUE, atunci cand se vor invoca aceste aspecte in instantele de contencios administrativ in cauzele avand ca obiect restituirea taxei de poluare achitata incepand cu 16.02.2010 sau obligatia de a face, in sensul obligarii autoritatilor la inmatricularea autoturismelor second-hand importate din spatiul UE.

[1] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008

[2] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 836 din 11 decembrie 2008

[3] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 103 din 19 februarie 2009

[4] A se vedea Decizia nr. 1946 din 6 noiembrie 2009 a Curtii de Apel Suceava, sectia comerciala, contencios administrativ si fiscal, publicata la http://rnsj.ro/94634/curtea-de-apel-suceava-restituirea-taxei-de-poluare.html

[5] Publicata la http://portal.just.ro/JurisprudentaVizualizare.aspx?id_speta=15821

[6] http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:029:0008:0008:RO:PDF

[7] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 926 din 30 decembrie 2009

[8] Publicata la http://www.juridice.ro/95456/stabilizarea-practicii-neunitare-in-materia-taxei-de-poluare-hotarari-irevocabile-consecinte.html

[9] Supra nota de subsol nr. 4

[10] A se vedea minuta din 1 iulie 2009, la http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/03_09_2009__26342_ro.pdf

[11] A se vedea detalii in acest sens la http://opinii.juridice.ro/35428/mijloace-recuperare-taxa-prima-inmatriculare.html

[12] A se vedea C. F. Costas, Incompatibilitatea succesiva a reglementarilor privind taxa auto cu dreptul comunitar, Revista Pro Jure nr. 3/2009, p. 58

Lector univ. dr. Razvan VIORESCUAvocat, Baroul SuceavaPaul VARGANAvocat, Baroul Suceava

Aprecieri critice referitoare la RIL-ul avand ca obiect taxa de poluare prevazuta de OUG nr. 50/2008

§ 1. Observaţii preliminare

1. Aspecte introductive. Prin adresa nr. 71762/7871/III-5/2010 din 12 mai 2011, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [1], ca urmare a sesizării formulate de colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi de colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi, precum şi din oficiu, constatând că asupra aspectelor învederate de către colegiile de conducere a respectivelor Curţi de Apel nu există o jurisprudenţă unitară la nivel naţional, a formulat în temeiul art. 329 C. pr. civ. un recurs în interesul legii, înaintat spre competentă soluţionare Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie. Respectivul recurs în interesul legii pune în discuţia magistraţilor Înaltei Curţi anumite probleme ce ţin de admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ privind restituirea taxei de poluare încasată de către organele fiscale, ca urmare a aplicării O.U.G. nr. 50/2008 [2], în cazul în care nu s-a efectuat procedura contestaţiei împotriva deciziei de calcul a acestei taxe, reglementată de art. 205 şi următoarele C. pr. fisc., precum şi probleme ce vizează admisibilitatea unei acţiuni în

contencios administrativ, în contradictoriu cu instituţia responsabilă cu înmatricularea autovehiculelor, în cazul în care această autoritate refuză înmatricularea autovehiculului, condiţionând această operaţiune de prealabila achitare a taxei de poluare datorate „cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România” [art. 4, alin. (1), lit. a) a O.U.G. 50/2008].

2. Contextul introducerii acestui recurs în interesul legii. În realitate, acest recurs în interesul legii şi, în special, concluziile exprimate în cuprinsul acestuia nu reprezintă decât o materializare a unei manevre cu pronunţat iz politic, expresie a lipsei de independenţă (şi, după concluziile fără nicio bază juridică expuse în cuprinsul recursului în interesul legii formulat, şi a lipsei de imparţialitate) a reprezentanţilor Ministerului Public [3], care perpetuează dorinţa Guvernului de a evita dreptului european, în ceea ce priveşte restituirea taxelor de poluare prelevate nelegal.

În esenţă, Guvernul a păstrat din momentul introducerii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule (art. 2141 – 2143 C. fisc., în vigoare cu începere de la 1 ianuarie 2007) [4] şi până în prezent aceeaşi conduită, încercând din răsputeri, în primul rând să stopeze importurile de autovehicule second-hand din alte state membre ale Uniunii Europene, chiar dacă acest lucru presupunea călcarea în picioare a principiului comunitar al liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre UE, şi, în al doilea rând, să evite restituirea taxelor percepute nelegal. Ulterior, de la momentul pronunţării C.J.U.E. în cauza C-402/09, Tatu, Guvernul român şi-a intensificat lupta în contra revenirii la situaţia de normalitate şi legalitate, stare care ar fi impus restituirea respectivelor taxe de poluare încasate cu încălcarea dreptului european. Au fost lansate tot felul de interpretări ale normelor juridice, unele realmente lugubre, constitutive a unor hidoşenii juridice. Astfel, ministrul mediului afirma cu un rafinat sentiment de cunoaştere a dreptului european că hotărârea C.J.U.E. din cauza Tatu „se referea doar la forma veche a O.U.G. nr. 50/2008” [5], iar taxele de poluare prelevate ca urmare a aplicării variantei actuale a O.U.G. nr. 50/2008 sunt legale şi, în consecinţă nu trebuie a fi restituite, căci această variantă a actului normativ a fost finalizată cu „sprijinul şi în urma unor consultări permanente cu experţii UE”, iar ministrul finanţelor publice, cu ocazia unui interviu acordat unui post de televiziune naţional [6], afirma ritos şi fără discernământ că „decizia”(sic!) C.J.U.E. din cauza C-402/09, Tatu „este obligatorie doar pentru instanţele de judecată, nu şi pentru organele fiscale”!

Ulterior acestor afirmaţii, Statul Român a încasat următoarea (previzibilă) corecţie, ca urmare a reiterării de către C.J.U.E. a concluziilor din cauza Tatu şi în hotărârea preliminară prin care s-a soluţionat cauza C-263/10, Nisipeanu. Conduita Guvernului român în vederea sustragerii de la restituirea taxelor prelevate în contra dreptului comunitar s-a materializat în solicitarea adresată instanţei europene de a limita în timp efectele hotărârii preliminare[7] din cauza Nisipeanu, argumentându-se că „economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile prezentei hotărâri”. Demersul nu a fost încununat de “succes”, instanţa de la Luxembourg respingând această solicitare şi arătând că o astfel de măsură nu este necesară[8].

Ulterior s-au avansat fel de fel de variante privitoare la modificarea O.U.G. nr. 50/2008, formulându-se propuneri de lege ferenda în sensul încasării unei taxe de poluare retroactiv, pentru fiecare autoturism înmatriculat în România pentru care nu s-a plătit o astfel de taxă[9], ori propunându-se modificarea O.U.G. nr. 50/2008 şi, corelativ, adoptarea unei prevederi similare art. 11 din O.U.G. nr. 50/2008 prin care s-ar da dreptul contribuabilului să solicite şi să obţină numai restituirea diferenţei rezultând din taxa de poluare achitată în vechea reglementare şi cea rezultată ca urmare a aplicării noii reglementări[10].

Cu toate acestea, în ciuda concluziilor C.J.U.E. prin care s-a stabilit faptul că art. 110 T.F.U.E. „se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională”, O.U.G. nr. 50/2008 este în continuare în vigoare. În realitate, ultimul lucru care este urmărit de către instituţiile Statului Român este respectarea primatului dreptului european.

Printre multiple propuneri de lege ferenda, la nivel guvernamental s-a căutat şi s-a găsit finalmente soluţia, constând în promovarea unui recurs în interesul legii, pasându-se problema în curtea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi aşteptându-se o decizie „salvatoare”. Nu criticăm neapărat introducerea acestui recurs în interesul legii, căci, într-adevăr, jurisprudenţa este neunitară la nivel naţional, însă ne exprimăm rezervele faţă de concluziile iniţiatorului acestui demers, precum şi faţă de motivele pe care aceasta se sprijină. Expunerea respectivelor motive prezintă lacune puternice, atât dintr-o perspectivă juridică, cât şi dintr-una logică, unele dintre acestea fiind exprimate confuz şi tendenţios, oferind impresia generală că se urmăreşte realmente inducerea în eroare a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi.

3. Probleme juridice analizate. În cele ce vor urma vom analiza mai multe probleme de drept ridicate atât în cuprinsul recursului în interesul legii formulat, cât şi reprezentate de către însăşi această cerere adresată Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În fine, în eventualitatea în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se va pronunţa pe fondul litigiului, vom analiza forţa juridică a acestei decizii, precum şi efectele acesteia.

§ 2. Admisibilitatea acţiunii prin care se solicită instanţei obligarea Instituţiei Prefectului la înmatricularea unui autovehicul, fără a exista o „prealabilă contestare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată”

4. Premisă. Unul din aspectele asupra cărora există divergenţă la nivelul jurisprudenţei naţionale este reprezentat de posibilitatea titularului dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de a solicita instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să oblige Instituţia Prefectului – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor[11] a nu condiţiona înmatricularea autovehiculului de prezentarea documentelor prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor[12]. Cu alte cuvinte, întrebarea la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va trebui să răspundă este dacă o persoană se poate adresa instanţei solicitând obligarea S.P.C.R.P.C.Î.V. la înmatricularea autovehiculului în lipsa prezentării dovezii plăţii taxei de poluare.

Potrivit iniţiatorului recursul în interesul legii, răspunsul ar fi negativ. În ceea ce ne priveşte, avem serioase rezerve faţă de această concluzie.

5. Art. 1 alin. (5) din Constituţie. Potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţia României, „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Aşa cum s-a indicat în doctrină, respectarea Constituţiei şi a tuturor celorlalte acte normative este o obligaţie ce revine, în egală măsură, tuturor subiectelor de drept, autorităţilor publice şi cetăţenilor[13].

6. Art. 148, alin. (2) din Constituţie. Potrivit art. 148, alin. (2) din Constituţia României, „Prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne”. Tratatele europene, precum şi dreptul derivat din acestea „au înfiinţat o ordine de drept care în momentul intrării sale în vigoare a fost integrată în ordinea juridică a statelor membre, impunându-se jurisdicţiei acestora” iar „obligaţiile asumate potrivit Tratatului instituind Comunitatea nu ar fi necondiţionate, ci doar eventuale, dacă ele ar putea fi puse la îndoială prin acte legislative ulterioare ale semnatarilor”[14]. Aşadar, normele dreptului european, raportate la normele dreptului intern, au prioritate de aplicare în faţa oricărui act juridic[15] contrar de drept intern, fie acesta din urmă însăşi Constituţia[16].

Fundamentarea supremaţiei dreptului european ar putea fi explicată prin următorul raţionament: dacă respectarea legii fundamentale este obligatorie [art. 1 alin. (5) din Constituţie], iar acest act impune, la rândul său, respectarea dreptului european [art. 148 alin. (2) din Constituţie], rezultă că în chiar Constituţia României rezidă caracterul obligatoriu al normelor dreptului european. Afirmaţia ar fi eronată, căci, în realitate, supremaţia necondiţionată a dreptului european decurge nu din dispoziţiile constituţionale existente în materie, ci din însuşi caracterul său de normă supranaţională, supralegislativă şi supraconstituţională[17].

7. Sfera persoanelor cărora le revine obligaţia de a respecta dreptul european. Având în vedere faptul că dreptul european formează un sistem de drept autonom faţă de cel intern, însă a cărui norme prevalează în faţa oricăror dispoziţii contrare, rezultă că normele unionale cu caracter obligatoriu se impun, volens-nolens, tuturor[18] subiecţilor[19] de drept[20].

8. Contrarietatea taxei de poluare instituite prin O.U.G. nr. 50/2008 cu prevederile dreptului european. Fără ca aceste aspecte să poată fi puse în discuţie, trebuie observat faptul că reglementările interne ce condiţionează înmatricularea unei autoturism de ocazie achiziţionat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene de plata unei taxe de poluare, cu ocazia primei înmatriculări a acestuia în România, fără a solicita corelativ achitarea unei astfel de taxe şi pentru un autoturism de pe piaţa internă, sunt contrare dreptului european, mai exact prevederilor art. 110 T.F.U.E., întrucât „Articolul 110 T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională”[21].

9. Judecătorul naţional – primul judecător european. Modul de a proceda în situaţia în care o normă a dreptului intern contravine dreptului european. În această materie, „cheia de boltă” este reprezentată de hotărârea preliminară edictată de către Curtea de Justiţie în cauza 106/77, Simmenthal II. Concluziile la care a ajuns instanţa de la Luxembourg sunt edificatoare prin ele însele: „Instanţa naţională care a fost invitată să aplice dreptul comunitar, are obligaţia de a aplica aceste dispoziţii în plenitudinea lor şi să refuze din oficiu aplicarea oricărei norme juridice naţionale contrare, chiar dacă este ulterioară şi nu are nevoie ca într-un astfel de caz să aştepte intervenţia prealabilă a unor instrumente legislative, constituţionale sau procedurale”. În lumina acestei hotărâri, judecătorul intern este primul judecător european, având nu doar posibilitatea de a aplica prevederile dreptului european, ci o veritabilă obligaţie în acest sens[22].

De aceea, judecătorul naţional are competenţa şi obligaţia ca, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituţie, să analizeze dacă între normele dreptului intern şi normele dreptului european există o contradicţie. În măsura în care există un astfel de dezacord, judecătorul naţional este obligat să lase norma internă neaplicată, dând astfel eficienţă dreptului european prin aplicarea directă a acestuia. În considerarea preeminenţei dreptului european, aceeaşi obligaţie îi incumbă nu doar judecătorului naţional, ci, cu titlu general, ea se impune respectului tuturor subiectelor de drept (supra, nr. 7).

10. Obligaţia S.P.C.R.P.C.Î.V. de a nu ţine cont de O.U.G. nr. 50/2008 şi de a aplica prevederile art. 110 T.F.U.E.. Având în vedere că prevederile cu caracter obligatoriu din dreptul comunitar se impun oricăror subiecte de drept, rezultă că şi S.P.C.R.P.C.Î.V. este dator să respecte această ordine juridică. Drept urmare, art. 110 T.F.U.E. se impune ca obligatoriu şi instituţiei responsabile cu înmatricularea autovehiculelor.

Cum art. 110 T.F.U.E. se opune instituirii unei taxe de poluare aplicate unui autovehicul de ocazie achiziţionat dintr-un alt stat membru ca urmare a primei sale înmatriculări în România, fără a impune prelevarea unei astfel de taxe în ceea ce priveşte autovehicule existente pe piaţa internă, rezultă că, în raport de prevederile art. 110 T.F.U.E. taxa de poluare nu este datorată[23].

Însă, potrivit dreptului intern, mai exact a art. 7, alin. (1), lit. j) a Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006, S.P.C.R.P.C.Î.V. are obligaţia de a proceda la înmatricularea autoturismului doar pe baza prezentării unor documente, printre care dovada „plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii”[24].

Stabilit fiind că instituirea unei taxe de poluare este contrară art. 110 T.F.U.E. (supra, nr. 8), instituţia responsabilă cu înmatricularea autovehiculelor are obligaţia de a lăsa neaplicată norma internă [art. 7, alin. (1), lit. j) a Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006] care condiţionează înmatricularea autovehiculului de plata unei taxe de poluare (nedatorată în raport de prevederile dreptului comunitar) şi de a proceda la aplicarea dispoziţiilor comunitare în plenitudinea lor.

În consecinţă, de fiecare dată când, în raport de prevederile dreptului intern, o taxă de poluare este datorată pentru un autovehicul de ocazie achiziţionat dintr-un stat membru al Uniunii Europene fără ca o astfel de taxă să fie percepută pentru un autovehicul similar de pe piaţa internă, S.P.C.R.P.C.Î.V. este obligat să elimine condiţia prezentării dovezii „plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii” şi să procedeze la înmatricularea autovehiculului dacă restul condiţiilor sunt îndeplinite.

Pentru aceste motive, susţinerile din cuprinsul recursului în interesul legii conform cărora „Instituţia Prefectului nu are […] căderea de a examina legalitatea taxei în raport de prevederile dreptului comunitar şi nici de a aplica cu prioritate aceste din urmă dispoziţii, fără a ţine cont de legislaţia internă (s.n. – C.F.C., S.G.)” ori că „simplul fapt că art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2008 a prevăzut că dovada plăţii taxei va fi prezentată cu ocazia înmatriculării autovehiculului, nu transformă serviciul de înmatriculări în decident şi implicit în responsabil al modului de aplicare a legislaţiei fiscale, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a stabilit, sub aspect procedural, că toate operaţiunile legate de plata taxei pe poluare se soluţionează de organele fiscale competente” căci acesta „are numai (s.n. – C.F.C., S.G.) obligaţia de a primi şi verifica dacă dosarul pe baza căruia se efectuează operaţiunea de înmatriculare a autovehiculelor conţine documentele prevăzute de lege inclusiv dovada plăţii

taxei pe poluare” sunt afirmaţii care relevă o înţelegere trunchiată a prevederilor dreptului comunitar şi a efectelor acestora. Aşadar, aceste susţineri sunt manifest lipsite de fundament, având o valoare juridică nulă.

11. Existenţa unui „refuz nejustificat” [art. 2, alin. (1), lit. i) din Legea 554/2004] în caz contrar. Potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004[25], sfera actelor administrative[26] care pot face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ cuprinde nu doar actele administrativ, astfel cum sunt definite la art. 2, alin. (1), lit. c) din Legea 554/2004, ci şi actele administrative asimilate [art. 2, alin. (2) din Legea 554/2004], acestea din urmă constând fie în refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, fie în refuzul nejustificat de punere în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii, fie în nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.

Aşadar, potrivit art. 2, alin. (1), lit. i) din Legea 554/2004, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere constă în „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane […]” în timp ce excesul de putere constitutiv al caracterului nejustificat de a soluţiona o cerere constă, potrivit art. 2, alin. (1), lit. n) din Legea 554/2004 în „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

În consecinţă, dat fiind faptul că instituţia abilitată cu înmatricularea autovehiculelor are obligaţia de a aplica prevederile art. 110 T.F.U.E. şi de a înlătura normele interne contrare care constituie un obstacol în ceea ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor între statele comunitare [art. 7, alin. (1), lit. j) a Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006] (supra, nr. 10), rezultă că un eventual refuz de a proceda la înmatricularea taxei de poluare este exprimat cu „încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”[27], deci emis cu „exces de putere” în sensul art. 2, alin. (1), lit. n) din Legea 554/2004.

Pentru acestea, în situaţia în care un particular se adresează S.P.C.R.P.C.Î.V. cu o cerere prin care solicită acestui organ să procedeze la înmatricularea fără pretinderea prezentării dovezii achitării taxei de poluare pentru un autovehicul second-hand înmatriculat într-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără ca o astfel de taxă să fie impusă şi în ceea ce priveşte un autovehicul similar de pe piaţa internă, refuzul soluţionării unei astfel de cereri este emis cu exces de putere şi este nejustificat în raport de prevederile art. 110 T.F.U.E., căci constă în „exprimarea explicită […] a voinţei de a nu rezolva o cerere”.

În această ambianţă, ne lasă realmente perplecşi susţinerile din cuprinsul recursului în interesul legii formulat cum că „răspunsurile comunicate reclamanţilor, în sensul precizării documentelor ce trebuie prezentate, pentru înmatricularea unui autoturism în România, sunt acte de informare (?!) (s.n. – C.F.C., S.G.) şi nu un refuz cu exprimarea explicită (s.n. – C.F.C., S.G.), prin exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane”, astfel încât acţiunea în contencios administrativ ar fi inadmisibilă. Cu alte cuvinte, în măsura în care o persoană se adresează serviciului responsabil cu înmatricularea autovehiculelor, solicitându-i ignorarea condiţiei prezentării dovezii plăţii taxei de poluare şi procedarea la înmatricularea autovehiculului în conformitate cu restul condiţiilor ce trebuie a fi îndeplinite, iar această instituţie publică răspunde în sensul că nu va proceda la înmatriculare până la momentul prezentării dovezii achitării taxei de poluare, se încearcă a se convinge (induce în eroare) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că o astfel de conduită nu ar constitui un refuz[28], lucru perfect absurd!

12. Soluţia corectă. De remarcat că, în ipoteza analizată, nici măcar un singur argument adus în sprijinul inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ nu face faţă unei analize atente. În consecinţă, conform tuturor celor expuse mai sus, acţiunea prin care se solicită instanţei cenzurarea refuzului serviciului de specialitate din structura Instituţiei Prefectului de a aplica prevederile art. 110 T.F.U.E., materializat în neacceptarea înmatriculării autovehiculului în lipsa dovezii achitării taxei de poluare, este admisibilă. Instanţa de judecată, în limita obiectului acţiunii determinat de către reclamant [art. 112 C. pr. civ.] şi pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, va analiza dacă refuzul S.P.C.R.P.C.Î.V. este justificat sau nu[29] şi va pronunţa o hotărâre judecătorească în consecinţă.

13. Problemele unei eventuale soluţii contrare. Prin reducere la absurd, dacă s-ar îmbrăţişa concluziile iniţiatorului recursului în interesul legii şi s-ar statua că o astfel de acţiune în contencios administrativ este inadmisibilă, în realitate s-ar statua că judecătorul cauzei nu-i este permis să aplice dreptul european. Aşadar, având în vedere că, fără discuţie, refuzul de a înmatricula un autovehicul este, pe fond, nejustificat în raport de prevederile dreptului european (supra, nr. 11 şi nota de subsol nr. 28) o eventuală îmbrăţişare a tezei inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ ar tinde să-i suprime judecătorului naţional, în calitatea sa de prim-judecător european[30], însăşi posibilitatea de a da forţă prevederilor Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene[31]. Cu alte cuvinte, deşi actualmente este unanim recunoscut că, pe fond[32], instituirea unei taxe de poluare este contrară dreptului european, drept european a cărui respectare este obligatorie erga omnes, cu toate acestea se încearcă ocolirea obligativităţii respectării acestor norme prin înlăturarea prerogativelor instanţei de judecată în vedere asigurării primatului acestei ordini juridice supranaţionale.

Cum ar trebui să procedeze persoana care doreşte înmatricularea unui autovehicul achiziţionat dintr-un stat membru Uniunii Europene însă i se condiţionează această operaţiune de plata unei taxe de poluare? În opinia iniţiatorului recursului în interesul legii, conform unui scenariu numai bun de un film mut, ar trebui ca mai întâi să o achite pentru ca în secunda următoare s-o ceară înapoi. Dacă după aproape 5 ani de la aderarea la Uniunea Europeană aceasta este perspectiva instituţiilor statale asupra obligativităţii respectării dreptului european, atunci toţi care ar susţine o astfel de opinie ar trebui să se reprofileze într-un alt domeniu decât cel juridic.

Nu în ultimul rând, o astfel de decizie este susceptibilă a atrage declanşarea unei noi proceduri de infringment împotriva României pentru nerespectarea obligaţiilor asumate prin aderarea la Uniunea Europeană, căci determinarea, printr-un recurs în interesul legii, a imposibilităţii judecătorului cauzei de a analiza fondului unui litigiu în care încălcarea dreptului european este evidentă constituie o (tentativă de) încălcare a obligaţiilor degajate din principiul aplicării prioritare a dreptului european[33].

§ 3. Admisibilitatea acţiunii în restituirea taxei de poluare în condiţiile necontestării deciziei de calcul a cuantumului acestei taxe

14. Premisă. Celălalt aspect asupra căruia nu există o jurisprudenţă unitară la nivel naţional este reprezentat de admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ prin care se solicită instanţei obligarea organului fiscal la restituirea taxei de poluare prelevate, în condiţiile în care nu s-a efectuat procedura contestaţiei (art. 205 C. pr. fisc.) împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare.

Majoritatea covârşitoare a Curţilor de Apel (instanţe de recurs în materie) de pe teritoriul ţării se situează pe poziţia admisibilităţii unei asemenea de acţiuni, poziţie disidentă făcând doar Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Ploieşti. Deşi în cuprinsul recursului în interesul legii, în anexa hotărârilor judecătoreşti prin care s-au respins asemenea acţiuni ca fiind inadmisibile apar şi decizii irevocabile ale Curţii de Apel Oradea, Curţii de Apel Cluj, Curţii de Apel Bacău ori a Curţii de Apel Constanţa, în realitate aceste decizii reprezintă doar „accidente” ale practicii judiciare a acestor instanţe, jurisprudenţa acestora fiind constantă în sensul admisibilităţii unor astfel de acţiuni[34].

Concluzia iniţiatorului recursului în interesul legii, în aceeaşi notă ca şi ceea ce priveşte celălalt aspect deferit înspre judecare Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi, este că în cazul necontestării deciziei de calcul a taxei de poluare în conformitate cu prevederile art. 205 C. pr. fisc., acţiunea în contencios administrativ „prin care s-ar solicita restituirea taxei de poluare” ar fi inadmisibilă. În ceea ce ne priveşte, şi cu privire la justeţea acestei concluzii avem serioase dubii.

15. Decizia de calcul a taxei de poluare – act administrativ fiscal sau titlu de creanţă? Potrivit art. 205 C. pr. fisc. „împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii”.

Dintru început, o problemă referitoare la natura juridică a deciziei de calcul a fost ridicată. Ar fi acest înscris intitulat ritos „decizie de calcul a taxei de poluare” un act administrativ individual ?

Potrivit art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea 554/2004, actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”. În considerarea şi completarea acestei definiţii, art. 41 C. pr. fisc. ne arată că actul administrativ fiscal este „actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale”.

Raportat la aceste două texte de legale a căror îmbinare relevă trăsăturile actului administrativ fiscal, doctrina a formulat definiţia[35] actului administrativ fiscal ca fiind „manifestarea de voinţă a organelor fiscale făcută în exercitarea funcţiei de administrare a creanţelor fiscale, în scopul de a produce efecte juridice, adică de a stabili, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii fiscale, a căror realizare este garantată prin posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului, în condiţiile prevăzute de dreptul pozitiv”[36]. De asemenea, conform celor reţinute în doctrină, printre trăsăturile actului administrativ fiscal se numără faptul că acesta reprezintă o manifestare de voinţă a organului fiscal generatoare[37] de efecte juridice[38].

În egală măsură, trebuie arătat că un act administrativ fiscal determină naşterea unei obligaţii directe şi imediate în sarcina contribuabilului, constituind şi înştiinţare de plată de la data comunicării acestui act contribuabilului [art. 86 alin. 6 C. pr. fisc.]. Cu alte cuvinte, atunci când se emite un act administrativ fiscal (de regulă, o decizie de impunere), în sarcina contribuabilului se stabileşte o obligaţie de plată (principală sau accesorie) şi un termen de plată. De la data expirării termenului de plată, în cazul obligaţiilor fiscale principale, se calculează majorări de întârziere.

În fine, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de plată la termen, organul fiscal poate proceda la executarea silită a obligaţiilor de plată stabilite în sarcina contribuabilului.

Decizia de calcul a taxei de poluare se împacă greu cu prevederile art. 2 alin. (2), lit. c) din Legea 554/2004 şi cu definiţia actelor administrativ fiscale căci prezintă anumite trăsături ce nu sunt caracteristici unui veritabil act administrativ fiscal :

- Prin decizia de calcul nu se stabileşte o obligaţie de plată în sarcina contribuabilului. Obligaţia de plată a taxei de poluare nu se stabileşte prin decizia de calcul a taxei de poluare, ci prin lege (O.U.G. nr. 50/2008 şi reglementările specifice în materia înmatriculării vehiculelor), ca o condiţie sine qua non pentru prima înmatriculare a unui autoturism în România. Singurul rol al deciziei de calcul este acela de a determina în concret suma datorată de contribuabil.

- Prin decizia de calcul nu se stabileşte un termen de plată în sarcina contribuabilului.Organele fiscale nu stabilesc niciun termen în care contribuabilul să fie obligat să procedeze la plata taxei de poluare.

- Neplata taxei de poluare determinate prin decizia de calcul nu generează obligaţia de plată a unor majorări de întârziere. Neplata taxei de poluare nu generează în sarcina contribuabilului niciun fel de obligaţie de plată a unor majorări de întârziere. Această decizie nu are decât rolul de a determina exact cuantumul taxei datorate, în temeiul legii, pentru a se evita situaţiile întâlnite sub imperiul reglementării anterioare [art. 2141 C. fisc.] în care contribuabilii determinau şi achitau un cuantum mai mic al taxei, prejudiciind astfel bugetul public.

- Decizia de calcul nu este susceptibilă de executare silită. În fine, extrem de important, organul fiscal nu poate proceda la executarea silită a „obligaţiilor de plată” stabilite prin decizia de calcul. Cu alte cuvinte, dacă, în urma lecturării deciziei de calcul, contribuabilul decide să nu achite taxa de poluare, singura „sancţiune” o constituie imposibilitatea înmatriculării autoturismului în România. Organul fiscal nu-l poate obliga pe contribuabil să plătească taxa determinată şi nici să-şi înmatriculeze subsecvent autoturismul.

Rezultă aşadar, conform tuturor acestor aspecte, că decizia de calcul a taxei de poluare nu este un act administrativ fiscal. Decizia de calcul a taxei de poluare reprezintă un simplu petic de hârtie, reprezentând instrumentum-ul efectuării unei operaţiuni tehnico-administrative, introducerea unor date într-un program[39], pentru ca pe baza unei simple formule matematice[40], să se ateste cuantumul taxei de poluare necesară a fi achitată în situaţia în care o persoană doreşte înmatricularea unui autovehicul. Constituind proba efectuării unei simple operaţiuni tehnico-administrative, decizia de calcul a taxei de poluare nu va produce efecte juridice specifice unui act administrativ fiscal, nefiind susceptibilă de executare silită[41], putându-se solicita cantitativ emiterea oricâtor decizii de calcul pentru acelaşi autovehicul[42] fără generarea nici unei „naşteri, transformări sau modificări a unor raporturi juridice” [condiţie ca un act sa poată fi calificat ca fiind act administrativ – art. 2, alin. (2), lit. c) din O.U.G. 50/2008] şi fără absolut nici o altă consecinţă de ordin juridic.

Însă, potrivit susţinerilor iniţiatorului recursului în interesul legii, decizia de calcul a taxei de poluare ar fi nu doar un „evident”(sic!) act administrativ fiscal, ci şi un titlu de creanţă, căci potrivit Ordinului nr. 986/2008 a Preşedintelui A.N.A.F. pentru aprobarea procedurii privind stabilirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se precizează în „anexa nr. 3 (s.n. – C.F.C.,

S.G.) că decizia de calcul a taxei pe poluare reprezintă titlu de creanţă şi constituie înştiinţare de plată conform legii”.

În primul rând, este de specificat că niciunde în cuprinsul dispoziţiilor cu caracter normativ ale O.U.G. nr. 50/2008 şi niciunde în cuprinsul dispoziţiilor cu caracter normativ ale Ordinului nr. 986/2008 a Preşedintelui A.N.A.F. nu se prevede că decizia de calcul a taxei de poluare ar constitui titlu de creanţă. Este adevărat că o astfel de menţiune apare în Anexa nr. 3 a Ordinului nr. 986/2008 a Preşedintelui A.N.A.F., însă respectiva anexă nu are valoare juridică normativă, constituind doar un simplu model al conţinutului deciziilor de calcul ce urmează a se tipări la cererea persoanelor interesate[43]. Aşadar, în realitate, decizia de calcul a taxei de poluare nu constituie titlu de creanţă şi înştiinţare de plată conform legii (s.n. – C.F.C., S.G.), căci este imposibilă autolegitimarea deciziei de calcul ca fiind un titlu de creanţă prin însăşi modelul conţinutului acestui înscris. Doar prevederile cu caracter substanţial normativ din cuprinsul actelor juridice cu caracter normativ ar putea califica un anumit înscris ca fiind titlu de creanţă, nicidecum un simplu model[44] existent în anexa unui Ordin a Preşedintelui A.N.A.F.![45]

Aşadar, potrivit art. 205 C. pr. fisc., „împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii”. Cum decizia de calcul a taxei de poluare nu se circumscrie niciuneia din aceste două noţiuni, rezultă că nu este necesară efectuarea procedurii contestaţiei împotriva acesteia din urmă. Ba mai mult, riguros din punct de vedere teoretic şi raportat strict la prevederile art. 205 C. pr. fisc., o astfel de contestaţie ar fi chiar inadmisibilă, căci nu este îndreptată împotriva actelor administrative vizate de art. 205 C. pr. fisc.

16. Art. 7 din O.U.G. 50/2008. Potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008 „stabilirea, verificarea, colectarea şi executarea silită, inclusiv soluţionarea contestaţiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”. Această prevedere legală nu este decât o normă de trimitere, care reaminteşte faptul că taxa de poluare este o prelevare cu caracter fiscal, astfel încât regimul juridic al acesteia va fi guvernat de normele procedurii fiscale, în calitatea acestora de lex specialis.

Interpretarea conform căreia art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008 ar institui obligativitatea contestării deciziei de calcul în conformitate cu prevederile art. 205 C. pr. fisc. nu poate fi susţinută căci ar fi o interpretare contrară literei legii.

17. Contestarea deciziei de calcul în temeiul art. 10 din O.U.G. nr. 50/2008. Potrivit art. 10 din O.U.G. nr. 50/2008, „suma reprezentând taxa poate fi contestată atunci când persoana care urmează să înmatriculeze un autovehicul rulat poate face dovada că autovehiculul său s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată de grila fixă prevăzută în anexa nr. 4”.

Rezultă că, în acest caz, prin derogare de la art. 205 C. pr. fisc., contestaţia împotriva deciziei de calcul este admisibilă, însă doar în situaţia în care „se poate face dovada că autovehiculul s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată de grila fixă” prevăzută într-una din anexele actului normativ.

Această formulare, deşi permite contestarea deciziei de calcul, întăreşte concluzia conform căreia în restul situaţiilor, contestarea acestui înscris nu este nici necesară şi nici admisibilă.

Astfel, prevederile O.U.G. nr. 50/2008 permit contestarea deciziei de calcul doar în situaţia existenţei unor erori de fapt săvârşite de organul fiscal, respectiv greşita evaluare a deprecierii autovehiculului – „în situaţia în care contribuabilul consideră că deprecierea autovehiculului său este mai mare decât deprecierea rezultată pe baza cotei iniţiale de reducere şi/sau a cotei suplimentare de reducere a taxei, acesta poate contesta taxa în baza rezultatului unei expertize privind evaluarea individuală a autovehiculului în cauză. În acest sens, contribuabilul va solicita efectuarea expertizei de către un expert al Corpului Experţilor Tehnici, care în raportul de expertiză privind evaluarea individuală a autovehiculului va înscrie şi cota reală de reducere a taxei corespunzătoare acelui autovehicul” [art. 5, alin. (20) al H.G. nr. 686/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule]. Mai mult, restituirea sumelor achitate cu titlu de taxă de poluare este închipuită de legiuitor a fi posibilă într-o singură situaţie : „pentru restituirea sumelor reprezentând diferenţe de taxă pe poluare (s.n. – C.F.C., S.G.) rezultate în urma contestării taxei pe poluare” [art. 1.3, lit. d) a anexei nr. la Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 986/2008 pentru aprobarea procedurii privind stabilirea taxei pe poluare pentru autovehicule]. Cu alte cuvinte, singura situaţie în care este posibilă restituirea sumelor achitate în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 este aceea în care solvens a achitat o taxă mai mare ca urmare a greşitei evaluări a deprecierii autovehiculului său.

Aceste aspecte întăresc şi fortifică concluzia conform căreia obligaţia de plată a taxei de poluare nu se stabileşte prin decizia de calcul a taxei de poluare, ci prin lege (O.U.G. nr. 50/2008 şi reglementările specifice în materia înmatriculării vehiculelor), ca o condiţie sine qua non pentru prima înmatriculare a unui autoturism în România. Singurul rol al deciziei de calcul este acela de a atesta efectuarea unei operaţiuni tehnico-administrative, respectiv introducerea unor date într-un program informativ [art. 1.4. al anexei nr. 1 la Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 986/2008].

Aşadar, în restul situaţiilor în care nu se contestă greşita evaluare a deprecierii autovehiculului, contestaţia împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare[46], pe lângă faptul că este inadmisibilă (supra, nr. 15), este şi inutilă, căci cu ceea ce contribuabilul se declară nemulţumit nu este reprezentat de modul de calcul a taxei de poluare, ci de însăşi legalitatea actului normativ în temeiul căreia s-a perceput taxa de poluare (O.U.G. nr. 50/2008).

Acesta este şi motivul pentru care legislaţia internă nu închipuie altă situaţie posibilă în care s-ar putea obţine restituirea (parţială) a unei sume achitate cu titlu de taxă de poluare, în afară de ipoteza în care s-a evaluat greşit deprecierea autovehiculului [art. 1.3, lit. d) a anexei nr. la Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 986/2008; art. 5, alin. (20) şi art. 8 al H.G. nr. 686/2008].

18. Presupunerea că ar fi necesară contestarea deciziei de calcul a taxei de poluare. Consecinţe. Ignorându-se toate cele exprimate mai sus şi procedând la un exerciţiu de imaginaţie, vom analiza consecinţele teoretice ale necontestării deciziei de calcul a taxei de poluare în termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. fisc., presupunând prin absurd că decizia de calcul a taxei de poluare ar fi un act administrativ fiscal.

Aşadar, potrivit art. 207 alin. (1) C. pr. fisc., „contestaţia se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea decăderii”, iar potrivit iniţiatorului recursului în interesul legii, în această situaţie acţiunea în contencios administrativ ar fi inadmisibilă.

Din punct de vedere teoretic, dacă pornim de la premisa că decizia de calcul a taxei de poluare este un act administrativ fiscal, afirmaţia de mai sus este corectă, însă doar parţial, cu privire la o singură latură a problemei: inadmisibilă în contencios administrativ devine numai şi numai acţiunea în anularea deciziei de calcul a taxei de poluare.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, obiectul unei acţiuni în contencios administrativ poate fi reprezentat nu doar de solicitarea anulării unui act administrativ, ci şi cenzurarea refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri ori a nesoluţionării unei cereri în termenul prevăzut de lege[47] (supra, nr. 11).

În condiţiile în care particularul se adresează organului fiscal, solicitând nu anularea deciziei de calcul a taxei de poluare, ci restituirea acestei taxe în temeiul art. 117 lit. d) C. pr. fisc., refuzul organului fiscal de a da curs acestei cereri îl îndrituieşte pe solicitant să se adreseze instanţei de judecată, căci legea [art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004] învesteşte instanţa de judecată cu posibilitatea cenzurării refuzului administraţiei de a soluţiona o cerere, dacă acesta din urmă este nejustificat.

Contestarea sau necontestarea deciziei de calcul ar determina doar inadmisibilitatea acţiunii în anularea deciziei de calcul, neavând absolut nici o înrâurire asupra solicitării adresate instanţei de a cenzura un refuz nejustificat al organului fiscal de a soluţiona o cerere de restituire a taxei de poluare. Cele două acţiuni operează în planuri diferite, având finalităţi distincte, prima pentru a înlătura din ordinea juridică un (presupus) act administrativ nul absolut raportat la prevederile dreptului comunitar, în timp ce cea de-a doua acţiunea vizează doar simpla restituire a unei taxe de poluare prelevate în contra art. 110 T.F.U.E.; contestarea sau necontestarea deciziei de calcul nu are absolut nicio legătură cu cenzurarea refuzului nejustificat de restituire a unei taxe încasate cu aplicarea eronată a dispoziţiilor legale [art. 117 lit. d) C. pr. fisc.].

Că este întocmai cum susţinem noi, cea mai bună dovadă este reprezentată de art. 135 C. pr. fisc., care prevede faptul că „dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire”.

În această ambianţă, dreptul contribuabililor la restituirea creanţelor de natură fiscală apare ca fiind supus unui termen de prescripţie general de 5 ani. În aceste condiţii, dacă s-ar îmbrăţişa teza inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ privind restituirea taxei de poluare în cazul necontestării deciziei de calcul, în realitate s-ar micşora termenul prevăzut de art. 135 C. pr. fisc. de la 5 ani la 30 de zile, soluţie imposibil de acceptat, căci litera art. 135 C. pr. fisc. este clară şi nesusceptibilă a da naştere la alte interpretări.

Pe de altă parte, faptul că anularea unui act administrativ nu este o condiţie sine qua non pentru a se cenzura refuzul nejustificat de restituire a unor sume a căror achitare este considerată nedatorată [art. 992 C. civ.] este reprezentat de însăşi existenţa art. 117 lit. d) C. pr. fisc. Deoarece, în situaţia în care un act administrativ ar fi anulat, achitarea unor sume de bani în temeiul acestuia s-ar circumscrie prevederilor art. 117 lit. a) C. pr. fisc., respectiv sume achitate „fără existenţa unui titlu de creanţă”. Pentru acestea, instanţa de judecată sesizată cu o acţiune în „anularea în tot sau în parte a actului şi repararea pagubei cauzate” [art. 8 alin. (1) teza I din Legea 554/2004], constatând nulitatea actului administrativ va constata subsecvent că „repararea pagubei” se va realiza prin obligarea organului fiscal la restituirea sumelor prelevate în temeiul art. 117 lit. a) C. pr. fisc., căci efectul retroactiv[48] al

nulităţii determină inexistenţa juridică a actului administrativ în temeiul căruia sumele au fost achitate, determinând, în cele din urmă, calificarea respectivelor sume ca fiind prelevate „fără existenţa unui titlu de creanţă”.

Aşadar, însuşirea interpretării propuse de către iniţiatorul recursului în interesul legii cum că necontestarea unui act administrativ în condiţiile art. 205 C. pr. fisc. ar atrage inadmisibilitatea acţiunii prin care s-ar solicita instanţei să cenzureze un refuz considerat nejustificat de restituire a respectivelor sume considerate achitate ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale [art. 117 lit. d) C. pr. fisc.], ar determina în final privirea existenţei lit. d) ale art. 117 C. pr. fisc. ca fiind lipsită de sens si aplicabilitate, căci întotdeauna restituirea unor sume achitate ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor legale [art. 117, lit. d) C. pr. fisc.] putea fi obţinută prin anularea titlului de creanţă, fapt care ar fi determinat incidenţa prevederilor art. 117 lit. a) C. pr. fisc. Cum această concluzie nu poate fi acceptată, rezultă că acţiunea în restituirea sumelor achitate ca urmare a „aplicării eronate a prevederilor legale” [art. 117 lit. d) C. pr. fisc.] este admisibilă, iar orice discuţie referitoare la contestarea sau necontestarea unui act administrativ în legătură cu respectivele sume este lipsită de obiect.

19. Aceeaşi presupunere. Inadmisibilitatea trebuie invocată prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii [art. 109, alin. (3) C. pr. civ.] Totodată, repetând acelaşi exerciţiu de imaginaţie şi presupunând că decizia de calcul a taxei de poluare ar fi un act administrativ a cărui necontestare în termenul de 30 de zile este susceptibilă să atragă inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ prin care se solicită anularea deciziei de calcul a taxei de poluare, această sancţiune procesuală totuşi nu poate fi invocată de către instanţă din oficiu.

În cele din urmă, procedura contestaţiei prevăzută de art. 205 C. pr. fisc. este o procedură necontencioasă, obligatorie (potrivit normelor dreptului intern) şi prealabilă cererii de chemare în judecată. De altfel, şi în cuprinsul recursului în interesul legii se recunoaşte de către iniţiatorul acestuia că procedura contestaţiei este „o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicţional” constituind un „recurs graţios şi prealabil” adresat organului fiscal.

În aceste condiţii, raportat la prevederile art. 109, alin. (3) C. pr. civ., dispoziţii care statuează deosebit de clar şi fără a lăsa loc la interpretări că „neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât (s.n. – C.F.C., S.G.) prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii” prerogativa invocării excepţiei de inadmisibilitate aparţine numai şi numai pârâtului, astfel încât instanţa nu poate, din oficiu, să invoce inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ prin care se solicită anularea deciziei de calcul a taxei de poluare[49].

În situaţia în care pârâtul, din varii motive, omite a ridica această excepţie prin întâmpinare, instanţa de judecată trebuie să constate decăderea pârâtului din dreptul de a formula această apărare şi să procedeze la analiza pe fond a acţiunii.

Aşadar, şi datorită acestui aspect, nu se poate susţine „inadmisibilitatea acţiunii de restituire a taxei de poluare în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008”, căci chiar presupunând prin absurd că decizia de calcul a taxei de poluare este un act administrativ fiscal şi presupunând prin acelaşi absurd că necontestarea acesteia ar atrage inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ prin care s-ar solicita restituirea acestei taxe, chiar şi atunci lipsa dovezii

privitoare la îndeplinirea procedurii prealabile n-ar atrage de plano inadmisibilitatea acţiunii, ce ar fi necesar ca această excepţie să fie invocată „decât de pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii”.

20. Afirmaţii din cuprinsul recursului în interesul legii de natură să inducă în eroare. Prezentul recurs în interesul legii oferă impresia generală că este formulat realmente cu o puternică doză de parţialitate, încercându-se inducerea în eroare a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi. Vom arăta care sunt afirmaţiile care ne determină a avea această perspectivă:

În susţinerea punctului de vedere conform căruia contestarea deciziei de calcul nu este de natură să atragă inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ, iniţiatorul recursului în interesul legii arată că procedura contestaţiei nu instituie o „jurisdicţie specială, administrativă, în sensul dispoziţiilor art. 21, alin. (4) din Constituţia României” astfel încât nu constituie o procedură administrativ jurisdicţională a cărei îndeplinire este doar facultativă.

Deşi afirmaţia este corectă pe fond, ea este invocată într-un cadru fundamental greşit, încercând inducerea în eroare a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi.

În realitate, acţiunea în contencios administrativ prin care se solicită restituirea taxei de poluare nu are absolut nicio legătură cu caracterul administrativ-jurisdicţional sau nu al procedurii contestaţiei (art. 205 C. pr. fisc.). Aşadar, de fiecare dacă când s-a admis o acţiune în restituirea taxei de poluare, instanţele nu au invocat faptul că procedura contestaţiei ar fi o procedură administrativ-jurisdicţională a cărei urmărire nu este obligatorie, căci acţiunea în restituirea taxei de poluare presupune la rându-i urmărirea unei proceduri anterioare cererii de chemare în judecată –respectiv adresarea organului fiscal a unei cereri de restituire întemeiate pe dispoziţiile art. 117 C. pr. fisc.– a cărei soluţionare favorabilă a fost refuzată, astfel încât caracterul justificat sau nejustificat al acestui refuz edictat de organul fiscal în procedura administrativă graţioasă este adus în atenţia organului fiscal.

În susţinerea punctului de vedere conform căruia necontestarea deciziei de calcul atrage inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ, se arată că instanţa de la Luxembourg „a statuat că un stat membru nu îşi încalcă obligaţiile care îi revin în temeiul art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, dacă aplică autovehiculelor de ocazie importate din alte state membre un sistem de impozitare în care deprecierea reală a autovehiculelor este definită într-un mod general şi abstract, pe baza unor criterii determinate în dreptul naţional, în măsura în care, pe de o parte, sunt aduse la cunoştinţa publicului criteriile pe care se întemeiază modul de calcul forfetar al deprecierii vehiculelor şi, pe de altă parte, proprietarul unui autovehicul de ocazie importat dintr-un alt stat membru are posibilitatea de a contesta aplicarea unui astfel de mod de calcul, cu scopul de a demonstra că acesta are ca rezultat o impozitare superioară valorii taxei reziduale încorporate în valoarea celor similare, deja înmatriculate pe teritoriul naţional”.

A cuprinde aceste afirmaţii în cuprinsul unui recurs în interesul legii, în condiţiile în care C.J.U.E deja se pronunţase în afacerea C-402/09, Ioan Tatu, distrugând legislaţia internă (în cea mai blândă formă a acesteia – varianta O.U.G. nr. 50/2008 aflată în vigoare în perioada 01.07.2008 – 15.12.2008) care instituia obligativitatea achitării unei taxe de poluare la prima înmatriculare a unui autovehicul în România, denotă o ipocrizie juridică crasă. Aceste afirmaţii nu au nicio valoare juridică şi trebuie tratate ca atare.

În concluziile proprii ale iniţiatorului recursului în interesul legii se arată că inadmisibilitatea acţiunii în restituirea taxei de poluare în cazul necontestării deciziei de calcul se sprijină pe motivaţia conform căreia este obligatorie „parcurgerea procedurii administrative prealabile, procedură care, în raport cu natura juridică a actului atacat (s.n. – C.F.C., S.G.), se exercită în condiţiile stabilite prin art. 205 – 209 C. pr. fisc.”.

Această afirmaţie este înşelătoare, căci ceea ce se urmăreşte este restituirea taxei de poluare achitată, obiectul acţiunii fiind reprezentat de cenzurarea refuzului nejustificat de soluţionare a cererii de restituire a taxei de poluare, nicidecum de atacarea deciziei de calcul a taxei de poluare, astfel încât nu poate fi pusă pe tapet discuţia referitoare la contestarea deciziei de calcul a taxei de poluare (presupunând prin absurd că aceasta ar fi un act administrativ fiscal), a cărei nulitate este străină obiectului unei acţiuni în restituirea acestei prelevări de natură fiscală.

Potrivit concluziilor proprii ale procurorului general a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, „atât timp cât prin norma de drept specială, respectiv Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 şi prin norma de drept comun în materia dreptului fiscal sunt prevăzute proceduri speciale prin care cel care se consideră vătămat în drepturile sau interesele sale, printr-un act administrativ fiscal, îşi poate valorifica pretenţiile, nici unei persoane nu i se poate recunoaşte dreptul de a urma o altă procedură, în afara celei stabilite de legiuitor (s.n. – C.F.C., S.G.), indiferent de motivele de nelegalitate ce s-ar invoca, întrucât normele de procedură sunt de strictă interpretare şi de ordine publică şi au întâietate în raport de normele de drept material”.

Nici acest argument nu rezistă unei analize atente, căci solvens (plătitorul taxei de poluare) se adresează lui accipiens (organului fiscal) solicitându-i restituirea taxei de poluare achitată nedatorat [art. 992 şi urm. C. civ.] raportat la normele dreptului european [art. 110 T.F.U.E.]. În această situaţie, solvens nu urmează „o procedură în afara celei stabilite de legiuitor”, căci el formulează o cerere de restituire în temeiul art. 117, lit. d) C. pr. fisc., adică întocmai în conformitatea normelor de drept procedural fiscal.

Potrivit concluziilor iniţiatorului recursului în interesul legii, „sesizarea instanţei de contencios administrativ, cu soluţionarea oricărei cereri (s.n. – C.F.C., S.G.) privitoare la titlurile de creanţă fiscală şi a altor acte administrativ-fiscale, inclusiv a cererilor de restituire a sumelor plătite cu titlu de taxă pe poluare pentru autovehicule, nu se poate realiza decât în condiţiile stabilite de art. 205 – 218 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală”.

Am menţionat anterior că acest raţionament este de natură să nege aplicabilitatea art. 117 C. pr. fisc. Or, un text de lege trebuie interpretat în concordanţă cu regula efectului util, în sensul că acesta trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce nici unul.

Concluzia iniţiatorului recursului în interesul legii este că „numai în litigiile prin care este atacată decizia/dispoziţia emisă de Administraţia Finanţelor Publice în soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziei de stabilirea a taxei pe poluare, s-ar fi putut realiza şi un examen de compatibilitate a normelor interne incidente cu normele comunitare”.

Această afirmaţie realmente hazardată nu se poate sprijini pe niciun argument din punct de vedere juridic, iar concluziile exprimate anterior (supra, nr. 13) sunt pe deplin valabile.

21. Soluţia corectă în raport de dispoziţiile dreptului intern. Având în vedere că decizia de calcul a taxei de poluare nu reprezintă un act administrativ fiscal (supra, nr. 15), rezultă că împotriva acestui act nu este nici posibilă şi nici necesară efectuarea procedurii contestaţiei (art. 205 C. pr. fisc.), determinând ca orice discuţie referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în restituirea taxei de poluare în situaţia necontestării înscrisului intitulat „decizie de calcul a taxei de poluare” să nu poată fi continuată.

Secunda facie, dacă prin absurd s-ar considera decizia de calcul ca fiind un veritabil act administrativ fiscal, lipsa contestării (art. 205 C. pr. fisc.) acestuia n-ar avea absolut nicio legătură cu admisibilitatea acţiunilor în contencios administrativ privitoare la restituirea taxelor de poluare încasate prin aplicarea eronată a dispoziţiilor legale [art. 117 lit. d) C. pr. fisc., raportat la art. 992 C. civ. şi la art. 110 T.F.U.E.], căci inadmisibilă ar fi doar acţiunea prin care s-ar solicita anularea deciziei de calcul a taxei de poluare (supra, nr. 18).

În al treilea rând, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie n-ar putea decide, printr-un recurs în interesul legii, inadmisibilitatea de plano a acţiunii în contencios administrativ, căci această sancţiunea poate fi invocată „doar de pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii” [art. 109, alin. (3) C. pr. civ.] (supra, nr. 19).

Raportat la toate aceste aspecte, acţiunea în contencios administrativ prin care se solicită cenzurarea refuzului nejustificat al organului fiscal de a restitui o taxă prelevată ca urmare a greşitei aplicări a dispoziţiilor legale în raport de art. 110 T.F.U.E. [art. 117 lit. d) C. pr. fisc.] este, indubitabil, admisibilă. Soluţia contrară, pe lângă lipsa acesteia de incorectitudine pe fondul problemei analizate, ar fi de natură să reprezinte şi o atingere adusă principiilor degajate din preeminenţa dreptului european, ale cărui norme sunt obligatorii necondiţionat. Or, dacă supremaţia normelor dreptului european ar putea fi pusă la îndoială printr-o decizie în interesul legii care s-ar impune ca obligatorie instanţelor de judecată, atunci obligaţiile asumate de către statele membre semnatare ale tratatelor constitutive ale Uniunii ar fi nu necondiţionate, ci doar eventuale, ceea ce, în lumina jurisprudenţei Flamino Costa, ar fi inadmisibil.

§ 4. Obligaţia statelor de a rambursa taxele prelevate cu încălcarea dreptului european

22. Consideraţii generale. Dorind să-şi justifice, chiar şi prin acest recurs în interesul legii, poziţia de membru al Guvernului, dependent politic, Procurorul General nu discută în cuprinsul memoriului său nicio secundă despre obligaţia Statului Român de a restitui taxele prelevate cu încălcarea dreptului european. Ar fi fost un gest de normalitate şi de bun-simţ civic şi juridic pe care Procurorul General a ratat ocazia să-l facă. În consecinţă, în cele ce urmează ne vom îngădui câteva consideraţii asupra acestei chestiuni.

Conform unei jurisprudenţe stabile a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor şi taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european [50]. Raţiunea acestui drept este aceea că un stat membru nu poate profita, iar contribuabilul nu poate suferi o pierdere, ca urmare a aplicării unei dispoziţii fiscale naţionale incompatibile cu dreptul european [51]. În principiu, statele membre sunt obligate să ia măsuri pentru restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european [52].

Potrivit jurisprudenţei Curţii, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului comunitar sunt regulile naţionale. Aceste reguli trebuie să respecte însă principiul echivalenţei (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiţii mai puţin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului naţional) şi principiul efectivităţii (regulile naţionale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practică imposibilă exerciţiul drepturilor conferite de dreptul european)[ 53].

Conform jurisprudenţei instanţei de la Luxemburg, sunt considerate rezonabile perioade cuprinse între trei şi cinci ani de la data pronunţării hotărârii Curţii prin care s-a constatat faptul că impozitul/taxa sunt incompatibile cu dreptul european pentru exercitarea dreptului de rambursare [54].

23. Inexistenţa unei condiţii de contestare a reglementării şi actelor administrative fiscale la momentul plăţii pentru obţinerea rambursării taxelor prelevate nelegal. Din analiza pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în afacerea Metallgesellschaft şi Hoechst [55] rezultă faptul că restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiţionată de contestarea reglementării la momentul efectuării plăţii, mai ales atunci când practica administrativă era în sensul respingerii contestaţiilor contribuabililor (par. 105 – 106 din hotărârea Curţii). Cu alte cuvinte, Curtea menţionează faptul că autorităţile fiscale naţionale nu pot invoca culpa contribuabililor, care nu au apelat la un remediu naţional ineficient, în condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naţionale incompatibile cu dreptul european. În acelaşi sens se pronunţă şi doctrina de drept fiscal european [56]. Pentru edificare, redăm integral paragrafele relevante din hotărârea Curţii:

“105. Se pare că, în cauzele din litigiile principale, Guvernul Regatului Unit îi acuză pe reclamanţi de lipsă de diligenţă şi de faptul că nu s-au folosit mai devreme de alte remedii juridice decât cele pe care le-au folosit pentru a contesta compatibilitatea cu dreptul comunitar a prevederilor naţionale ce refuzau un avantaj fiscal filialelor unor societăţi-mamă nerezidente. Sunt criticaţi astfel reclamanţii pentru faptul că s-au supus legislaţiei naţionale şi că au plătit impozitul fiscal în avans (ACT) fără a alege impunerea la nivelul grupului de societăţi sau fără a utiliza remediile juridice disponibile pentru a contesta refuzul pe care autorităţile fiscale l-ar fi manifestat inevitabil raportat la cererile lor.

106. Exerciţiul drepturilor conferite persoanelor private de către normele direct aplicabile ale dreptului comunitar ar deveni imposibil sau excesiv de dificil dacă cererile acestora de restituire sau de compensare bazate pe dreptul comunitar ar fi respinse sau admise doar în parte pentru simplul fapt că persoanele în cauză nu au solicitat un avantaj fiscal pe care legislaţia naţională îl refuza, în scopul contestării refuzului autorităţilor fiscale cu mijloacele juridice disponibile în acest scop, prin invocarea priorităţii şi efectului direct al dreptului comunitar.

107. Răspunsul la întrebarea a cincea trebuie deci să fie acela că este contrar dreptului european ca o instanţă naţională să respingă sau să admită doar în parte o cerere ce i-a fost adresată de o filială rezidentă şi de societatea-mamă nerezidentă a acesteia pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecinţă a plăţii impozitului pe profit avansat de către filială, pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorităţilor fiscale beneficiul regimului fiscal care ar fi scutit filiala de efectuarea plăţilor în avans şi că acestea nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziţia lor pentru a contesta refuzurile autorităţilor fiscale, prin invocarea priorităţii şi efectului direct al dreptului comunitar, în

condiţiile în care legislaţia naţională refuza filialelor rezidente şi societăţilor-mamă nerezidente beneficiul regimului fiscal”.

24. Principiile echivalenţei şi efectivităţii. Aşa cum s-a arătat în doctrina de drept fiscal europeană[57] , o serie de probleme juridice nu sunt reglementate la nivelul Uniunii Europene. În lipsa unor reguli procedurale comunitare, statelor membre ale Uniunii Europene le revine sarcina de a determina instanţele competente şi de a elabora regulile procedurale detaliate care guvernează acţiunile în justiţie pentru apărarea drepturilor contribuabililor ce derivă din dreptul comunitar. Acest lucru înseamnă că asigurarea aplicării dreptului comunitar poate să difere de la stat la stat (aşa-numita „autonomie procedurală naţională”). Totuşi, Curtea de Justiţie a limitat această autonomie prin configurarea a două condiţii generale:

a) regulile procedurale naţionale care guvernează exerciţiul drepturilor derivate din legislaţia comunitară nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care guvernează acţiunile similare din dreptul intern (principiul echivalenţei);

b) statele membre nu pot să facă imposibilă din punct de vedere practic sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de legislaţia comunitară (principiul efectivităţii)[58] .

De pildă, printr-o hotărâre pronunţată recent, Curtea a decis că în temeiul principiului securităţii juridice, statele membre pot impune ca o cerere de reexaminare şi de revocare a unei decizii administrative devenite definitivă şi contrară dreptului comunitar, astfel cum a fost acesta interpretat ulterior de către Curte, să fie formulată în faţa administraţiei competente într-un termen rezonabil, cu condiţia ca aceste modalităţi să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenţei) şi să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivităţii)[59] . Totuşi, pentru a se asigura securitatea juridică este necesar ca aceste perioade de limitare să fie fixate în avans[60] .

În alte hotărâri, Curtea a indicat faptul că legislaţia naţională care scurtează perioada în care se poate încerca recuperarea sumelor percepute prin încălcarea dreptului comunitar este supusă unor condiţii pentru a fi compatibile cu dreptul comunitar: această legislaţie nu trebuie să fie destinată să limiteze consecinţele unei hotărâri prin care Curtea a decis că reglementarea unei anumite dispoziţii fiscale este incompatibilă cu dreptul comunitar, iar timpul stabilit pentru aplicarea legislaţiei trebuie să fie suficient pentru a se asigura faptul că dreptul de rambursare este efectiv[61] .

25. Scurte consideraţii privind mecanismul de rambursare intern. Raportat la argumentele teoretice şi jurisprudenţa mai sus indicată, se poate concluziona astfel:

a. Dreptul fiscal român nu identifică în prezent vreun remediu special, care să asigure contribuabilul posibilitatea de a obţine rambursarea taxelor şi impozitelor prelevate de autorităţile fiscale naţionale cu încălcarea dreptului european. Parţial, un asemenea remediu l-a constituit art. 11 din O.U.G. nr. 50/2008, pentru o parte din taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule achitată.

În aceste condiţii, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României şi art. 117 lit. d) C. pr. fisc. să solicite restituirea taxei de poluare prelevate “prin aplicarea eronată a dispoziţiilor legale”. O asemenea cerere de

restituire poate fi formulată în termen de 5 ani, calculaţi de la data de 1 ianuarie a anului fiscal următor celui în care s-a născut dreptul la restituire, conform art. 135 C. pr. fisc.

b. În principiu, reglementarea fiscală naţională este compatibilă cu principiul echivalenţei şi cu principiul efectivităţii, întrucât regulile sunt practic aceleaşi cu regulile aplicabile în cazul în care se solicită restituirea unei taxe prelevate cu încălcarea dreptului naţional.

Singura problemă ar putea să apară doar în cazul în care instanţa ar aprecia că dreptul la restituire ar putea fi exercitat doar prin contestarea deciziei de calcul a taxei de poluare, în termen de 30 de zile de la data emiterii acesteia. În această situaţie, remediul oferit de art. 117 lit. d) C. pr. fisc. nu ar mai fi practic disponibil pentru contribuabili. În practica recentă se poate constata că unele instanţe judecătoreşti naţionale ignoră acest principiu. Astfel, la nivelul Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal s-a conturat, cu începere de la decizia civilă nr. 1489 din 2 decembrie 2009, faptul că taxa de poluare percepută în perioada 15 decembrie 2008 – 14 februarie 2010 în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 este contrară art. 110 TFUE (fostul art. 90 TCE). Totuşi, la nivelul aceluiaşi instanţe există o jurisprudenţă fundamental greşită în sensul în care pot solicita aplicarea cu prioritate a dreptului european şi restituirea taxei de poluare doar acei contribuabili care au contestat, în termen de 30 de zile de la emiterea ei, decizia de calcul a taxei de poluare[62] . O asemenea interpretare ignoră practic principiul echivalenţei şi efectivităţii, întrucât art. 135 C. pr. fisc. instituie un termen general de 5 ani în care contribuabilii pot solicita restituirea oricărui impozit sau a oricărei taxe, iar Curtea de Apel Timişoara fixează, fără ca în lege să existe o asemenea restricţie, un termen de 30 de zile pentru formularea cererii de restituire a taxei de poluare incompatibile cu art. 110 TFUE.

c. Termenul în care contribuabilii pot să-şi exercite dreptul la rambursarea taxei de poluare trebuie să fie unul rezonabil şi întotdeauna ulterior datei la care se constată incompatibilitatea reglementării fiscale naţionale cu dreptul european. Cel mai adesea, această incompatibilitate este constatată printr-o hotărâre a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar termenul se calculează de la data publicării hotărârii Curţii.

În mod evident însă, atunci când judecătorul naţional (primul judecător european sau primul judecător “cu putere de jurisdicţie comunitară”, în sensul jurisprudenţei Simmenthal) soluţionează el însuşi conflictul dintre dreptul naţional şi dreptul european – constatând incompatibilitatea O.U.G. nr. 50/2008 cu art. 110 TFUE, în cazul nostru – termenul rezonabil se determină în funcţie de momentul în care jurisprudenţa instanţei naţionale a devenit previzibilă. În această ambianţă, trebuie observat din nou faptul că nu se poate pretinde faptul că termenul rezonabil pentru formularea cererii de rambursare ar fi termenul de 30 de zile rezervat de legiuitor pentru contestarea deciziei de calcul. Aici se poate observa cu claritate faptul că până şi obiectul celor două remedii este diferit: legiuitorul român a conferit contribuabilului dreptul de a contesta calculul taxei de poluare; Curtea de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, indiferent şi independent de orice contestaţie asupra actului administrativ prin care a fost stabilită această taxă.

d. Dreptul la rambursare nu poate fi condiţionat de un “protest” al contribuabilului, la momentul prelevării taxei de poluare, dresat împotriva deciziei de calcul. Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, autorităţile fiscale naţionale nu pot invoca culpa contribuabililor, care nu au apelat la un remediu naţional ineficient – a se vedea jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj [63], care apreciază că procedura contestaţiei deciziei de calcul nu reprezintă un “remediu efectiv”

în sensul art. 13 din Convenţie -, în condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naţionale incompatibile cu dreptul european.

De altfel, un simplu exerciţiu juridic prin intermediul căruia s-au solicitat direcţiilor generale ale finanţelor publice din România informaţii de interes public atestă faptul că în principiu toate contestaţiile contribuabililor împotriva deciziilor de calcul a taxei de poluare sunt respinse mecanic, fără nicio analiză a raportului dintre dreptul european şi dreptul naţional[64]. Cu alte cuvinte, indiferent dacă vom analiza sau nu problema sub umbrela art. 13 din Convenţie, trebuie să se constate că există o practică administrativă în sensul respingerii oricărei contestaţii administrative prin care s-ar tinde la restituirea taxelor de poluare achitate în temeiul legislaţiei incompatibile cu dreptul european.

Mai concret, raportat la jurisprudenţa Metallgesellschaft şi Hoechst, observăm că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a conchide şi noi că instituirea de către o instanţă, fie ea şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, a obligativităţii contestării deciziei de calcul a taxei de poluare este per se contrară dreptului comunitar:

- La nivel naţional, legea nu permite restituirea taxei de poluare prelevate cu încălcarea dreptului comunitar.

- Prin ipoteză, instanţa naţională (din proprie iniţiativă sau fiind obligată de efectele juridice ale unui recurs în interesul legii) refuză restituirea taxei de poluare.

- Contribuabilului i se impută simplul fapt că nu a contestat decizia de calcul a taxei de poluare, valorificând remediul juridic disponibil în dreptul intern (contestaţia prevăzută de art. 205 şi următoarele C. pr. fisc.).

26. Consecinţele refuzului de a aplica dreptul european, aşa cum a fost acesta interpretat în cauzele Tatu şi Nisipeanu. În finalul acestei secţiuni, este obligatoriu să menţionăm faptul că refuzul de a aplica dreptul european, aşa cum a fost acesta interpretat în cauzele Tatu şi Nisipeanu, poate avea consecinţe serioase. Astfel, la acest moment este evident faptul că autorităţile naţionale refuză să atribuie efecte juridice acestor hotărâri ale Curţii de Justiţie, nefiind pusă în practică nicio măsură pentru restituirea automată şi imediată a tuturor taxelor de poluare prelevate cu încălcarea art. 110 T.F.U.E. Din păcate, ceea ce se încearcă în prezent este obţinerea unui suport din partea Înaltei Curţi: astfel, dacă s-ar admite recursul în interesul legii aşa cum a fost formulat, acest lucru ar produce două consecinţe:

i) Blocând posibilitatea înmatriculării unor autoturisme fără plata taxei de poluare, Statul Român ar continua să colecteze taxe de poluare, chiar dacă şi actuala reglementare este contrară art. 110 T.F.U.E., acestea urmând să fie eventual restituite în viitor, dacă instanţele naţionale sau instanţa de la Luxemburg vor impune acest lucru.

ii) În acelaşi timp, Statul Român, prin Procurorul său General, solicită Înaltei Curţi să limiteze rambursarea taxelor de poluare doar la acele situaţii în care contribuabilii au contestat în termen de 30 de zile decizia de calcul a taxei de poluare. În aceste condiţii, Statul Român ar face economii semnificative, fiind puţin probabil ca mai mult de 5% dintre plătitorii taxei de poluare să fi urmat o procedură de contestare a deciziei de calcul. Se vor crea aşadar, în cazul în care Înalta Curte vă cădea în plasa Procurorului General, două categorii de contribuabili: cei care au contestat cu acţiune directă deciziile de calcul şi care vor avea vocaţia obţinerii rambursării taxelor de poluare; cei care nu au contestat pe calea acţiunii directe deciziile de

calcul şi care, conform dorinţei explicite a Procurorului General şi a Guvernului din care acesta face parte, nu vor beneficia de restituirea taxei de poluare.

O asemenea situaţie de refuz a unui stat membru de a aplica dreptul european nu este nouă. În mai multe cazuri, state precum Italia, Grecia sau Germania au înţeles să pună în practică mecanisme de rezistenţă similare. În unele cazuri, instanţele naţionale (de pildă Curtea de Casaţie italiană) au refuzat să aplice dreptul european aşa cum a fost el interpretat de Curtea de Justiţie. În alte situaţii, legiuitorul naţional a limitat perioada în care se putea solicita rambursarea taxelor prelevate nelegal. În fine, în cele mai multe cazuri autorităţile fiscale naţionale au refuzat pur şi simplu să aplice hotărârile Curţii, creionând o practică administrativă incompatibilă cu dreptul european.

Este însă demn de reţinut că în toate cazurile de acest gen a fost angajată răspunderea statelor membre pentru refuzul de a acorda întâietate dreptului european[65]. În opinia noastră, acest element ar trebui să fie unul decisiv pentru judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când aceştia vor decide asupra recursului în interesul legii.

§ 5. Valoarea juridică a deciziei Î.C.C.J. prin care se soluţionează acest R.I.L. Imposibilitatea detronării primatului dreptului comunitar.

27. Forţa juridică a deciziilor date în dezlegarea unor probleme prin judecarea unui recurs în interesul legii. Potrivit art. 3307 alin. (4) C. pr. civ., „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Aşadar, raportat la dispoziţiile dreptului intern, dezlegarea dată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie problemelor juridice soluţionate prin decizia dată în interesul legii sunt obligatorii de a fi urmate de către instanţele de judecată, chiar dacă, de exemplu, interpretarea oferită de Înalta Curte ar fi una greşită sau contra legem.

28. Decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii. Normă a dreptului intern. Decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii face şi aceasta parte din categoria „normelor” dreptului intern, astfel încât se încadrează în categoria „prevederilor […] dreptului intern” de care face vorbire art. 148 alin. (2) din Constituţie.

29. Ipoteză : contrarietate între dezlegarea dată problemelor de drept prin decizia prin care s-a soluţionat recursului în interesul legii şi normele dreptului comunitar. În ipoteza în care printr-o decizie pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi în soluţionarea unui recurs în interesul legii s-ar soluţiona o problemă de drept, dându-se o interpretare care contravine dreptului comunitar, o astfel de decizie nu ar avea absolut nicio forţă juridică.

Ne întemeiem afirmaţia pe aceea că art. 148 alin. (2) din Constituţie dispune că „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne”. Or, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se soluţionează problema juridică ce face obiectul unui recurs în interesul legii, cu tot caracterul său „obligatoriu pentru instanţele de judecată”, constituie în cele din urmă, prin esenţă, tot o „dispoziţie […] a legilor interne” în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, şi, drept urmare, nu poate înfrânge supremaţia normelor dreptului european.

30. Judecătorul cauzei : aplicarea corespunzătoare a dezlegării problemei de drept oferită de Î.C.C.J. ca urmare a soluţionării recursului în interesul legii sau aplicarea corespunzătoare a normelor dreptului european cu caracter obligatoriu? În situaţia în care decizia edictată în soluţionarea unui recurs în interesul legii contravine normelor dreptului european cu caracter obligatoriu, se pune problema conduitei pe care va trebuie să o adopte judecătorul naţional.

În această situaţie, pe deplin edificatoare sunt concluziile Curţii de Justiţie formulate în judecarea cauzei Simmenthal II :

17. În plus, în temeiul principiului supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile Tratatului şi actele direct aplicabile ale instituţiilor au ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre, nu doar inaplicabilitatea de plin drept, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, a oricărei prevederi contrare din legislaţia naţională existentă, ci şi – atâta timp cât aceste dispoziţii fac parte integrantă, cu rang prioritar, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre – împiedicarea adoptării valabile a noilor acte legislative naţionale, în măsura în care ar fi incompatibile cu dreptul comunitar.

18. Într-adevăr, recunoaşterea unei eficacităţi juridice cât de mici a actelor legislative naţionale care intervin pe domeniul în care Comunitatea îşi exercită atribuţiile legislative sau care sunt în orice alt fel incompatibile cu dispoziţiile de drept comunitar, ar echivala cu negarea caracterului efectiv al angajamentelor asumate necondiţionat şi irevocabil de către statele membre, în temeiul Tratatului şi ar pune la îndoială înseşi fundamentele Comunităţii.

(…)

21. Din cele expuse mai sus, rezultă că orice instanţă naţională sesizată în limitele competenţei sale are obligaţia de a aplica integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta le conferă persoanelor private, lăsând neaplicată orice dispoziţie care ar putea fi contrară din legislaţia naţională, indiferent dacă aceasta este anterioară sau posterioară normei comunitare.

22. Prin urmare, orice dispoziţie a unei ordini juridice naţionale sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuare eficacităţii dreptului comunitar ca urmare a împiedicării instanţei competente să-l aplice, de a face la momentul aplicării tot ce este necesar în vederea înlăturării prevederilor legale naţionale care formează un eventual obstacol în calea deplinei eficacităţi a normelor comunitare, este incompatibilă cu cerinţele inerente naturii dreptului comunitar.

Aşadar, judecătorul cauzei are obligaţia să înlăture orice practică legislativă, administrativă sau judiciară (e.g. o eventuală decizie pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi în soluţionarea unui recurs în interesul legii prin care s-a da o dezlegare unei probleme de drept într-un sens contrar dreptului european) care ar contraveni normelor dreptului european şi, corelativ, are obligaţia de a da forţă acestor din urmă norme, judecând şi soluţionând cauza pe baza acestora.

Singurul competent a face această analiză de compatibilitate a normelor dreptului intern cu normele dreptului european este judecătorul cauzei, căruia nu-i poate fi impusă o conduită specifică printr-o practică legislativă, administrativă sau judiciară.

În aceste condiţii, pronunţarea unei decizii în interesul legii de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi prin care s-ar oferi o interpretare de principiu a normelor interne cu cele ale dreptului european este inutilă, căci o astfel de decizie n-ar avea absolut nici o forţă juridică.

Aşadar, în situaţia în care printr-un recurs în interesul legii s-ar oferi o dezlegare unei probleme de drept, dezlegare contară dreptului european, judecătorul cauzei va rămâne competent să procedeze el însuşi la analiza de compatibilitatea între normele dreptului intern şi normele dreptului european, iar dacă va constata că acestea sunt în disonanţă va avea obligaţia să refuze aplicarea normei interne şi a deciziei edictate de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi în interpretarea acesteia, şi corelativ, va avea îndatorirea de a face aplicaţia corespunzătoare a normelor dreptului european cu caracter obligatoriu.

În situaţia în care decizia edictată în interesul legii ar oferi o dezlegare unei probleme de drept, dezlegare care nu contravine normelor dreptului european cu caracter obligatoriu, judecătorul cauzei va fi în continuare obligat să procedeze la aceeaşi proprie analiză a compatibilităţii normelor interne cu cele ale dreptului european, iar dacă va constata că acestea sunt în deplină concordanţă, va judeca litigiul pe baza acestora. Însă sursa hotărârii judecătoreşti ce-o va pronunţa va rezida nu în decizia edictată de către Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, ci pe baza propriei analize efectuate.

31. Singura soluţie posibilă a fi pronunţată, susceptibilă de a produce consecinţe practice. Raportat la aceste concluzii, singura soluţie prin care susceptibilă să producă efecte juridice este aceea a constatării admisibilităţii acţiunii în restituirea taxelor de poluare în situaţia în care nu s-a contestat decizia de calul în termen de 30 de zile de la comunicare acesteia, respectiv admisibilitatea acţiunii în cenzurarea refuzului nejustificat al S.P.C.R.P.C.Î.V. de a proceda la înmatricularea unui autovehicul fără a solicita prezentarea dovezii achitării taxei de poluare. Deşi, în continuare instanţele de judecată vor fi suverane a proceda la compararea normelor interne cu cele europene, o astfel de soluţie ar putea determina alinierea jurisprudenţei Curţilor de Apel, minoritare ca număr, care la momentul de faţă apreciază astfel de acţiuni ca fiind inadmisibile.

În schimb, în situaţia în care Înalta Curte ar statua că respectivele categorii de acţiuni vizate de recursul în interesul legii ar fi inadmisibile, respectiva decizie nu va fi susceptibilă de a răsturna prevederile cu caracter obligatoriu a dreptului european, judecătorul cauzei va fi nu doar competent, ci chiar ţinut de o veritabilă obligaţie de a înlătura legislaţia internă şi decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi şi, corelativ, de a da forţă prevederilor dreptului european care determină contrarietatea cu art. 110 T.F.U.E. instituirii taxei de poluare, subsecvent atrăgând obligaţia statului de a restitui respectivele taxe achitate cu încălcarea dreptului european.

§6. Necompetenţa Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona recursul în interesul legii

32. În recursul legii sunt cuprinse chestiuni ce vizează interpretarea normelor dreptului european cu normele dreptului intern. Ambele chestiuni deferite înspre judecare Secţiilor Unite ale Î.C.C.J. vizează probleme ce ţin, în esenţă, de posibilitatea judecătorului naţional de a aplica dreptul european sau de compatibilitatea normelor interne procedurale fiscale cu normele dreptului european, cu alte cuvine ambele aspecte vizează interpretarea normelor dreptului european.

Aşadar, primul aspect vizează posibilitatea judecătorului naţional de a aplica dreptul european şi de a cenzura refuzul S.P.C.R.P.C.Î.V., instituţie care condiţionează înmatricularea unui autovehicul de plata unei taxe de poluare. În situaţia în care s-ar statua inadmisibilitatea acţiunii introduse de o persoană privată prin care aceasta ar solicita obligarea serviciului de specialitate din subordinea Instituţiei Prefectului de a proceda la înmatricularea autovehiculului fără a solicita dovada achitării taxei de poluare, această conduită ar reprezenta o tentativă de a-i sustrage judecătorului naţional obligaţia sa, în calitate de prim-judecător european, de a aplica normele unionale cu caracter obligatoriu.

Cel de-al doilea aspect vizează chestiuni ce ţin de compatibilitatea normelor interne procedurale fiscale cu principiul general al rambursării taxelor percepute în mod nelegal [66], discuţia referitoare la admisibilitatea ori inadmisibilitatea acţiunii în restituirea taxei de poluare în situaţia în care nu s-a contestat decizia de calcul a taxei de poluare punând problema compatibilităţii [67] sancţiunii procesuale prevăzută de dreptul intern a inadmisibilităţii acţiunii cu normele dreptului european care impun condiţiilor procedurale a dreptului intern privitor la restituirea acestor taxe să nu fie mai puţin favorabile decât cele care se aplică acţiunilor similare dintre persoane private, cu condiţia ca acestea să se aplice la fel în cazul celor bazate pe dreptul naţional (principiul echivalenţei) şi, de asemenea, să nu facă recuperarea imposibilă sau extrem de dificilă (principiul efectivităţii [68]).

33. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene – unica entitate competentă a interpreta dreptul comunitar. Potrivit art. 267 T.F.U.E. „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la : (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea si interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii”.

Pe de altă parte, de fiecare dată când o asemenea chestiune prejudicială se invocă în faţa unei instanţe de ultim grad, sesizarea C.J.U.E. cu o întrebare preliminară este obligatorie, instanţa de judecată neavând competenţa de a interpreta, după propria autoritate, dreptul comunitar.

Pe de altă parte, atenuări a acestei obligaţii au fost aduse prin hotărârea preliminară pronunţată în cauza CILFIT, arătându-se că „articolul 177 al treilea paragraf trebuie interpretat în sensul că o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii”.

Raportat la jurisprudenţa CILFIT, obligaţia de a sesiza C.J.U.E. nu subzistă decât în 3 tipuri de situaţii. Prima, în situaţia în care întrebarea adresată instanţei de la Luxembourg nu este pertinentă, în sensul lipsei legăturii întrebării adresate C.J.U.E. cu fondul cauzei aflate pe rolul instanţei naţionale [69]. Secunda, în situaţia în care dispoziţia comunitară în cauză a fost interpretată deja de instanţa de la Luxembourg în sensul vizat de întrebarea preliminară ridicată în faţa judecătorului cauzei [70]. În această ipoteză, organul jurisdicţional intern este un simplu „executant” al interpretării normei de drept comunitar deja oferită pe tavă de către instanţa de la Luxembourg [71]. Cea de-a treia situaţie este reprezentată de situaţia în care

„aplicarea dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (s.n. – C.F.C., S.G.)”. Într-o asemenea ipoteză, sesizarea C.J.U.E. nu este obligatorie, instanţa de judecată fiind competentă a aplica direct prevederile dreptului comunitar a căror sens este nesusceptibil de interpretări, judecând cauza pe baza acestora. În doctrina de specialitate, această conduită este denumită ca fiind „teoria actului clar” (acte eclairé). În această situaţie, cu greu se poate vorbi despre faptul că instanţele naţionale ar „interpreta” dreptul comunitar, căci evidenţa şi claritatea acestuia în realitate nu lasă loc interpretărilor. Prevederile dreptului comunitar, în această ipoteză, sunt atât de limpezi încât instanţa de judecată nu să facă nimic altceva decât să le aplice.

În restul situaţiilor, sesizarea C.J.U.E. cu o întrebare preliminară este obligatorie. În caz contrar, este posibilă angajarea răspunderii statului pe baza jurisprudenţei Köbler [72], ori a intentării unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor asumate [73], în temeiul art. 258 T.F.U.E. (procedura de infringment) [74].

Rezultă, aşadar, că instanţele naţionale nu au competenţa să interpreteze dreptul european, atunci când prevederile acestuia lasă loc unei oricât de mici îndoieli rezonabile în acest sens, obligativitatea sesizării instanţei de la Luxembourg subzistă şi este de natură să fie garantată de sancţiunile specifice dreptului european expuse mai sus: angajarea răspunderii statului ori supunerea acestuia unei proceduri de infringment.

34. Soluţii. Respingerea recursului în interesul legii ca inadmisibil ori sesizarea C.J.U.E. cu o întrebare preliminară în temeiul art. 267 T.F.U.E. Raportat la cele mai sus expuse, rezultă că Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţia nu au competenţa de a face aprecieri, cu de la sine putere, asupra compatibilităţii normelor procedurale de drept intern cu normele dreptului european cu caracter obligatoriu, adică asupra interpretării dreptului european.

Aceste aspecte sunt de competenţa C.J.U.E. sau, în situaţiile vizate de jurisprudenţa CILFIT, de competenţa judecătorului cauzei. Normele dreptului intern nu conferă şi nu-i pot conferi unui organ, fie acesta chiar instanţa supremă, posibilitatea interpretării dreptului european de o manieră generală, statuând o anumită rezolvare pentru o problemă juridică specifică. Aceasta este însăşi raţiunea instituţiei sesizării C.J.U.E. cu o întrebare preliminară, ca C.J.U.E. să-şi valorifice competenţa exclusivă în ceea ce priveşte interpretarea tratatelor ori validitatea sau interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele sau agenţiile Uniunii [art. 267, alin. (1) T.F.U.E.]. Aşadar, raportat la aceste elemente, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar trebui să respingă recursul în interesul legii fără a-l analiza pe fond, ca inadmisibil, deoarece vizează probleme a căror dezlegare generală sunt de competenţa exclusivă a C.J.U.E..

Pe de altă parte, dacă s-ar respinge argumentul mai sus expus, în cele din urmă, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă o „instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern”, astfel încât s-ar impune sesizarea C.J.U.E., din oficiu, cu o întrebare preliminară în interpretarea dreptului comunitar.

35. Cazul contrar. În cazul contrar, în care Secţiile Unite ale Înaltei Curţi s-ar pronunţa cu de la sine putere asupra interpretării dreptului european şi, însuşindu-şi concluziile iniţiatorului recursului în interesul legii, ar decide că cele două categorii de acţiuni ar fi inadmisibile, pe lângă faptul că o astfel de decizie n-ar putea fi pronunţată în mod legal [75] şi, chiar dacă totuşi ar fi pronunţată, n-ar avea niciun fel de forţă juridică pentru judecătorul cauzei (supra,

nr. 29-30), întrucât o astfel de decizie pronunţată printr-un recurs în interesul legii nu-i poate răpi instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei posibilitatea de a sesiza C.J.U.E. cu întrebări preliminare care să vizeze exact problemele deferite înspre judecare Secţiilor Unite ale Î.C.C.J., pentru a obţine o interpretare autentică a dreptului european, interpretare care, spre deosebire de decizia pronunţată în recursul în interesul legii, ar avea forţă juridică şi s-ar impune ca obligatoriu judecătorului cauzei.

Modul guvernanţilor de a trata problematica taxei de poluare a atras României o puternică corecţie din partea organului jurisdicţional al Uniunii Europene. Rămâne la latitudinea magistraţilor Înaltei Curţi să decidă inadmisibilitatea celor două categorii de acţiuni vizate de acest recurs în interesul legii şi, prin această decizie, să devină personal responsabili pentru următoarea palmă pe care statul român o va lua tot din partea C.J.U.E. Nu doar pentru „tentativa” de a sustrage judecătorului cauzei posibilitatea de a aplica dreptul european şi pentru „tentativa” Î.C.C.J. de a se transforma în „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru România”, ci şi pentru soluţiile netemeinice pe fond, în raport de prevederile dreptului european, căci cele două categorii de acţiuni nu sunt inadmisibile.

Judecătorul naţional are nu posibilitatea, ci chiar obligaţia de a aplica dreptul european a cărui preeminenţă se impune tuturor, iar în această ambianţă, o acţiune prin care se solicită obligarea S.P.C.R.P.C.Î.V. la înmatricularea autovehiculului fără a ţine cont de prevederile dreptului intern (care impun dovada achitării taxei de poluare) contrare normelor european cu caracter obligatoriu (art. 110 T.F.U.E.) nu are cum să fie inadmisibilă.

Pe de altă parte, a statua că, în cazul necontestării deciziei de calcul a taxei de poluare în 30 de zile, acţiunea în contencios administrativ devine inadmisibilă ar însemna, în realitate, a restrânge termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut în materie fiscală de art. 135 C. pr. fisc. [76] la 30 de zile. În această interpretare, în condiţiile în care pentru orice alte sume de restituit, contribuabilul beneficiază de un termen de prescripţie de 5 ani, ab initio această interpretare este în disonanţă cu principiul comunitar al echivalenţei, care presupune că pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiţii mai puţin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului naţional. Nici principiul efectivităţii, care presupune ca regulile naţionale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practică imposibilă exerciţiul drepturilor conferite de dreptul european nu poate fi considerat ca fiind respectat, căci plătitorului taxei de poluare în varianta aflată în vigoare în altă perioadă decât între 1.07.2008 – 31.12.2010 i s-ar fi impus o conduită realmente şocantă : să urmeze o procedură lipsită de succes, iar apoi în termen de 6 luni să introducă acţiune în contencios administrativ, deşi acesta ştia că acţiunea în contencios administrativ va fi lipsită de succes (nefondată), căci până la momentul pronunţării C.J.U.E. în cauza Tatu, jurisprudenţa de pe teritoriul tării era cvasi-unanimă în sensul conformităţii taxelor prelevate în respectiva perioadă cu dreptul european [77]. Or, în această interpretare conform căreia necontestarea deciziei de calcul determină inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ, unui contribuabil [78] care, de exemplu, a achitat o taxă de poluare în luna decembrie a anului 2008, pentru a evita inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ privitoare la restituirea acestei taxe i s-ar solicita să fi angajat timp şi să fi efectuat diverse cheltuieli deloc neglijabile (onorariu avocaţial, taxe de timbru judiciar etc.) pentru introducerea unei acţiuni în contencios administrativ deşi la momentul introducerii cereri era unanim cunoscut faptul că aceste acţiuni se vor respinge ca nefondate [79]. În aceste condiţii, se ajunge a se cere plătitorului taxei de poluare să efectueze cheltuieli inutile şi să introducă o acţiune în instanţă fără nicio şansă de câştig. Aceste consecinţe generate de privirea ca inadmisibilă a acţiunii în contencios administrativ în situaţia necontestării deciziei de calcul în

30 de zile sunt de natură să atragă concluzia că această teză este în contradicţie cu principiul european al efectivităţii, căci o astfel de interpretare determină, dacă nu chiar imposibilitatea de restituire a taxelor de poluare încasate nelegal, cel puţin constatarea acestui procedeu ca fiind excesiv de dificilă.

§ 7. Concluzii.

36. Concluzii Aşadar, indiferent din ce unghi s-ar privi concluziile iniţiatorului acestui recurs în interesul legii, acestea suferă puternic în ceea ce priveşte temeinicia lor. În realitate, se urmăreşte ca prin decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se realizeze un deziderat politic, care nu s-a finalizat până în prezent în ciuda multiplelor şi variatelor acţiuni vizând acelaşi scop, respectiv păstrarea sumelor de bani încasate în mod flagrant nelegal, prin încălcarea normelor dreptului european.

Noi am arătat care sunt motivele juridice, iar nu politice, pentru care acest recurs în interesul legii nu poate fi soluţionat în sensul învederat de către iniţiatorul său. De asemenea, am arătat care vor fi consecinţele în caz contrar: angajarea răspunderii statului pe baza jurisprudenţei Köbler, deschizându-se totodată posibilitatea declanşării unei proceduri de infringment împotriva Statului Român în baza art. 258 T.F.U.E.

În fond, judecătorii, potrivit art. 124, alin. (3) din Constituţia României, ar fi independenţi. Decizia ce urmează a se pronunţa în acest recurs în interesul legii ne va oferi un real barometru al evaluării acestui aspect. Rămâne să vedem în ce sens.

[1] În continuare – Î.C.C.J.

[2] Publicată în M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008.

[3] Pentru detalii, a se vedea Gh. Mateuţ, Tratat de procedură penală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 332 şi urm. A se vedea, de asemenea, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2008, pronunţată în cauza Pantea c. România (publicată în M. Of. nr. 1.150 din 6 decembrie 2004) prin care Curtea de la Strasbourg a subliniat faptul că „în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă” (par. 238).

[4] Taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal român prin Legea nr. 343/2006, publicată în M. Of. nr. 662 din 1 august 2006.

[5] http://www.realitatea.net/borbely-decizia-cej-privind-taxa-de-poluare-se-refera-la-forma-veche-a-ordonantei_822914.html

[6] Interviu acordat postului „ProTV”, difuzat cu ocazia buletinului de ştiri din data de 12 mai 2011. A se vedea http://www.cosmincostas.ro/cabinet/wp-content/uploads/2011/05/Interviu-Stirile-ProTV-18.05.2011.mp4

[7] În mod excepţional, în aplicarea principiului general al securităţii juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea de la Luxembourg poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziţie pe care a interpretat-o. Pentru a putea impune o astfel de limitare,

este necesară întrunirea a două criterii esenţiale, şi anume buna-credinţă a celor interesaţi şi riscul unor perturbări grave – C.J.C.E., C-402/03, Skov şi Bilka, par. 51; C.J.U.E., C-2/09, Kalinchev, par. 50; C.J.U.E., C-263/10, Nisipeanu, par. 33.

[8] C.J.U.E., C-263/10, Nisipeanu, par. 38.

[9] Această soluţie a căzut datorită faptului că art. 15 din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii.

[10] O astfel de soluţie ar rămâne inaplicabilă, căci contribuabilul tot ar fi fost îndrituit să solicite restituirea integrală a taxei de poluare prelevată. Caracterul just al afirmaţiei noastre este întărit de către jurisprudenţă, care a refuzat aplicarea prevederilor art. 11 din O.U.G. nr. 50/2008 în situaţia în care contribuabilul a solicitat instanţei de judecată să oblige organul fiscal la restituirea integrală a taxei de primă înmatriculare [art. 2141 C. fisc.] pe motiv că „taxa de primă înmatriculare a fost încasată în baza legislaţiei fiscale interne în vigoare anterior datei ce 1 iulie 2008 şi care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia”, (hotărârea de principiu a Curţii de Apel Cluj, s. cont. adm. şi fiscal, decizia nr. 1145 din 14 mai 2008, cu notă de C.F. Costaş în R.R.D.A. nr. 7/2008, p. 69 şi urm.).

[11] În cele ce urmează – S.P.C.R.P.C.Î.V.

[12] Publicat în M. Of. nr. 941 din 21 noiembrie 2006.

[13] I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coordonatori), Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 18.

[14] C.J.C.E., ordonanţa din 3 iunie 1964, afacerea 6/64, Flamino Costa c. E.N.E.L., publicată în Culegere 1964, p. 614.

[15] Fie acesta normativ, general [Flaminio Costa] sau individual [C.J.C.E., hotărârea din 29 aprilie 1999, afacerea C- 224/97, Erich Ciola c. Land Vorarlberg – în speţă, a fost vorba de un act administrativ individual].

[16] A se vedea C.J.C.E., hotărârea din 17 decembrie 1970, afacerea 11/70, Internationale Handelsgesellschaft, publicată în Culegere 1970, p. 1125.

[17] P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 431. Autorul atrage atenţia că acest aspect este înţeles trunchiat în practica instanţelor judecătoreşti a statelor membre ale Uniunii Europene.

[18] Prin reducere la absurd, dacă s-ar porni de la premisa (fundamental greşită în raport de cele expuse mai sus) că normele dreptului european ar fi obligatorii doar pentru subiectele de drept enumerate de art. 148 alin. (4) din Constituţie (Parlament, Preşedintele României, Guvernului şi instanţele judecătoreşti), chiar şi atunci normele dreptului european s-ar impune ca un dat atât S.P.C.R.P.C.Î.V. din structura Prefecturii fiecărui judeţ, precum şi organelor fiscale. Concluzia noastră este argumentată prin aceea că aceste instituţii sunt subordonate direct Ministerului Administraţiei şi Internelor, respectiv Ministerului Finanţelor Publice,

acestea din urmă instituţii fiind componente a Guvernului României, subiect prevăzut de art. 148, alin. (4). Pe de altă parte, o astfel de premisă ca şi cea expusă mai sus ar fi constitutivă de absurd: cum ar putea instanţa judecătorească (căreia i se impun ca obligatorii dispoziţiile dreptului european) să oblige o altă persoană nesusceptibilă de încadrare în sfera instituţiilor enumerate art. 148 alin. (4) [căreia, în premisa de la care s-a pornit, nu i s-ar impune respectarea normelor dreptului european] să respecte prevederile dreptului european (de exemplu, să restituite o taxă de poluare prelevată nelegal) care nu i s-ar impune a fi respectate ? În fine, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Aşadar, prevederile art. 110 TFUE, astfel cum au fost renumerotate prin Tratatul de la Lisabona (tratat făcând parte din ordinea juridică internă, ratificat prin Legea 13/2008, publicată în M. Of. nr. 107 din 12 februarie 2008) sunt, în ultimă instanţă, tot prevederi aparţinând ordinii juridice interne, norme susceptibile de încadrare în art. 1 alin. (5) din Constituţie.

[19] Edificatoare prin sine însăşi este afirmaţia C.J.C.E. din cuprinsul hotărârii din 9 martie 1978 în afacerea 106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA. (Simmenthal II), publicată în Culegere 1978, p. 629, par. 17 : „În temeiul supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile Tratatului şi actele direct aplicabile ale instituţiilor au ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre […] inaplicabilitatea de plin drept, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, a oricărei prevederi contrare din legislaţia naţională existentă (s.n. – C.F.C., S.G.)”. A se vedea şi P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 435-436.

[20] În sensul că aplicarea dreptului european şi, corelativ, înlăturarea normelor contrare a dreptului intern, se impune nu doar instanţelor de judecată, ci şi organelor administrative (în speţă, o instituţie naţională de asigurări sociale), a se vedea C.J.C.E., hotărârea din 28 iunie 2001, afacerea C-118/00, Gervais Larsy, publicată în Culegere 2001, p. I-5063, par. 55; hotărârea din 9 septembrie 2003, afacerea C-198/01, Consorzio Industrie Fiammiferi (CIF), publicată în Culegere 2003, p. I-8055, par. 80. Pentru mai multe detalii, a se vedea P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 437-438.

[21] A se vedea, în acest sens, hotărârile preliminare din cauzele C-402/09, Tatu; C-263/10, Nisipeanu; ordonanţele C.J.U.E. în cauzele conexate C-136/10 şi C-178/10, Obreja şi SC Darmi; cauza C-336/10, Ijac; cauzele conexate C-29/11 şi C-30/11, Sfichi şi Ilaş.

[22] Pentru unii, în ciuda preeminenţei sale, aplicarea dreptul european şi, în special, raţionamentul expus de către C.J.C.E. în afacerea 106/77, Simmenthal II, rămâne o enigmă. Astfel, a fost posibil ca, în anul 2010, o Curte de Apel să sesizeze Curtea de Justiţie cu o întrebare preliminară prin care se solicita, inter alia, ca instanţa de la Luxembourg să „precizeze”(sic!), în ipoteza în care răspunsul la o altă întrebare adresată acesteia ar fi pozitiv, dacă „judecătorul naţional trebuie să aştepte abrogarea sau modificarea normelor legale interne şi/sau schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, care sunt prin ipoteză în contradicţie cu normele comunitare sau acesta este obligat să aplice în mod direct şi imediat în cauza în curs de soluţionare normele comunitare astfel cum au fost eventual interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, lăsând neaplicată orice dispoziţie legală naţională sau orice hotărâre a Curţii Constituţionale care sunt contrare normelor comunitare?”. Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Curtea de Apel Bacău a fost respinsă ca inadmisibilă (C.J.U.E., hotărârea din 7 iulie 2011, afacerea C-310/10, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti c. Agafiţei şi alţii).

[23] Cu alte cuvinte, dreptul comunitar impune ca, prima facie, o astfel de taxă să nu fie prelevată, iar dacă a fost prelevată, secunda facie ea să fie restituită.

[24] Formularea acestei cerinţe este anacronică, căci, din punct de vedere juridic, nu există nicio „taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii”. Denumirea, potrivit O.U.G. nr. 50/2008, a sumei de bani achitată în situaţiile prevăzute de art. 4 acest act normativ este de „taxă de poluare”.

[25] Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.

[26] Pentru clasificarea actelor administrative, a se vedea, exemplificativ A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 20 şi urm.; D.C. Dragoş, Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 87 şi urm.

[27] Este vorba de dreptul de a nu fi subiectul pasiv al unei prelevări de natură fiscală indirect discriminatorie, efect generat de prevederile O.U.G. nr. 50/2008.

[28] De remarcat că problema din cuprinsul recursului în interesul legii se pune doar în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ, căci caracterul justificat sau nejustificat al refuzului organului responsabil de înmatricularea autovehiculelor este o chestiune care ţine de fondul litigiului, chestiune asupra căreia nu mai pot subzista discuţii având în vedere concluziile C.J.U.E. din afacerea C-402/09, Ioan Tatu, concluzii care evidenţiază prin forţa evidenţei caracterul manifest nejustificat, raportat la art. 110 T.F.U.E. a unui asemenea refuz. De asemenea, de remarcat că nici problema lipsei unui exces de putere nu a fost şi nu poate fi pusă pe tapet, căci art. 148 alin. (2) din Constituţie instituie o ordine juridică a cărei respectare este impusă erga omnes (supra, nr. 7). Aşadar, singurul teren pe care s-a mai putut tatona susţinerea că o astfel de acţiune în contencios administrativ ar trebui să fie respinsă este cea susţinută şi în cuprinsul recursului în interesul legii, şi anume, că adresa prin care serviciul de înmatriculări arată explicit că nu voieşte a proceda la înmatricularea autovehiculului fără prezentarea dovezii taxei de poluare n-ar fi în realitate un refuz!

[29] De exemplu, autovehiculul a fost înmatriculat anterior într-un alt stat care nu face parte din Uniunea Europeană, astfel încât prevederile art. 110 T.F.U.E., care garantează libera circulaţie a mărfurilor între statele membre ale Uniunii Europene, nu este aplicabil, iar refuzul S.P.C.R.P.C.Î.V. justificat, acţiunea trebuind respinsă ca nefondată.

[30] Afacerea Simmenthal II.

[31] În aceste condiţii, s-ar urmări ajungerea la ceea ce C.J.C.E. a arătat că ar fi inadmisibil (afacerea Flamino Costa), anume ca „obligaţiile asumate potrivit Tratatului instituind Comunitatea să nu fie necondiţionate, ci doar eventuale”.

[32] Reiterăm faptul că respectivele concluzii ale iniţiatorului recursului în interesul legii nu fac absolut nicio referire la caracterul justificat sau nejustificat al refuzului instituţiei responsabile cu înmatricularea autovehiculului de a ignora normele juridice interne contrare dreptului european (O.U.G. nr. 50/2008), ci se referă strict la chestiuni de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ.

[33] A se vedea P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 561-562. Curtea de la Luxembourg a afirmat întotdeauna că statele membre sunt răspunzătoare chiar şi pentru acţiunile şi omisiunile organelor statale independente din punct de vedere constituţional, iar un stat poate fi ţinut să despăgubească persoanele private ca urmare a încălcărilor dreptului european comise de instanţele naţionale de ultim grad [a se vedea în acest sens, C.J.C.E., hotărârea din 30 septembrie 2003, afacerea C-224/01, Köbler, Culegere 2003, p. I-10239]. În aceste condiţii în care o greşeală evidentă de aplicare a normelor dreptului european (ex. art. 110 T.F.U.E.), cum ar fi respingerea ca unei acţiuni împotriva S.P.C.R.P.C.Î.V. prin care se urmăreşte cenzurarea refuzului acestuia de a aplica dreptul comunitar, este susceptibilă de a atrage angajarea răspunderii statului pe baza jurisprudenţei Köbler, o astfel de concluzie este aplicabilă a fortiori în situaţia în care se stabileşte printr-o decizie dată într-un recurs în interesul legii (care are, potrivit dreptului intern, caracter „obligatoriu pentru instanţele de judecată” – art. 3307 alin. 4 C. pr. civ.) prin care s-ar statua că judecătorului naţional nu-i este permisă aplicarea dreptului european.

[34] Pentru Curtea de Apel Oradea, a se vedea : C.A. Oradea, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 18 februarie 2010, pronunţată în dosar nr. 2054/111/CA/2009, nepublicată; C.A. Oradea, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 12 mai 2011, pronunţată în dosar nr. 3524/111/CA/2010, nepublicată; C.A. Oradea, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 12 mai 2011, pronunţată în dosar nr. 3140/111/CA/2010, nepublicată. Pentru Curtea de Apel Cluj, a se vedea : C.A. Cluj, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 31 mai 2011, pronunţată în dosar nr. 6524/100/2011, nepublicată; C.A. Cluj, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 28 iunie 2011, pronunţată în dosar nr. 4455/117/2011, nepublicată; C.A. Cluj, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 14 iunie 2011, pronunţată în dosar nr. 3955/84/2011, nepublicată. Pentru Curtea de Apel Bacău, a se vedea C.A. Bacău, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 2 iunie 2011, pronunţată în dosar nr. 2902/110/2010, nepublicată; C.A. Bacău, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 9 iunie 2011, pronunţată în dosar nr. 4685/110/2010, nepublicată; C.A. Bacău, s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 9 iunie 2011, pronunţată în dosar nr. 1457/110/2010, nepublicată. Pentru jurisprudenţa Curţii de Apel Constanţa, a se vedea C.A. Constanţa s. cont. adm. şi fiscal, decizia civilă din 28 ianuarie 2011, pronunţată în dosar nr. 2071/88/2009, nepublicată.

[35] Din îmbinarea art. 2, alin. (2), lit. c) din Legea 554/2004 cu art. 41 a C. pr. fisc., putem defini actul administrativ fiscal ca fiind actul unilateral emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, act care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

[36] A. Fanu-Moca, Actul administrativ fiscal, în R.D.C. nr. 11/2005, p. 142.

[37] D. Dascălu, C. Alexandru, Explicaţiile teoretice şi practice ale Codului de procedură fiscală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 116.

[38] În jurisprudenţa naţională s-a decis că acte similare nu sunt acte administrativ fiscale. Astfel, s-a considerat că decizia privind determinarea definitivă a valorii în vamă a mărfurilor importate nu este un act administrativ fiscal [Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 7/2004, aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1716/2004, publicat în M. Of. nr. 1112 din 27 noiembrie 2004]. De asemenea, s-a decis că o notă de constatare sau de control nu are caracterul unui act administrativ fiscal [Î.C.C.J., secţia de contencios

administrativ şi fiscal, decizia nr. 394 din 24 ianuarie 2007, nepublicată]. Aceste acte au caracterul unor acte pregătitoare şi nu produc efecte juridice.

[39] Potrivit Cap. I, art. 1.4. a anexei nr. 1 la Ordinul nr. 986/2008 a Preşedintelui A.N.A.F, 1.4. calcularea taxei pe poluare „se face cu ajutorul aplicaţiei informatice-suport realizate şi implementate de Direcţia generală de tehnologia informaţiei”.

[40] Potrivit art. 6, alin. (1), lit. a), pct. 1, „pentru autovehiculele (din categoria M1 – p.n.) cu norma de poluare Euro 5, Euro 4 sau Euro 3, taxa se calculează pe baza emisiilor de dioxid de carbon (CO2) şi a taxei specifice exprimate în euro/1 gram CO2, prevăzute în anexa nr. 1, şi a normei de poluare şi a taxei specifice exprimate în euro/1 cmc, prevăzute în anexa nr. 2, şi a cotei de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4, după formula: Suma de plată = [(A x B x 30%) + (C x D x 70%)] x (100 – E)%, unde: A = valoarea combinată a emisiilor de CO2, exprimată în grame/km; B = taxa specifică, exprimată în euro/1 gram CO2, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 1; C = cilindree (capacitatea cilindrică); D = taxa specifică pe cilindree, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 2; E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4”, în timp ce „pentru autovehiculele din categoria M1, cu norma de poluare non-euro, Euro 1 sau Euro 2, după formula: Suma de plată = C x D x [(100 - E)/100] unde: C = cilindree (capacitatea cilindrică); D = taxa specifică pe cilindree, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 2; E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4.

[41] În practică au fost întâlnite situaţii în care particularii au solicitat tipărirea unor decizii de calcul în forma O.U.G. nr. 50/2008 aflată în vigoare înainte de data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 7/2009, neachitând, din varii motive cuantumul taxei de poluare. Ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 7/2009, respectivele persoane în cauză s-au adresat (cu succes) organului fiscal solicitând tipărirea unei noi decizii de calcul, în baza acestui nou act normativ care modifica uşor cuantumul taxelor de poluare, în sensul reducerii acestora. Această practică dovedeşte, încă o dată (dacă mai era nevoie), că decizia de calcul a taxei de poluare nu reprezintă un act administrativ fiscal.

[42] Presupusul contribuabil poate nestingherit să solicite, zilnic, organului fiscal tipărirea unei noi decizii de calcul pentru acelaşi autoturism, fără ca acest aspect să atragă consecinţe de ordin juridic!

[43] Anexa nr. 3 la Ordinul nr. 986/2008 a Preşedintelui A.N.A.F. conţine modelul şi conţinutul deciziei de calcul a taxei de poluare.

[44] De pildă, regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (H.G. nr. 1391/2006), descrie în anexa 1A modelul unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii la regimul circulaţiei rutiere. În măsura în care, de exemplu, această anexă ar menţiona faptul că „procesul verbal de contravenţie constituie titlu executoriu de la data comunicării sale”, o astfel de prevedere înscrisă într-o anexă la actul normativ nu i-ar conferi acest caracter.

[45] Prin reducere la absurd, dacă s-ar ignora argumentele mai sus expuse, în ultimă instanţă, un Ordin al preşedintelui A.N.A.F., prin definiţie un act administrativ cu caracter normativ emis în executarea legii şi subordonat ierarhic acesteia, nu poate deroga sau adăuga la lege [H. Sasu, L. Ţâţu, D. Pătroi, Codul de procedură fiscală. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 49-52; C.F. Costaş, Principii de drept incidente în contenciosul fiscal, în R.R.D.A. nr. 8/2010, p. 13, nota de subsol nr. 4. Jurisprudenţa Î.C.C.J. este constantă în sensul

constatării nelegalităţii acestor acte: Î.C.C.J., s. cont. adm. şi fiscal, dec. nr. 5560 din 22 noiembrie 2005; Î.C.C.J., s. cont. adm. şi fiscal, dec. nr. 5732 din 29 noiembrie 2005, nepublicată, ambele citate de G.V. Bîrsan, B. Georgescu, Excepţia de nelegalitate. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 26 şi urm. În acelaşi sens, C.A. Cluj, s. cont. adm. şi fiscal, dec. civ. nr. 755/2005, nepublicată]. Astfel, cât timp potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004, raportate la art. 41 C. pr. fisc., reiese foarte clar care este definiţia şi care sunt trăsăturile actului administrativ, iar decizia de calcul a taxei de poluare nu poate fi calificată ca fiind un astfel de act, a determina altă soluţie printr-un act normativ ierarhic inferior nu poate fi de închipuit.

[46] Contestaţie a cărei aplicabilitate este redusă, potrivit art. 10 din O.U.G. nr. 50/2008, doar în ceea ce priveşte anumite aspecte de fapt ce ţin de modul de calcul a taxei de poluare datorată în raport de prevederile legislaţiei interne.

[47] Conduită care, în ultimă instanţă, tot un refuz de soluţionare a unei cereri reprezintă, însă această voinţă este implicită.

[48] Cu excepţia actelor administrative normativ, a căror anulare produce doar efecte ex nunc [art. 23 alin. (2) din Legea 554/2004].

[49] În realitate, acţiunea în anularea deciziei de calcul ar trebui, întradevăr, respinsă ca inadmisibilă, deoarece acest act nu este un act administrativ, astfel încât orice discuţie referitoare la anularea acestuia este exclusă.

[50] C.J.C.E., hotărârea din 8 noiembrie 1983, afacerea 199/82, San Giorgio, Culegere 1983, p. 3595, par. 12; C.J.C.E., hotărârea din 6 iulie 1995, afacerea C-62/93, BP Soupergaz, Culegere 1995, p. I-1883, par. 40; C.J.C.E., hotărârea din 21 septembrie 2000, afacerile reunite C-441/98 şi C-442/98, Michailidis, Culegere 2000, p. I-7145, par. 30.

[51] Opinia Avocatului General Fennelly în afacerile reunite C-397/98 şi C-410/98, Metallgesellschaft şi Hoechst.

[52] C.J.C.E., hotărârea din 14 ianuarie 1997, afacerile reunite C-192/95 şi C-218/95, Comateb şi alţii, în Culegere 1997, p. I-165, par. 20.

[53] C.J.C.E., hotărârea din 17 noiembrie 1998, afacerea C-228/96, Aprile, în Culegere 1998, p. I-7141, par. 18.

[54] C.J.C.E., hotărârea din 15 septembrie 1998, afacerea C-231/96, Edilizia Industriale Siderurgica, Culegere 1998, p. I-1451, par. 35; C.J.C.E., hotărârea din 10 septembrie 2002, afacerile reunite C-216/99 şi C-222/99, Prisco şi CASER, în Culegere 2002, p. I-6761, par. 70; C.J.C.E., hotărârea din 22 octombrie 2002, afacerea C-88/99, Roquette Freres, Culegere 2000, p. I-10645; C.J.C.E., hotărârea din 15 iulie 2004, afacerea C-342/96, Di Lenardo şi Dilexport, Culegere 1999, p. I-579, par. 70.

[55] C.J.C.E., hotărârea din 8 martie 2001 în afacerile reunite C-397/98 şi C-410/98, Metallgesellschaft Ltd şi alţii (C-397/98), Hoechst AG, Hoechst UK Ltd (C-410/98) c. Commissioners of Inland Revenue, H.M. Attorney General, publicată în Culegere 2001, p. I-1727.

[56] S. van Thiel, în lucrarea P. Pistone (editor), Legal Remedies in European Tax Law, Ed. IBFD, Amsterdam, 2009, p. 309.

[57] B. Terra, P.J. Wattel, European Tax Law, ediţia a IV-a, Ed. Kluwer Law International, Haga, 2005, p. 174.

[58] Pentru minime repere, a se vedea şi: C.J.C.E., hotărârea din 24 octombrie 1973, afacerea C-33/76, Rewe, Culegere 1976, p. 1989; C.J.C.E., hotărârea din 14 decembrie 1976, afacerea C-45/76, Comet, Culegere 1976, p. 2043.

[59] Hotărârea Curţii de Justiţie Europene (Marea Cameră) din 12 februarie 2008, cauza C-2/06, Willy Kempter KG, publicată în Culegere 2008, p. I-411.

[60] Hotărârea din 15 iulie 1970 în cauza C-41/69, ACF Chemiefarma c. Comisia, Culegere 1970, p. 661, par. 19.

[61] Hotărârea pronunţată în cauza Aprile, precitată, par. 28.

[62] De pildă, C. Ap. Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 973 din 4 octombrie 2010, nepublicată.

[63] C. Ap. Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 1665 din 16 iunie 2010, nepublicată.

[64] De exemplu, D.G.F.P. Galaţi a respins toate cele 1.311 contestaţii soluţionate în perioada 1.07.2008 – 31.07.2011, iar din primele 2.375 contestaţii soluţionate în aceeaşi perioadă D.G.F.P. Maramureş nu a admis nicio contestaţie.

[65] C.J.C.E., hotărârea din 9 decembrie 2003, afacerea C-129/00, Comisia c. Italia, publicată în Culegere 2003, p. I-14637; C.J.C.E., hotărârea din 27 aprilie 2006, afacerea C-441/02, Comisia c. Germania, Culegere 2006, p. I-3449; C.J.C.E., hotărârea din 12 mai 2005, Commission c. Italia, Culegere 2005, p. I-3747; C.J.C.E., hotărârea din 7 iunie 2007, Comisia c. Grecia, Culegere 2007, p. I-4129.

[66] P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 806-807.

[67] Dacă se acceptă, prin absurd, că decizia de calcul a taxei de poluare ar fi act administrativ fiscal, ori că necontestarea acesteia ar avea legătură procesuală cu o acţiune în restituirea taxei de poluare achitate ca urmare a greşitei aplicări a prevederilor legale [art. 117, lit. d) C. pr. fisc].

[68] Iar nicidecum al „eficienţei”, astfel cum este „botezat” de către iniţiatorul recursului în interesul legii.

[69] C.J.C.E., C-83/91, Meilicke; C.J.C.E., C-18/93, Corsica Ferries.

[70] A se vedea P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 598-599.

[71] De exemplu, instanţele naţionale, pe acestui raţionament, nu mai sunt obligate a sesiza C.J.U.E. cu privire la presupusa contrarietate cu art. 110 T.F.U.E. a instituirii unei taxe de

poluare pentru autovehiculele achiziţionate dintr-un stat membru UE, fără a percepe o taxă similară şi pentru autovehiculele achiziţionate de pe piaţa internă. O astfel de problemă a fost deja soluţionată prin hotărârile preliminare din cauzele C-402/09, Tatu şi C-263/10, Nisipeanu.

[72] C.J.C.E., hotărârea din 30 septembrie 2003, afacerea C-224/01, Köbler, publicată în Culegere 2003, p. I-10239.

[73] În acest sens, a se vedea P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 600.

[74] Comisia a emis un aviz motivat împotriva Suediei cu privire la „omisiunea” instanţelor suedeze (a căror hotărâri nu erau susceptibile de a face obiectul unei căi de atac) de a sesiza C.J.C.E. cu întrebări preliminari, conform obligaţiei care le revenea în acest sens în temeiul art. 267, alin. (3) T.F.U.E. A se vedea documentul nr. C(2004)3899 din 7 octombrie 2004 referitor la procedura în constatarea neîndeplinirilor obligaţiilor 2003/2161. A se vedea şi P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 562.

[75] Reiterăm faptul că, poate argumentul cu cea mai mare forţă a acestei concluzii, în baza jurisprudenţei Metallgesellschaft şi Hoechst, restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiţionată de contestarea reglementării la momentul efectuării plăţii, în special atunci când practica administrativă era în sensul respingerii contestaţiilor contribuabililor (par. 105 – 106 din hotărârea C.J.U.E.).

[76] Art. 135 C. pr. fisc., cu denumirea marginală „prescripţia dreptului de a cere (s.n. – C.F.C., S.G.) compensarea sau restituirea (s.n. – C.F.C., S.G.)” arată că „dreptul contribuabililor de a cere (s.n. – C.F.C., S.G.) compensarea sau restituirea (s.n. – C.F.C., S.G.) creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.”

[77] Excepţii de la regulă făcând Curţile de Apel Oradea, Mureş şi Constanţa.

[78] Contribuabil din afara circumscripţiei teritoriale a Curţii de Apel Oradea, Mureş ori Constanţa.

[79] Aşadar, raportat tot la jurisprudenţa Metallgesellschaft şi Hoechst, chiar efectuată de-ar fi procedura contestaţiei (205 C. pr. fisc.) împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare a fortiori restituirea acesteia nu poate fi condiţionată de efectuarea unor demersuri lipsite de succes.

Cosmin COSTAS

avocat, Baroul Arad

Sergiu GHERDANstudent, anul IV, Facultate de Drept, Universitatea Babes-Bolyai

Textul integral al recursului în interesul legii

R O M A N I A MINISTERUL PUBLICPARCHETUL DE PE LANGAÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIECABINET PROCUROR GENERALNr. 7162/7871/III-5/2010 din 12 mai 2011

Recurs în interesul legii expediat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 12 mai 2011

C ă t r e,

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI

JUSTIŢIE

În conformitate cu prevederile art. 329 din Codul de

procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 32

din Legea nr. 202/2010, formulez prezentul

RECURS ÎN INTERESUL LEGII

În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de

vedere unitar cu privire la problemele de drept vizând:

I. Aplicarea art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa

de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările şi

completările ulterioare, raportate la art. 7 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, în referire

la posibilitatea obligării Instituţiei Prefectului la

înmatricularea unui autovehicul, fără a exista o

prealabilă constatare din partea autorităţii fiscale

competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu

datorată.

II. Admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii de

restituire a taxei de poluare în condiţiile în care

reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii

prealabile, prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă

a Guvernului nr. 50/2008.

Urmare sesizării formulate de Colegiul de Conducere al Curţii de

Apel Cluj nr. 3208 din 11 noiembrie 2010, transmisă prin adresa

nr. 5/S.U./2010 din 23 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie

şi Justiţie – Secţiile Unite, precum şi din oficiu şi în considerarea

sesizării formulate de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel

Iaşi nr. 509/A din 16 februarie 2011, transmisă prin adresa nr.

3/S.U/2011 din 16 martie 2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie – Secţiile Unite, s-a procedat la verificarea practicii

judiciare la nivelul întregii ţări, constatându-se că aceasta este

neunitară sub aspectul ambelor chestiuni de drept enunţate.

I. 1. Astfel, cu privire la primul aspect, unele instanţe au

dispus obligarea Instituţiei Prefectului – Serviciul Comunitar

Regim Permise de Conducere şi Înmatricularea Autovehiculelor

la înmatricularea autovehiculelor second-hand importate în

România din alte state membre ale Uniunii Europene, fără ca în

prealabil, reclamanţii să fi obţinut o decizie emisă de

autoritatea fiscală competentă sau o hotărâre judecătorească,

în procedura prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 50/2008, cu modificările şi completările

ulterioare.

În motivarea acestei soluţii, instanţele au efectuat un examen

de compatibilitate a normelor interne privind taxa pe poluare cu

dispoziţiile art. 25, 28 şi 90 din Tratatul de Instituire a

Comunităţii Europene[1] şi prin raportare la normele comunitare

menţionate, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene de

Justiţie[2], au considerat că taxa pe poluare nu este datorată,

astfel încât refuzul Serviciului Comunitar Regim Permise de

Conducere şi Înmatricularea Autovehiculelor este un refuz

nejustificat, fiind rezultatul unui exces de putere ce constă,

potrivit legii contenciosului administrativ, în exercitarea

dreptului de apreciere al autorităţilor publice, prin încălcarea

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

În acest sens, s-a precizat că însăşi Curtea Europeană de Justiţie

a statuat că Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene a

creat o "nouă ordine juridică" în dreptul european, caracterizată

prin faptul că are efect direct şi se bucură de supremaţie în

raport cu ordinea juridică internă a statelor membre.

Ca atare, o instanţă naţională chemată, în limitele competenţei

sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligaţia

de a le aplica direct şi prioritar şi dacă este necesar, chiar să

refuze a apela la legislaţia naţională, inclusiv cea adoptată

ulterior, fără a se impune să solicite sau să aştepte abrogarea

prevederilor contrare de către puterea legislativă sau

declararea neconstituţionalităţii de Curtea Constituţională.

De altfel, şi art. 148 alin. (1) şi (2) din Constituţia României

dispune că, urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte

reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate

faţă de dispoziţiile contrare ale legii interne, cu respectarea

prevederilor actului de aderare, iar Parlamentul, Preşedintele

României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează

aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării

şi din prevederile alineatului (2).

În acest context, întrucât raţiunea reglementărilor comunitare

în materie este asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor între

statele comunitare, în condiţii normale de concurenţă, prin

eliminarea oricărei forme de protecţie care poate decurge din

aplicarea de impozite interne discriminatorii faţă de produsele

provenind din state membre, prin adoptarea Ordonanţei de

Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, legiuitorul român a instituit

un astfel de regim discriminatoriu pentru autoturismele aduse

în România din Comunitatea Europeană şi reînmatriculate pe

teritoriul României, în situaţia în care acestea au fost

înmatriculate în ţara lor de provenienţă, în timp ce, pentru

reînmatricularea autoturismelor înmatriculate deja în România,

taxa nu se percepe.

În consecinţă, aplicarea normelor de drept comunitar exclude

respectarea altor proceduri, respectiv, cea de contestare a taxei

pe poluare pentru a se stabili dacă aceasta este sau nu

datorată, în ce cuantum şi care este beneficiarul ei.

Întrucât, nu organul fiscal sau statul a refuzat înmatricularea,

încălcând dreptul reclamanţilor de a folosi pe teritoriul României

un bun dobândit în spaţiul comunitar european, ci serviciul de

înmatriculare, aceasta înseamnă că reclamanţilor nu li se poate

imputa că nu au chemat în judecată organele fiscale

competente să calculeze şi să încaseze taxa pe poluare.

De vreme ce autorul refuzului de înmatriculare nu este statul

sau un organ fiscal, ci serviciul de înmatriculare, nu există nici

un temei pentru a li se reproşa reclamanţilor faptul că au

abandonat procedura de contestare a taxei pe poluare ori că nu

a abordat, în contradictoriu cu organele fiscale problema

concordanţei legislaţiei fiscale naţionale cu legislaţia

comunitară.

Prin urmare, serviciul public de înmatriculare a impus

nejustificat, cu exces de putere, prezentarea dovezii de plată a

taxei pe poluare, în baza Ordinului nr. 1501/2006, emis de

Ministerul Administraţiei şi Internelor, act normativ ce este

contrar dreptului comunitar, deoarece a determinat o practică

administrativă ce are ca efect obstacularea circulaţiei mărfurilor

între statele comunitare. (Anexa I. 1.)

I. 2. Alte instanţe, în aceeaşi ipoteză, au considerat că

neînmatricularea autovehiculului fără ca, în prealabil, să fie

prezentate documentele prevăzute de art. 7 alin. (1) din Ordinul

nr. 1501/2006 al Ministerului Administraţiei şi Internelor,

inclusiv dovada plăţii taxei pe poluare sau a unui înscris, potrivit

căruia persoana solicitantă este scutită de plata respectivei

taxe, nu reprezintă un refuz nejustificat al autorităţii

competente, respectiv Serviciul Public Comunitar Regim

Permise de Conducere şi Înmatriculări a Autovehiculelor, în

sensul art.2 alin. (1) lit.i din Legea nr. 554/2004, deoarece

lipseşte excesul de putere comis de instituţia publică, ce ar

putea atrage răspunderea administrativă.

Răspunsurile comunicate reclamanţilor, în sensul precizării

documentelor ce trebuie prezentate, pentru înmatricularea unui

autoturism în România, sunt acte de informare şi nu un refuz cu

exprimarea explicită, prin exces de putere, a voinţei de a nu

rezolva cererea unei persoane.

Pe de altă parte, s-a considerat că înmatricularea autoturismului

fără plata taxei pe poluare prin analiza conformităţii

prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 cu

legislaţia comunitară este o abordare greşită în condiţiile în care

Instituţia Prefectului nu are atribuţii în ceea ce priveşte

stabilirea acestei taxe şi, cu atât mai mult, căderea de a

examina legalitatea taxei în raport de prevederile dreptului

comunitar şi nici de a aplica cu prioritate aceste din urmă

dispoziţii, fără a ţine cont de legislaţia internă.

S-a mai arătat şi că sumele respective nu se fac venit la bugetul

acestei autorităţi pârâte, iar o eventuală scutire de plată poate

fi dispusă decât de organele fiscale care au atribuţii legale în

acest sens.

Totodată, pe lângă taxa pe poluare, serviciul de specialitate din

cadrul Instituţiei Prefectului mai are de analizat şi alte condiţii

de natură juridică sau tehnică privitoare la autoturismul a cărui

înmatriculare se solicită şi, din acest punct de vedere, instanţa

nu se poate substitui în atribuţiunile funcţionarului public

obligat să verifice şi să constate îndeplinirea tuturor condiţiilor

înmatriculării.

După achitarea taxei pe poluare, reclamantul poate contesta,

fie existenţa ei, fie modalitatea de calcul la organul

administrativ fiscal, respectând procedura prevăzută de art.

205-209 din Codul de procedură fiscală, iar ulterior, poate ataca

decizia emisă în soluţionarea contestaţiei, la instanţa de

judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 218 din acelaşi cod

şi numai într-un astfel de litigiu s-ar putea examina şi

compatibilitatea dispoziţiilor din dreptul intern cu cele

comunitare, aşa încât, într-un litigiu având ca obiect "obligaţia

de a face", nu există nici un motiv pentru a se impune

serviciului de înmatriculări conduita reclamată. (Anexa I. 2.)

II. 1. În privinţa celui de-al doilea aspect, într-o primă

opinie s-a apreciat că acţiunea de restituire a taxei pe poluare

este admisibilă fără a fi necesară parcurgerea procedurii

prealabile prevăzute de art. 205– 209 din Codul de procedură

fiscală.

În motivare s-a arătat că textul art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă

a Guvernului nr. 50/2008 conform căruia stabilirea, verificarea,

colectarea şi executarea silită, inclusiv soluţionarea

contestaţiilor privind taxa datorată de către contribuabili se

realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit

prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul

de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, este doar o normă de trimitere, astfel că nu se poate

susţine că în aplicarea acestei norme devine obligatorie

parcurgerea procedurii administrativ fiscale prealabile.

Contestaţia împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva

altor acte administrative fiscale, prevăzută de art. 205 din

Codul de procedură fiscală şi următoarele, este o cale

administrativă de atac şi nu înlătură dreptul persoanei care se

consideră lezată în drepturile sale printr-un act administrativ

fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii, de a se adresa

instanţei de judecată.

Tot astfel, prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

care dispun că actele administrative susceptibile potrivit legii

organice, să facă obiectul unei jurisdicţii speciale administrative

pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, cu

respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1), dacă partea înţelege să

nu exercite procedura administrativ jurisdicţională, nu sunt

altceva decât o consacrare în plan legislativ a principiului

fundamental privind "liberul acces la justiţie" prevăzut de art.

21 din Constituţia României.

Şi dispoziţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ care

instituie procedura "recursului graţios", trebuie analizate şi

aplicate într-o manieră care să nu contravină principiului

enunţat şi care se circumscrie "dreptului la un proces echitabil".

Întrucât, obiectul acţiunii îl constituie refuzul nejustificat de

efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare

pentru exercitarea sau protejarea unui drept, în lumina art. 8

alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, refuzul autorităţii

fiscale, respectiv al Administraţiei Fondului pentru Mediu, de

restituire a unei taxe, considerată ca fiind nedatorată, deschide

accesul direct la instanţa de judecată.

Într-o altă argumentare, s-a apreciat că necontestarea deciziei

de calcul a taxei pe poluare nu prezintă relevanţă, întrucât

reclamanţii au uzat de o altă reglementare, respectiv de

dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură fiscală, contestând

însăşi legalitatea, de plano, a taxei prelevate, în integralitatea

ei.

Procedura prevăzută de dispoziţiile art. 10 raportat la art. 7 din

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, de Cap. VI –

„Restituirea sumelor reprezentând diferenţe de taxe

plătite” – din Hotărârea Guvernului nr. 686/2008, precum şi de

Ordinul nr. 986/2008 emis de Ministerul Finanţelor Publice, nu

sunt incidente în cauză, deoarece reglementează numai

posibilitatea contestării modalităţii de stabilire a cuantumului

taxei pe poluare şi restituirea diferenţei de taxă plătită.

Şi în materia analizată, s-a exprimat punctul de vedere potrivit

căruia nu se impune efectuarea procedurii prealabile în situaţia

în care judecătorul naţional are obligaţia să aplice normele

comunitare, în mod direct şi prioritar, dacă se constată că

normele interne contravin acestora. (Anexa II. 1.)

II. 2. Alte instanţe, dimpotrivă au respins acţiunile privind

restituirea taxei pe poluare, reţinând în considerente că

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările

şi completările ulterioare, a stabilit, în mod expres, prin art. 7

raportat la art. 10, faptul că persoana nemulţumită de modul de

calcul sau de însăşi aplicarea acestei taxe, are obligaţia de a

formula, în prealabil, contestaţie, iar în lipsa dovezii exercitării

procedurii prealabile prevăzute de actul normativ invocat,

raportat şi la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

cererea de restituire este inadmisibilă.

Legalitatea deciziei de stabilire a taxei pe poluare pentru

autovehicule, act administrativ fiscal, în înţelesul art. 41 din

Codul de procedură fiscală, poate fi cercetată de instanţă pe

cale directă în procedura contenciosului administrativ ori nici pe

calea excepţiei de nelegalitate.

Dacă s-ar admite altfel, ar însemna ca persoana care se

pretinde vătămată, într-un drept al său ori într-un interes

legitim, să ocolească procedura specială de contestare a actului

administrativ unilateral şi să supună judecăţii, în mod direct,

legalitatea acestuia, în cadrul unei alte proceduri, decât cea

prevăzută de legiuitor, ceea ce nu ar putea fi admis.

Nu este posibil a disimula demersul de a se pune în discuţie

legalitatea stabilirii şi încasării taxei pe poluare, prin prisma

apelării la procedura administrativă de drept comun, ignorându-

se faptul că pentru a se statua asupra acestui conflict există

norme procesuale speciale, clare, accesibile, previzibile şi

predictibile, compatibile cu exigenţele de calitate ale unui act

normativ.

Prin raportare şi la jurisprudenţa comunitară[3], s-a arătat că prin

adoptarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu

modificările şi completările ulterioare, România aplică un sistem

de impozitare similar celui examinat de Curte, iar posibilitatea

de contestare este clar reglementată de acest act normativ,

atunci când persoana care urmează să înmatriculeze un

autovehicul rulat poate face dovada că autovehiculul său s-a

depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată în grila fixă

prevăzută de legiuitor.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că un stat

membru nu îşi încalcă obligaţiile care îi revin în temeiul art. 90

din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, dacă aplică

autovehiculelor de ocazie importate din alte state membre un

sistem de impozitare în care deprecierea reală a

autovehiculelor este definită într-un mod general şi abstract, pe

baza unor criterii determinate în dreptul naţional, în măsura în

care, pe de o parte, sunt aduse la cunoştinţa publicului criteriile

pe care se întemeiază modul de calcul forfetar al deprecierii

vehiculelor şi, pe de altă parte, proprietarul unui autovehicul de

ocazie importat dintr-un alt stat membru are posibilitatea de a

contesta aplicarea unui astfel de mod de calcul, cu scopul de a

demonstra că acesta are ca rezultat o impozitare superioară

valorii taxei reziduale încorporate în valoarea celor similare,

deja înmatriculate pe teritoriul naţional.

Încălcarea art. 90 paragraful 1 din Tratatul de Instituire a

Comunităţii Europene nu poate fi reţinută de plano, ci trebuie

verificată, în fiecare caz în parte, pentru a se putea stabili în

concret măsura în care valoarea taxei aplicate autovehiculului

second-hand achiziţionat dintr-un alt stat membru depăşeşte

valoarea reziduală a aceleiaşi taxe încorporată în valoarea de

piaţă a vehiculelor similare înmatriculate în România.

Aşadar, întrucât reclamanţii au achitat, în mod voluntar,

această taxă pe poluare, supunându-se, astfel, normei interne

aplicate de organul fiscal competent prin emiterea deciziei

administrative, numai în faza de soluţionare a contestaţiei

împotriva acestui titlu de creanţă fiscală şi în faza controlului

judecătoresc ulterior, se poate pune în discuţie modalitatea

factuală şi legală de stabilire a cuantumului taxei pe poluare,

precum şi compatibilitatea dreptului intern cu norma

comunitară pertinentă.

Prin urmare, dacă s-ar valida demersul întreprins de reclamanţi,

prin ignorarea procedurii deschise de lege pentru contestarea

actului de impunere, ar fi deturnate normele procesual fiscale

care guvernează soluţionarea unui atare conflict, cu repunerea

acestora în termenul procedural prevăzut de art. 207 din Codul

de procedură fiscală, ceea ce, în mod evident, nu este posibil.

S-a statuat că, în condiţiile în care obligaţia de plată a taxei pe

poluare nu a fost desfiinţată total sau parţial în procedura

prevăzută de art. 205-218 din Codul de procedură fiscală,

refuzul autorităţii fiscale competente nu poate fi calificat ca

fiind nejustificat, manifestat printr-un exces de putere, în sensul

definiţiilor cuprinse în art. 2 lit. i) şi n) din Legea nr. 554/2004.

S-a mai precizat că şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit

cu valoare de principiu şi precedent judiciar că, în măsura în

care se contestă un act administrativ fiscal, devin incidente

dispoziţiile din Codul de procedură fiscală, raportate la art. 7 din

Legea nr. 554/2004, în acelaşi sens fiind şi practica Curţii

Constituţionale care, sesizată, în mod repetat cu soluţionarea

excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 – 218

din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală, a reţinut că acestea sunt constituţionale nu

numai în raport de prevederile Constituţiei, dar şi în raport de

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[4]. (Anexa II. 2.)

Apreciez ca fiind în litera şi spiritul legii opiniile

exprimate la pct. I. 2. şi II. 2. din următoarele

considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare

pentru autovehicule, cu modificările şi completările ulterioare,

"Obligaţia de plată a taxei intervine:

a) cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în

România;

b) la repunerea în circulaţie a unui autovehicul după încetarea

unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la

art. 3 şi art. 9;

c) la introducerea în parcul naţional a unui autoturism, în cazul

în care, la momentul scoaterii sale din parcul naţional i s-a

restituit ultimului proprietar valoarea reziduală a taxei, în

conformitate cu prevederile art.8".

Art. 3 alin. (1) lit.a) - f) şi 9 din actul normativ precizat enumeră

în mod expres şi limitativ categoriile de autovehicule exceptate

sau scutite de la plata taxei pe poluare, iar art. 8 defineşte

valoarea reziduală a taxei pe poluare şi modalitatea de

restituire a acesteia către contribuabil.

Taxa se calculează de autoritatea fiscală competentă[5], iar

dovada plăţii taxei va fi prezentată cu ocazia înmatriculării

autovehiculului aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 4[6].

În conformitate cu prevederile art. 7 din ordonanţă, "Stabilirea,

verificarea, colectarea şi executarea silită, inclusiv soluţionarea

contestaţiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se

realizează de autoritatea fiscală competentă, potrivit

prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul

de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare".

Art. 10 alin. (1) şi (8) din aceeaşi ordonanţă dispune:

"(1) Suma reprezentând taxa poate fi contestată atunci când

persoana care urmează să înmatriculeze un autovehicul rulat

poate face dovada că autovehiculul său s-a depreciat într-o

măsură mai mare decât cea indicată de grila fixă prevăzută în

anexa nr. 4.

…………………………………

(8) Persoana nemulţumită de răspunsul primit la contestaţie se

poate adresa instanţelor de judecată competente, potrivit legii".

Prin Hotărârea de Guvern nr. 686/2008 au fost aprobate

normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a

Guvernului nr. 50/2008[7] pentru instituirea taxei pe poluare

pentru autovehicule, care stabilesc în Cap. 6, Secţiunile 1-3,

modalitatea restituirii sumelor reprezentând diferenţe de taxă

pe poluare, respectiv: sumele rezultate ca diferenţă între taxa

specială pentru autoturisme şi autovehicule şi taxa pe poluare

pentru autovehicule, sumele reprezentând valoarea reziduală a

taxei plătite şi sumele reprezentând diferenţele de taxă pe

poluare rezultate în urma contestării taxei.

În baza Hotărârii de Guvern nr. 686/2008 şi ale art. 228 alin. (2)

din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, Agenţia Naţională de

Administrare Fiscală a emis Ordinul nr. 986/2008 pentru

aprobarea procedurii privind stabilirea taxei pe poluare pentru

autovehicule, care în anexa nr. 3 precizează că decizia de calcul

al taxei pe poluare "reprezintă titlu de creanţă şi constituie

înştiinţare de plată conform legii”.

De asemenea, decizia poate fi contestată în termen de 30 de

zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii, potrivit

art. 207 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind

Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, la organul fiscal competent, potrivit art.

209 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Decizia de calcul a taxei pe poluare se circumscrie, în mod

evident, noţiunii de act administrativ fiscal, definit în art. 41 din

Codul de procedură fiscală ca fiind "actul emis de organul fiscal

competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea

sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale".

Natura juridică a actului administrativ fiscal, având în vedere că

acesta este emanaţia unor autorităţi ale administraţiei publice

în exercitarea funcţiei de administrare a creanţelor fiscale,

atribuţie de putere publică, este aceea de act administrativ de

autoritate.

Potrivit dispoziţiilor art. 205 alin. (1), (2) şi (3) din Codul de

procedură fiscală:

"(1) Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte

administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii.

Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură

dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile

sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în

condiţiile legii.

(2) Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care se consideră

că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal

sau prin lipsa acestuia.

(3) Baza de impunere şi impozitul, taxa sau contribuţia stabilite

prin decizie de impunere se contestă numai împreună".

Art. 207 alin. (1) din acelaşi cod prevede: "Contestaţia se va

depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului

administrativ fiscal, sub sancţiunea decăderii", iar art. 209 alin.

(2) şi (4) prevede:

"(2) Contestaţiile formulate de cei care se consideră lezaţi de

refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se

soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal

competent să emită acest act.

………………………

(4) Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative

fiscale emise de autorităţile administraţiei publice locale,

precum şi de alte autorităţi publice care, potrivit legii,

administrează creanţe fiscale se soluţionează de către aceste

autorităţi".

Pe de altă parte, art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind

contenciosul administrativ, cu modificările şi completările

ulterioare[8], instituie obligativitatea parcurgerii procedurii

prealabile de către persoana care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ

unilateral, anterior sesizării instanţei de judecată.

Din coroborarea prevederilor legale invocate, rezultă că este

obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile,

procedură care, în raport cu natura juridică a actului atacat, se

exercită în condiţiile stabilite prin art. 205 – 209 din Codul de

procedură fiscală.

Atât timp cât prin norma de drept specială, respectiv Ordonanţa

de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 şi prin norma de drept

comun în materia dreptului fiscal sunt prevăzute proceduri

speciale prin care cel care se consideră vătămat în drepturile

sau interesele sale, printr-un act administrativ fiscal, îşi poate

valorifica pretenţiile, nici unei persoane nu i se poate

recunoaşte dreptul de a urma o altă procedură, în afara celei

stabilite de legiuitor, indiferent de motivele de nelegalitate ce s-

ar invoca, întrucât normele de procedură sunt de strictă

interpretare şi de ordine publică şi au întâietate în raport de

normele de drept material.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 210 alin. (1) şi (2)

din Codul de procedură fiscală, în soluţionarea contestaţiei,

organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după

caz, iar decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei

este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.

De asemenea, potrivit art. 218 alin. (2) din acelaşi act normativ

„Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de

către contestatar [….] la instanţa judecătorească de contencios

administrativ competentă, în condiţiile legii”.

Raportat la normele enunţate şi având în vedere şi dispoziţiile

art. 2 din Codul de procedură fiscală care stabilesc în mod

imperativ că "Prezentul cod constituie procedura de drept

comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor

şi a altor sume datorate bugetului general consolidat",

sesizarea instanţei de contencios administrativ, cu soluţionarea

oricărei cereri privitoare la titlurile de creanţă fiscală şi a altor

acte administrativ-fiscale, inclusiv a cererilor de restituire a

sumelor plătite cu titlu de taxă pe poluare pentru autovehicule,

nu se poate realiza decât în condiţiile stabilite de art.205- 218

din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală.

Sesizarea, în alte condiţii şi pe alte temeiuri decât cele stabilite

în Titlul IX al ordonanţei, mai sus menţionate, constituie un

evident fine de neprimire.

Prin urmare, pentru restituirea taxei pe poluare, se impune

contestarea deciziei prin care organul fiscal competent a

procedat la calcularea acesteia.

De asemenea, restituirea taxei pe poluare se poate dispune

numai în situaţia în care această măsură a fost stabilită, fie prin

decizia/dispoziţia organului fiscal competent, fie prin hotărâri

ale organelor judiciare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 117

lit. f) din Codul de procedură fiscală.

Aşadar, numai în litigiile prin care este atacată decizia/dispoziţia

emisă de Administraţia Finanţelor Publice în soluţionarea

contestaţiilor împotriva deciziei de stabilirea a taxei pe poluare,

s-ar fi putut realiza şi un examen de compatibilitate a normelor

interne incidente cu normele comunitare.

Întrucât, normele care reglementează contestarea deciziei de

calcul a taxei pe poluare nu instituie o jurisdicţie specială,

administrativă, în sensul dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din

Constituţie, deoarece nu sunt întrunite elementele definitorii ale

activităţii de jurisdicţie, caracterizată prin soluţionarea de către

un organ independent şi imparţial a litigiilor privind existenţa,

întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, procedura

administrativă prealabilă nu are caracter facultativ, ci

reprezintă o condiţie specială de exerciţiu a dreptului la acţiune,

cerută şi de prevederile art. 109 alin. (2) din Codul de

procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării

proceselor[9].

De altfel şi Curtea Constituţională examinând excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi următoarele din

Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură

fiscală, precum şi ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, a statuat[10],

în mod constant, că instituirea recursului prealabil sau graţios

reprezintă o modalitate simplă, rapidă şi scutită de taxa de

timbru, prin care persoana vătămată într-un drept al său de o

autoritate publică are posibilitatea de a obţine recunoaşterea

dreptului pretins sau a interesului său legitim, direct de la

organul emitent. Se realizează astfel, pe de o parte, protecţia

persoanei vătămate şi a administraţiei, iar pe de altă parte,

degrevarea instanţelor judecătoreşti de contencios

administrativ, de acele litigii care pot fi soluţionate pe cale

administrativă, dându-se expresie principiului celerităţii.

Curtea a mai reţinut că nicio dispoziţie constituţională nu

interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă

prealabilă, fără caracter jurisdicţional, cum este, de exemplu,

procedura recursului administrativ graţios sau a celui ierarhic.

În plus, a arătat că dreptul de acces liber la justiţie nu este un

drept absolut, el putând fi supus anumitor condiţionări, iar

parcurgerea unei proceduri administrative prealabile,

obligatorii, fără caracter jurisdicţional nu îngrădeşte dreptul de

acces liber la justiţie, atât timp cât decizia organului

administrativ poate fi atacată în faţa unei instanţe

judecătoreşti.

Pe de altă parte, procedura administrativă prealabilă

reglementată de art. 205 – 218 din Codul de procedură fiscală şi

de art.7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu

contravine dispoziţiilor comunitare şi obligarea respectării ei nu

poate fi înlăturată pe acest considerent, având în vedere

principiul de drept comunitar al autonomiei procedurale

naţionale în stabilirea procedurii şi a condiţiilor de restituire a

taxelor percepute de statele membre ale Uniunii Europene, cu

încălcarea dreptului comunitar[11].

În acelaşi sens indicăm şi concluziile Avocatului General

prezentate la 27 ianuarie 2011, în Cauza C-402/2009 Ivan Tatu

împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice

Sibiu, Administraţia Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia

Fondului pentru Mediu şi Ministerul Mediului în care s-a solicitat

de Tribunalul Sibiu pronunţarea unei hotărâri preliminare cu

privire la compatibilitatea taxei pe poluare aplicate

autovehiculelor de ocazie importate cu art. 110 TUE (ex-art. 90

TCE).

Astfel, asupra chestiunii dacă taxa în cauză ar trebui

considerată ca fiind discriminatorie, se arată că în jurisprudenţa

Curţii se prevede că particularii au dreptul la rambursarea

impozitelor naţionale aplicate cu încălcarea dreptului Uniunii

Europene şi revine ordinii juridice din fiecare stat membru

atribuţia de a desemna instanţele competente şi de a stabili

modalităţile procedurale aplicabile în materie[12].

Condiţiile impuse de dreptul comunitar în astfel de situaţii sunt,

conform jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, respectarea

principiului echivalenţei (care impune ca aceste modalităţi de

restituire a taxelor să nu fie mai puţin favorabile decât cele care

privesc acţiunile similare la nivel intern) şi a principiului

eficienţei, care impune ca aceste reglementări să nu facă

imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor

conferite prin ordinea juridică comunitară.

Or, reglementarea procedurii de contestare a taxei pe poluare,

astfel cum este prevăzută de Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 50/2008 şi de Codul de procedură fiscală este

aplicabilă şi în cazul contestării modului de stabilire a celorlalte

impozite interne, oricare ar fi acestea, reglementarea având

caracter general. Aşadar, principiul echivalenţei este respectat

de legislaţia română în materia contestării taxei pe poluare.

Cât priveşte respectarea principiului eficienţei care impune ca

aceste reglementări să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă

exercitarea drepturilor conferite prin ordinea juridică

comunitară, se poate observa că, potrivit procedurii

reglementate prin art. 205 şi următoarele din Codul de

procedură fiscală, persoana interesată poate formula, astfel

cum am mai arătat, o contestaţie în termen de 30 de zile de la

data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea

decăderii – termen stabilit de art. 207 din Codul de procedură

fiscală, iar împotriva deciziilor emise în soluţionarea

contestaţiilor se poate formula o acţiune în justiţie, în faţa

instanţelor de contencios administrativ, în termenele şi

condiţiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ

nr.554/2004.

Având în vedere, consideraţiile învederate, nici conduita

autorităţii financiare de a refuza restituirea taxei pe poluare şi

nici conduita Serviciului Public Comunitar Regim Permise de

Conducere de a refuza înmatricularea unui vehicul second-

hand, importat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene,

fără plata acestei taxe, nu poate fi asimilată unui refuz

nejustificat întemeiat pe exces de putere, în sensul art. 2 lit.i) şi

n) din legea contenciosului administrativ.

De vreme ce nu a fost exercitat dreptul de contestare a

obligaţiei fiscale, indiferent de motivele ce ar fi putut sta la baza

contestaţiei, nu poate fi primită nici cea de-a doua cerere,

formulată în contradictoriu cu Serviciul Public Comunitar Regim

Permise de Conducere şi Înmatriculări a Autovehiculelor,

structură administrativă care nu are competenţe în aplicarea

legislaţiei fiscale şi implicit, în a statua asupra unor chestiuni de

fond, vizând inclusiv respectarea de către Statul Român a

obligaţiilor asumate prin Tratatul de Funcţionare a Uniunii

Europene.

Simplul fapt că art. 5 alin. (5) din Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 50/2008 a prevăzut că dovada plăţii taxei va fi

prezentată cu ocazia înmatriculării autovehiculului, nu

transformă serviciul de înmatriculări în decident şi implicit în

responsabil al modului de aplicare a legislaţiei fiscale, cu atât

mai mult cu cât legiuitorul a stabilit, sub aspect procedural, că

toate operaţiunile legate de plata taxei pe poluare se

soluţionează de organele fiscale competente.

Serviciul de înmatriculări are numai obligaţia de a primi şi

verifica dacă dosarul pe baza căruia se efectuează operaţiunea

de înmatriculare a autovehiculelor conţine documentele

prevăzute de lege inclusiv dovada plăţii taxei pe poluare,

stabilită potrivit legii[13].

În primul rând, pe lângă taxa pe poluare, serviciul de

specialitate din cadrul Instituţiei Prefectului analizează şi alte

condiţii de natură juridică şi tehnică privitoare la autoturismul a

cărui înmatriculare se cere , iar, în al doilea rând, este rolul

judecătorului naţional să refuze aplicarea unor dispoziţii

naţionale contrare Tratatului Uniunii Europene, competenţă ce-i

este atribuită, în mod exclusiv, dar numai după verificarea

îndeplinirii procedurii prealabile stabilite de legiuitor, în

condiţiile prezentate[14].

** *

În consecinţă, în contextul celor două probleme de drept soluţionate neunitar, consider că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, organul specializat din cadrul Instituţiei Prefectului nu poate fi obligat la înmatricularea autovehiculelor şi nici sumele achitate cu titlu de taxă pe poluare nu pot fi restituite, fără ca nelegalitatea stabilirii şi/sau perceperii acestei taxe să fi fost constatată, în prealabil, prin decizii sau dispoziţii ale autorităţii fiscale ori prin hotărâri judecătoreştiPentru aceste motive, în temeiul prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

PROCUROR GENERAL,Laura Codruţa Kövesi

În temeiul dispoziţiilor art. 3305 din Codul de procedură civilă se anexează prezentului recurs în interesul legii copiile hotărârilor judecătoreşti irevocabile menţionate în conţinutul acestuia pentru demonstrarea caracterului neunitar al practicii judiciare:

Anexa I.1 : 1. decizia nr. 623/CA din 8 noiembrie 2010 pronunţată de

Curtea de Apel Iaşi – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 2842/99/2010;

2. sentinţa civilă nr. 1037/CA din 16 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 9470/118/2010, irevocabilă prin nerecurare;

3. sentinţa comercială nr. 1280 din 28 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Buzău- Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ în dosarul nr. 2840/114/2010, irevocabilă;

4. sentinţa civilă nr. 148 din 18 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia Civilă în dosarul nr. 133/119/2010, irevocabilă;

5. sentinţa civilă nr. 225 din 12 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia Civilă în dosarul nr. 225/119/2010, irevocabilă;

6. sentinţa civilă nr. 757 din 11 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa- Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1920/118/2010, irevocabilă la 24 septembrie 2010;

7. sentinţa civilă nr. 568 din 11 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa- Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 4204/118/2010, irevocabilă prin nerecurare;

8. sentinţa nr. 732 din 17 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ în dosarul nr. 2570/120/2010, irevocabilă prin decizia nr. 1242/2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti;

9. sentinţa nr. 526 din 3 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ în dosarul nr. 1304/120/2010, irevocabilă prin decizia nr. 1440/2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti;

10. sentinţa civilă nr. 148 din 6 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea - Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 508/91/2010, irevocabilă prin nerecurare;

11. sentinţa civilă nr. 2685 din 1 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Maramureş - Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 4546/100/2010, irevocabilă prin nerecurare;

12. sentinţa nr. 13/CA/2010 din 6 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Hunedoara - Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 5148/97/2009, irevocabilă prin decizia nr. 657/CA din 14 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal;

13. decizia nr. 475/CA/2010-R din 10 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia Comercială de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 4936/83/CA/2009-R;

14. decizia nr. 622/CA/2010-R din 16 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia Comercială de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 7966/111/CA/2009-R;

15. decizia nr. 576/CA/2010-R din 6 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia Comercială de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 6424/111/CA/2009-R;

16. sentinţa civilă nr. 628/F din 29 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa – Secţia Civilă în dosarul nr. 1402/98/2010, irevocabilă prin nerecurare;

17. decizia nr. 1566 din 7 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 6274/105/2009;

18. decizia nr. 1927 din 28 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 860/86/2010;

19. sentinţa nr. 535 din 29 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Botoşani – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1668/40/2010, irevocabilă prin nerecurare;

20. decizia nr. 1653 din 15 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj–Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 4457/100/2009 la care este ataşată sentinţa civilă nr. 4250 din 25 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Maramureş - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal;

21. sentinţa civilă nr. 489 din 12 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Sălaj – Secţia Civilă în dosarul nr. 291/84/2010, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2216 din 30 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal;

22. sentinţa nr. 679 din 19 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Botoşani - Secţia Comercială, Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1424/40/2010, irevocabilă prin nerecurare;

23. sentinţa nr. 210 din 17 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Botoşani - Secţia Comercială, Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 5257/40/2009, irevocabilă prin nerecurare;

24. decizia nr. 702/R din 14 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 225/119/2010;

Anexa I.2 : 1. decizia nr. 1870 din 11 noiembrie 2010 pronunţată de

Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1823/114/2010;

2. decizia nr. 1376 din 20 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1260/120/2010;

3. sentinţa civilă nr. 148/CA din 7 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 2533/112/2010, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2147 din 24 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal;

4. decizia nr. 1251/R-CONT din 6 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1103/90/2010;

5. decizia nr. 1503/R-CONT din 5 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1586/90/2010;

6. decizia nr. 1512/CA din 7 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1847/107/2010;

7. decizia nr. 1518 din 4 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 2572/114/2010;

8. sentinţa civilă nr. 1939 din 9 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Maramureş - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 2174/100/2010, irevocabilă prin nerecurare;

9. sentinţa civilă nr. 114/CA din 17 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Neamţ - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ în dosarul nr. 4217/103/2008, irevocabilă prin nerecurare;

10. decizia nr. 292 din 18 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ în dosarul nr. 3265/103/2009;

11. decizia nr. 293 din 18 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ în dosarul nr. 3345/103/2009;

12. decizia nr. 479 din 6 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 2026/110/2009;

13. decizia nr. 986 din 3 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 8629/121/2009;

14. decizia nr. 2452 din 26 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal pronunţată în dosarul nr. 1558/91/2010, la care este ataşată sentinţa civilă nr. 239 din 1 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal;

15. decizia nr. 1525 din 2 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1048/121/2010;

16. decizia nr. 1521 din 2 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 5191/121/2009;

17. decizia nr. 1818 din 21 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1862/121/2010;

18. decizia nr. 527/C.A din 12 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 870/99/2009;

19. decizia nr. 434/C.A din 13 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 2837/99/2010;

20. decizia nr. 549/C.A din 18 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 2862/99/2010;

21. decizia nr. 859 din 7 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 155/95/2010;

Anexa II.1 : 1. decizia civilă nr. 561/C.A din 20 septembrie 2010 pronunţată

de Curtea de Apel Constanţa – Secţia Comercială, Maritimă şi Fluvială, Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 805/88/2010;

2. decizia civilă nr. 535/C.A din 15 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia Comercială, Maritimă şi Fluvială, Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 563/88/2010;

3. decizia civilă nr. 621/C.A din 29 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia Comercială, Maritimă şi Fluvială, Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 6886/118/2008;

4. sentinţa civilă nr. 154 din 13 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 376/91/2010, irevocabilă prin decizia nr. 1531 din 2 septembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi;

5. sentinţa civilă nr. 73 din 24 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1053/91/2009, irevocabilă prin decizia nr. 803 din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Galaţi;

6. sentinţa civilă nr. 175/CF din 8 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Neamţ – Secţia Comercială şi Contencios Administrativ în dosarul nr. 3943/103/2009, irevocabilă prin decizia nr. 348 din 8 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău;

7. decizia nr. 2588 din 1 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 4115/121/2010;

8. decizia nr. 805 din 30 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 8195/95/2009;

9. decizia nr. 2101 din 11 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 2912/40/2010;

10. decizia nr. 803 din 18 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 4053/91/2009;

11. decizia nr. 2608 din 2 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 2461/113/2010;

12. decizia nr. 2933 din 18 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 2761/113/2010;

13. decizia nr. 99/CA/2010-R din 11 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia Comercială , Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3362/83/CA/2008-R;

14. decizia nr. 1531 din 2 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 376/91/2010;

15. sentinţa civilă nr. 224 din 12 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia Civilă în dosarul nr. 132/119/2010, irevocabilă prin decizia nr. 997/R/2010 pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal;

16. sentinţa civilă nr. 447 din 7 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia Civilă în dosarul nr. 887/119/2010, irevocabilă prin decizia nr. 845/R/2010 pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal;

17. decizia nr. 553/R din 27 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş - Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1202/102/2009;

18. decizia nr. 397 din 16 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 3942/103/2009;

Anexa II.2 : 1. decizia nr. 8 din 5 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de

Apel Iaşi – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 5911/99/2010;

2. decizia nr. 348 din 8 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – Secţia Comercială, Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3943/103/2009;

3. decizia civilă nr. 374 din 16 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3247/108/2009;

4. decizia civilă nr. 648 din 27 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 1584/30/2009;

5. decizia civilă nr. 657 din 27 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 5216/30/2009;

6. sentinţa civilă nr. 207/F din 16 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa – Secţia Civilă în dosarul nr. 38/98/2009, irevocabilă prin nerecurare;

7. decizia civilă nr. 827 din 13 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 5028/30/2009;

8. decizia nr. 1357/R-CONT din 20 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia Comercială, Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 867/109/2009;

9. decizia nr. 355 din 1 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia Comercială, Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 4144/120/2009;

10. decizia nr. 617 din 12 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia Comercială, Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 5418/120/2009;

11. decizia nr. 77 din 20 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia Comercială, Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3129/120/2009;

12. decizia nr. 734 din 28 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia Comercială, Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 4846/120/2009;

13. decizia nr. 730-RCA din 7 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea - Secţia Comercială, Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 357/83/2010/RCA;

14. decizia nr. 1832 din 1 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia Comercială, Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3221/84/2009.

[1] Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, dându-se textelor o nouă numerotare şi a fost redenumit Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. Astfel, art. 25 a devenit art. 30, art. 28-art.33 şi art. 90-art.110. Tratatul a fost ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 107 din 12 februarie 2008.[2] Cauza C-47/1988, Comisia vs. Danemarca; Costa vs. Enel (1964); cauza Simmenthal (1976; Cauzele reunite C-290/2005 şi C-333/2005 Akos Nádasdi şi Ilona Németh; Cauza C-524/2007 – Comisia Comunităţilor Europene vs. Republica Austria; Cauzele reunite C-367/1993 – C-377/1993; F.G. Roders BV ş.a./Inspecteur der Invoerrechten en Accijnzen; Cauza C-193/1985 – Cooperativa CO-Frutta S.R.L./Administrazione delle Finanze della Stato; Cauza C-393/1998 – Antonio Gomes Valente/Fazenda Púbica; Cauza C-313/2005 – Maciej Brzezinski vs. Dyrector Izby Celnej w Warszawie.[3] Cauza C-74/2006 – Comisia Europeană c/a Republicii Elene.[4] Prin decizia nr. 687 din 12 iunie 2008 publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 563 din 25 iulie 2008, s-a statuat că instituirea recursului prealabil care graţios reprezintă o modalitate simplă, rapidă şi scutită de taxa de timbru, prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent, realizându-se, pe de o parte, protecţia persoanei vătămate şi a administraţiei, iar pe de altă parte, degrevarea instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ de acele litigii care pot fi soluţionate pe cale administrativă, dându-se expresie principiului celerităţii. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicţional nu îngrădeşte dreptul de acces liber la justiţie, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti.[5] Art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008;[6] Art. 5 alin. (5) din acelaşi act normativ.[7] Publicată în Monitorul Oficial nr. 480 din 30 iunie 2008.[8]Art. 7 alin. (1) are următorul conţinut: "(1) Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii emitente, în termen de 30 de zile de la comunicarea

actului, revocarea, în tot sau în parte a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există". [9] Art. 9 alin. (2) dispune: „Sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată”.[10] Decizia nr. 927 din 18 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 23 noiembrie 2007; Decizia nr. 382 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2007; Decizia nr. 687 din 12 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 563 din 25 iulie 2008; Decizia nr. 194 din 12 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 160 din 16 martie 2009.[11] Astfel, în privinţa posibilităţii reglementării de statele membre ale Uniunii Europene a unor condiţii de restituire a taxelor percepute cu încălcarea dreptului comunitar, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în materie, jurisprudenţă amintită în par. nr 25 al hotărârii din 27 februarie 1980 în cauza Hans Just I împotriva Ministerului danez al impozitelor şi accizelor – cauza nr. C 68/79 a statuat că „în absenţa unor reglementări comunitare în materie de restituire a taxelor naţionale percepute necuvenit, este de competenţa ordinii juridice interne din fiecare stat membru să desemneze instanţele competente şi să stabilească modalităţile procedurale ale acţiunilor în justiţie menite să asigure protejarea drepturilor conferite justiţiabililor prin efectul direct al dreptului comunitar, înţelegându-se că aceste modalităţi nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care vizează acţiuni similare din dreptul intern şi că, în nici un caz, acestea nu pot fi modificate astfel încât să facă practic imposibilă exercitarea drepturilor pe care instanţele naţionale au obligaţia să le apere”. De asemenea, şi în paragraful nr. 18 din hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 17 noiembrie 1998, , dată în cauza Aprile SRL, în lichidare, împotriva Amministrazione delle Finanze dello Stato – cauza nr. C-228/96, în care s-a reţinut că este de competenţa ordinii juridice interne a fiecărui stat membru să desemneze instanţele competente şi să reglementeze modalităţile procedurale ale acţiunilor în justiţie destinate să asigure salvgardarea drepturilor pe care justiţiabilii le întemeiază pe dreptul comunitar, cu condiţia ca, pe de o parte, aceste modalităţi să nu fie mai puţin favorabile, decât cele care privesc acţiunile similare la nivel intern (principiul echivalenţei) şi, pe de altă parte, ca acestea să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite prin ordinea juridică comunitară (principiul eficienţei).”[12] Concluziile Avocatului General, Eleanor Sharpston, prezentate în cauza C-402/09, Tatu c/a Statului Român, § 74;[13] Art.7 lit.i din Ordinul nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a autovehiculelor, cu modificările şi completările ulterioare, emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor.[14] Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare în cauza C-402/09, Tatu c/a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a stabilit că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, in statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.În analiza asupra caracterului neutru al taxei faţă de concurenţa dintre vehiculele de ocazie importate şi vehiculele de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul naţional şi supuse, cu ocazia acestei înmatriculări, aceleiaşi taxe, instanţa de contencios european, raportându-se la jurisprudenţa sa anterioară, a concluzionat că un sistem precum cel constituit prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 care ia în considerare, la calcularea taxei de înmatriculare, deprecierea autovehiculului prin utilizarea unor bareme forfetare, detaliate şi fundamentate din punct de vedere statistic, bazate pe elemente referitoare la vechimea şi la rulajul mediu anual real al acestui vehicul, la care se poate adăuga, la cererea contribuabilului şi pe cheltuiala acestuia, realizarea unei expertize cu privire la starea generală a vehiculului menţionat şi a dotărilor sale, asigură că această taxă, atunci când este aplicată vehiculelor de ocazie importate, nu depăşeşte valoarea reziduală a taxei menţionate încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul naţional şi au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 (§ 38, § 47).Asupra neutralităţii taxei în privinţa vehiculelor de ocazie importate şi a vehiculelor de ocazie similare, înmatriculate pe teritoriul naţional anterior instituirii taxei menţionate, Curtea a constatat că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate şi caracterizate printr-o vechime şi o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ţine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piaţă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală (§ 58), indicând, orientativ şi unele măsuri legislative prin care s-ar putea respecta interdicţia prevăzută de art. 110 TFUE, conform principiului „poluatorul plăteşte” (§ 59,60).

Taxa de poluare a fost desfiintata de CJUE

Pe 7 iulie 2011, la trei luni de la hotărârea pronunţată în cauza C-402/09, Tatu , precum şi Ordonanţa pronunţată în cauzele conexate C-29/11, Sfichi şi C-30/11, Ilaş , Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a desfiinţat şi ultimele speranţe ale celor care sperau ca variantele taxei de poluare ulterioare datei de 15.12.2008 să nu fie declarate incompatibile cu dreptul european.

Prin hotărârea pronunţată în cauza Iulian Nisipeanu vs. D.G.F.P. Gorj, A.F.P. Târgu Cărbuneşti şi Administraţia Fondului pentru Mediu, răspunzând unor întrebări preliminare transmise de Tribunalul Gorj, Curtea a decis astfel:

„Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.”

Spre deosebire de cauzele C-402/09, Tatu, C-29/11, Sfichi şi C-30/11, Ilaş, în cauza Nisipeanu s-au pus în discuţie variantele taxei de poluare aplicabile în perioada 15 decembrie 2008 – 31 decembrie 2010.

Dintre argumente judecătorilor de la Luxemburg, merită menţionate două elemente extrem de importante:

a. Curtea a reţinut că, subsecvent pronunţării hotărârii în afacerea Tatu, Guvernul român nu a susţinut că ar exista o diferenţă relevantă între varianta iniţială a taxei de poluare reglementate de O.U.G. nr. 50/2008 şi variantele ulterioare (par. 27). Această concluzie contrazice poziţiile iraţionale constant exprimate de Guvern, de ministrul mediului, de şeful Fiscului şi de toate administraţiile fiscale din România, în contradicţie chiar şi cu avertismentele legale ale Ministerului de Justiţie, care la nivel naţional pretindeau şi pretind în continuare faptul că variantele ulterioare datei de 15 decembrie 2008 sunt conforme cu dreptul european. Unele dintre aceste declaraţii i-au convins chiar şi pe unii judecători, care prin metoda ştiinţifică copy – paste au reţinut în motivare argumentele fiscului sau ale Administraţiei Fondului pentru Mediu.

b. Pe de altă parte, în par. 28 al hotărârii Curtea a reiterat faptul că taxa de poluare nu este compatibilă cu principiul “poluatorul plăteşte” şi a sugerat din nou Guvernului român că taxa percepută cu ocazia primei înmatriculări trebuie eliminată, ea putând fi eventual înlocuită cu o taxă anuală de poluare, aplicabilă tuturor autoturismelor care circulă pe teritoriul naţional. Se pare că aceasta este în prezent şi varianta spre care se orientează Guvernul.

Extrem de important este faptul că s-a respins cererea Statului Român de limitare a efectelor în timp a hotărârii Curţii, ceea ce înseamnă că hotărârea Nisipeanu (ca de altfel şi hotărârea Tatu) se aplică retroactiv şi lipsesc de temei juridic prelevarea taxei de poluare în perioada 1 iulie 2008 – 31 decembrie 2010. Curtea a remarcat, spre deosebire de oficialii români, că nu s-a probat faptul că restituirea taxelor de poluare – inevitabilă raportat la soluţia incompatibilităţii O.U.G. nr. 50/2008 cu taxa de poluare – ar avea efecte negative asupra economiei naţionale.

Hotărârea din 7 iulie 2011 în afacerea Nisipeanu confirmă ceea ce ştiam deja: toate variantele taxei de poluare sunt incompatibile cu art. 110 TFUE. A mai rămas în discuţie doar taxa aplicabilă după data de 1 ianuarie 2011, însă în opinia noastră această taxă nu poate fi considerată compatibilă cu dreptul european din moment ce ea se bazează pe acelaşi mecanism de aplicare ca şi variantele anterioare. Nu există astfel, cum ar zice Curtea, o diferenţă relevantă faţă de variantele anterioare.

La nivel de principiu, rezolvarea afacerii Nisipeanu nu va schimba nimic în practica instanţelor de contencios fiscal, în condiţiile în care toate Curţile de Apel au deja o jurisprudenţă constantă în sensul că variantele ulterioare datei de 15 decembrie 2008 sunt incompatibile cu art. 110 TFUE. Prin urmare, aşa cum s-a întâmplat şi până acum, aceste instanţe vor continua să admită cererile de restituire integrală a taxelor de poluare achitate pentru autoturisme second-hand în perioada 15 decembrie 2008 – 31 decembrie 2010. Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene va constitui doar un argument suplimentar pentru aceste instanţe şi o confirmare a raţionamentului lor anterior.

Precizăm că pe rolul instanţelor Curţii de Apel Suceava, au fost deja soluţionate favorabil, pe fond, în luna iunie 2011, dosarele nr. 2957/86/2010 şi nr. 2958/86/2010, ale căror petenţi au formulat cereri preliminare de interpretare de către CJUE a incompatibilităţii O.U.G. nr.50/2008 cu dreptul comunitar, în cauzele C-29/11, Sfichi şi C-30/11, Ilaş, înregistrate la instanţa europeană.

Mai mult decât atât, Curtea de Apel şi Tribunalul Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, în raport de interpretarea dată de CJUE în soluţionarea cauzelor cauzele C-402/09, Tatu, C-29/11, Sfichi şi C-30/11, Ilaş, a admis cererile de revizuire în toate dosarele având ca obiect „pretenţii- restituirea taxei de poluare (achitate în perioada 1.07.2008 – 15.12.2008, 15 decembrie 2008 – 31 decembrie 2010)”.

În mod similar, soluţiile care urmează să fie pronunţate în alte dosare având ca obiect „pretenţii- restituirea taxei de poluare (achitate în perioada de după 1.01.2011 şi până în prezent) nu pot avea o altă finalitate decât de admitere a acţiunilor, în semsul restituirii taxei de poluare prelevate în mod ilegal.

Guvernul român ar trebui să reflecteze însă foarte serios la cele două hotărâri şi să înţeleagă două lucruri:

- Pe de-o parte, trebuie să se renunţe la “taxa de poluare” prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008.

- Pe de altă parte, taxele de poluare achitate după data de 1 iulie 2008 trebuie restituite integral (ca de altfel şi taxele de primă înmatriculare achitate în perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008). Prin urmare, variantele stupide de tipul restituim 20 – 30% trebuie abandonate. Ca urmare a pronunţării hotărârilor în cauzele Tatu şi Nisipeanu, nu mai există niciun temei legal pentru prelevarea taxelor de poluare, motiv pentru care Statul Român nu poate reţine nicio taxă prelevată în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 şi nicio fracţiune dintre-o asemenea taxă.

Cosmin COSTASavocat, Baroul Arad

dr. Răzvan VIORESCUavocat, Baroul Suceava

Efectele hotararii in cauza Tatu: Tribunalul Suceava admite cererile de revizuire a hotararilor judecatoresti irevocabile prin care s-au respins actiunile avand ca obiect restituirea taxei de poluare

Ca urmare a hotărârii Curţii de Justiţie Europene din 7 aprilie 2011 în afacerea Tatu , prin care s-a stabilit că taxa de poluare prelevată în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008 contravine art. 110 TFUE, în dreptul român se iveşte o situaţie inedită: hotărârile judecătoreşti irevocabile de respingere a cererilor de restituire, pronunţate anterior datei de 7 aprilie 2011, sunt supuse revizuirii pentru motivul arătat în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Tribunalul Suceava – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a admis, în şedinţa din 19 mai 2011, trei asemenea cereri de revizuire (dosarele nr. 4671/86/2011, nr. 4674/86/2011 şi respectiv nr. 4783/86/2011).

Aşa cum menţionam anterior, temeiul juridic al cererii îl reprezintă dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în sensul cărora constituie un motiv special de revizuire “pronunţarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile cu încălcarea dreptului comunitar”. În lumina acestui text şi în cadrul juridic nou existent după hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 7 aprilie 2011, dacă reclamantul formulează o cerere de revizuire a unei hotărâri irevocabile de respingere a cererii de restituire a taxei de poluare, instanţa este datoare să o admită, asigurând astfel respectarea dreptului european, aşa cum a fost acesta interpretat de instanţa de la Luxemburg prin hotărârea din 7 aprilie 2011 în cauza Tatu. În temeiul art. 148 alin. (4) din Constituţia României, instanţele au obligaţia de a aplica cu prioritate dreptul european, respectiv art. 110 TFUE, aşa cum a fost acesta interpretat în cauza Tatu. Pe cale de consecinţă, instanţele naţionale sunt datoare să admită cererile de revizuire a hotărârilor având ca obiect „restituirea taxei de poluare”, reformând hotărârile contrare ale instanţelor care s-au pronunţat nefavorabil anterior.

În acest context, o discuţie poate avea loc în legătură cu termenul de revizuire pentru motivul arătat de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Astfel, în forma iniţială a art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 se prevedea: „Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare.”

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1609 din 9 decembrie 2010 (publicată în “Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea a declarat neconstituţionale prevederile art. 21 alin. (2) teza a II-a, astfel încât în prezent textul art. 21 alin. (2) se mai referă doar la două probleme juridice:

- pe de-o parte, consacră un motiv de revizuire suplimentar faţă de cele menţionate în Codul de procedură civilă;

- pe de altă parte, fixează un termen limită pentru soluţionarea cererii de revizuire, respectiv maxim 60 de zile.

După cum se poate observa, soluţia Curţii Constituţionale nu a fost urmată de nicio intervenţie legislativă, astfel încât termenul de 15 zile de la comunicare pentru declanşarea procedurii de revizuire este în prezent istorie. În aceste condiţii, o întrebare persistă: care este termenul în care se poate formula o cerere de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea dreptului european ?

În ceea ce ne priveşte, apreciem că, în lipsa unei intervenţii a legiuitorului, în prezent nu există un termen-limită în interiorul căruia justiţiabilii sunt obligaţi să formuleze cererea de revizuire a hotărârii judecătoreşti pronunţate cu încălcarea dreptului european, o asemenea cerere putând fi formulată oricând. Această soluţie este de altfel şi una logică, întrucât cel mai adesea faptul că o hotărâre judecătorească a fost pronunţată cu încălcarea dreptului european devine evident după o perioadă mai mare de timp, ca urmare a pronunţării unei hotărâri a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Este şi cazul hotărârii Tatu, pronunţată la data de 7 aprilie 2011, şi care face revizuibile hotărâri judecătoreşti irevocabile din perioada 2009 – 2011. În plus, dacă revizuirea hotărârilor judecătoreşti pentru acest motiv ar fi limitată o anumită perioadă de timp, care prin ipoteză ar putea expira anterior pronunţării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, remediul legislativ ar fi practic lipsit de conţinut. Sigur că se poate discuta, în această ambianţă, de la fixarea unui termen-limită rezonabil ulterior pronunţării unei hotărâri a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sub presiunea principiului securităţii juridice, de tipul celui prevăzut pentru hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului (conform art. 324 alin. (3) C. pr. civ., termenul de revizuire este de 3 luni de la data publicării hotărârii de condamnare în “Monitorul Oficial al României”, Partea I).

În egală măsură, apreciem că în prezent nu se poate considera că ar fi aplicabil vreunul dintre termenele de revizuire menţionate de art. 324 C. pr. civ. Sub acest aspect, reamintim faptul că există practic termene de revizuire de o lună [art. 324 alin. (1) pct. 1, 2, 3 şi 4], de 6 luni [art. 324 alin. (1) pct. 5], de 15 zile [art. 324 alin. (2)] sau de 3 luni [art. 324 alin. (3)]. Astfel, Legea nr. 554/2004 se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă doar în măsura în care aceste dispoziţii sunt compatibile cu Legea contenciosului administrativ. În condiţiile în care nu există însă un termen general de revizuire în Codul de procedură civilă, este inadmisibil să ne referim la oricare dintre aceste termene pentru a limita posibilitatea exercitării căii de atac a revizuirii din contenciosul administrativ. De altfel, trebuie subliniat şi faptul că legiuitorul nu a avut niciodată în vedere dispoziţiile Codului de procedură civilă pentru termenul de revizuire din Legea nr. 554/2004, întrucât nu a făcut trimitere la termenul de 15 zile menţionat de art. 324 alin. (2) C. pr. civ., ci a fixat un termen propriu de revizuire. Pe cale de consecinţă, cu atât mai puţin s-ar putea susţine o variantă a raportării la dispoziţiile Codului de procedură civilă pentru determinarea termenului în care poate fi formulată, la nivelul anului 2011, o cerere de revizuire fondată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Av. dr. Răzvan VIORESCU, Baroul Suceava

Av. Cosmin COSTAS, Baroul Arad

Solutionarea de catre CJUE a cauzelor avand ca obiect pronuntarea unei hotarari preliminare C-29/11 si C-30/11

Sfichi si altii. UPDATE: C-136/10 si C-178/10 Obreja si C-336/10 Ijac

Conform art. 104 alin. 3 din Regulamentul de procedură al CJUE, Ordonanţa CJUE din 08.04.2011 a fost comunicată părţilor şi Tribunalului Suceava, nemaifiind necesară pronunţarea unei alte hotărâri preliminare

Precizăm că în dosarul nr. 2957/86/2010 dedus judecăţii Tribunalul Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, aflat în stadiul procesual al fondului, prin incheierea nr. 4415 din 8 noiembrie 2010 (C-29/11, Sfichi), respectiv în dosarul nr. 2958/86/2010 dedus judecăţii Tribunalul Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, aflat în stadiul procesual al fondului, prin încheierea nr. 4512 din 8 noiembrie 2010, (C-30/11, Ilaş) s-a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru ca aceasta din urmă instanţă să se pronunţe asupra compatibilităţii/necompatibilităţii taxei de poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, cu dreptul comunitar.

În ambele dosare, Tribunalul Suceava a formulat următoarele întrebări:

1. Articolul 110 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene ( ex-art. 90 din Tratatul privind Înfiinţarea Comunităţii Europene) primul paragraf, în temeiul căruia niciun stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele ce se aplică direct sau indirect produselor naţionale similare, trebuie interpretat în sensul că interzice unui stat membru instituirea unei taxe prezentând caracteristicile taxei de poluare reglementate prin Ordonanţa de Urgentă nr. 50/2008 cu modificările şi completările ulterioare, taxă impusă cu ocazia primei înmatriculări în România a autoturismelor de ocazie importate şi care anterior au fost înmatriculate în alte state membre în condiţiile în care autoturismele de ocazie înmatriculate în România nu sunt supuse unei asemenea taxe în cazul în care fac obiectul unor tranzacţii şi sunt reînmatriculate?

2. Articolul 110 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene (ex. art. 90 Tratatul privind Funcţionarea Comunităţii Europene) al doilea paragraf, al cărui scop este eliminarea elementelor de natură să protejeze piaţa naţională şi să încalce principiile concurenţiale, interzice instituirea unei taxe de poluare pentru autoturisme, taxă care este impusă cu ocazia primei înmatriculări în România a autoturismelor de ocazie importate şi care anterior au fost înmatriculate în alte state membre, reţinându-se că prin Ordonanţa de Urgenţa nr. 218/2008 sunt exceptate de la obligaţia de plată a taxei de poluare ” autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro a căror capacitate cilindrică nu depăşeşte 2000 mc, precum şi toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4, care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008 – 31 decembrie 2009 inclusiv” respectiv categoria de autoturisme care corespunde caracteristicilor tehnice ale autoturismelor produse în România favorizându-se astfel sectorul naţional de producţie de autoturisme?

În mod judicios, în formularea întrebărilor instanţa a avut în vedere legislaţia naţională în discuţie, respectiv O.U.G. nr. 50/2008 în forma iniţială, cât şi în forma modificată prin O.U.G. nr. 218/2008, aplicabilă în perioada 15 decembrie 2008 – 14 februarie 2010, care menţionează

expres scopul reglementării naţionale – limitarea introducerii autovehiculelor de ocazie provenind din alte state membre, protejarea industriei auto naţionale şi a industriilor adiacente, şi nu doar forma iniţială a actului normative contestat.

CJUE, preluând concluziile dezlegate în pronunţarea hotărârii Tatu (C-402/09) a concluzionat că:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

CJUE a soluţionat cauzele conexate C-29/11 şi C-30/11 Sfichi şi alţii, referindu-se la regimul general de fiscalitate care a instituit taxa de poluare, reglementată de OUG 50/2008, indiferent de variantele de modificare ale actului normativ contestat, începând cu 2008 şi terminând cu 2011.

Practic, CJUE a constatat că OUG 50/2008, prin instituirea taxei de poluare, aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state member având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

În acest moment, după comunicarea Ordonanţei CJUE din 08.04.201, ambele dosare suspendate, 2957/86/2010 şi 2958/86/2010, urmează a fi repuse pe rolul Tribunalului Suceava, instanţa de trimitere fiind obligată în soluţionarea fondului să aibă în considerare interpretarea dezlegată de către CJUE a art.110 TFUE în raport de incompatibilitatea actului normativ naţional în varianta modificată, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Soluţiile nu pot fi decât de admitere a cererii reclamanţilor, în sensul restituirii taxe de poluare, prelevate în mod nelegal de Statul Român.

A se vedea, in extenso, Ordonanţa CJUE din 08.04.2011.

ORDONANȚA CURȚII (Camera a cincea)

8 aprilie 2011(*)

„Articolul 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură – Impozite interne – Articolul 110 TFUE – Taxă pe poluare aplicată cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor”

În cauzele conexate C-29/11 și C-30/11,

având ca obiect cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Suceava (România), prin deciziile din 8 noiembrie 2010, primite de Curte la 17 ianuarie 2010, în procedurile

Aurora Elena Sfichi

împotriva

Direcției Generale a Finanțelor Publice Suceava,

Administrației Finanțelor Publice Suceava,

Administrației Fondului pentru Mediu (C-29/11)

și

Adrian Ilaș

împotriva

Direcției Generale a Finanțelor Publice Suceava,

Administrației Finanțelor Publice Suceava,

Administrației Fondului pentru Mediu (C-30/11),

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul J.-J. Kasel, președinte de cameră, domnii M. Ilešič (raportor) și E. Levits, judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

Curtea urmând să se pronunțe prin ordonanță motivată, conform articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură,

după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Ordonanță

1. Cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare privesc interpretarea articolului 110 TFUE.

2. Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între doamna Sfichi și domnul Ilaș, resortisanți români, pe de o parte, și Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava, Administrația Finanțelor Publice Suceava și Administrația Fondului pentru Mediu, pe de altă parte, cu privire la o taxă pe care doamna Sfichi și domnul Ilaș au trebuit să o achite cu ocazia înmatriculării unor autovehicule provenite dintr-un alt stat membru.

Cadrul juridic

Reglementarea Uniunii

3. „Normele europene de emisii” stabilesc limitele permise ale emisiilor de gaze de evacuare pentru autovehiculele noi comercializate în statele membre. Prima dintre aceste norme (denumită în general „Euro 1”) a fost introdusă prin Directiva 91/441/CEE a Consiliului din 26 iunie 1991 de modificare a Directivei 70/220/CEE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la măsurile preconizate împotriva poluării aerului cu emisiile poluante provenite de la autovehicule (JO L 242, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 135), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1992. De atunci, normele în materie au fost înăsprite progresiv în vederea îmbunătățirii calității aerului în Uniunea Europeană.

4. Norma „Euro 2” a fost instituită începând de la 1 ianuarie 1996. Legiuitorul comunitar a introdus, în continuare, noi norme. În temeiul Regulamentului (CE) nr. 715/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2007 privind omologarea de tip a autovehiculelor în ceea ce privește emisiile provenind de la vehiculele ușoare pentru pasageri și de la vehiculele ușoare comerciale (Euro 5 și Euro 6) și privind accesul la informațiile referitoare la repararea și întreținerea vehiculelor (JO L 171, p. 1), limita în vigoare în prezent este cea a normei „Euro 5”, iar instituirea unei norme „Euro 6” este prevăzută pentru anul 2014.

5. Pe de altă parte, Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă-cadru) (JO L 263, p. 1) distinge vehiculele din categoria M, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul pasagerilor”, de cele din categoria N, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul mărfurilor”. Aceste categorii cuprind subdiviziuni în funcție de numărul de locuri și de masa maximă (categoria M) sau numai în funcție de masa maximă (categoria N).

Reglementarea națională

6. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), care a intrat în vigoare la 1 iulie 2008, instituie, la articolul 3, o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3.

7. Potrivit articolului 4 litera a) din OUG nr. 50/2008, obligația de plată a taxei intervine „cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România”.

8. Articolul 6 din OUG nr. 50/2008 prevede:

„(1) Suma de plată reprezentând taxa se calculează [...] după cum urmează:

a) pentru autovehiculele din categoria M1, cu norma de poluare Euro 3, Euro 4, Euro 5 sau Euro 6:

[…]

Suma de plată = [(A × B × 30:100) + (C × D × 70/100)] × (100 − E):100

unde:

A = valoarea combinată a emisiilor de CO2, exprimată în grame/km;

B = taxa specifică, exprimată în euro/1 gram CO2, prevăzută în coloana 3 din anexa 1;

C = cilindree (capacitatea cilindrică);

D = taxa specifică pe cilindree, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 2;

E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4;

[…]

b) pentru autovehiculele din categoria M1, cu norma de poluare non-Euro, Euro 1 sau Euro 2, după formula:

Suma de plată = C × D × (100 − E)/100

unde:

C = cilindree (capacitatea cilindrică);

D = taxa specifică pe cilindree, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 2;

E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4;

[…]

(3) Cota fixă de reducere prevăzută în anexa nr. 4 este stabilită în funcție de vechimea autovehiculului, de rulajul mediu anual, de starea tehnică și nivelul de dotare al autovehiculului. Cu ocazia calculului taxei vor fi acordate reduceri suplimentare față de cota fixă, în funcție de abaterile de la situația standard a elementelor care au stat la baza stabilirii cotei fixe, în condițiile prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.

[…]”

9. Potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 208/2008 din 4 decembrie 2008 pentru stabilirea unor măsuri privind taxa pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 8 decembrie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 208/2008”), autovehiculele a căror capacitate cilindrică nu depășește 2 000 cm3 și care au fost înmatriculate pentru prima dată în România sau în alte state membre începând cu data de 15 decembrie 2008 se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule stabilită prin OUG nr. 50/2008.

10. OUG nr. 208/2008 a fost ulterior abrogată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 218/2008 privind modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, această nouă ordonanță prevăzând că autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4 a căror capacitate cilindrică nu depășește 2

000 cm3 , precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4, înmatriculate pentru prima dată în România sau în alte state membre în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2009 inclusiv, se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare stabilită potrivit prevederilor OUG nr. 50/2008.

Acțiunile principale și întrebările preliminare

11. Doamna Sfichi a dorit să înmatriculeze în România un automobil de ocazie cumpărat în Germania. Acest vehicul figurează printre vehiculele din categoria M1 și are o capacitate cilindrică de 1 951 cm3 . Vehiculul în cauză a fost fabricat în 1999 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 3.

12. În vederea înmatriculării vehiculului sus-menționat, care a avut loc la 10 septembrie 2008, doamna Sfichi a trebuit să plătească suma de 2 384 de lei ca taxă pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008, conform unei decizii emise de autoritatea competentă.

13. Întrucât autoritățile competente au refuzat să ramburseze această sumă, doamna Sfichi a depus la 15 martie 2010 la Tribunalul Suceava o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat ca respectivele autorități să fie obligate să îi restituie suma menționată, pentru motivul că taxa în cauză este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

14. Domnul Ilaș a înmatriculat de asemenea în România un automobil de ocazie cumpărat în Germania. Acest vehicul figurează printre vehiculele din categoria M1 și are o capacitate cilindrică de 1 595 cm3 . Vehiculul în cauză a fost fabricat în 1995 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 2.

15. În vederea înmatriculării vehiculului sus-menționat, care a avut loc la 9 octombrie 2008, domnul Ilaș a trebuit să plătească suma de 1 531 de lei ca taxă pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008, conform unei decizii emise de autoritatea competentă.

16. Întrucât autoritățile competente au refuzat să ramburseze această sumă, domnul Ilaș a depus la 15 martie 2010 la Tribunalul Suceava o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat ca respectivele autorități să fie obligate să îi restituie suma menționată, pentru motivul că taxa în cauză este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

17. În aceste condiții, Tribunalul Suceava a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, în fiecare dintre cele două cauze aflate pe rolul acestuia, următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 110 primul paragraf [TFUE], în temeiul căruia niciun stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele ce se aplică direct sau indirect produselor naționale similare, trebuie interpretat în sensul că interzice unui stat membru instituirea unei taxe prezentând caracteristicile taxei de poluare reglementate prin [OUG nr. 50/2008] cu modificările și completările ulterioare, taxă impusă cu ocazia primei înmatriculări în România a autoturismelor de ocazie importate și care anterior au fost înmatriculate în alte state membre în condițiile în care autoturismele de ocazie înmatriculate în România nu sunt supuse unei asemenea taxe în cazul în care fac obiectul unor tranzacții și sunt reînmatriculate?

2) Articolul 110 al doilea paragraf [TFUE], al cărui scop este eliminarea elementelor de natură să protejeze piața națională și să încalce principiile concurențiale, interzice instituirea unei taxe de poluare pentru autoturisme, taxă care este impusă cu ocazia primei înmatriculări în România a autoturismelor de ocazie importate și care anterior au fost înmatriculate în alte state membre, reținându-se că prin [OUG nr. 218/2008] sunt exceptate de la obligația de plată a taxei de poluare «autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro [4] a căror capacitate cilindrică nu depășește 2000 [cm3 ], precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4, care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2009 inclusiv», respectiv categoria de autoturisme care corespunde caracteristicilor tehnice ale autoturismelor produse în România, favorizându-se astfel sectorul național de producție de autoturisme?”

18. Prin Ordonanța președintelui Curții din 9 martie 2011, cauzele C-29/11 și C-30/11 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

Cu privire la întrebările preliminare

19. Conform articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja, aceasta, după ascultarea avocatului general, poate oricând să se pronunțe prin ordonanță motivată, în cuprinsul căreia se face trimitere la hotărârea anterioară.

20. Prima întrebare adresată de Tribunalul Suceava este identică, în esență, cu cea adresată de Tribunalul Sibiu (România) în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Curții din 7 aprilie 2011, Tatu (C-402/09, nepublicată încă în Repertoriu). Prin urmare, interpretarea articolului 110 TFUE reținută de Curte în acea hotărâre este valabilă și în prezenta cauză.

21. Asemănător celor constatate de Curte la punctele 27-29 din Hotărârea Tatu, citată anterior, trebuie arătat încă de la început că din prezentele decizii de trimitere reiese că reglementarea națională aplicabilă acțiunilor principale este OUG nr. 50/2008 în versiunea sa inițială, având în vedere că autovehiculelor în cauză în acțiunile menționate le-a fost aplicată taxa pe poluare în cursul lunilor septembrie și octombrie 2008, adică înainte de intrarea în vigoare, la 15 decembrie 2008, a modificărilor aduse OUG nr. 50/2008 prin OUG nr. 208/2008.

22. Prin urmare, prima întrebare adresată în cadrul fiecăreia dintre prezentele cauze de Tribunalul Suceava trebuie înțeleasă în sensul că urmărește să se stabilească dacă articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială. În ceea ce privește a doua întrebare adresată în cadrul acestor cauze, având în vedere cele prezentate la punctul precedent, nu este necesar să se răspundă la această întrebare, întrucât aceasta nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunilor principale.

23. Pentru a se răspunde la prima întrebare adresată, este necesar să se facă trimitere la punctul 55 din Hotărârea Tatu, citată anterior, în care Curtea a amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie

cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.

24. În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 56).

25. Or, astfel cum a stabilit Curtea la punctul 58 din Hotărârea Tatu, citată anterior, o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, prin faptul că supune vehiculele de ocazie importate unei taxe care, în pofida aplicării unei reduceri ridicate pentru a ține seama de deprecierea lor, se poate apropia de un procent considerabil din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.

26. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la prima întrebare adresată în cadrul fiecăreia dintre prezentele cauze că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Cu privire la cheltuielile de judecată

27. Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Semnături”

Av. dr. Răzvan VIORESCUBaroul Suceava

UPDATE, 19.00:

“ORDONANȚA CURȚII (Camera a cincea)

8 aprilie 2011(*)

„Articolul 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură – Impozite interne – Articolul 110 TFUE – Taxă pe poluare aplicată cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor”

În cauzele conexate C-136/10 și C-178/10,

având ca obiect cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Târgu-Mureș (România), prin deciziile din 5 martie și, respectiv, din 4 martie 2010, primite de Curte la 15 martie și la 17 martie 2010, în procedurile

Daniel Ionel Obreja

împotriva

Ministerului Economiei și Finanțelor,

Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Mureș (C-136/10),

și

Ministerul Economiei și Finanțelor,

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Mureș,

Administrația Finanțelor Publice Târgu-Mureș

împotriva

SC Darmi SRL (C-178/10),

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul J.-J. Kasel, președinte de cameră, domnii M. Ilešič (raportor) și E. Levits, judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

Curtea urmând să se pronunțe prin ordonanță motivată, conform articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură,

după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Ordonanță

1. Cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare privesc interpretarea articolelor 28 TFUE, 30 TFUE și 110 TFUE.

2. Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între domnul Obreja, resortisant român, și SC Darmi SRL (denumită în continuare „Darmi”), societate de drept român, pe de o parte, și Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Mureș, precum și, numai în cazul societății Darmi, Administrația Finanțelor Publice Târgu-Mureș, pe de altă parte, cu privire la o taxă pe care domnul Obreja și Darmi au trebuit să o achite cu ocazia înmatriculării unor autovehicule provenite dintr-un alt stat membru.

Cadrul juridic

Reglementarea Uniunii

3. „Normele europene de emisii” stabilesc limitele permise ale emisiilor de gaze de evacuare pentru autovehiculele noi comercializate în statele membre. Prima dintre aceste norme (denumită în general „Euro 1”) a fost introdusă prin Directiva 91/441/CEE a Consiliului din 26 iunie 1991 de modificare a Directivei 70/220/CEE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la măsurile preconizate împotriva poluării aerului cu emisiile poluante provenite de la autovehicule (JO L 242, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 135), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1992. De atunci, normele în materie au fost înăsprite progresiv în vederea îmbunătățirii calității aerului în Uniunea Europeană.

4. Norma „Euro 2” a fost instituită începând de la 1 ianuarie 1996. Legiuitorul comunitar a introdus, în continuare, noi norme. În temeiul Regulamentului (CE) nr. 715/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2007 privind omologarea de tip a autovehiculelor în ceea ce privește emisiile provenind de la vehiculele ușoare pentru pasageri și de la vehiculele ușoare comerciale (Euro 5 și Euro 6) și privind accesul la informațiile referitoare la repararea și întreținerea vehiculelor (JO L 171, p. 1), limita în vigoare în prezent este cea a normei „Euro 5”, iar instituirea unei norme „Euro 6” este prevăzută pentru anul 2014.

5. Pe de altă parte, Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă-cadru) (JO L 263, p. 1) distinge vehiculele din categoria M, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul pasagerilor”, de cele din categoria N, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul mărfurilor”. Aceste categorii cuprind subdiviziuni în funcție de numărul de locuri și de masa maximă (categoria M) sau numai în funcție de masa maximă (categoria N).

Reglementarea națională

6. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), care a intrat în vigoare la 1 iulie 2008, instituie, la articolul 3, o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3.

7. Potrivit articolului 4 litera a) din OUG nr. 50/2008, obligația de plată a taxei intervine „cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România”.

8. Articolul 6 din OUG nr. 50/2008 prevede:

„(1) Suma de plată reprezentând taxa se calculează [...] după cum urmează:

a) pentru autovehiculele din categoria M1, cu norma de poluare Euro 3, Euro 4, Euro 5 sau Euro 6:

[…]

Suma de plată = [(A × B × 30:100) + (C × D × 70/100)] × (100 − E):100

unde:

A = valoarea combinată a emisiilor de CO2, exprimată în grame/km;

B = taxa specifică, exprimată în euro/1 gram CO2, prevăzută în coloana 3 din anexa 1;

C = cilindree (capacitatea cilindrică);

D = taxa specifică pe cilindree, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 2;

E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4;

[…]

b) pentru autovehiculele din categoria M1, cu norma de poluare non-Euro, Euro 1 sau Euro 2, după formula:

Suma de plată = C × D × (100 − E)/100

unde:

C = cilindree (capacitatea cilindrică);

D = taxa specifică pe cilindree, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 2;

E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4;

[…]

e) formula prevăzută la lit. b) se aplică și pentru autovehiculele din categoriile M2, M3, N2 și N3, pentru care taxa specifică pe cilindree este prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 3.

[…]

(3) Cota fixă de reducere prevăzută în anexa nr. 4 este stabilită în funcție de vechimea autovehiculului, de rulajul mediu anual, de starea tehnică și nivelul de dotare al

autovehiculului. Cu ocazia calculului taxei vor fi acordate reduceri suplimentare față de cota fixă, în funcție de abaterile de la situația standard a elementelor care au stat la baza stabilirii cotei fixe, în condițiile prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.

[…]”

Acțiunile principale și întrebările preliminare

9. Domnul Obreja, resortisant român, a dorit să înmatriculeze în România un automobil de ocazie pe care îl cumpărase în Germania. Acest vehicul figurează printre vehiculele din categoria M1, are o capacitate cilindrică de 1 995 cm3 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 3. Acest vehicul a fost fabricat în 2002 și a fost înmatriculat în Germania în același an.

10. Pentru a înmatricula vehiculul în România, domnul Obreja a trebuit să plătească suma de 3 146 de lei ca taxă pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008, conform unei decizii emise la 18 septembrie 2008 de autoritatea competentă.

11. Întrucât autoritățile competente au refuzat să ramburseze această sumă, domnul Obreja a depus la Tribunalul Mureș o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat ca respectivele autorități să fie obligate să îi restituie suma menționată, pentru motivul că taxa în cauză este incompatibilă cu dreptul Uniunii. În urma respingerii acestei acțiuni, domnul Obreja a formulat recurs la Curtea de Apel Târgu-Mureș.

12. În ceea ce privește Darmi, aceasta a dorit să înmatriculeze în România un vehicul comercial de ocazie pe care îl cumpărase în Germania. Acest vehicul figurează printre vehiculele din categoria N3, are o capacitate cilindrică de 12 816 cm3 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 3. Acest vehicul a fost fabricat în 2004 și a fost înmatriculat în Germania în același an.

13. Pentru a înmatricula vehiculul în România, Darmi a trebuit să plătească suma de 8 001 lei ca taxă pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008, conform unei decizii emise la 12 noiembrie 2008 de autoritatea competentă.

14. Întrucât autoritățile competente au refuzat să ramburseze această sumă, Darmi a depus la Tribunalul Mureș o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat ca respectivele autorități să fie obligate să îi restituie suma menționată, pentru motivul că taxa în cauză este incompatibilă cu dreptul Uniunii. În urma admiterii acestei acțiuni, Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Mureș și Administrația Finanțelor Publice Târgu-Mureș au formulat recurs la Curtea de Apel Târgu-Mureș.

15. În aceste condiții, Curtea de Apel Târgu-Mureș a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, în fiecare dintre cele două cauze aflate pe rolul acesteia, următoarele întrebări preliminare:

„1) Se poate considera că prin instituirea unei taxe de poluare, în perioada 01.07.2008 până la 15.12.2008, prin [OUG nr. 50/2008,] sunt satisfăcute în primul rând principiile de uniune vamală și de evitare a dublei impozitări, astfel cum sunt prevăzute de art. 23 [CE], 25 [CE] și 90 [CE], în sensul în care aceste dispoziții din [t]ratat permit instituirea unei taxe de poluare în

scopul prevăzut de legiuitorul român în preambulul [OUG nr. 50/2008], scop care este prevăzut și în art. 174 [CE] și următoarele: asigurarea protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile-limită prevăzute de legislația [Uniunii] în domeniu? Cu alte cuvinte, mai concret: prin instituirea unei taxe de poluare într-un stat membru al Uniunii Europene, la prima înmatriculare, pentru autoturisme, noi sau second-hand, aduse din alt stat membru în primul stat membru, se poate considera că dispozițiile art. 174 [CE] și următoarele nu au justificare aplicarea art. 23 [CE], 25 [CE] și 90 [CE]?

2) Se poate considera că dacă un astfel de autovehicul a fost supus unei taxe similare, respectiv taxă de poluare (în același conținut ideatic și cu același scop, respectiv de respectare a mediului conform principiilor și obiectivelor descrise de art. 174 [CE] și următoarele), într-un stat membru, cu ocazia primei înmatriculări în alt stat membru se poate institui o astfel de taxă de poluare, cu aceleași obiective prevăzute de art. 174 [CE] și următoarele, deși anterior a mai fost supus unei taxe de poluare într-un alt stat membru?

3) In fine, în ideea contrară, că un astfel de autovehicul nu a fost supus într-un alt stat membru unei taxe de poluare (pentru că fie nu există această taxă, fie din alte motive), dar la o înmatriculare succesivă într-un alt stat membru, spre exemplu România, unde se percepe o astfel de taxă, se percepe la prima înmatriculare într-un asemenea stat taxa de poluare, se poate considera, într-o asemenea ipoteză, că se încalcă principiile uniunii vamale sau al [interdicției] unei protecții interne indirecte prevăzute de art. 23 [CE], 25 [CE] și 90 [CE]?”

16. Prin Ordonanța președintelui Curții din 29 aprilie 2010, cauzele C-136/10 și C-178/10 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

Cu privire la întrebările preliminare

17. Conform articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja sau atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate oricând să se pronunțe prin ordonanță motivată, în cuprinsul căreia se face trimitere la hotărârea anterioară sau la jurisprudența pertinentă.

18. Întrebările adresate de Curtea de Apel Târgu-Mureș în fiecare dintre prezentele cauze, care trebuie analizate împreună, se referă, în esență, la problema interpretării articolului 110 TFUE ridicată de Tribunalul Sibiu în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Curții din 7 aprilie 2011, Tatu (C-402/09, nepublicată încă în Repertoriu). Prin urmare, interpretarea reținută de Curte în această hotărâre în ceea ce privește articolul 110 TFUE, al cărui text este identic cu cel al articolului 90 CE, este valabilă și în prezenta cauză.

19. În măsura în care întrebările adresate de Curtea de Apel Târgu-Mureș se referă de asemenea la articolele 23 CE și 25 CE, care corespund articolelor 28 TFUE și 30 TFUE, și fac trimitere la articolul 174 CE, care corespunde articolului 191 TFUE, răspunsul poate fi de asemenea dedus din Hotărârea Tatu menționată anterior.

20. Astfel cum a amintit Curtea la punctul 55 din Hotărârea Tatu, citată anterior, autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în

sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.

21. În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 56).

22. Or, astfel cum a stabilit Curtea la punctul 58 din Hotărârea Tatu, citată anterior, o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, prin faptul că supune vehiculele de ocazie importate unei taxe care, în pofida aplicării unei reduceri ridicate pentru a ține seama de deprecierea lor, se poate apropia de un procent considerabil din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.

23. Faptul că taxa în cauză are drept principal obiectiv protecția mediului și ar putea contribui la realizarea unora dintre obiectivele enunțate în cadrul articolului 191 TFUE nu este suficient pentru a considera că aceasta este compatibilă cu articolul 110 TFUE. Astfel, după cum a constatat deja Curtea la punctul 60 din Hotărârea Tatu, citată anterior, obiectivul protecției mediului menționat de guvernul român, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește.

24. În sfârșit, în măsura în care prezentele cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare se referă la articolele 23 CE și 25 CE, este suficient să se facă trimitere la punctul 32 din Hotărârea Tatu, citată anterior, în cadrul căruia Curtea a amintit că o taxă încasată de un stat membru cu ocazia înmatriculării unor autovehicule pe teritoriul său în vederea unei puneri în circulație nu constituie nici o taxă vamală, nici o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale în sensul articolelor 28 TFUE și 30 TFUE. O astfel de taxă este un impozit intern și trebuie, așadar, examinată în raport cu articolul 110 TFUE.

25. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebările adresate în cadrul fiecăreia dintre prezentele cauze că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Cu privire la cheltuielile de judecată

26. Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Semnături”

ORDONANȚA CURȚII (Camera a cincea)

8 aprilie 2011(*)

„Articolul 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură – Impozite interne – Articolul 110 TFUE – Taxă pe poluare aplicată cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor”

În cauza C-336/10,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Craiova (România), prin decizia din 30 aprilie 2010, primită de Curte la 6 iulie 2010, în procedura

Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Târgu-Jiu,

Administrația Fondului pentru Mediu

împotriva

Victor Vinel Ijac,

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul J.-J. Kasel, președinte de cameră, domnii M. Ilešič (raportor) și E. Levits, judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

Curtea urmând să se pronunțe prin ordonanță motivată, conform articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură,

după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Ordonanță

1. Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 110 TFUE.

2. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Ijac, pe de o parte, și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Târgu-Jiu și Administrația Fondului pentru Mediu, pe de altă parte, cu privire la o taxă pe care domnul Ijac a trebuit să o achite cu ocazia înmatriculării unui autovehicul provenit dintr-un alt stat membru.

Cadrul juridic

Reglementarea Uniunii

3 „Normele europene de emisii” stabilesc limitele permise ale emisiilor de gaze de evacuare pentru autovehiculele noi comercializate în statele membre. Prima dintre aceste norme (denumită în general „Euro 1”) a fost introdusă prin Directiva 91/441/CEE a Consiliului din 26 iunie 1991 de modificare a Directivei 70/220/CEE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la măsurile preconizate împotriva poluării aerului cu emisiile poluante provenite de la autovehicule (JO L 242, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 135), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1992. De atunci, normele în materie au fost înăsprite progresiv în vederea îmbunătățirii calității aerului în Uniunea Europeană.

4. Norma „Euro 2” a fost instituită începând de la 1 ianuarie 1996. Legiuitorul comunitar a introdus, în continuare, noi norme. În temeiul Regulamentului (CE) nr. 715/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2007 privind omologarea de tip a autovehiculelor în ceea ce privește emisiile provenind de la vehiculele ușoare pentru pasageri și de la vehiculele ușoare comerciale (Euro 5 și Euro 6) și privind accesul la informațiile referitoare la repararea și întreținerea vehiculelor (JO L 171, p. 1), limita în vigoare în prezent este cea a normei „Euro 5”, iar instituirea unei norme „Euro 6” este prevăzută pentru anul 2014.

5. Pe de altă parte, Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă-cadru) (JO L 263, p. 1) distinge vehiculele din categoria M, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul pasagerilor”, de cele din categoria N, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul mărfurilor”. Aceste categorii cuprind subdiviziuni în funcție de numărul de locuri și de masa maximă (categoria M) sau numai în funcție de masa maximă (categoria N).

Reglementarea națională

6. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), care a intrat în vigoare la 1 iulie 2008, instituie, la articolul 3, o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3.

7. Potrivit articolului 4 litera a) din OUG nr. 50/2008, obligația de plată a taxei intervine „cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România”.

8. Articolul 6 din OUG nr. 50/2008 prevede:

„(1) Suma de plată reprezentând taxa se calculează [...] după cum urmează:

a) pentru autovehiculele din categoria M1, cu norma de poluare Euro 3, Euro 4, Euro 5 sau Euro 6:

[…]

Suma de plată = [(A × B × 30:100) + (C × D × 70/100)] × (100 − E):100

unde:

A = valoarea combinată a emisiilor de CO2, exprimată în grame/km;

B = taxa specifică, exprimată în euro/1 gram CO2, prevăzută în coloana 3 din anexa 1;

C = cilindree (capacitatea cilindrică);

D = taxa specifică pe cilindree, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 2;

E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4;

[…]

(3) Cota fixă de reducere prevăzută în anexa nr. 4 este stabilită în funcție de vechimea autovehiculului, de rulajul mediu anual, de starea tehnică și nivelul de dotare al autovehiculului. Cu ocazia calculului taxei vor fi acordate reduceri suplimentare față de cota fixă, în funcție de abaterile de la situația standard a elementelor care au stat la baza stabilirii cotei fixe, în condițiile prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.

[…]”

Acțiunea principală și întrebarea preliminară

9. În cursul anului 2008, domnul Ijac, resortisant român, a cumpărat un automobil de ocazie în Germania. Acest vehicul figurează printre vehiculele din categoria M1, are o capacitate cilindrică de 1 686 cm3 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 3. Acest vehicul a fost fabricat în 2003 și a fost înmatriculat în Germania în același an.

10. Domnul Ijac a dorit să înmatriculeze vehiculul menționat mai sus în România. Domnul Ijac a trebuit, în acest scop, să plătească suma de 3 141 de lei ca taxă pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008, conform unei decizii emise la 10 iulie 2008 de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Târgu-Jiu.

11. Întrucât autoritățile competente au refuzat să ramburseze această sumă, domnul Ijac a depus la 3 iunie 2009 la Tribunalul Gorj o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat ca respectivele autorități să fie obligate să îi restituie suma menționată, pentru motivul că taxa în cauză este incompatibilă cu dreptul Uniunii. În urma admiterii acestei acțiuni, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Târgu-Jiu și Administrația Fondului pentru Mediu au formulat recurs la Curtea de Apel Craiova.

12. În aceste condiții, Curtea de Apel Craiova a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 110 [primul paragraf] TFUE […] trebuie interpretat în sensul că interzice unui stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei de poluare instituite prin OUG nr. 50/2008, care condiționează înmatricularea în România a autovehiculelor de ocazie importate și care au fost înmatriculate anterior în alte state membre ale Uniunii Europene de plata taxei de poluare, în condițiile în care această taxă nu este percepută autovehiculelor de ocazie înmatriculate în România, cu ocazia unei vânzări și, respectiv, a unei noi înmatriculări, dat fiind că această taxă poate reprezenta un impozit intern asupra bunurilor provenind din alte state membre discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale?”

Cu privire la întrebarea preliminară

13. Conform articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja, aceasta, după ascultarea avocatului general, poate oricând să se pronunțe prin ordonanță motivată, în cuprinsul căreia se face trimitere la hotărârea anterioară.

14. Întrebarea adresată de Curtea de Apel Craiova este identică, în esență, cu cea adresată de Tribunalul Sibiu în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Curții din 7 aprilie 2011, Tatu (C-402/09, nepublicată încă în Repertoriu). Prin urmare, interpretarea articolului 110 TFUE reținută de Curte în acea hotărâre este valabilă și în prezenta cauză.

15. Astfel cum a amintit Curtea la punctul 55 din Hotărârea Tatu, citată anterior, autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.

16. În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 56).

17. Or, astfel cum a stabilit Curtea la punctul 58 din Hotărârea Tatu, citată anterior, o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, prin faptul că supune vehiculele de ocazie importate unei taxe care, în pofida aplicării unei reduceri ridicate

pentru a ține seama de deprecierea lor, se poate apropia de un procent considerabil din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.

18. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Cu privire la cheltuielile de judecată

19. Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Semnături”

Av. dr. Răzvan VIORESCU

Baroul Suceava

Obligatia statului roman de a rambursa taxele prelevate cu incalcarea dreptului european

1. Ca urmare a pronunţării hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 7 aprilie 2011 în afacerea Tatu, se pot constata două tendinţe majore: pe de-o parte, Guvernul României refuză să ia orice măsuri pentru a pune în aplicare hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; pe de altă parte, instanţele de contencios fiscal, înţelegându-şi rolul conferit de art. 148 din Constituţia României, şi-au revizuit rapid jurisprudenţa şi admit în prezent toate cererile de restituire a taxelor de poluare achitate cu ocazia înmatriculării unor vehicule de ocazie după data de 1 iulie 2008.

2. Jurisprudenţa unor instanţele naţionale cu privire la restituirea taxei de poluare, pe fond incompatibilă cu art. 110 TFUE, este însă divergentă într-o chestiune: admisibilitatea acţiunilor pentru care nu s-a formulat contestaţie împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare, în conformitate cu dispoziţiile art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală.

Astfel, unele instanţe (Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Cluj în unele cazuri), consideră că taxa va fi restituită doar celor care au contestat în termen de 30 de zile decizia de calcul a taxei de poluare. Paradoxal, instanţele nici măcar nu pretind să se fi solicitat restituirea taxei, ci doar să se conteste, în conformitate cu procedura prevăzută de art. 205 C. pr. fisc., decizia de calcul. Cu alte cuvinte, aceste instanţe disting între două categorii de contribuabili şi decid astfel:- pentru contribuabilii care au contestat decizia de calcul în termen de 30 de zile, taxa de poluare incompatibilă cu dreptul european va fi restituită;- pentru contribuabilii care nu au contestat decizia de calcul în termen de 30 de zile, taxa de poluare, deşi este incompatibilă cu dreptul european, nu va fi restituită.

În schimb, alte instanţe (Tribunalul Arad, Tribunalul Suceava, Tribunalul Constanţa, în unele cazuri Curtea de Apel Cluj) au decis să adopte o altă soluţie şi să admită toate cererile de restituire formulate de contribuabili în interiorul termenului de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 135 C. pr. fisc., pentru simplul motiv că taxa de poluare este incompatibilă cu dreptul european. În acest context s-a reţinut faptul că decizia de calcul a taxei de poluare nu este un act administrativ fiscal (Tribunalul Arad), că anularea deciziei de calcul nu ar produce practic niciun efect juridic şi că procedura contestaţiei îndreptate împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare nu reprezintă un “recurs efectiv” în sensul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Curtea de Apel Cluj).

3. În ceea ce ne priveşte, apreciem că soluţia corectă aparţine acestor din urmă instanţe, ea fiind consonantă cu jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În această ambianţă, ar trebui avute în vedere următoarele:

a. Conform unei jurisprudenţe stabile a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor şi taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european [afacerea 199/82, San Giorgio, Culegere 1983, p. 3595, par. 12; afacerea C-62/93, BP Soupergaz, Culegere 1995, p. I-1883, par. 40; afacerile reunite C-441/98 şi C-442/98, Michailidis, Culegere 2000, p. I-7145, par. 30]. Raţiunea acestui drept este aceea că un stat membru nu poate profita, iar contribuabilul nu poate suferi o pierdere, ca urmare a aplicării unei dispoziţii fiscale naţionale incompatibile cu dreptul european [Opinia Avocatului General Fennelly în afacerile reunite C-397/98 şi C-410/98, Metallgesellschaft şi Hoechst].

În principiu, statele membre trebuie să ia măsuri pentru restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european [afacerile reunite C-192/95 şi C-218/95, Comateb şi alţii, în Culegere 1997, p. I-165, par. 20].

b. Potrivit jurisprudenţei Curţii, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptulu comunitar sunt regulile naţionale. Aceste reguli trebuie să respecte însă principiul echivalenţei (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiţii mai puţin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului naţional) şi principiul efectivităţii (regulile naţionale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practică imposibilă exerciţiul drepturilor conferite de dreptul european) [afacerea C-228/96, Aprile, în Culegere 1998, p. I-7141, par. 18].

c. Conform jurisprudenţei instanţei de la Luxemburg, sunt considerate rezonabile perioade cuprinse între trei şi cinci ani de la data pronunţării hotărârii Curţii prin care s-a constatat faptul că impozitul/taxa sunt incompatibile cu dreptul european pentru exercitarea dreptului

de rambursare [afacerea C-231/96, Edis, Culegere 1998, p. I-1451, par. 35; afacerile reunite C-216/99 şi C-222/99, Prisco şi CASER, în Culegere 2002, p. I-6761, par. 70; afacerea C-88/99, Roquette Freres, Culegere 2000, p. I-10645; afacerea C-342/96, Dilexport, Culegere 1999, p. I-579, par. 70].

d. Din analiza pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în afacerea Metallgesellschaft şi Hoechst rezultă faptul că restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiţionată de contestarea reglementării la momentul efectuării plăţii, mai ales atunci când practica administrativă era în sensul respingerii contestaţiilor contribuabililor (par. 105 – 106 din hotărârea Curţii). Cu alte cuvinte, Curtea menţionează faptul că autorităţile fiscale naţionale nu pot invoca culpa contribuabililor, care nu au apelat la un remediu naţional ineficient, în condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naţionale incompatibile cu dreptul european.

În acelaşi sens se pronunţă şi doctrina de drept fiscal european [Servaas van Thiel, în lucrarea Pasquale Pistone (editor), Legal Remedies in European Tax Law, Ed. IBFD, Amsterdam, 2009, p. 309].

4. Raportat la jurisprudenţa mai sus indicată, se poate concluziona astfel:

a. Dreptul fiscal român nu identifică în prezent vreun remediu special, care să asigure contribuabilul posibilitatea de a obţine rambursarea taxelor şi impozitelor prelevate de autorităţile fiscale naţionale cu încălcarea dreptului european, deşi Statul Român este obligat să ia măsuri pentru a pune în aplicarea hotărârea în cauza Tatu. Parţial, un asemenea remediu l-a constituit art. 11 din O.U.G. nr. 50/2008, pentru o parte din taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule achitată în perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008.

În aceste condiţii, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României şi art. 117 lit. d) Cod procedură fiscală să solicite restituirea taxei de poluare prelevate “prin aplicarea eronată a dispoziţiilor legale“. O asemenea cerere de restituire poate fi formulată în termen de 5 ani, calculaţi de la data de 1 ianuarie a anului fiscal următor celui în care s-a născut dreptul la restituire, conform art. 135 C. pr. fisc.

b. În principiu, reglementarea fiscală naţională este compatibilă cu principiul echivalenţei şi cu principiul efectivităţii, întrucât regulile sunt practic aceleaşi cu regulile aplicabile în cazul în care se solicită restituirea unei taxe prelevate cu încălcarea dreptului naţional.

Singura problemă ar putea să apară doar în cazul în care instanţa ar aprecia că dreptul la restituire ar putea fi exercitat doar prin contestarea deciziei de calcul a taxei de poluare, în termen de 30 de zile de la data emiterii acesteia. În această situaţie, remediul oferit de art. 117 lit. d) C. pr. fisc. nu ar mai fi practic disponibil pentru contribuabili.

c. Termenul în care contribuabilii pot să-şi exercite dreptul la rambursarea taxei de poluare trebuie să fie unul rezonabil şi întotdeauna ulterior datei la care se constată incompatibilitatea reglementării fiscale naţionale cu dreptul european.

Cel mai adesea, această incompatibilitate este constatată printr-o hotărâre a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar termenul se calculează de la data publicării hotărârii Curţii.

În mod evident însă, atunci când judecătorul naţional (primul judecător european sau primul judecător “cu putere de jurisdicţie comunitară”, în sensul jurisprudenţei Simmenthal) soluţionează el însuşi conflictul dintre dreptul naţional şi dreptul european – constatând incompatibilitatea O.U.G. nr. 50/2008 cu art. 110 TFUE, în cazul nostru – termenul rezonabil se determină în funcţie de momentul în care jurisprudenţa instanţei naţionale a devenit previzibilă.

În această ambianţă, trebuie observat din nou faptul că nu se poate pretinde faptul că termenul rezonabil pentru formularea cererii de rambursare ar fi termenul de 30 de zile rezervat de legiuitor pentru contestarea deciziei de calcul. Aici se poate observa cu claritate faptul că până şi obiectul celor două remedii este diferit: legiuitorul român a conferit contribuabilului dreptul de a contesta calculul taxei de poluare; Curtea de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, indiferent şi independent de orice contestaţie asupra actului administrativ prin care a fost stabilită această taxă.

d. Dreptul la rambursare nu poate fi condiţionat de un “protest” al contribuabilului, la momentul prelevării taxei de poluare, dresat împotriva deciziei de calcul. Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, autorităţile fiscale naţionale nu pot invoca culpa contribuabililor, care nu au apelat la un remediu naţional ineficient – a se vedea jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj, care apreciază că procedura contestaţiei deciziei de calcul nu reprezintă un “remediu efectiv” în sensul art. 13 din Convenţie -, în condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naţionale incompatibile cu dreptul european.

5. Pentru argumentele mai sus prezentate, credem că este necesară o cristalizare a jurisprudenţei instanţelor de contencios fiscal, în sensul că acţiunile având ca obiect restituirea taxei de poluare sunt admisibile atâta timp cât au fost formulate în interiorul termenului de prescripţie prevăzut de Codul de procedură fiscală, după îndeplinirea procedurii administrative prealabile (formularea unei cereri de restituire a taxei de poluare, care să ofere administraţiei fiscale posibilitatea de a evita litigiul fiscal). Atâta timp cât contribuabilul se află în posesia refuzului explicit al organului fiscal de a restitui o taxă prelevată cu încălcarea dreptului european, acţiunea în contencios fiscal este în mod evident admisibilă (în acelaşi sens, Curtea de Apel Cluj – secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 1665 din 16 iunie 2010, nepublicată).

Asist. univ. drd. Cosmin Flavius COSTASFacultatea de Drept, UBB Cluj-NapocaAvocat, Baroul Arad

Sinteza de jurisprudenta in litigiile privind taxa pe poluare auto

In urma Hotararii pronuntate de CJUE in cauza C-402/09 – Tatu vs. Romania , instantele nationale, in majoritate, au inceput sa admita actiunile contribuabililor contestatari, dispunand, fie restituirea taxei pe poluare auto, fie inmatricularea vehiculelor fara plata taxei, dupa cum urmeaza:

Curtea de apel ALBA IULIA

- in data de 08.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 4690/97/2010, CA Alba Iulia a respins recursurile paratelor, mentinand sentinta Tr. Hunedoara prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 13.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 4739/107/2010, CA Alb Iulia a admis recursul reclamantului, a dispus restituirea taxei pe poluare auto, modificand in parte sentinta Tr. Alba prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 15.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 6629/107/2010, CA Alba Iulia a admis recursul reclamantului, a dispus restituirea taxei pe poluare auto, modificand in parte sentinta Tr. Alba prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 19.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 7297/107/2010, CA Alba Iulia a admis recursul reclamantului, a dispus inmatricularea vehiculului fara plata taxei, modificand in tot sentinta Tr. Alba prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 20.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 5075/97/2010, CA Alba Iulia a admis recursul reclamantului, a dispus restituirea taxei pe poluare auto, modificand in parte sentinta Tr. Hunedoara prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

Curtea de apel PITEŞTI

- in data de 13.04.2011, prin deiczia pronuntata in dosarul nr. 4079/90/2010, CA Pitesti a admis recursul reclamantului, a dispus restituirea taxei pe poluare auto, modificand sentinta Tr. Valcea prin care instanta de fond a respins actiunea

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 20.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 3966/90/2010, CA Pitesti a admis recursul reclamantului, a dispus restituirea taxei pe poluare auto, modificand sentinta Tr. Valcea prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

Curtea de apel BACĂU

- in data de 15.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 2518/110/2010, CA Bacau, a respins ca nefondate recursurile paratelor, mentinand sentinta Tr. Bacau prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 15.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 7406/110/2010, CA Bacau, a respins ca nefondat recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Bacau prin care instanta de fond a dispus inmatricularea vehiculului fara plata taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

Curtea de apel ORADEA

- in data de 14.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 3623/83/2010, CA Oradea a modificat in parte sentinta Tr. Satu Mare, mentinand celelalte dispozitii din sentinta prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 21.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 2559/83/2010, CA Oradea a respins ca nefondat recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Satu Mare prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

Curtea de apel BRAŞOV

- in data de 08.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 3106/119/2010 , CA Brasov, a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Covasna prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 10.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 8419/62/2010, CA Brasov a a admis recursul reclamantului, a dispus inmatricularea vehiculului fara plata taxei pe poluare auto, modificand sentinta Tr. Brasov prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 11.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 5197/62/2010, CA Brasov a a modificat in parte sentinta Tr. Brasov, mentinand celelalte dispozitii din sentinta prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 12.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 1023/119/2010, CA Brasov a respins recursurile paratelor, mentinand sentinta Tr. Covasna prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 14.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 1010/119/2010, CA Brasov a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Covasna prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 19.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 11634/62/2010, CA Brasov a admis recursul reclamantului, a dispus inmatricularea vehiculului fara plata taxei pe poluare, modificand sentinta Tr. Brasov prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 27.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 8433/62/2010, CA Brasov a admis recursul reclamantului, a dispus inmatricularea vehiculului fara plata taxei pe poluare auto, modificand sentinta Tr. Brasov prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

Curtea de apel BUCUREŞTI

- in data de 14.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 2501/98/2010, CA Bucuresti a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Ialomita prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 14.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 49768/3/2009, CA Bucuresti a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Bucuresti prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

Curtea de apel CLUJ

- in data de 07.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 2293/117/2010, CA Cluj a respins recursurile paratelor, mentinand sentinta pronuntata de Tr. Maramures prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 08.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 5066/84/2010, CA Cluj a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Salaj prin care instanta de fond a dispus inmatricularea vehiculului fara plata taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 12.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 2625/84/2010, CA Cluj a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Salaj prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 14.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 3868/117/2010, CA Cluj a admis recursul reclamantului, a dispus restituirea taxei pe poluare, modificand sentinta Tr. Cluj prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 18.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 4833/117/2010, CA Cluj a admis recursul reclamantului, a dispus inmatricularea vehiculului fara plata taxei pe poluare auto, modificand sentinta Tr. Cluj prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 13.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 5101/84/2010, CA Cluj, a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Salaj prin care instanta de fond a dispus inmatricularea vehiculului fara plata taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

Curtea de apel CONSTANŢA

- in data de 11.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 17358/118/2010, CA Constanta, a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Constanta prin care instanta de fond a dispus inmatricularea vehiculului fara plata taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 13.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 3988/88/2010, CA Constanta a modificat in parte sentinta Tr. Tulcea, mentinand celelalte dispozitii din sentinta prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 14.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 4076/88/2010, CA Constanta a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Tulcea prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 18.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 9598/118/2010, CA Constanta a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Constanta prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 20.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 4393/88/2010, CA Constanta a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Tulcea prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

- in data de 21.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 4196/88/2010, CA Constanta a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Tulcea prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei.

Curtea de apel CRAIOVA

*Dupa o analiza a practicii CA Craiova, am constatat ca aceasta instanta respinge actiunile privind inmatricularea vehiculelor fara plata taxei pe poluare, in schimb admite actiunile ce au ca obiect restituirea taxei de prima inmatriculare, astfel cum reiese de pe portalul instantelor de judecata, nefiind foarte clar daca este vorba de taxa auto instituita initial in Codul fiscal sau cea instituita in OUG nr. 50/2008.

Curtea de apel GALAŢI

- in data de 07.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 6780/121/2010, CA Galati a respins recursurile paratelor, mentinand sentinta Tr. Galati prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 07.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 204/44/2011, CA Galati, a admis cererea de revizuire si in cele din urma a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 12.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 5535/121/2010, CA Galati, a admis recursul reclamantului si a dispus inmatricularea vehiculului fara plata taxei pe poluare auto, modificand sentinta Tr. Galati prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 14.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 4914/121/2010, CA Galati a respins recursurile paratelor, mentinand sentinta Tr. Galati prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 19.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 6759/121/2010, CA Galati a respins recursurile paratelor, mentinand sentinta Tr. Galati prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

Curtea de apel IAŞI

*Dupa o analiza a practicii CA Iasi, am constatat ca aceasta instanta admite recursurile paratelor si pe fond respinge actiunile avand ca obiect restituirea taxei pe poluare auto/inmatricularea vehiculelor fara plata taxei pe poluare.

Curtea de apel TÂRGU MUREŞ

- in data de 07.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 1109/102/2010 (2293/2010), CA Tg. Mures a admis recursul reclamantei, a dispus restituirea taxei pe poluare auto, modificand sentinta Tr. Mures prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 15.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 1510/96/2010, CA Tg. Mures a admis recursul reclamantului, a dispus restituirea taxei pe poluare auto, modificand in tot sentinta Tr. Harghita prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

Curtea de apel PLOIEŞTI

- in data de 07.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 6064/120/2010, CA Ploiesti a respins recursurile paratelor, mentinand sentinta Tr. Dambovita prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 08.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 4611/120/2010, CA Ploiesti a respins recursurile paratelor, mentinand sentinta Tr. Dambovita prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 11.04.2011, prin decizia pronunţata in dosarul nr. 6304/120/2010, CA Ploiesti a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Dambovita prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 12.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 5850/120/2010, CA Ploiesti a respins recursurile paratelor, mentinand sentinta Tr. Dambovita prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 13.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 4787/120/2010, CA Ploiesti a respins recursurile paratelor, mentinand sentinta Tr. Dambovita prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 14.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 6068/120/2010, CA Ploiesti a respins recursurile paratelor, mentinand sentinta Tr. Dambovita prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 18.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 6338/120/2010, CA Ploiesti a respins recursurile paratelor, mentinand sentinta Tr. Dambovita prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 19.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 6184/120/2010, CA Ploiesti a respins recursurile paratelor, mentinand sentinta Tr. Dambovita prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 20.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 5625,1/120/2009, CA Ploiesti a admis recursul reclamantului, a dispus restituirea taxei pe poluare auto, modificand in tot sentinta Tr. Dambovita prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

Curtea de apel SUCEAVA

- in data de 07.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 5181/40/2010, CA Suceava a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Botosani prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 13.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 4438/86/2010, CA Suceava a admis recursul reclamantului, a dispus restituirea taxei pe poluare auto, modificand sentinta Tr. Suceava prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 14.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 5144/40/2010, CA Suceava a respins recursul paratei, mentinand sentinta Tr. Botosani prin care instanta de fond a dispus restituirea taxei pe poluare auto.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

Curtea de apel TIMIŞOARA

- in data de 12.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 2674/30/2010, CA Timisoara a admis recursul reclamantului, a dispus restituirea taxei pe poluare auto, modificand sentinta Tr. Timis prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 12.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 3637/108/2010, CA Timsoara a admis recursul reclamantul, a dispus restituirea taxei pe poluare auto, modificand sentinta Tr. Arad prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 26.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 158/30/2009, CA Timisoara a admis recursul reclamantului, a dispus restituirea taxei pe poluare auto, modificand sentinta Tr. Timis prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

- in data de 27.04.2011, prin decizia pronuntata in dosarul nr. 6211/108/2010 (9912/2010), CA Timisoara a admis recursul reclamantului, a dispus restituirea taxei pe poluare auto, modificand sentinta Tr. Arad prin care instanta de fond a respins actiunea.

>> Minuta deciziei; Minuta sentintei

NOTA:

*facem precizarea ca am selectat de pe portalul instantelor de judecata doar acele litigii din care reiese in mod evident ca obiectul lor il constituie restituirea taxei pe poluare auto, respectiv inmatricularea vehiculelor fara plata taxei, nr. actiunilor admise fiind mult mai mare decat cel care reiese din prezentul material.

Pentru Juridice.ro, Andrei PAP

Tribunalul Suceava. Aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar in interpretarea CJUE

Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 7 aprilie 2011 a fost aplicată rapid de instanţa suceveană.

Tribunalul Suceava – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul 8361/86/2010, prin sentinţa din 14.04.2011, a admis actiunea formulata de reclamantul SC RICCARDO SRL, a obligat Administraţia Finanţelor Publice Suceava – DGFP Suceava să restituie reclamantului taxa de poluare în cuantum de 8092 lei, achitată la 29.06.2010, în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, amendată de O.U.G. nr. 117/2009 (forma în vigoare în perioada 15.02.2010 – 31.12.2010).

Iată pe scurt dispozitivul hotărârii din 14.04.2011:

Solutie: Respinge excepţiile inadmisibilităţii şi neîndeplinirii procedurii prealabile, ca nefondate. Admite acţiunea, în parte. Obligă prim pârâta să restituie reclamantei suma de 8.092 lei reprezentând taxă de poluare, sumă reactualizată cu dobânda fiscală calculată de la data de 15.08.2010 şi până la data restituirii efective. Respinge acţiunea faţă de pârâta

Administraţia Fondului pentru Mediu, ca nefondată. Admite cererea de chemare în garanţie a pârâtei Administraţia Fondului pentru Mediu. Obligă chemata în garanţie să vireze în contul prim pârâtei suma de 8.092 lei încasată cu titlu de taxă de poluare, precum şi dobânda fiscală menţionată mai sus. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

De asemenea, aceeaşi instanţă în dosarul 8762/86/2010, prin senstinţa din 14.04.2011, a admis cererea formulata de reclamantul B.D., a obligat Administraţia Finanţelor Publice Comunale Suceava – DGFP Suceava să restituie reclamantului taxa de poluare în cuantum de 2395 lei, achitată la 21.11.2008, în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, (forma în vigoare în perioada 1.07.2008 – 15.12.2008).

Iată pe scurt dispozitivul hotărârii din 14.04.2011:

Solutie: Respinge excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, ca nefondată. Admite acţiunea, în parte. Obligă pârâta DGFP Suceava – AFPC Suceava să restituie reclamantului suma de 2.395 lei reprezentând taxă de poluare, sumă reactualizată cu dobânda fiscală calculată de la data de 05.10.2010 şi până la data restituirii efective. Respinge acţiunea faţă de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, ca nefondată. Admite cererea de chemare în garanţie a Administraţiei Fondului pentru Mediu. Obligă chemata în garanţie să vireze în contul prim pârâtei suma de 2.395 lei încasată cu titlu de taxă de poluare, precum şi dobânda fiscală menţionată mai sus. Obligă prim pârâta să plătească reclamantului suma de 39,30 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Deciziile pot fi atacate cu recurs, dar soluţiile nu pot fi decât să confirme hotărârea tribunalului, raportat la claritatea argumentării CJUE în afacerea Tatu, fiind evident faptul că taxele de poluare achitate în perioadele 1.07.2008 – 15.12.2008 şi 15.02.2010 – 31.12.2010 sunt incompatibile cu art. 110 TFUE.

La nivel naţional, printr-o decizie pronunţată la data de 12 aprilie 2011, în dosarul nr. 3637/108/2010, Curtea de Apel Timişoara – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a admis recursul formulat de recurentul C.C.A. împotriva unei hotărâri a Tribunalului Arad şi a obligat Administraţia Finanţelor Publice Arad să restituie reclamantului taxa de poluare în cuantum de 2.354 RON, achitată la 22.03.2010, în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, amendată de O.U.G. nr.117/2009 (forma în vigoare în perioada 15.02.2010 – 31.12.2010).

Facem precizarea că textul de reglementare al O.U.G. nr. 50/2008, amendată de O.U.G. nr. 117/2009 (forma în vigoare în perioada 15.02.2010 – 31.12.2010) este identic cu varianta iniţială a O.U.G. nr. 50/2008 (forma în vigoare 1.07.2008 – 15.12.2008), cu menţiunea că formula de calcul a taxei de poluare a determinat valori aproape duble ale cunatumului taxelor achitate în perioada 1.07.2008 – 15.12.2008.

Amintind doar concluzia de la pct. 58 din Hotărârea Tatu, CJUE a rezolvat irevocabil chestiunea caracterului discriminatoriu al O.U.G. nr. 50/2008:

(58) Cu toate acestea, din dosarul prezentat Curţii rezultă fără echivoc că reglementarea menţionată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate şi caracterizate printr-o vechime şi o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ţine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piaţă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. NU SE

POATE CONTESTA CĂ, ÎN ACESTE CONDIŢII, O.U.G. NR. 50/2008 ARE CA EFECT DESCURAJAREA IMPORTĂRII ŞI PUNERII ÎN CIRCULAŢIE ÎN ROMÂNIA A UNOR VEHICULE DE OCAZIE CUMPĂRATE ÎN ALTE STATE MEMBRE.

Practic, caracterul excesiv al cuantumului taxelor de poluare achitate în perioada 15.02.2010 – 31.12.2010 este evident, depăşind cu aproape 100% cuantumul taxelor de poluare perceput în perioada 1.07.2008 – 15.12.2008.

În prezent, în această săptămână, Tribunalul Suceava şi Curtea de Apel Suceava au amânat toate pronunţările pentru săptămâna viitoare, în dosarele având ca obiect restituirea taxei de poluare achitate în 1.07.2008 – 15.12.2008 şi 15.02.2010 – 31.12.2010.

Soluţiile care urmează să fie pronunţate în alte dosare nu pot avea o altă finalitate decât varianta hotărârii pronunţate la 12.04.2011 de Curtea de Apel Timişoara şi a hotărârilor pronunţate la 14.04.2011 de Tribunalul Suceava, instanţe judecătoreşti care, anterior datei de 7.04.2011, au respins toate acţiunile având ca obiect restituirea taxei achitate în perioadele 1.07.2008 – 14.12.2008, respectiv 15.02.2010 – 31.12.2010.

Nu mai este necesară sesizarea cu chestiuni prejudiciale, conform art. 267 TFUE, dacă CJUE şi-a exprimat deja punctul de vedere într-o procedură anterioară, în legătură cu problema de drept pusă în discuţie, iar în contextul eventual nou nu există nici îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica această jurisprudenţă.

Notă: Guvernul român, în loc să reevaluze situaţia juridică a cauzei Tatu, precum şi iminenta soluţionare a celorlalte cereri preliminare formulate de instanţele române, aflate pe rolul CJUE, lansează din nou „dezinformări deliberate” fără fundament juridic, substituindu-se competenţelor legale ale Curţii Europene, încercând „să influenţeze” decizia judecătorilor români.

„Ministerul Mediului afirmă că decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind legalitatea taxei de primă înmatriculare se referă la forma iniţială a legii prin care aceasta a fost introdusă şi nu la cea modificată în 2010”(comunicat de presă din 08.04.2011).

Avocat dr. Răzvan VIORESCU Avocat Cosmin Flavius COSTAS

Este admisibila acţiunea in restituirea/inmatricularea vehiculului fara plata taxei pe poluare auto in lipsa parcurgerii procedurii prealabile?

Procurorul General al României, Laura Codruţa Kovesi, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii, întrucât în practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la problemele de drept vizând:

I. Aplicarea art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, în referire la posibilitatea obligării Instituţiei Prefectului la înmatricularea unui autovehicul, fără a exista o prealabilă constatare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată.

1. Astfel, cu privire la acest aspect, unele instanţe au dispus obligarea Instituţiei Prefectului – Serviciul Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatricularea Autovehiculelor la înmatricularea autovehiculelor second-hand importate în România din alte state membre ale Uniunii Europene, fără ca în prealabil, reclamanţii să fi obţinut o decizie emisă de autoritatea fiscală competentă sau o hotărâre judecătorească, în procedura prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările şi completările ulterioare.

În motivarea acestei soluţii, instanţele au efectuat un examen de compatibilitate a normelor interne privind taxa pe poluare cu dispoziţiile art. 25, 28 şi 90 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene şi prin raportare la normele comunitare menţionate, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, au considerat că taxa pe poluare nu este datorată, astfel încât refuzul Serviciului Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatricularea Autovehiculelor este un refuz nejustificat, fiind rezultatul unui exces de putere ce constă, potrivit legii contenciosului administrativ, în exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

În acest sens, s-a precizat că însăşi Curtea Europeană de Justiţie a statuat că Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene a creat o “nouă ordine juridică” în dreptul european, caracterizată prin faptul că are efect direct şi se bucură de supremaţie în raport cu ordinea juridică internă a statelor membre.

Ca atare, o instanţă naţională chemată, în limitele competenţei sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligaţia de a le aplica direct şi prioritar şi dacă este necesar, chiar să refuze a apela la legislaţia naţională, inclusiv cea adoptată ulterior, fără a se impune să solicite sau să aştepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau declararea neconstituţionalităţii de Curtea Constituţională.

De altfel, şi art. 148 alin. (1) şi (2) din Constituţia României dispune că, urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare ale legii interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

În acest context, întrucât raţiunea reglementărilor comunitare în materie este asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor între statele comunitare, în condiţii normale de concurenţă, prin eliminarea oricărei forme de protecţie care poate decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii faţă de produsele provenind din state membre, prin adoptarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, legiuitorul român a instituit un astfel de regim discriminatoriu pentru autoturismele aduse în România din Comunitatea Europeană şi reînmatriculate pe teritoriul României, în situaţia în care acestea au fost înmatriculate în ţara lor de provenienţă, în timp ce, pentru reînmatricularea autoturismelor înmatriculate deja în România, taxa nu se percepe.

În consecinţă, aplicarea normelor de drept comunitar exclude respectarea altor proceduri, respectiv, cea de contestare a taxei pe poluare pentru a se stabili dacă aceasta este sau nu datorată, în ce cuantum şi care este beneficiarul ei.

Întrucât, nu organul fiscal sau statul a refuzat înmatricularea, încălcând dreptul reclamanţilor de a folosi pe teritoriul României un bun dobândit în spaţiul comunitar european, ci serviciul

de înmatriculare, aceasta înseamnă că reclamanţilor nu li se poate imputa că nu au chemat în judecată organele fiscale competente să calculeze şi să încaseze taxa pe poluare.

De vreme ce autorul refuzului de înmatriculare nu este statul sau un organ fiscal, ci serviciul de înmatriculare, nu există nici un temei pentru a li se reproşa reclamanţilor faptul că au abandonat procedura de contestare a taxei pe poluare ori că nu a abordat, în contradictoriu cu organele fiscale problema concordanţei legislaţiei fiscale naţionale cu legislaţia comunitară.

Prin urmare, serviciul public de înmatriculare a impus nejustificat, cu exces de putere, prezentarea dovezii de plată a taxei pe poluare, în baza Ordinului nr. 1501/2006, emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor, act normativ ce este contrar dreptului comunitar, deoarece a determinat o practică administrativă ce are ca efect obstacularea circulaţiei mărfurilor între statele comunitare.

2. Alte instanţe, în aceeaşi ipoteză, au considerat că neînmatricularea autovehiculului fără ca, în prealabil, să fie prezentate documentele prevăzute de art. 7 alin. (1) din Ordinul nr. 1501/2006 al Ministerului Administraţiei şi Internelor, inclusiv dovada plăţii taxei pe poluare sau a unui înscris, potrivit căruia persoana solicitantă este scutită de plata respectivei taxe, nu reprezintă un refuz nejustificat al autorităţii competente, respectiv Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculări a Autovehiculelor, în sensul art.2 alin. (1) lit.i din Legea nr. 554/2004, deoarece lipseşte excesul de putere comis de instituţia publică, ce ar putea atrage răspunderea administrativă.

Răspunsurile comunicate reclamanţilor, în sensul precizării documentelor ce trebuie prezentate, pentru înmatricularea unui autoturism în România, sunt acte de informare şi nu un refuz cu exprimarea explicită, prin exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.

Pe de altă parte, s-a considerat că înmatricularea autoturismului fără plata taxei pe poluare prin analiza conformităţii prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 cu legislaţia comunitară este o abordare greşită în condiţiile în care Instituţia Prefectului nu are atribuţii în ceea ce priveşte stabilirea acestei taxe şi, cu atât mai mult, căderea de a examina legalitatea taxei în raport de prevederile dreptului comunitar şi nici de a aplica cu prioritate aceste din urmă dispoziţii, fără a ţine cont de legislaţia internă.

S-a mai arătat şi că sumele respective nu se fac venit la bugetul acestei autorităţi pârâte, iar o eventuală scutire de plată poate fi dispusă decât de organele fiscale care au atribuţii legale în acest sens.

Totodată, pe lângă taxa pe poluare, serviciul de specialitate din cadrul Instituţiei Prefectului mai are de analizat şi alte condiţii de natură juridică sau tehnică privitoare la autoturismul a cărui înmatriculare se solicită şi, din acest punct de vedere, instanţa nu se poate substitui în atribuţiunile funcţionarului public obligat să verifice şi să constate îndeplinirea tuturor condiţiilor înmatriculării.

După achitarea taxei pe poluare, reclamantul poate contesta, fie existenţa ei, fie modalitatea de calcul la organul administrativ fiscal, respectând procedura prevăzută de art. 205-209 din Codul de procedură fiscală, iar ulterior, poate ataca decizia emisă în soluţionarea contestaţiei, la instanţa de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 218 din acelaşi cod şi numai într-un astfel de litigiu s-ar putea examina şi compatibilitatea dispoziţiilor din dreptul intern cu cele

comunitare, aşa încât, într-un litigiu având ca obiect “obligaţia de a face”, nu există nici un motiv pentru a se impune serviciului de înmatriculări conduita reclamată.

Opinia Procurorului General este în sensul că aceste din urmă instanţe au pronunţat soluţii în litera şi spiritul legii.

***

II. Admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii de restituire a taxei de poluare în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008.

1. În privinţa acestui aspect, unele intanţe au apreciat că acţiunea de restituire a taxei pe poluare este admisibilă fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 205– 209 din Codul de procedură fiscală.

În motivare s-a arătat că textul art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 conform căruia stabilirea, verificarea, colectarea şi executarea silită, inclusiv soluţionarea contestaţiilor privind taxa datorată de către contribuabili se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este doar o normă de trimitere, astfel că nu se poate susţine că în aplicarea acestei norme devine obligatorie parcurgerea procedurii administrativ fiscale prealabile.

Contestaţia împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale, prevăzută de art. 205 din Codul de procedură fiscală şi următoarele, este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul persoanei care se consideră lezată în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii, de a se adresa instanţei de judecată.

Tot astfel, prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care dispun că actele administrative susceptibile potrivit legii organice, să facă obiectul unei jurisdicţii speciale administrative pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, cu respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1), dacă partea înţelege să nu exercite procedura administrativ jurisdicţională, nu sunt altceva decât o consacrare în plan legislativ a principiului fundamental privind “liberul acces la justiţie” prevăzut de art. 21 din Constituţia României.

Şi dispoziţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ care instituie procedura “recursului graţios”, trebuie analizate şi aplicate într-o manieră care să nu contravină principiului enunţat şi care se circumscrie “dreptului la un proces echitabil”.

Întrucât, obiectul acţiunii îl constituie refuzul nejustificat de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea unui drept, în lumina art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, refuzul autorităţii fiscale, respectiv al Administraţiei Fondului pentru Mediu, de restituire a unei taxe, considerată ca fiind nedatorată, deschide accesul direct la instanţa de judecată.

Într-o altă argumentare, s-a apreciat că necontestarea deciziei de calcul a taxei pe poluare nu prezintă relevanţă, întrucât reclamanţii au uzat de o altă reglementare, respectiv de dispoziţiile

art. 117 din Codul de procedură fiscală, contestând însăşi legalitatea, de plano, a taxei prelevate, în integralitatea ei.

Procedura prevăzută de dispoziţiile art. 10 raportat la art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, de Cap. VI – „Restituirea sumelor reprezentând diferenţe de taxe plătite” – din Hotărârea Guvernului nr. 686/2008, precum şi de Ordinul nr. 986/2008 emis de Ministerul Finanţelor Publice, nu sunt incidente în cauză, deoarece reglementează numai posibilitatea contestării modalităţii de stabilire a cuantumului taxei pe poluare şi restituirea diferenţei de taxă plătită.

Şi în materia analizată, s-a exprimat punctul de vedere potrivit căruia nu se impune efectuarea procedurii prealabile în situaţia în care judecătorul naţional are obligaţia să aplice normele comunitare, în mod direct şi prioritar, dacă se constată că normele interne contravin acestora.

2. Alte instanţe, dimpotrivă, au respins acţiunile privind restituirea taxei pe poluare, reţinând în considerente că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările şi completările ulterioare, a stabilit, în mod expres, prin art. 7 raportat la art. 10, faptul că persoana nemulţumită de modul de calcul sau de însăşi aplicarea acestei taxe, are obligaţia de a formula, în prealabil, contestaţie, iar în lipsa dovezii exercitării procedurii prealabile prevăzute de actul normativ invocat, raportat şi la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cererea de restituire este inadmisibilă.

Legalitatea deciziei de stabilire a taxei pe poluare pentru autovehicule, act administrativ fiscal, în înţelesul art. 41 din Codul de procedură fiscală, poate fi cercetată de instanţă pe cale directă în procedura contenciosului administrativ ori nici pe calea excepţiei de nelegalitate.

Dacă s-ar admite altfel, ar însemna ca persoana care se pretinde vătămată, într-un drept al său ori într-un interes legitim, să ocolească procedura specială de contestare a actului administrativ unilateral şi să supună judecăţii, în mod direct, legalitatea acestuia, în cadrul unei alte proceduri, decât cea prevăzută de legiuitor, ceea ce nu ar putea fi admis.

Nu este posibil a disimula demersul de a se pune în discuţie legalitatea stabilirii şi încasării taxei pe poluare, prin prisma apelării la procedura administrativă de drept comun, ignorându-se faptul că pentru a se statua asupra acestui conflict există norme procesuale speciale, clare, accesibile, previzibile şi predictibile, compatibile cu exigenţele de calitate ale unui act normativ.

Prin raportare şi la jurisprudenţa comunitară, s-a arătat că prin adoptarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările şi completările ulterioare, România aplică un sistem de impozitare similar celui examinat de Curte, iar posibilitatea de contestare este clar reglementată de acest act normativ, atunci când persoana care urmează să înmatriculeze un autovehicul rulat poate face dovada că autovehiculul său s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată în grila fixă prevăzută de legiuitor.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că un stat membru nu îşi încalcă obligaţiile care îi revin în temeiul art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, dacă aplică autovehiculelor de ocazie importate din alte state membre un sistem de impozitare în care deprecierea reală a autovehiculelor este definită într-un mod general şi abstract, pe baza unor criterii determinate în dreptul naţional, în măsura în care, pe de o parte, sunt aduse la cunoştinţa publicului criteriile pe care se întemeiază modul de calcul forfetar al deprecierii

vehiculelor şi, pe de altă parte, proprietarul unui autovehicul de ocazie importat dintr-un alt stat membru are posibilitatea de a contesta aplicarea unui astfel de mod de calcul, cu scopul de a demonstra că acesta are ca rezultat o impozitare superioară valorii taxei reziduale încorporate în valoarea celor similare, deja înmatriculate pe teritoriul naţional.

Încălcarea art. 90 paragraful 1 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene nu poate fi reţinută de plano, ci trebuie verificată, în fiecare caz în parte, pentru a se putea stabili în concret măsura în care valoarea taxei aplicate autovehiculului second-hand achiziţionat dintr-un alt stat membru depăşeşte valoarea reziduală a aceleiaşi taxe încorporată în valoarea de piaţă a vehiculelor similare înmatriculate în România.

Aşadar, întrucât reclamanţii au achitat, în mod voluntar, această taxă pe poluare, supunându-se, astfel, normei interne aplicate de organul fiscal competent prin emiterea deciziei administrative, numai în faza de soluţionare a contestaţiei împotriva acestui titlu de creanţă fiscală şi în faza controlului judecătoresc ulterior, se poate pune în discuţie modalitatea factuală şi legală de stabilire a cuantumului taxei pe poluare, precum şi compatibilitatea dreptului intern cu norma comunitară pertinentă.

Prin urmare, dacă s-ar valida demersul întreprins de reclamanţi, prin ignorarea procedurii deschise de lege pentru contestarea actului de impunere, ar fi deturnate normele procesual fiscale care guvernează soluţionarea unui atare conflict, cu repunerea acestora în termenul procedural prevăzut de art. 207 din Codul de procedură fiscală, ceea ce, în mod evident, nu este posibil.

S-a statuat că, în condiţiile în care obligaţia de plată a taxei pe poluare nu a fost desfiinţată total sau parţial în procedura prevăzută de art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, refuzul autorităţii fiscale competente nu poate fi calificat ca fiind nejustificat, manifestat printr-un exces de putere, în sensul definiţiilor cuprinse în art. 2 lit. i) şi n) din Legea nr. 554/2004.

S-a mai precizat că şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu valoare de principiu şi precedent judiciar că, în măsura în care se contestă un act administrativ fiscal, devin incidente dispoziţiile din Codul de procedură fiscală, raportate la art. 7 din Legea nr. 554/2004, în acelaşi sens fiind şi practica Curţii Constituţionale care, sesizată, în mod repetat cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 – 218 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, a reţinut că acestea sunt constituţionale nu numai în raport de prevederile Constituţiei, dar şi în raport de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Opinia Procurorului General este în sensul că aceste din urmă instanţe au pronunţat soluţii în litera şi spiritul legii.

>> Textul integral al recursului în interesul legii

Pentru Juridice.ro, Andrei PAP