97699006 o calauza prin narnia

Colin Duriez

o călăuză prin

şi prin întreaga operă a lui C.S. Lewis

Editura Aqua Forte, 2008

NArNiA

Descrierea CiP a Bibliotecii Naţionale a românieiDUriEZ, COLiN. O călăuză prin Narnia şi prin întreaga operă a lui C.S. Lewis, Colin Duriez, trad. Maria Ştefănescu şi Valentin Dan, Cluj‑Napoca, Editura Aqua Forte, 2008 iSBN 978‑973‑7758‑41‑5

I. Ştefănescu, Maria (trad.)II. Dan, Valentin (trad.)

28

Traducerea: MARIA ŞTEFĂNESCU şi VALENTIN DAN

Lectura: Anton HorvathTehnoredactarea şi grafica: Kitty BojanEditor: Voicu Bojan

Originally published by InterVarsity Press as A Field Guide to Narnia by Colin Duriez. © 2004 by Colin Duriez. Translated and printed by permission of InterVarsity Press, P.O. Box 1400, Downers Grove, IL 60515, USA

Copyright © 2008 pentru prezenta ediţie: Editura Aqua Forte, Cluj

Editura Aqua Forte, Cluj‑Napocatel. 0264.433263, 0744.524855, 0721.021177www.aquaforte.com, e‑mail: [email protected]

Traducerea a fost făcută cu permisiunea editorului după originalul din limba engleză A Field Guide to Narnia. Citatele biblice au fost extrase din varianta de traducere pr. Dumitru Cornilescu, editată de Societatea Biblică Română.

Toate drepturile rezervate. Nici o parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără permisiunea prealabilă din partea editorului.

Fotografia copertei: Voicu Bojan, Parcul zoologic Turda, 2007

Dincolo de zidul peste care nu putem vedeaDincolo de zid şi aiureaNici nu poţi ghici ce lume ar putea fi...

Andrew Lang, „Over the Wall”Lui Ben Duriez

5

CUVÂNT ÎNAiNTE

Şifonierul dintre lumi

„Odată, am încercat să trec prin peretele din spate al şifonierului părinţilor mei!” Ce mărturisire stânjenitoare! De‑abia mi‑au ieşit cuvintele de pe buze, că m‑am şi simţit ridicol şi vulnerabil.

Cel căruia mă confesam era Roger Lancelyn Green, care astăzi nu mai este printre noi. Ne aflam la el în bibliotecă, o încăpere ticsită cu multele cărţi pe care le scrisese despre autorii de poveşti pentru copii, cu rafturi încărcate de volumele scriitorilor ale căror creaţii literare le recenzase – Lewis Caroll, J. M. Barrie, Andrew Lang şi Rudyard Kipling – precum şi ale câtorva din cei ce fuseseră prietenii lui, cum ar fi J. R. R. Tolkien şi C. S. Lewis.

Mărturisirea mea a fost stârnită de lectura dedicaţiei scrise, parcă cu fir de păianjen, pentru prima ediţie a volumului Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea, dedicaţie în care autorul Cronicilor spunea că, dacă ar fi fost lipsit de entuziasmul şi încurajarea lui Roger (într‑o vreme când prietenul său cel mai apropiat, Tolkien, îi era un critic neiertător) poate că Narnia nu ar mai fi prins viaţă.

Roger mi‑a răspuns liniştit, conducându‑mă în salon şi arătându‑mi o oglindă mare, într‑o ramă poleită, deasupra căminului. „Într‑o zi, mi‑a spus, după ce am citit Alice în Ţara Oglinzilor, m‑am cocoţat pe cămin şi am încercat să o urmez pe Alice în casa din oglindă!”

M‑am simţit mult mai liniştit! De atunci, am întâlnit nenumăraţi alţii care au încercat să‑şi croiască drum spre Narnia fie printr‑un şifonier,

O călăuză prin Narnia şi prin întreaga operă a lui C.S. Lewis

6

fie – la fel ca mine, atunci când am dat de lemnul rigid din spatele dulapului – închizând strâns ochii şi aşteptând ca Aslan să‑i invite în lumea sa cu un răget puternic.

Ce face oare ca incursiunile în lumi imaginare să fie atât de irezistibile încât, atunci când suntem tineri, suntem convinşi că ne vom găsi calea într‑acolo, iar apoi, maturizându‑ne, tânjim după amintirea acelei convingeri?

Cu siguranţă, este vorba de caracterul lor spontan, imediat, şi absolut întâmplător. Alice, în căutarea Iepurelui Alb, s‑a zorit în patru labe spre bârlogul acestuia, „negândindu‑se deloc cum va mai ieşi de acolo”. Iar Lucy s‑a uitat în şifonier din simplă curiozitate, doar pentru a‑şi da în curând seama că hainele de blană s‑au transformat în ramuri de brad. Cineva ar putea presupune că toate acele trimiteri la uşi lăsate deschise („fiindcă ştia şi ea că este o prostie să te închizi într‑un şifonier”) au fost adăugate ulterior, la insistenţele unor editori îngrijoraţi – în mod foarte înţelept, aş spune, din perspectiva experienţelor mele!

Alegerea unui şifonier, mai mult decât – ulterior – a altor pasaje de trecere din lumea noastră înspre celălalt tărâm, este convingătoare şi firească fiindcă, spre deosebire de alte uşi, care ne conduc înspre sau dintr‑o încăpere, uşa şifonierului se deschide către un spaţiu din cameră, şi de aceea, probabil, către o lume ascunsă într‑o altă lume...

A trecut mai mult de o jumătate de secol de când Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea a fost publicată, iar cartea (alături de celelalte şase volume ale Cronicilor Narniei) a devenit o „lucrare clasică”, fără a fi acoperită, însă, de praful opac şi respectabil ce parcă se depune pe cărţile devenite antologice.

Asemeni ierbii proaspăt încolţite pe plaiurile Narniei, în acordurile cântecului creator al lui Aslan, aceste cărţi pot fi citite (aşa cum de fapt şi sunt citite zilnic de mulţi) fără prezentare sau explicaţii – fie datorită alchimiei misterioase care adună laolaltă făpturi din mituri, legende şi poveşti răspândite de‑a lungul a mii de ani pe jumătate din suprafaţa pământului, fie datorită urzelii mistice a pânzei pe care este ţesută această tapiserie eclectică şi exotică.

Cu toate acestea, întrucât scrierile lui C. S. Lewis sunt deja bine cunoscute, iar autorul lor a devenit unul dintre cei mai comentaţi, analizaţi şi deconstruiţi autori ai secolului al douăzecilea, cititorului mai scrutător

7

Cuvânt înainte

i‑ar putea fi de folos să aibă la îndemână un ghid de nădejde atunci când pătrunde în ţinutul ce se întinde „între felinar şi marele castel Cair Paravel de la Marea de Est”.

Nimeni nu şi‑ar putea dori pe acest drum un tovarăş mai bun decât un distins comentator cum este Colin Duriez, care ştie să‑şi folosească cunoştinţele bogate – filtrate atent prin înţelepciune şi înţelegere – cu privire atât la lumea, cât şi la lumile lui C. S. Lewis, împărtăşindu‑le cu un entuziasm înflăcărat, dar şi lucid, şi cu autoritatea lipsită de efort a adevăratului specialist.

Aşa că, înainte de a păşi în şifonier (şi reţineţi, „cum face orice persoană cu minte, că nu trebuie să te încui niciodată într‑un şifonier”) strecuraţi‑vă în buzunar Călăuza prin Narnia şi, astfel, fără îndoială că veţi privi ţinutul cu alţi ochi, sau poate chiar îi veţi răspunde cu o nouă inimă...

Brian Sibley

9

PrEFAŢĂ

Îmi mai aduc aminte când am citit prima dată Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea. Sentimentul meu de bucurie era amplificat de aerul proaspăt din pădurea înzăpezită, pe măsură ce, alături de Lucy, descopeream câte un nou loc magic. Cunoşteam deja malul râului şi Pădurea Sălbatică din Vântul prin sălcii. Descoperisem încântătoarea peşteră submarină din Insula de corali. Mai târziu, urma să aflu de Shire, de marele tărâm Rivendell şi de Munţii Ceţoşi, citindu‑l pe Tolkien.

Cronicile Narniei sunt texte clasice ale literaturii pentru copii, alături de Hobitul, Alice în Ţara Minunilor, Vântul prin sălcii, poveştile lui E. Nesbit sau George MacDonald, basmele lui J. K. Rowlings despre şcoala Hogwarts şi altele. Humphrey Carpenter şi Mari Prichard chiar afirmă despre Cronici că acestea „trebuie considerate cele mai remarcabile creaţii din literatura fantastică pentru copii scrise de un autor al secolului al douăzecilea”.1

Cele şapte povestiri despre Narnia sunt deja, la mai bine de patruzeci de ani de la moartea lui C. S. Lewis, cele mai cunoscute şi citite opere din cele peste patruzeci de cărţi publicate ale sale, şi sunt tot atât de caracteristice gândirii şi imaginaţiei sale ca şi scrierile SF, critica literară şi lucrările sale teologice de succes cum ar fi Sfaturile unui diavol bătrân


10

către unul mai tânăr (Screwtape Letters)* sau Creştinism, pur şi simplu (Mere Christianity)**.

Cronicile Narniei au devenit parte din viaţa generaţiilor de copii de când acestea au apărut pentru prima dată, între anii 1950 şi 1956 şi apoi, de‑a lungul anilor, părinţi şi învăţători le‑au citit copiilor. În anii ‘80, compania BBC a adaptat câteva din cele şapte titluri pentru televiziune şi mai târziu pentru radio. După Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea s‑a turnat de curând un film de lung metraj în regia lui Adam Adamson, urmând ca şi celelalte titluri să apară în versiuni cinematografice.

Unii au presupus că Lewis a început să scrie poveşti pentru copii întrucât şi‑a pierdut încrederea în rostul cărţilor care aduc argumente, adesea din perspectivă filozofică, în favoarea credinţei creştine. Nimic mai departe de adevăr! A scrie poveşti pentru copii este, poate, sarcina cea mai grea pe care o are de înfruntat un autor. Cronicile Narniei sunt construite cu îndemânarea pe care Lewis şi‑a cizelat‑o în timp ce scria literatură pentru oameni mari, cum ar fi trilogia sa ştiinţifico‑fantastică. De asemenea, ele se bazează pe colaborarea şi schimburile de idei ale lui Lewis cu prietenul său J. R. R. Tolkien care scrisese deja poveştile despre Silmarillion şi epopeea Stăpânul Inelelor, deşi nu publicase pe atunci decât Hobitul. „Povestire fantastică” (romance) însemna pentru Lewis, ca şi pentru Tolkien, literatura care aruncă o privire înspre alte lumi, provocând un freamăt al spiritului. Astfel de povestiri trimit la realităţi de dincolo de „zidurile lumii”.

Pe măsură ce scria Cronicile Narniei, Lewis a reuşit să îşi împletească raţiunea şi imaginaţia într‑un mod care i‑a descătuşat creativitatea sălăşluită în străfundurile fiinţei sale:

Omul inventiv din mine este mai bătrân, lucrează mai constant şi, astfel, îmi este mai intim chiar decât scriitorul religios sau criticul. El a fost cel care mai întâi m‑a ademenit (cu un succes modest) să fiu poet. El a fost cel care, ca răspuns la poezia altora, m‑a făcut critic şi – în apărarea acestui răspuns – uneori un

*În prima traducere românească, Scrisorile lui Zgândărilă. Scrisorile unui drac bătrân către unul tânăr (Editura Logos, 1993, traducerea de Mirela Rădoi). Cartea a fost retradusă sub titlul Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr (Editura Humanitas, 2003, traducerea de Sorana Corneanu). Toate notele de subsol aparţin traducătorilor cărţii de faţă.** Creştinism, pur şi simplu (Editura Humanitas, 2004, traducerea de Dan Rădulescu)

11

Prefaţă

polemist. El a fost cel care, după convertirea mea, m‑a îndemnat să‑mi concretizez credinţa religioasă în forme simbolice sau mito‑poetice, trecând de la Sfaturile... la un fel de SF teologic. Şi desigur, el a fost cel care m‑a determinat să scriu mai recent o serie de poveşti pentru copii despre Narnia, fără să mă întreb de vor plăcea ori ba copiilor şi fără să mă străduiesc să mă adaptez gustului lor (aceasta nu este neapărat necesar), ci doar pentru că basmul era genul cel mai potrivit pentru ceea ce aveam de spus”.2

Iată de ce, pe măsură ce‑i parcurgem povestirile, nu vom întâlni un autor care s‑a rătăcit de la calea sa, ci unul care a devenit atât de convins de această cale încât poate efectiv indica această direcţie unui mare număr de cititori care, uneori fără să‑şi dea seama, îndrăgesc acest gen. Orice povestire are în ea însăşi o putere fantastică de a face real, veridic, ceea ce altfel rămâne abstract şi rezervat doar specialiştilor. Criticul literar Rachel Trickett, care l‑a cunoscut pe Lewis, observa că „avea o prospeţime a viziunii copilărească – sigură de sine, însă mereu deschisă înspre descoperirea a ceva nou. Lewis a susţinut, ca principiu, importanţa obiceiurilor şi a deprinderilor sănătoase atât în literatură cât şi în viaţă, dar a rămas mereu în stare să fie surprins şi să surprindă”.3

Chiar înainte de apariţia Cronicilor Narniei, Lewis a început să primească scrisori de la copii, cărora le‑a răspuns întotdeauna. Apoi, pe măsură ce volumele erau publicate, numărul scrisorilor s‑a mărit, începând să conţină întrebări despre Narnia. Deşi a rămas necăsătorit până destul de târziu, Lewis a cunoscut îndeaproape copiii încă din perioada studenţiei, când a adoptat‑o ca mamă sufletească pe doamna Janie Moore şi astfel a devenit parte din familia care o includea şi pe Maureen Moore, pe atunci o adolescentă. În timpul celui de al II‑lea Război Mondial, Lewis a găzduit mai multe serii de refugiaţi a căror soartă i‑a inspirat începutul cărţii Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea. Mai târziu, când s‑a împrietenit cu Joy Davidman, care avea ulterior să‑i devină soţie, i‑a adoptat pe cei doi băieţi ai acesteia, David şi Douglas.

Nenumăraţi copii din clasele primare, din Noua Zeelandă până în Alaska, şi‑au tocit creioanele scriind impresii cu privire la poveştile Narniei. Autoarea de literatură pentru copii Rosamund Bott îşi aminteşte cum, copil fiind, a fost captivată de lumea creată de Lewis, imaginându‑


12

şi propriile sale “animale narniene”. Ea îşi folosea animalele de jucărie, inclusiv un leu, în jocul de‑a Narnia, ba chiar şi‑a aranjat cu grijă lighene cu apă ici‑colo prin grădină, sărind dintr‑unul în altul, încercând să re‑pună în scenă “Pădurea de la Hotarul dintre Tărâmuri”, din Nepotul Magicianului4. Fascinaţia pe care Narnia o exercită asupra imaginaţiei copiilor este prezentată într‑o manieră plină de viaţă de către Katherine Paterson în O punte către Terabithia (Bridge to Terabithia). În această povestire este vorba despre doi copii, Leslie şi Jess, care se inspiră din opera lui Lewis pentru a‑şi crea propria lor împărăţie de basm:

„Ne trebuie un loc, zise ea, doar pentru noi. Va fi aşa de secret, că niciodată n‑o să spunem nimănui de pe lume despre el”. Jess se întoarse, se răsuci şi se opri brusc... „Ar putea să fie chiar o întreagă ţară secretă, continuă ea, şi tu şi cu mine o să fim conducătorii ei.

Leslie boteză ţara secretă Terabithia şi îi împrumută lui Jess toate cărţile sale despre Narnia, ca să înţeleagă şi el cum merg treburile într‑un regat vrăjit – cum trebuie ocrotite animalele şi copacii şi cum trebuie să se comporte un conducător. Asta era partea mai grea”.5

În cartea Copilul pe care l-au format cărţile (The Child That Books Built), Francis Spufford povesteşte pe larg despre copilăria sa când universul lecturii l‑a scutit de evenimente dureroase, uneori asemeni unui leac, iar alteori ca o revelaţie. Într‑un episod se narează cum se poate trece, pe un fel de punte, dinspre cartea cu poveşti înspre lumea reală:

„Uneori am încercat să aduc cu mine Narnia dincoace, peste graniţa dintre lumi. Îmi închipuiam driadele din pădurea Keele, netezindu‑şi părul strălucitor cu piepteni din coajă de mesteacăn. Împreună cu prietenul meu Bernard, făceam schimb de flecuşteţe narniene şi ne numeam narniologi. Am presărat petale de trandafiri albi în cada din baie şi am fotografiat bărcuţa mea model Airfix (replică a corabiei Căprioara de aur) plutind printre ele, ca să reproduc marea de crini. Însă niciodată nu am simţit că am atins viaţa Narniei, cât să simt fiori reci pe şira spinării – cu

13

Prefaţă

excepţia unei singure ocazii. Aveam acasă, pe peretele palierului de la etaj, o copie a hărţii Narniei pictată de Pauline Baynes. În colţul din dreapta‑sus era portretizat Aslan, învăluit în coama sa aurie. Odată, când nu era nimeni prin preajmă, m‑am furişat pe coridor şi i‑am sărutat nasul, în adoraţie timidă, apoi am zbughit‑o imediat afară, tremurând de ruşine, fiindcă adusesem în lumea reală ceva din potenţialul infinit al tărâmului de basm”.6

Pentru Lewis, ca şi pentru Tolkien, toate povestirile conduc spre un moment din lumea reală când „mitul” devine „fapt”, când evenimente care pot fi prinse în mod normal doar în plasa imaginară a vreunei istorii închipuite, au loc în realitate. Povestea sa despre Narnia este, aşadar, strâns legată de convingerile sale adânci despre natura realităţii, în care, ca să folosim cuvintele prietenului său, teologul Austin Farrer, Lewis prezintă „o lume bântuită de supranatural, o conştiinţă obsedată de morala absolută, o istorie dominată de poruncile divine ale lui Hristos”.7

Cartea mea pleacă de la ideea că Narnia – atât Cronicile, cât şi lumea sa imaginară – îl reprezintă pe C. S. Lewis, ca persoană şi ca autor, într‑un mod neegalat de nici una dintre celelalte scrieri ale sale (desigur, fără a subaprecia valoarea celorlalte cărţi). Scopul meu este acela de a prezenta sau reaminti cititorilor bogăţia ce se află în gândirea şi imaginaţia lui Lewis. Reunirea acestor facultăţi mentale, din „dreapta” şi din „stânga”, deschid înspre o dimensiune cu totul nouă temele principale abordate de Lewis în povestirile sale. Volumul de faţă este alcătuit din secţiuni strâns legate între ele care se referă la viaţa, gândirea şi opera lui C. S. Lewis, însă centrul de interes al cărţii rămân Cronicile Narniei.

Scriind această carte, m‑am îndatorat fără măsură faţă de mulţi dintre cei cu care am discutat despre Lewis sau care au scris despre Narnia. Îi sunt recunoscător în mod deosebit răposatei Kathryn Lindskoog, pentru lucrarea sa scurtă dar nepreţuită, Leul lui Iuda în Ţara de Nicăieri (The Lion of Judah in Never-Never Land), lui Paul F. Ford pentru Îndrumar prin Narnia (Companion to Narnia), lui Walter Hooper pentru Pe lângă balaurii care veghează (Past Watchful Dragons), Marthei S. Sammons pentru Un ghid al Narniei (A Guide Through Narnia), lui Clyde S. Kilby pentru Reprezentări ale mântuirii în opera literară a lui C. S. Lewis (Images of Salvation in the Fiction of C. S. Lewis), lui Brian Sibley pentru Tărâmul


14

Narniei (The Land of Narnia) şi Mariei Kuteeva pentru superba sa teză nepublicată despre sursele mitologice şi literare de care s‑a folosit Lewis pentru scrierea Cronicilor Narniei. Adresez mulţumirile mele membrilor clubului Leicester Writers pentru sprijinul şi prietenia acordate şi, de asemenea, altor prieteni pentru încurajările primite, la Saint Luke şi nu numai, în mod deosebit lui John Gillespie de la Universitatea din Ulster, alături de care am revăzut castelul Dunluce, şi Andreei Deri a cărei dragoste pentru lumea naturală rivalizează cu aceea a lui Lewis. Mai mult îmi amintesc cu bucurie încântarea fără margini a lui Ben şi Emilia pe când, copii fiind, le citeam Cronicile Narniei. Se cuvin mulţumiri şi lui David C. Downing şi Brian Sibley, pentru lectura manuscrisului, şi Melaniei McQuere pentru tehnoredactarea sa atentă – iar dacă totuşi apar greşeli, acestea sunt, desigur, numai ale mele. Îi sunt recunoscător editorului meu, Cindy Bunch, pentru îndrumarea sa competentă şi pentru prietenie. Rememorez cu plăcere plimbările făcute alături de ea şi de colega sa Rebecca Vorwerk la Oxford, explorând, pe urmele lui Lewis, poteca lui Addison sau lacul şi pădurile de lângă The Kilns, care aproape că ar putea face parte din Narnia.

Colin DuriezLeicester, AngliaNoiembrie 2003

Abrevieri

Cronici Cronicile NarnieiTN Timpul NarnieiNM Nepotul magicianuluiŞLV Şifonierul, Leul şi VrăjitoareaPC Prinţul CaspianCB Calul şi băiatulCMZZ Călătorie pe mare cu „Zori de Zi”JA Jilţul de argintUB Ultima bătălie

PArTEA ÎNTÂi

GENEZA ŢiNUTULUi NArNiA

19

Capitolul 1

Viaţa lui C. S. Lewis

Castelul Dunluce se profilează ca o ruină impunătoare pe fundalul Oceanului Atlantic. Construit pe un promontoriu de bazalt, castelul permite accesul pe un pod de lemn aruncat peste o arcadă zidită din piatră. Valurile oceanului freamătă şi se sparg de ţărm la câteva zeci de metri mai jos. Printre ruinele castelului se află o sală mare, asemeni celei din palatul Cair Paravel, reşedinţa regilor şi reginelor din Narnia. La răsărit de Dunluce se află Digul Uriaşilor, un fel de scenă imensă încadrată de coloane hexagonale formate cu mult timp în urmă, atunci când roca lichidă s‑a vărsat în ocean.

Portrush este o staţiune învecinată de pe coastă, situată în direcţia opusă şi deosebit de apreciată, acum un secol, de familiile din noua clasă de mijloc a Irlandei de Nord. Călătorii din vremea aceea, care se perindau cu vechiul tramvai ce unea Portrush de Digul Uriaşilor, nu puteau să nu vadă la stânga lor, în timp ce se hurducau în vagoane, ruinele castelului.

Într‑o vară, un băieţel pe nume Jack sau Jacksie Lewis (refuzase să poarte numele său de botez, Clive Staples) împreună cu fratele său mai mare, Warren, a fost adus de către mama lui să viziteze Castelul Dunluce. Cu toţii au locuit într‑o staţiune puţin aglomerată, nu departe de Portrush, chiar dincolo de estuarul Bann, numită Castlerock, pe care C. S. Lewis avea să şi‑o amintească drept unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le cunoscuse. Castlerock şi coastele Antrim l‑au determinat pe Lewis să îndrăgească pentru tot restul vieţii ţinuturile din nordul


20

Irlandei. Lewis a locuit aici în verile anilor 1901, 1904 şi 1906, pe când avea între doi şi şapte ani.

C. S. Lewis s‑a născut la data de 29 noiembrie 1898, în partea prosperă a Belfastului, în nordul Irlandei, ca al doilea fiu al unui avocat şi al unei fiice de preot. Tatăl său, Albert, era fiul unui inginer galez de confesiune evanghelică stabilit în Irlanda şi care fusese asociat într‑o societate maritimă din apropierea portului. Mama sa, Florence (Flora) provenea dintr‑o familie de intelectuali din Country Cork, în sudul Irlandei. Lewis a fost un copil precoce şi, pe măsură ce creştea, şi‑a dat seama de diferenţele majore de caracter dintre părinţii săi – Albert era pătimaş şi imprevizibil sub aspect emoţional, pe când Flora era analitică (avea o diplomă de merit în logică), optimistă şi fermă; ea a fost „Atlantida mea demnă de încredere” (cum a numit‑o mai târziu Lewis), un continent de linişte, care s‑a scufundat prea curând sub valuri.

Oraşul Belfast era în 1898 şi mai apoi în secolul al douăzecilea un centru industrial prosper, posedând unul dintre cele mai mari şantiere navale din lume. Belfast‑ul avea cea mai mare macara din Marea Britanie şi lansase giganticul vas de croazieră, Oceanic, iar mai târziu Titanicul, care a avut o viaţă scurtă. Fiind oraşul cu economia cea mai dezvoltată din

Irlanda, prosperitatea sa creştea iar familiile privilegiate – printre care şi familia Lewis – s‑au îmbogăţit o dată cu el. În anul 1905 părinţii scriitorului s‑au mutat într‑o casă nouă, mai mare, numită Little Lea*, „aproape un personaj principal în povestea mea”, avea să scrie Lewis mai târziu. Casa era ticsită cu cărţi îndesate prin fiecare ungher, chiar şi în pod. Tânărul Lewis explora nestânjenit, savurând cărţi care erau (mărturisea el mai târziu) potrivite şi nepotrivite, descoperind autori care erau legaţi printr‑un fir ascuns, fir ce‑şi va urma cursul şi în multe din scrierile sale. De când a început să citească, Lewis a rămas, după propria sa mărturisire, credincios cărţilor în care se zăreau corniţele

* În traducere, Pajiştea cea mică.

Deasupra lor se ridica, pe un deal, castelul Cair

Paravel. În faţă era malul mării, plin de nisip, pietre şi băltoace cu apă sărată,

şi alge, şi mirosul mării, şi mii şi mii de kilometri de valuri albastre‑verzui care

se spărgeau încontinuu de ţărm. Şi strigătul

pescăruşilor! L‑aţi auzit vreodată? Vi‑l amintiţi?

(ŞLV, cap.17, pag.178, 179, Editura rAO, 1997)

21


gnomilor şi ale spiriduşilor – poveşti şi poezii idilice ce aduceau licăriri ispititoare dinspre alte lumi.

Această loialitate a fost întărită de povestirile pe care i le spunea doica sa, Lizzie Edincott, povestiri ce‑şi aveau originea, spune Lewis, în „elementul rural din County Down”*, de fapt sursa primordială a ţinutului Narnia de mai târziu. Iar doica, după ce îl lămurea că, în timpul furtunilor de zăpadă „o bătrână care locuieşte în nori smulge penele de pe gâscă”, îi povestea apoi basme şi legende populare irlandeze. Băieţelul asculta vrăjit cum i se spuneau poveşti despre spiriduşi şi vase îngropate doldora de aur sau epopeea lui Cuchulain, eroul din Ulster şi a lui Daoine Sidh sau basme despre oameni fermecaţi şi despre ţinuturile lor fantastice, Insulele Merelor şi Tir‑Na‑Nog, Ţara Tinereţii Veşnice.

Nu peste mulţi ani, povestea ulciorului umplut cu aur de la capătul curcubeului i‑a pus pe fraţii Lewis într‑o mare încurcătură din cauza tatălui lor, mai prozaic de felul său. Văzând un curcubeu în timp ce se plimbau pe lângă Little Lea, cei doi fraţi au fost convinşi că arcul strălucitor al acestuia se termină chiar în grădina lor, mai precis în mijlocul aleii dintre poartă şi casă. Cu puterea de convingere care îl caracteriza, Lewis l‑a lămurit pe Warren că amândoi trebuie să sape imediat acolo pentru a dezgropa comoara. Pe când se întunecase, groapa era deja destul de măricică pentru ca Albert, tatăl lor, îmbrăcat în costum impecabil de serviciu, să se împiedice şi să cadă. Furios, acesta îi ocărî pe băieţi că i‑au întins intenţionat o capcană, luând drept minciuni toate explicaţiile lor despre căutarea unei comori.

În lumea imaginară deschisă de poveştile doicii Lizzie Edincott, Lewis aduse apoi primele cărţi ale lui Beatrix Potter despre vietăţi vorbitoare, povestiri precum Povestea iepuraşului Beniamin (The Tale of Benjamin Bunny) şi Povestea veveriţei Aluniţa (The Tale of Squirrel Nutkin)– cea din urmă oferindu‑i o experienţă intensă a frumuseţii şi a ceea ce avea să descrie mai târziu drept „ideea centrală a toamnei”. Aceasta a fost una din cele câteva calităţi (asemeni ideii de „semnificaţie a nordului”, pe care a

* În traducere, Ţinutul de Jos.

Îi veni în minte că acum ştie... că există şi alte lumi şi că el însuşi fusese într‑una din ele. Înseamnă că undeva putea să existe şi o Lume a Tinereţii.(NM, cap.7, pag.115, Editura rAO, 1997)


22

descoperit‑o în mitologia scandinavă şi teutonă) care l‑au extaziat pe tânărul Lewis şi i‑au stârnit sentimentul crescând de dorinţă fierbinte sau năzuinţă nemângâiată, atât de semnificativ în scrierile sale mature.

Locul pe care fusese construită Little Lea a fost ales de Albert şi Flora datorită priveliştii: înspre nord, în faţa ochilor ţi se întindeau câmpuri şi ogoare, până la laguna Belfast şi apoi „nesfârşitul lanţ muntos al coastei Antrim”, iar spre sud dealurile Holywood, „mai verzi, mai joase şi mai aproape” decât povârnişurile Antrim. Pe măsură ce băieţii creşteau, se plimbau pe jos sau cu bicicletele pe dealuri. Crescând pe aceste meleaguri, Lewis va rămâne îndrăgostit pe veci de peisajul tipic din Ţinutul de Jos. De pe vârful dealului, puteai admira laguna Strangford, o înşiruire ondulată de păşuni şi păduri, iar mai departe, la orizont, se întindea şirul vineţiu şi maiestuos al munţilor Mourne. Scrutând astăzi priveliştea ce se întinde în jurul acestor dealuri, ai putea crede că ai tot sudul Narniei în faţa ta, până la munţii Archenland în zare şi la Oceanul de Răsărit în stânga.

În timpul acestei perioade fericite din viaţa sa, Lewis, priceput la mânuirea peniţei şi a pensulei, începu să scrie şi să ilustreze un ciclu de povestiri despre „cavaleri – şoricei şi iepuraşi – care, în zale până‑n dinţi, se înfruntau în turniruri nu cu uriaşi, ci doar cu pisici”. Aceste povestiri, observa scritorul mai târziu, au reprezentat o încercare de a pune laolaltă cele două preferinţe literare ale sale, respectiv cavalerii în armură şi „animalele în costume de gală”. Ajutat de Warren, Jack adună laolaltă povestirile într‑o Ţară a Animalelor cu o istorie bogată, purtând numele generic de Boxen*. Această ţară a animalelor cuvântătoare se deosebeşte izbitor de Cronicile Narniei, fiind cu precădere o viziune copilărească despre viaţa şi despre preocupările oamenilor mari şi rămânând, în cuvintele lui Lewis, „prozaică”, fără a reflecta dezvoltarea imaginaţiei sale tot mai bogate. De fapt, povestirile din ciclul Boxen oglindesc din multe puncte de vedere istoria socială din Belfast de la începutul secolului al douăzecilea, interesele polarizate în jurul opţiunii pentru autoguvernare sau pentru rămânerea în Regatul Unit şi asupra afacerilor financiare. Unele dialoguri prezintă interes pentru că dovedesc priceperea cu care Lewis ştia să capteze ritmul vorbirii din jurul său. Edificator în acest sens este fragmentul următor din Marinarul. Un studiu, volumul 2 (The Sailor:

* Textual, „din lemn de Buxus” – un lemn de esenţă foarte tare.

23


A Study, Volume II), care relatează evenimentele ce au dus la declanşarea unei greve a muncitorilor feroviari.

„Individul din fruntea grupului ţinea în mână o lampă, aşa că i se putea vedea faţa háină şi bărboasă. La un moment dat, le strigă celorlalţi:

‑ Hei, n‑aţi mai terminat cu pălăvrăgeala? Hotărâţi‑vă! Vreţi grevă sau nu?

‑ Vrem! strigară în cor mai multe voci răguşite.‑ Haa, că bine ziceţi! Mai demult, feroviarii lucrau numa’ ce

vroiau şi nimic mai mult. Ăia erau cumva mai buni ca noi?‑ Nu!! se auziră vocile.‑ Nu, repetă cel care vorbea, trăgând o duşcă dintr‑un

ulcior. De o mie de ori – nu! Ş’n‑o s‑o facem nici noi. Ăsta mare, Barosanu’, are capu’ ca ciocanu’. Crede că‑şi ia oamenii ca pe animale. Ne lăsăm la el?

‑ Nu! tunară ceilalţi.‑ Atunci gata! Să afle că nu poate fără noi! Ni‑i frică de

lucru? – corul de voci păru gata să dea un răspuns afirmativ, dar vorbitorul continuă – Nu! Da’ nu vrem tirani!!”8

La un moment dat, tânărul autor îşi făcuse chiar o listă a scrierilor sale:

Cum să organizezi o promenadă (o poveste)

Om contra om (o nuvelă)Oraş (un eseu)Vindecarea lui Murry (o istorioară)Bunny (o schiţă)Autoguvernarea (un eseu)Viaţa mea (un jurnal)9

Ploaia frecventă din Irlanda de nord a jucat şi ea un rol important în primii ani de viaţă ai lui Lewis. Tendinţa părinţilor de atunci,

„[Lucy] nu e proastă deloc”, spuse Peter, „inventează acum o poveste ca să ne distrăm, nu‑i aşa, Lu?...”„Nu Peter, nu inventez. Şifonierul e... e magic. Înăuntru e o pădure, unde ninge şi e un Faun şi o Vrăjitoare şi locul se numeşte Narnia; veniţi să vedeţi.”(ŞLV, cap.3, pag.30, Editura rAO, 1997)


24

întărită de teama de tuberculoză, era să ţină copiii în casă atunci când ploua afară. Warren şi fratele său mai tânăr au ştiut să profite de privarea lor de libertate, citind, desenând şi scriind. O verişoară a lor, Claire Clapperton, cu trei ani mai în vârstă decât Lewis, îi vizita adesea la Little Lea. Ea îşi amintea – ani mai târziu – de activităţile intense din timpul zilelor ploioase. În casă se găsea, mare şi nemişcat ca o stâncă, un dulap din stejar construit şi sculptat de bunicul lor, Richard Lewis. Copiii transformară dulapul într‑o ascunzătoare în care se căţărau şi, în întunericul de acolo, ascultau în linişte „cum Jack ne spunea poveştile sale cu aventuri”.10 Alături de descoperirile ulterioare ale lui Lewis, din scrierile lui George MacDonald şi E. Nesbit, cu privire la şifoniere ca porţi înspre alte lumi, dulapul bunicului a devenit sursa de inspiraţie pentru cel al profesorului Kirke, acesta din urmă deschizând uşa de intrare în Narnia.

Familia Lewis aparţinea confesiunii anglicane şi mergea la rugăciune nu departe de casă, la biserica Saint Mark din Dundela unde Lewis a fost botezat. Tatăl Florei Lewis, Thomas Hamilton, era parohul bisericii şi ochii săi se umpleau uşor de lacrimi în timp ce predica. El şi soţia lui de origine aristocratică locuiau într‑o casă parohială plină de pisici, năpădită de duhoarea acestora. În contrast cu vederile înguste ale soţului său, Mary Hamilton angajase fără probleme servitori romano‑catolici şi sprijinea mişcarea pentru autoguvernare din Irlanda. Albert şi Flora au celebrat căsătoria religioasă pe 29 august 1894. Frecventând slujbele duminicale, tânărul Lewis se familiarizase cu serviciul religios şi cu rugăciunile uzuale, iar când mama sa s‑a îmbolnăvit grav de cancer, băiatului i se păru absolut natural să se roage pentru însănătoşirea ei. Chiar şi după moartea sa, Lewis a sperat să se întâmple o minune, însă cadavrul pe care fusese nevoit să îl privească îi alunga orice speranţă.

Digory... intră încet în camera mamei. Stătea pe

pat ca de obicei, rezemată de perne, cu o faţă atât

de slabă şi de palidă, că‑ţi venea să plângi văzând‑o.

Digory scoase Mărul Vieţii din buzunar... Strălucirea

Mărului arunca lumini ciudate în tavan... iar

mireasma Mărului Vieţii te făcea să crezi că una dintre

ferestre e deschisă spre rai...

„Ai să‑l mănânci, nu‑i aşa? Te rog”, îi spuse Digory.

(NM, cap.15, pag.243‑245, Editura rAO, 1997)

25


Întregul proces de declin al sănătăţii mamei sale îl umpluse de teamă, sentiment ce nu‑i fusese alungat de emotivitatea necontrolată a tatălui său. Amintirile lui Lewis despre această perioadă întunecată ne sunt prezentate în povestea lui Digory din Nepotul Magicianului.

Albert Lewis nu a înţeles că, în timp ce Flora se stingea încet, nu urma să o piardă doar pe ea, ci şi pe fiii săi. În cartea sa, Surprins de bucurie (Surprised by Joy)*, Lewis îşi aminteşte: „Fratele meu şi cu mine ajunsesem să ne sprijinim unul pe altul şi pe nimeni altcineva, pentru tot ceea ce făcea viaţa suportabilă. Aveam încredere doar unul în celălalt. Casa noastră încetase să mai fie un cămin în orice altă privinţă, cu excepţia relaţiei noastre. Ne apropiam unul de altul cu fiecare zi (aceasta era partea cea bună) – doi ştrengari speriaţi, cuibărindu‑se unul în braţele celuilalt pentru a se apăra de răceala din jur”.11

O dată cu moartea mamei sale, mai rămăseseră doar marea şi insulele: Atlantida se scufundase. Aproape patruzeci de ani mai târziu, Lewis scria: „Toată bucuria de fiecare zi, tot ce era liniştitor şi demn de încredere, dispăruse din viaţa mea”.12

Într‑o seară de septembrie, la câteva săptămâni după moartea mamei lor, Warren şi fratele său erau împreună în birja ce huruia în drum spre debarcader. Amândoi s‑au urcat apoi pe feribot, îmbrăcaţi în incomode uniforme de şcoală, privind spre coasta Belfast Logh cum rămân la pupa luminile din Holywood şi Bangor. Laolaltă au călătorit cu trenul din Fletwood, comitatul Lancashire, până în Gara Euston din Londra pentru a lua legătura spre Watford. Împreună au îndurat regimul impus de un profesor cu accese de demenţă, într‑o şcoală pe care Lewis a poreclit‑o mai târziu „Belsen”, după lagărul nazist de tristă amintire – o experienţă care avea să îl urmărească toată viaţa aproape la fel de mult ca şi perioada petrecută în tranşeele primului Război Mondial. Warren imaginase deja tactici de supravieţuire. În fiecare dimineaţă elevii trebuiau să declare câte socoteli făcuseră, cu consecinţe înfricoşătoare pentru cei care minţeau. Warren mărturisea absolut inocent că făcuse cinci socoteli – dar faptul că în fiecare zi erau aceleaşi cinci nu a fost remarcat niciodată în acea aşa‑zisă şcoală.

* Titlul, Surprins de bucurie, conţine un joc de cuvinte, Joy fiind atât bucurie, cât şi numele soţiei lui C. S. Lewis.

97699006 o calauza prin narnia

Documents