4 so ãlas,ul durerii - scriptum.ro fileexpun cei doisprezece nervi cranieni şi să‑i urmăresc...

21
65 4 Sãlas , ul durerii o Judecata sănătoasă, foarte adecvată pentru scopurile de zi cu zi, este uşor de clătinat, chiar şi prin întrebări simple precum „Unde se află curcubeul? Când auzi o voce pe un disc de gramofon, auzi vocea bărbatului care a vorbit sau o reproducere a acesteia? Unde zace durerea, când simţi că te doare un picior amputat?“ Dacă spui că ea se află în cap, tot în cap s‑ar afla şi dacă piciorul nu ar fi fost amputat? Dacă răspunzi da, atunci ce motiv ai avea vreodată să te mai gândeşti la picior? Bertrand Russell Interesul faţă de durere îmi fusese stârnit cu câţiva ani înainte de a mă decide să urmez chi‑ rurgia, în timpul unui ocol în pregătirea mea medicală. Începusem al doilea an de studiu în septembrie 1939, chiar când naziştii intrau în Polonia, iar Anglia răspundea printr‑o declara‑ ţie de război. Autorităţile au decis că Londra, ţintă majoră pentru bombardierele germane, nu era un loc de studiu propice pentru stu‑ denţii medicinişti din primii ani. Ne‑au suit pe majoritatea celor din anul meu pe vapor şi ne‑au trimis la Cardiff, în Ţara Galilor, iar ora‑ şul acela de coastă, liniştit şi somnolent, a fost locul unde m‑am adâncit în misterele durerii şi ale senzaţiilor. Nu ştiu numele cunoştinţei mele celei mai memorabile din Cardiff, un galez de vârstă The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 65 9/07/2009 9:29:39 PM

Upload: others

Post on 31-Aug-2019

15 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

65

4

Sãlas,ul dureriioJudecata sănătoasă, foarte adecvată pentru scopurile de zi cu zi, este uşor de clătinat,

chiar şi prin întrebări simple precum „Unde se află curcubeul? Când auzi o voce pe un disc de gramofon, auzi vocea bărbatului care a vorbit

sau o reproducere a acesteia? Unde zace durerea, când simţi că te doare un picior amputat?“ Dacă spui că ea se află în cap, tot în cap s‑ar afla şi dacă piciorul nu ar fi fost amputat?

Dacă răspunzi da, atunci ce motiv ai avea vreodată să te mai gândeşti la picior?

Bertrand Russell

Interesul faţă de durere îmi fusese stârnit cu câţiva ani înainte de a mă decide să urmez chi‑rurgia, în timpul unui ocol în pregătirea mea medicală. Începusem al doilea an de studiu în septembrie 1939, chiar când naziştii intrau în Polonia, iar Anglia răspundea printr‑o declara‑ţie de război. Autorităţile au decis că Londra, ţintă majoră pentru bombardierele germane, nu era un loc de studiu propice pentru stu‑denţii medicinişti din primii ani. Ne‑au suit pe majoritatea celor din anul meu pe vapor şi ne‑au trimis la Cardiff, în Ţara Galilor, iar ora‑şul acela de coastă, liniştit şi somnolent, a fost locul unde m‑am adâncit în misterele durerii şi ale senzaţiilor.

Nu ştiu numele cunoştinţei mele celei mai memorabile din Cardiff, un galez de vârstă

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 65 9/07/2009 9:29:39 PM

CALEA CĂTRE MEDICINĂ

66

medie, cu o claie de păr roşcat şi sprâncene stu foase. Nu i‑am văzut niciodată restul trupului, căci îi fusese despărţit de cap. Aveam de făcut o disecţie, pentru care îmi propusesem un proiect ambiţios: să expun cei doisprezece nervi cranieni şi să‑i urmăresc până la originea lor din creier.

În mod normal, primeam cadavrele cu craniile goale, cu creierul îndepărtat în prealabil şi pus la dispoziţia studenţilor de la neurochi‑rurgie. „Nu te‑ngrijora“, mi‑a spus profesorul West, blajinul meu în‑drumător, aflat la vârsta senectuţii. „Cred că pot face rost de un cap.“ Nu peste mult timp, a apărut cu capul galezului, cu creierul intact.

Conform programului de laborator, disecţiile aveau loc în trei di‑mineţi din săptămână, însă m‑am pomenit întorcându‑mă acolo ori de câte ori prindeam câte o oră liberă, adesea noaptea târziu. Mirosul de formaldehidă nu m‑a părăsit nici o clipă, persistându‑mi în piele şi alterând gustul mâncării, al pastei de dinţi şi chiar al apei. Privită re‑trospectiv, scena pare puţin macabră. Colegiul Medical de la Cardiff era într‑o clădire de piatră în stil edwardian, cu frontoane, parapeţi şi coridoare înguste – un cadru perfect pentru o poveste gotică de groa‑ză. Într‑o încăpere mare, cu ferestrele acoperite de draperii, stăteam singur, lângă o lampă de laborator, aplecat peste un cap de cadavru. Leonardo da Vinci a scris despre „teama de a petrece orele nopţii în compania acestor cadavre [disecate], împărţite în patru, jupuite şi oribile la privit“. Dar nici chiar da Vinci, la ordinele venite de la Roma, n‑a îndrăznit să‑şi aţintească privirea asupra creierului uman.

Călătorie spre interior

Pentru un chirurg, nimic nu se compară cu senzaţia pe care o în‑cearcă atunci când taie în piele vie. Trasezi o linie subţire cu bisturiul şi pielea se deschide arcuindu‑se, dezvăluind straturile umede şi co‑lorate de dedesubt. Ţesutul vorbeşte cu tine prin bisturiu, informând receptorii delicaţi de presiune din degete cu privire la locaţia precisă în care te afli.

Spre deosebire de pielea vie, pielea decapată este mută. Faci o incizie şi constaţi că straturile de sub piele rămân inerte. Fiecare strat are aceeaşi consistenţă brânzoasă, nelăsându‑te să‑ţi faci nici o idee

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 66 9/07/2009 9:29:39 PM

Sălaşul durerii

67

despre adâncimea la care a pătruns bisturiul. Din acest motiv, studen‑ţii medicinişti tind să disece dezordonat şi se întreabă dacă stângăcia de care dau dovadă îi va face inapţi pentru chirurgie. Din fericire, cadavrele nu te dau în judecată pentru malpraxis, iar studenţii învaţă, în cele din urmă, că un trup viu, deşi mai puţin îngăduitor faţă de greşeli la disecţie, este cu mult mai puţin înclinat să le cauzeze.

Nu operasem încă pe trupuri vii, când am făcut disecţia la Cardiff, dar, mulţumită experienţei dobândite în tâmplărie, mă simţeam în elementul meu lucrând cu uneltele pe o varietate de materiale. (Mă înspăimântă gândul că unii chirurgi ţin în mână pentru prima dată un fierăstrău atunci când taie într‑un os de om şi folosesc pentru prima dată o şurubelniţă atunci când înşurubează pe el o placă de oţel!) Por‑nind dintre sprâncene, am făcut o incizie pe mijlocul feţei, de‑a lungul coamei nasului, prin buze şi peste bărbie, până la gât. Apoi am tăiat în cealaltă direcţie, despicând scalpul în două. Căutam nervii albi şi subţiri, aşa că am despuiat pielea de pe o parte a feţei şi am îndepărtat grăsimea, ţesutul conjunctiv, chiar şi muşchii faciali lucioşi.

Dintre numeroşii nervi din trupul uman, numai cei doisprezece nervi cranieni ocolesc măduva spinării, comunicând direct cu cre‑ierul. Pocniţi din degete în faţa unuia dintre ochii mei, iar eu am să clipesc. Mestecaţi gumă în timp ce vorbiţi şi limba vi se mişcă rapid şi brusc printre molarii muşcători, plimbând guma prin gură şi extră‑gându‑i esenţele, şerpuind în tot acest timp de la dinţi la vălul palatin, iar apoi înapoi la dinţi, articulând sunetele în silabe. Aceste mişcări rapide, ghidate de impulsuri senzoriale, sunt posibile datorită căii de acces scurte şi directe de la nervii cerebrali la creier.

Primul nerv cranian, cel olfactiv, a fost uşor de detectat. Tăind puţin în osul cavităţii nazale posterioare, lângă sprâncene, am ex‑pus osul etmoid cribriform, de mărimea unui bănuţ, acoperit cu un ţesut spongios, care susţine milioane de firicele de păr. Constituind avangarda mirosului, aceşti cili aspiră în interior aerul, asemeni unor tulpini de orez, captând moleculele înmiresmate într‑un filtru de mu‑coasă, pentru a fi analizate de receptorii olfactivi. Păreau foarte fragili şi ştiam că un şoc serios asupra capului i‑ar putea neutraliza, privând pentru totdeauna persoana afectată de simţul mirosului. Întrucât, din punct de vedere anatomic, cei doi muguri olfactivi sunt prelungiri

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 67 9/07/2009 9:29:39 PM

CALEA CĂTRE MEDICINĂ

68

ale formaţiunii creierului, n‑a trebuit să urmez nervul prea departe. Bolta nasului este chiar partea de jos a craniului.

Odată ce am expus nervul olfactiv, mi‑am îndreptat atenţia asu‑pra celor patru nervi cerebrali răspunzători pentru văz. Trei dintre aceşti nervi controlează mişcările globului ocular (cel mai mare din‑tre ele, nervul optic, poartă mesaje codificate, de la retină la creier). Coordonând şase muşchi minusculi, ei oferă un sistem avansat de reperare şi urmărire, care ne permite să ne focalizăm privirea asupra unui sticlete, să zicem, şi să‑i urmărim zborul eratic, în timp ce se înalţă sau se cufundă la orizont. Aceiaşi nervi guvernează mişcările smucite şi alunecoase din timpul cititului.

Saccade este numele pe care anatomiştii îl dau mişcărilor celor mai mici ale globului ocular, împrumutând cuvântul francez folosit pentru mişcarea pe care o face un călăreţ, când smuceşte brusc frâ‑iele. Metafora se potriveşte: dacă cei şase muşchi oculari antagonici n‑ar rămâne fermi ca frâul pe un cal iute, ochii ne‑ar rătăci în sus şi‑n jos sau lateral, către margini sau înspre nas. Am curăţat căile nervoase care duceau la cei şase muşchi, încercând un sentiment de minunare. Aceştia sunt muşchii care lucrează cel mai mult dintre toţi, mişcându‑se de colo‑colo cam de 100.000 de ori pe zi (echivalentul mişcărilor efectuate de muşchii picioarelor pentru a parcurge o dis‑tanţă de aproximativ optzeci de kilometri). Muşchii oculari participă chiar şi la vise: creierul închide orice alte căi motorii, dar, din anumite motive, îngăduie mişcările oculare rapide din timpul somnului.

N‑am să zăbovesc asupra detaliilor legate de ceilalţi nervi crani‑eni, care‑l făcuseră pe galez capabil să guste, să audă, să înghită, să vorbească, să‑şi mişte capul şi gâtul şi să simtă senzaţiile stârnite de buze, scalp şi dinţi. Pe măsură ce se apropia termenul de predare a proiectului de disecţie, deveneam tot mai obsedat de el, absentând de la şcoală, ca să mă întorc la capul de cadavru. Bombardamentele şi războiul de afară (avioanele nemţeşti aveau să ai aibă curând Car‑difful drept ţintă) îmi păreau departe, iar eu eram tot mai absorbit de creierul capului disecat, urmându‑mi prada într‑o zonă de mister absolut.

Când am lucrat pe suprafaţa osoasă a craniului, m‑am folosit de un ciocan de lemn şi de o daltă, ca în vremea când ciopleam în piatră.

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 68 9/07/2009 9:29:39 PM

Sălaşul durerii

69

Alteori, feliind şi îndepărtând straturi subţiri de grăsime şi muşchi fi‑bros, respiram uşor şi aveam grijă să ţin muchia netăioasă a bisturiu‑lui către nerv. Îmi amintesc că mi‑a alunecat puţin bisturiul, când am încercat să urmez nervul care poartă senzaţiile de gust pe scurtătura sa, prin conductul auditiv extern. Au! Era genul de greşeală care îi dă chirurgului coşmaruri: dacă aş fi operat un pacient viu, i‑aş fi curmat brusc bucuria de a mânca şi de a bea. Cu multă îndemânare, am lipit nervul la loc cu clei, mulţumindu‑I lui Dumnezeu că lucram pe un cadavru, şi nu pe o fiinţă vie.

După o lună de disecţii laborioase, am adăugat capului lipsit de viaţă câteva îmbunătăţiri cosmetice. Am vopsit nervii cranieni cu un pigment gălbui, de culoarea untului proaspăt, pentru a‑i evidenţia pe fundalul de os şi materie albă. Purpuriul venelor arăta bine alături de galbenul nervilor şi am mai pus nişte culoare şi pe arterele pale. Am fost mândru de rezultatul final: douăsprezece linii galbene distincte şerpuiau printre os şi muşchi, în drumul lor către creierul plin de cute, unde se ramificau magnific.

Profesorul West radia de încântare şi a aşezat specimenul la vede‑re. Câteva zile după aceea, am cochetat cu fantezia copilărească de a urma o carieră în neurochirurgie. După cum s‑a dovedit, n‑am ajuns neurochirurg, însă săptămânile acelea petrecute cu capul de cadavru m‑au ajutat să înţeleg alianţa bizară dintre creier şi restul trupului uman.

Cutia de fildeş

Mai presus de toate, proiectul de disecţie m‑a învăţat să apreciez splendida izolare a creierului uman. Pentru a îndepărta învelişul osos al craniului, am făcut în el găuri aşezate în linie, la intervale regulate, introducând apoi printre ele un mic fierăstrău Gigli. Am tăiat şi am deschis apoi pătratele formate, ca pe nişte mici chepenguri. Un nor de praf osos fin a plutit pretutindeni în cameră în ziua aceea, iar eu, epuizat, am plecat acasă impresionat de mijloacele trupului de a‑şi proteja membrul cel mai de seamă.

Paradoxal, organul căruia trupul îi încredinţează interpretarea lu‑mii trăieşte într‑o stare de izolare solitară, închis şi departe de lumea

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 69 9/07/2009 9:29:39 PM

CALEA CĂTRE MEDICINĂ

70

cu pricina. Organul care ne face conştienţi se află dincolo de starea noastră de conştienţă: spre deosebire de stomac, creierul nu face nici un zgomot; în contrast cu inima, nu‑l simţim trudind; spre deosebire de piele, nu poate fi pişcat sau ciupit. Craniul – atât de gros încât, ca să tai prin el, am fost nevoit să mă apăs pe fierăstrău cu toată greu‑tatea – ţine creierul izolat de orice contact direct cu realitatea. Dosit într‑un craniu opac, creierul nu „vede“ niciodată nimic. Temperatura sa variază doar cu câteva grade şi orice febră care ar exceda tempe‑ratura sa normală l‑ar ucide. Nu aude nimic. Nu simte durere: o dată ajuns în cutia craniană, neurochirurgul poate explora în voie, fără să mai aibă nevoie de anestezic. Toate sunetele, mirosurile, imaginile şi celelalte senzaţii care definesc viaţa ajung la creier în mod indi‑rect: detectate la extremităţi, escortate de‑a lungul căilor nervoase şi anunţate în limbajul comun al comunicării nervoase. Pentru un creier izolat şi îndepărtat, nu contează unde îşi au originea. Musculiţele şi fluturii, înzestraţi cu receptori gustativi pe picioare, pot lua probe dintr‑o băutură vărsată doar trecând cu picioarele prin ea. Pisicile explorează lumea cu mustăţile.

În anul în care m‑am aflat la Cardiff, laboratoarele din Plymouth, Anglia şi Woods Hole, Massachusetts, au făcut primele înregistrări ale semnalelor electrice din sistemul nervos. Introducând electrozi în axonii supradimensionaţi ai unui calamar, oamenii de ştiinţă au putut auzi celulele nervoase individuale. Au auzit o suită de pocne‑te, urmate de pauze – un limbaj care aducea foarte mult cu un cod Morse. Întregul regn animal foloseşte acelaşi tipar „pornit/oprit“ de transmitere de informaţii către creier. Un neuron din urechea umană, de exemplu, detectează vibraţii la o anumită frecvenţă şi transmite un semnal; se opreşte apoi o miime de secundă, iar dacă stimulul per‑sistă, trimite încă un semnal. Creierul nu simte niciodată vibraţia; el doar recepţionează un raport, sosit într‑o formă asemănătoare codu‑lui digital folosit pe compact discurile moderne.

Transmisiile pe cale nervoasă se bazează pe o combinaţie elegantă de procese chimice şi electrice. De‑a lungul „firului“ sau al axonului unui nerv excitat, ionii de potasiu şi sodiu vibrează înăuntrul şi în afa‑ra unei membrane permeabile, schimbându‑şi încărcătura electrică de la plus la minus, pe măsură ce aceasta străbate axonul în valuri. Toate

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 70 9/07/2009 9:29:39 PM

Sălaşul durerii

71

senzaţiile percepute – mirosul de usturoi, priveliştea Marelui Canion, durerea unui atac de cord, sunetul unei orchestre – se reduc la acest proces prin care celulele nervoase îşi scuipă una alteia ioni încărcaţi electric.* Creierul are sarcina de a interpreta toate aceste coduri elec‑trice şi de a le prezenta stării de conştienţă ca imagine vizuală, sunet sau junghi de durere, în funcţie de natura şi de originea lor.

La nivel celular, reţeaua nervoasă de transmitere a mesajelor de durere trosneşte necontenit de informaţii, însă majoritatea dintre acestea nu ajung să atingă pragul durerii conştiente, pentru că trupul se ocupă de ele după cum e nevoie. Senzorii din vezica urinară trans‑mit continuu informaţii legate de distensia acesteia, iar senzorii de la suprafaţa ochiului raportează informaţii privitoare la lubrifierea sa. Dacă răspund mergând la baie şi clipind regulat, semnalele acestea nu se vor preface în durere; dacă ignor cu bună ştiinţă timp de câteva ore ceea ce‑mi aduc ele la cunoştinţă, durerea pe care o voi simţi va fi de neîndurat. Sănătatea trupului depinde în mare măsură de atenţia pe care acesta o acordă nervilor transmiţători ai durerii.

Neuronii sunt cele mai mari celule din trupul uman – în picior, ei pot ajunge la o lungime de aproape un metru – şi singurele celule care nu sunt înlocuite tot la câţiva ani. Disecând creierul galezului din Car‑diff, am început să vizualizez construcţia celulelor nervoase ca pe un arbore imens smuls din rădăcini de furtună: o reţea încâlcită de rădă‑cini de la extremităţi, împreunată cu o reţea întortocheată de ramuri din creier printr‑un trunchi lung şi drept (axonul). Într‑o extremitate

* Subiectul transmisiilor nervoase a fost foarte controversat în timpul studenţiei mele. Specialiştii ştiau de mulţi ani că orice contracţie musculară presupunea trans‑miterea unui semnal electric, dar nu înţeleseseră mecanismul implicat. În 1936, farmacologului german Otto Loewi i‑a fost conferit Premiul Nobel pentru desco‑peririle sale în domeniul medicinei. Loewi nu reuşise să înţeleagă procesul exact al transmisiilor pe cale nervoasă, până într‑o noapte, când a găsit soluţia într‑un vis. S‑a trezit, a notat în grabă câteva cuvinte pe o bucată de hârtie şi, mulţumit, s‑a dus înapoi la culcare. Dar a doua zi dimineaţa n‑a reuşit să‑şi descifreze mâzgălelile, iar celelalte amănunte ale visului i‑au scăpat pe tot parcursul zilei. Spre uimirea sa, în noaptea următoare, visul s‑a repetat. De data aceasta, Loewi a sărit din pat şi a alergat la laborator. Până la ivirea zorilor, descoperise caracteristicile de bază ale transmisiilor nervoase în muşchii unei broaşte: o încărcătură electrică transmisă printr‑un lanţ de reacţii chimice.

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 71 9/07/2009 9:29:39 PM

CALEA CĂTRE MEDICINĂ

72

cum ar fi un deget de la mână sau de la picior, neuronii comunică cu ceilalţi neuroni din preajmă, prin intermediul dendritelor, rădăcinile subţiri, pentru a stabili ce tip de semnal să trimită creierului. Un neu‑ron de dimensiuni mari ar putea împărtăşi informaţii cu alţi neuroni de‑a lungul drumului, străbătând până la zece mii de sinapse. Însă o senzaţie ca durerea, care îşi are originea în vârful degetului de la mână sau în laba piciorului, nu se înregistrează cu adevărat până când îşi desăvârşeşte circuitul şi ajunge la creier.

Santiago Ramón y Cajal, părintele ştiinţei moderne a creierului, a descris neuronii ca „fluturii misterioşi ai sufletului, ale căror bătăi de aripi ar putea într‑o zi – cine ştie? – să elucideze secretul vieţii men‑tale“. Acesta este genul de comentarii pe care tinde să le provoace ex‑plorarea sistemului nervos. Amprentele Creatorului nu sunt nicăieri mai vizibile decât în creier, unde are loc întâlnirea minţii cu trupul.

Uitându‑mă cu lupa la creierul galezului, am putut observa capă‑tul superior al „arborelui“ nervos, cu ramificaţiile sale care se încru‑cişau într‑o aglomeraţie de fire albe delicate. Fiecare neuron străbate în jur de o mie de astfel de încrucişări cu alţi neuroni, iar unele celule din cortexul cerebral parcurg până la şaizeci de mii de conexiuni si‑naptice. Un gram de ţesut cerebral poate conţine până la 400 de mili‑arde de încrucişări sinaptice, iar suma totală de conexiuni din creier rivalizează cu numărul stelelor din univers. Fiecare informaţie, cât de mică, purtată de‑a lungul fibrelor nervoase declanşează o furtu‑nă electrică printre celelalte celule şi, în izolarea deplină a cutiei de fildeş, creierul trebuie să se bizuie pe aceste conexiuni pentru a da un sens haosului zumzăitor al lumii din afara sa. Sir Charles Sherrin‑gton, laureat al premiului Nobel şi binecunoscut neurofiziolog de la şcoala din Londra, a asemuit activitatea creierului cu un „război de ţesut fermecat“, compus din grupuri de luminiţe care se aprind şi se sting intermitent. Din toată această activitate desfăşurată la foc rapid – cinci trilioane de procese chimice pe secundă – formăm structuri de sens despre lume.

De multe ori, când lucram noaptea târziu, într‑o beznă aproape totală, într‑o încăpere scăldată doar de lumina lămpii ovale de labo‑rator, îmi puneam întrebări despre galez şi despre furtunile electrice care avuseseră loc în creierul său. Ce fel de mesaje transmisese nervul

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 72 9/07/2009 9:29:39 PM

Sălaşul durerii

73

său auditiv: muzică de Mozart sau muzica unei fanfare? Lucrase într‑o fabrică zgomotoasă, care‑i tocise auzul? Avusese familie? Dacă da, primele gângureli ale copiilor săi, precum şi şoaptele de dragoste ale soţiei lui urmaseră ruta nervilor pe care îi disecam în acel moment.

Ramura mandibulară a celui de‑al cincilea nerv cranian major a fost o piatră de încercare în procesul de disecţie, întrucât acesta săpa o galerie prin maxilar, ieşind la suprafaţă în numeroase locuri, pentru a alimenta cu senzaţii buzele şi dinţii. Când am tăiat prin os şi prin smalţ, ca să expun axonii zvelţi din dinţi, am dat peste carii netratate. Am avut atunci unele amintiri din copilărie, despre durerile de dinţi înnebunitoare; nervul galezului trebuie să fi purtat mesaje de chin asemănătoare. Dar acelaşi nerv a purtat şi senzaţiile subtile care por‑niseră de la buze – fiecare plăcere a fiecărui sărut se deplasase către creier pe acelaşi traseu.

Indiferent de sursa ei din cap – fie că porneşte de la o carie den‑tară, de la cornee, de la un timpan perforat sau de la o aftă – durerea circulă de‑a lungul unuia dintre cei doisprezece nervi cranieni şi se prezintă creierului într‑un cod identic celui folosit pentru transmite‑rea auzului, a mirosului, a văzului, a gustului şi a atingerii. Cum poate creierul să sorteze atâtea mesaje amestecate? În urma proiectului de disecţie, am rămas mut de uimire în faţa economiei şi eleganţei sis‑temului care transpune codificat pentru creier vastele fenomene ale lumii materiale.

Disecţia pe creier din Cardiff m‑a făcut să reflectez asupra sen‑zaţiilor şi m‑a învăţat un adevăr fundamental despre natura durerii, adevăr pe care aveam să‑l văd mai târziu ilustrat de pacienţi precum Jake, soldatul. Uitându‑mă pierdut la capul disecat al galezului, am realizat că senzaţia de durere, asemeni tuturor celorlalte senzaţii, pă‑trunde în creier în limbajul neutru, de tip liniuţă‑punct, al transmisii‑lor pe cale nervoasă. Orice altceva în plus – un răspuns emoţional sau chiar percepţia că „doare“ – este o interpretare dată de creier.

Marele magician

În timp ce studiam medicina la Cardiff alături de colegii mei, Winston Churchill stabilea un centru de comandament de război

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 73 9/07/2009 9:29:39 PM

CALEA CĂTRE MEDICINĂ

74

în subsolul palatului Whitehall din Londra. Deseori, Churchill ră‑mânea acolo peste noapte, dormind pe un pat de campanie, într‑un dormitor improvizat, protejat de bombele naziste de o placă groasă de beton ranforsat. Fiindcă rareori făcea personal turul liniilor de front, Churchill trebuia să ia decizii militare cruciale din centrul de comandament, pe baza rapoartelor pe care le primea de peste tot din lume, prin intermediul liniilor telegrafice şi telefonice. Pe pereţi, reperele colorate de pe nişte hărţi uriaşe etalau progresul zilnic al forţelor aliate. Dacă Montgomery avea nevoie de întăriri în Africa de Nord, el telegrafia după ajutor. Când căpitanii de vase ale convoaielor atlantice aveau nevoie de suport naval suplimentar, solicitau ajutorul lui Churchill.

Centrul de comandament subteran a servit drept creier pentru forţele armate ale Marii Britanii, locul unic unde puteau fi evaluate toate nevoile şi solicitările întregii armate. Dar izolarea deplină l‑a făcut pe Churchill vulnerabil în faţa greşelilor: ce se întâmpla dacă un mesaj foarte important nu ajungea la destinaţie sau dacă un agent german ar fi reuşit să strecoare informaţii eronate? Date fiind miile de informaţii recepţionate, fiecare cu potenţialul de a fi rezultatul unor erori umane, personalul centrului a trebuit să instituie politica „celei mai bune presupuneri“, urmărind binele întregului.

La fel se petrece şi cu creierul uman – şi el trebuie să se bazeze pe informaţii incomplete şi, uneori, eronate. După ce analizează milioa‑ne de informaţii, el oferă o interpretare bazată pe „presupunerea sa cea mai bună“, în care memoria joacă un rol major. Începând din mo‑mentul naşterii, creierul construieşte în mod activ un model intern al lumii exterioare, o imagine a felului cum funcţionează ea.

În fiecare zi petrecută la Cardiff, după ce mergeam la cursuri la facultate şi efectuam disecţii, mă întorceam acasă, deschideam uşa şi‑o salutam călduros pe tanti Morgan, gazda mea din Cardiff. Sau cel puţin aceea era versiunea de realitate prezentată mie de creier, după evaluarea unei serii de mesaje codificate. Corpusculii tactili din degete raportau o presiune de 124 de grame pe centimetru pătrat, în vreme ce senzorii de temperatură din vecinătate transmiteau un aport de două calorii pe secundă. Recepţionând aceste semnale din partea a mii de fibre nervoase din mâna stângă, creierul alcătuia o

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 74 9/07/2009 9:29:40 PM

Sălaşul durerii

75

imagine compozită a unui obiect cald, care impunea mâinii mele miş‑cări bruşte şi apăsate în sus şi‑n jos şi, comparând aceste senzaţii cu banca sa de date ale experienţelor trecute, diagnostica mişcările cu pricina ca reprezentând o strângere de mână.

Între timp, milioane de conuri şi bastonaşe din ochi identificau zo‑nele de umbră şi de culoare, pe care creierul le cernea şi le recunoştea ca structură care se potrivea cu faţa lui tanti Morgan. (Numai inginerii care au încercat să programeze calculatoarele să recunoască chipuri umane pot aprecia pe deplin complexitatea acestei sarcini.) Iar firiş‑oare de păr din urechea internă trimit informaţii sub formă de vibraţii moleculare de frecvenţe tonale specifice; creierul a asociat aceste mii de fărâme de cod cu înregistrarea trecută a vocii proprietarei mele.

Când reduc activitatea mentală la părţile ei constitutive, mă mi‑nunez şi de faptul că pot să ştiu ce se petrece în lumea din afară. Şi totuşi procesul acesta are loc instantaneu, sub nivelul conştient, de îndată ce aud vocea şi văd chipul unui prieten. De‑a lungul timpului, am învăţat să am încredere în imaginea realităţii pe care mi‑o prezin‑tă creierul.

(Fireşte că uneori creierul face presupuneri greşite.† Închideţi ochii şi apăsaţi pielea din colţul ochilor, de lângă rădăcina nasului.

† Manualele de psihologie dau exemple de iluzii simple – cuvânt provenind din limba latină şi însemnând „a lua în râs, a ridiculiza“ – care demonstrează cât de uşor ne poate fi înşelat creierul. Ridicând două cutii de conserve de aceeaşi greu‑tate, o vom judeca pe cea mai mică drept mai uşoară, cu toate că este cu 20% mai grea, pur şi simplu pentru că ne aşteptăm să pară mai uşoară. (Legaţi la ochi, le‑am judeca pe ambele ca având aceeaşi greutate.) Suntem păcăliţi să credem că două linii paralele nu sunt egale, dacă o a treia linie le intersectează într‑un anumit unghi. Vom crede că una dintre linii e mai lungă decât cealaltă, dacă ea nu se termină cu vectori în formă de săgeată îndreptaţi înspre exterior, ci înspre interior. Hollywo‑od‑ul a construit o întreagă industrie bazată pe iluzie. Creierul nu poate să stăruie asupra a douăzeci şi patru de cadre de imagini statice individuale într‑o secundă, aşa că le permite să fuzioneze, formând iluzia mişcării. Desigur că o imagine internă a realităţii depinde în totalitate de mesajele care ajung la creierul izolat. Pisicile crescute în captivitate, în boxe vopsite în dungi orizontale, nici măcar nu observă dungile verticale de la început: neuronii lor nu şi‑au format încă o categorie a „verticalităţii“. Pentru oamenii născuţi cu daltonism, lumea nu pare mai puţin „reală“ decât îmi pare mie şi, cu toate acestea, imaginile noastre interne sunt foarte diferite. Nevăzătorii au vise auditive: creierul lor trebuie

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 75 9/07/2009 9:29:40 PM

CALEA CĂTRE MEDICINĂ

76

Veţi vedea pete de lumină falsă, întrucât presiunea bruscă provoacă nervul optic să declanşeze semnale pe care creierul, folosind „pre‑supunerea cea mai bună“, le interpretează şi le redă sub formă de lumină. În mod asemănător, lovirea capului ar putea face o persoană să vadă „stele verzi“. Tulburările neurologice pot debusola creierul şi mai mult. Pe vremea studenţiei, am cunoscut un bărbat care suferea de sindromul Ménière. Mecanismele de echilibrare din urechea sa internă, dereglate, trimiteau subit creierului mesaje false, conform cărora bărbatul şi‑ar fi înclinat capul către dreapta. La recepţionarea acestor mesaje înşelătoare, creierul poruncea o serie de mişcări co‑rective, care‑l făceau pe bărbat să‑şi arunce capul spre stânga, cu o mişcare violentă. Am descoperit că, aşezându‑i o perniţă pe partea stângă a capului, îl puteam proteja de leziuni.)

Aceste cunoştinţe de bază despre felul cum funcţionează creierul – izolat, el construieşte o imagine internă bazată pe „presupunerea cea mai bună“, pentru a interpreta lumea de dinafară – mi‑a edificat concepţia despre durere. În copilărie, văzusem instinctiv durerea ca pe un inamic „din afară“, care mă ataca în locul afectat de durere: când eram înţepat de un scorpion, strângeam degetul şi fugeam în casă plângând, să‑i arăt mamei. Acum, am învăţat de la creierul gale‑zului că durerea nu se află în afară, ci „înăuntru“, în interiorul cutiei de fildeş a craniului. În mod paradoxal, durerea pare un lucru cauzat nouă, deşi, în realitate, noi ne‑am pricinuit‑o singuri, fabricându‑i senzaţia. Orice concepem ca fiind „durere“ porneşte din minte.

Zgomotul traficului de afară, mirosul florilor de liliac din vaza de pe masă, mâncărimea provocată de pantalonii de lână – toate acestea, asemeni durerii, sunt transmise pe cale nervoasă în acelaşi cod Morse neutru şi aşteaptă să fie interpretate de minte. Un timpan care vibrea‑ză nu înseamnă auz (timpanele îmi vibrează şi în somn), iar un deget ciuntit nu constituie durere. Durerea este întotdeauna un fenomen mental sau psihologic, un truc de scamator, pe care mintea şi‑l face

să găsească un sens al realităţii în afara imaginilor vizuale. Foarte probabil, artiştii Van Gogh, El Greco şi Edgar Degas „au văzut“ lumea înconjurătoare într‑o manieră atât de neobişnuită, pentru că tulburările vizuale le‑au afectat percepţia. După o operaţie de cataractă, Monet a fost surprins să găsească atât de mult albastru în lume; şi‑a retuşat lucrările mai recente, pentru a le face conforme noului său văz.

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 76 9/07/2009 9:29:40 PM

Sălaşul durerii

77

singură. Ea înfăptuieşte acest truc înlăturând‑mi neîncrederea cu o asemenea convingere, încât mă opresc din orice fac şi mă ocup de deget. Nu pot să nu am impresia că durerea se află în deget, şi nu în creier.

Cei ce suferă de migrene, de traumatisme „lovitură de bici“, la ni‑velul gâtului, sau de dureri de spate aud uneori remarca răutăcioasă: „Durerea e în mintea ta.“ Într‑un sens cât se poate de literal, orice du‑rere se află în minte: ea izvorăşte de‑acolo şi tot acolo şi rămâne. Du‑rerea nu există înainte de a fi simţită şi este simţită în minte. Bertrand Russell a avut dreptate când s‑a dus la dentist din cauza unei dureri de dinţi. „Unde vă doare?“ a întrebat dentistul. Russell a răspuns: „În creier, desigur.“

Botezul focului

În laboratorul de la Cardiff am învăţat despre durere la modul abstract. Chiar pe când m‑am mutat înapoi la Londra, în septembrie 1940, forţele aeriene naziste începeau să atace oraşul, cu o furie ma‑ximă. M‑am trezit astfel scufundat în suferinţă umană.

Graham Greene, care a trăit experienţa bombardamentelor de la 1940, o rememorează astfel: „Privind îndărăt, amintirile cele mai pregnante sunt oroarea nopţii, îmbulzeala infernală a bărbaţilor şi a femeilor care stăteau în pragul uşilor, îmbrăcaţi în pijamale murdare şi rupte, stropite de sânge. Imaginile acelea erau răvăşitoare, pentru că ele ne duceau cu gândul la ce ni s‑ar fi putut întâmpla tuturor în‑tr‑o zi.“ Cel mai limpede îmi amintesc starea de epuizare fizică neos‑toită. Noi, studenţii, ne petreceam serile şi nopţile stând cu rândul pe acoperişul spitalului, pentru a vedea dacă a izbucnit vreun incendiu. Era sinistru să te uiţi de sus peste un oraş camuflat. Auzeam mai întâi zgomotele huruitoare ale motoarelor bombardierelor. Curând, văpă‑ile de foc coborau încet, plutind asemeni unor flori galbene imense pe fundalul întunecat al nopţii. Urmau apoi şuierăturile bombelor şi vâlvătăile portocalii ale exploziilor. Clădirile de cărămidă din apropi‑erea noastră se prăbuşeau cu uşurinţă, aruncând în aer nori gigantici de fum şi praf, iar flăcările pâlpâiau prin ferestrele suprastructurilor fantomatice rămase în picioare.

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 77 9/07/2009 9:29:40 PM

CALEA CĂTRE MEDICINĂ

78

Îmi amintesc o perioadă când 1.500 de avioane au atacat Londra pe parcursul a cincizeci şi şapte de nopţi consecutive, cu artileria an‑tiaeriană clămpănind neîncetat, noapte de noapte. Îmi amintesc în mod special două nopţi sumbre. Prima dintre ele a fost imortalizată într‑o fotografie celebră de război: bombele incendiare formaseră o furtună de foc în preajma Catedralei St. Paul, iar fotografia prezintă măreţul dom, proiectat de Sir Christopher Wren, luminat din spate de un cer aprins de flăcări. La ieşirea din tură, le‑am spus colegilor de cameră că St. Paul avea să se dărâme cu siguranţă. Vestea era apăsă‑toare, căci pierderea era imensă. Catedrala, reprezentând un simbol al civilizaţiei engleze, ajunsese acum să fie răpusă şi ruinată de foc. Însă a doua zi dimineaţa, pe când fumul s‑a ridicat şi cerul cenuşiu s‑a luminat, am văzut că, cine ştie cum, în chip miraculos, catedrala supravieţuise şi rămăsese în picioare, singură şi semeaţă, în mijlocul munţilor de dărâmături.

Într‑o altă noapte, bombele au lovit University College. Locuin‑ţele medicilor rezidenţi au fost atunci grav avariate de schije, fapt pe care puţini l‑au deplâns: ferestrele închise cu cărămizi făceau came‑rele intolerabil de îmbâcsite şi apăsătoare, aşa că eram bucuroşi să ne mutăm. Ce ne‑a mâhnit însă a fost faptul că biblioteca universităţii, a treia ca importanţă din Anglia, a ars din temelii.

Pe lângă sarcina de urmărire şi semnalare a incendiilor, studenţii medicinişti erau trimişi şi să trateze victimele bombardamentelor. În timpul celor mai înverşunate asalturi, medicii rezidenţi erau de gardă noapte de noapte. Doctorii chirurgi se ocupau de fracturile complexe şi de arsurile de gradul trei, iar noi, cei mai puţin experimentaţi, înde‑plineam sarcini diverse, cum era aceea de a extrage cioburile de sticlă din trupurile celor ce stătuseră aproape de o fereastră în momentul căderii unei bombe. Îmi amintesc de îngrijitorul unei biserici, care fusese izbit în plin, direct în faţă, în piept şi în abdomen, de cioburi de vitraliu. Glumea cu noi: „Îmi puteţi spune, după modelul vitraliului, dacă sunt cioburi din Isus sau din Fecioara Maria?“

După ce ne ocupam de răniţi, mai prindeam câteva ore de somn până la micul dejun – uneori dormeam vârâţi într‑un „sandvici de saltele“, ca să înăbuşim zgomotele exploziilor – iar apoi, după ce dă‑deam pe gât nenumărate ceşti de cafea, ne începeam regimul zilnic de

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 78 9/07/2009 9:29:40 PM

Sălaşul durerii

79

studii şi de muncă clinică în saloane. Am urmat rutina aceasta câteva luni, până când m‑am văzut ajuns în pragul unui colaps fizic.

Într‑o dimineaţă, în timp ce citeam fişa unui pacient, am întrebat‑o pe asistentă: „Cine a prescris sedativul acesta?“ „Dumneavoastră“, mi‑a răspuns ea. Îngrozit, am ascultat relatarea ei despre ceea ce se petrecuse în noaptea precedentă: mă trezise din somn, îmi descrisese simptomele pacientului şi apoi a notat reţeta pe care am mormăit‑o eu. Nu‑mi aminteam absolut nimic din ce‑mi povestea. Trebuie că funcţionasem la un nivel subconştient şi că vorbisem în somn. Din fericire, luasem o decizie rezonabilă şi doza pe care o prescrisesem era acceptabilă. Dar ştiam că nu pot îndrăzni să‑mi pun pacienţii în primejdie. Am solicitat un concediu de două săptămâni şi mi‑a fost aprobat.

Am luat un tren către Cardiff şi m‑am prezentat la casa deja fami‑liară a vechii mele proprietare, tanti Morgan. O femeie neobişnuită, plină de farmec, foarte galeză, foarte surdă şi foarte baptistă, tanti Morgan purta cu ea un cornet acustic de alamă, de aproape o jumă‑tate de metru lungime, care venea în continuarea capului, ca un corn de berbec. De groază să n‑o prindă un raid aerian în hainele de noap‑te, se culca îmbrăcată. Nu‑şi schimba niciodată fusta, ca nu cumva s‑o prindă vreun bombardament într‑o postură necuviincioasă, ci îşi purta toate hainele pe ea, în straturi, cu jupoanele dedesubt şi fustele deasupra, toate trase una peste alta. În pofida ciudăţeniei ei sau poate tocmai din cauza acesteia, tanti Morgan îmi devenise o prietenă dra‑gă, pe care noi, studenţii, o socoteam un fel de mamă‑surogat, pe tot timpul şederii la Cardiff.

Tanti Morgan ştia foarte bine cum să se ocupe de un student medicinist extenuat. M‑a hrănit, m‑a cocoloşit şi m‑a lăsat să dorm nederanjat, între şaisprezece şi douăzeci de ore pe zi. A mai făcut un lucru cât timp am stat atunci la ea: m‑a convins că am nevoie de o soţie. „N‑ai să găseşti o femeie mai bună ca Margaret Berry, zicea. Ea o să aibă grijă de tine.“

Margaret era o colegă fermecătoare, care îmi fusese un bun tu‑tore în primul an dificil, de trecere de la munca în construcţii la stu‑diul medicinei. Fusese evacuată la Cardiff la un an după mine, iar eu o pusesem în legătură cu tanti Morgan. Tanti m‑a întrebat cum aş

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 79 9/07/2009 9:29:40 PM

CALEA CĂTRE MEDICINĂ

80

vedea posibilitatea de‑a mă căsători cu Margaret şi şi‑a împins apoi cornetul înspre mine. Am strigat că va trebui să mă gândesc. De fapt, cochetasem adesea cu gândul de a mă căsători cu Margaret Berry şi, cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi plăcea mai tare ideea. După o odihnă de două săptămâni, m‑am întors la Londra şi mi‑am pro‑pus s‑o caut. Ne‑am îndrăgostit unul de celălalt şi, un an mai târziu, ne‑am căsătorit.

Am avut o lună de miere de opt zile în Wye Valley, apoi ne‑am angajat amândoi în programe separate şi extrem de încărcate. Mar‑garet a fost detaşată într‑o altă zonă a oraşului, iar eu am fost angajat pe un post de chirurg militar la Spitalul de Copii de pe strada Great Ormond. Întrucât mulţi dintre medicii cei mai buni ai Angliei fusese‑ră trimişi pe front, aveam ocazia aproape nelimitată de a pune în apli‑care diverse tehnici chirurgicale. În timpul zilei, efectuam proceduri pediatrice, iar noaptea supravegheam postul de prim ajutor pentru victimele de război, unde erau aduşi răniţii sfârtecaţi şi schilodiţi de bombe. Pentru un chirurg aflat la început de drum, experienţa acu‑mulată acolo a fost de nepreţuit; pentru un bărbat proaspăt căsătorit, a fost o dură piatră de încercare. Mă puteam vedea cu Margaret nu‑mai la sfârşit de săptămână, din două în două săptămâni, iar decorul întâlnirilor noastre era, de obicei, un loc subteran de refugiu, unde se afla şi restul familiei ei.

Cam pe vremea aceea, pe cerul Londrei a apărut o armă nouă şi oribilă: racheta V‑1 sau „bomba cu zumzet“, cum o numeam noi. Zbura în linie dreaptă, lăsând în urmă o coadă de foc şi, până la epu‑izarea combustibilului, scotea un sunet ţăcănitor, precum cel al unei mitraliere. Urmau douăzeci de secunde de tăcere înfiorătoare, apoi racheta dădea puţin din coadă şi se prăbuşea la pământ, detunând. Îmi amintesc o noapte în care mă aflam în post, pe acoperişul spitalului, când am calculat că o rachetă V‑1 era pe cale să se prăbuşească chiar asupra spitalului din strada Great Ormond. Am tras alarma. Bomba a trecut bâzâind chiar pe deasupra acoperişului pe care stăteam ghe‑muit, ratând spitalul cu numai vreo şase metri, dar lovind din plin spitalul Royal Free, aflat la câteva străzi depărtare. Târându‑mă de‑a buşilea, am coborât de pe acoperiş şi am alergat la locul atacului, unde am dat peste o scenă desprinsă parcă din scrierile lui Dante.

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 80 9/07/2009 9:29:40 PM

Sălaşul durerii

81

Zidurile secţiei de obstetrică se prăbuşiseră, iar voluntarii săpau deja în ruinele care ardeau mocnit, căutându‑i pe nou‑născuţi, cei mai mulţi dintre ei veniţi pe lume de mai puţin de o săptămână. Din‑tre dărâmături scoteau bebeluşi plini de tencuială, sânge, funingine şi sticlă. Ţipetele slabe şi jalnice ale copilaşilor treceau neauzite în larma generală. Deoparte, mame îmbrăcate în halate de baie mur‑dare de praful dărâmăturilor urmăreau scena, cu feţe crispate de frică şi disperare. Voluntarii, aşezaţi în şir, ca un corp de pompieri, treceau din mână în mână copiii către ambulanţele care începeau să tragă în faţa spitalului, pe o stradă lucind de sticlă spartă. Am dat fuga înapoi pe strada Ormond, pentru a mă pregăti să întâmpin aceste noi victime.

Câteva luni mai târziu, am trăit eu însumi sentimentele pe care trebuie să le fi simţit acele mame. Când Margaret a intrat în travaliu, urmând să dea naştere primului nostru copil, mă aflam la datorie, pe acoperişul spitalului din strada Great Ormond. Am lăsat‑o la un spi‑tal din apropiere şi m‑am dus degrabă în post, la vreo trei kilometri şi ceva depărtare. Nicicând nu mi‑au părut bombardamentele mai crunte ca în noaptea aceea. Am scrutat cerul către nord, cu un senti‑ment sumbru de neputinţă, convins că bombele de mare putere care cădeau acolo se prăbuşeau chiar asupra spitalului Royal Northern, unde Margaret aştepta să nască. A trecut cu bine de naştere, slavă Domnului, şi, după ce m‑am ocupat de toţi răniţii de la Ormond, până la ultimul, am plecat în grabă, să fiu alături de ea şi să‑mi văd fiul, pe Christopher.

Compensaţii

Deşi am fost martorul efectelor teribile ale războiului în fiecare zi, în postul de îngrijire a victimelor bombardamentelor, am văzut şi ceea ce poate da mai bun spiritul uman. Conform sondajelor de astăzi, marea majoritate a englezilor care au trăit perioada bombar‑damentelor de la 1940 şi‑o amintesc cu drag şi cu nostalgie. Cred că trebuie să fiu de acord cu ei.

După capitularea Franţei şi a naţiunilor vest‑europene, Marea Bri‑tanie era singură. Soldaţii care se retrăgeau relatau poveşti de groază

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 81 9/07/2009 9:29:40 PM

CALEA CĂTRE MEDICINĂ

82

despre brigăzile de tancuri Panzer şi ne aşteptam, în orice moment, la o invazie germană. În fiecare noapte, noi bombe cădeau asupra Lon‑drei. Şi totuşi, cumva, în atmosfera aceea de spaimă şi ameninţare, s‑a dezvoltat un nou sentiment al comunităţii.

Într‑o seară, am coborât pe scara rulantă într‑o staţie de metrou, unde am găsit un oraş întreg de oameni locuind pe peroane şi în pa‑sajele subterane. Unii încercau să găsească locuri cât mai ferite pe timpul nopţii pentru copii, alţii luau cina, alţii erau adunaţi laolaltă în grupuri mici, glumind sau chiar cântând. Ca să pot lua metroul, a trebuit să calc printre câteva zeci de trupuri întinse pe rogojini şi pături. Am înţeles că oamenii aceştia veneau acolo în fiecare noapte, pentru a se feri de bombe şi de sirenele asurzitoare. Autorităţile au încercat, la început, să‑i evacueze, dar şi‑au schimbat degrabă tactica şi au echipat peronul cu paturi suprapuse din plasă metalică.

Ori de câte ori treceam prin oraşul subteran, mă simţeam îmbăr‑bătat de sentimentul de camaraderie pe care îl vedeam acolo. Scenele din oraşul subteran spulberau orice stereotip al britanicilor ca oa‑meni distanţi. Londonezi bogaţi şi săraci se adunau în fiecare noap‑te, împărţindu‑şi mâncarea şi bunăvoinţa. Îşi povesteau unii altora întâmplări despre cum au scăpat de bombe ca prin urechile acului şi făceau glume pe seama invaziei iminente. Chiar şi durerea pierde‑rii celor apropiaţi era alinată: cineva plângea pierderea unor rudenii dragi, iar alţii, cu totul străini, se adunau împrejur şi plângeau alături de cei îndureraţi. Familia regală a vizitat oraşul subteran de câteva ori, ca să îmbărbăteze spiritele, chipurile, dar cu intenţia secretă, cred eu, de a se contamina şi ei puţin cu starea de spirit molipsitoare de acolo. La suprafaţă, mulţi dintre oamenii aceştia îţi pierduseră casele, bunurile personale şi pe cei dragi, dar în oraşul subteran se simţeau bine, pentru că erau printre prieteni.

Profesia de medic a beneficiat şi ea de noul spirit din comunitate, întrucât o serie de oameni din elita Londrei s‑au oferit să ajute volun‑tar în cadrul spitalului. Agatha Christie s‑a alăturat şi ea personalului de la University College, ocupând un post în farmacie. (Înainte de a începe să scrie romane poliţiste, Agatha fusese farmacistă – iată de unde se inspira ea pentru intrigile cu otrăviri.) Soţia mea nu va uita niciodată o întâlnire întâmplătoare cu o altă voluntară celebră. Într‑o

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 82 9/07/2009 9:29:40 PM

Sălaşul durerii

83

dimineaţă, în timp ce făcea un bandaj postoperator, Margaret a re‑marcat o femeie frumoasă şi misterioasă lângă separeul pacientului. Purta uniformă de voluntar şi Margaret a rugat‑o să ducă bandajele vechi, murdare şi urât mirositoare, la coşul de gunoi. Mai târziu, a aflat identitatea femeii: prinţesa Marina a Greciei, de curând văduvă a ducelui de York.

Pentru că eram un medic în formare, am profitat îndeosebi de minunaţii medici care se întorceau din pensie, ocupând posturile lă‑sate vacante din pricina războiului. În haosul creat de război, de la aceşti profesori altruişti am învăţat ceva mai important decât simple‑le cunoştinţe din domeniul fiziologiei şi al produselor farmaceutice. University College ne îndemnase să tratăm pacienţii, nu doar boli‑le, iar acum, urmărindu‑i în exerciţiul funcţiunii pe medicii aceştia înţelepţi şi experimentaţi, vedeam dezvăluindu‑ni‑se în faţa ochilor latura umană a medicinei. Abia mai târziu mi‑am dat seama cât de profund poate să afecteze percepţia despre durere această abordare a tratamentului.

Un chirurg numit Gwynne Williams, şi el un voluntar, a fost ex‑ponentul cel mai de seamă al acestei abordări „demodate“ a medi‑cinei. De la el am învăţat că în medicină nu există nici un înlocuitor pentru atingerea umană. „Nu staţi pur şi simplu lângă pat, ne spunea el, pentru că astfel veţi avea tendinţa de a pipăi pacienţii numai cu vârfurile degetelor. Aşezaţi‑vă lângă ei în genunchi. Din poziţia aceea, puneţi‑vă toată palma pe abdomen. Nu vă grăbiţi. Lăsaţi‑vă mâna să stea puţin acolo. Pe măsură ce tensiunea musculară a pacientului se relaxează, veţi simţi mişcările mai fine.“

Înainte de a vizita un pacient în spitalul nostru prost încălzit, Gwynne Williams îşi punea mâna pe un calorifer sau şi‑o ţinea în apă caldă. Uneori, mergea prin secţiile şi saloanele spitalului cu mâna dreaptă înfundată napoleonic într‑un halat larg, unde ascun‑dea sticla cu apă fierbinte, care făcea din mâna lui un bun ascultător. O mână rece ar cauza o încordare reflexă a muşchilor abdominali ai bolnavilor, însă o mână caldă şi liniştitoare i‑ar face să se relaxeze. Williams avea încredere în degetele sale mai mult decât într‑un ste‑toscop sau chiar decât în simptomele descrise de pacient. „Cum să ştie ei ce se întâmplă în intestinele lor?“ întreba el, privind încruntat

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 83 9/07/2009 9:29:40 PM

CALEA CĂTRE MEDICINĂ

84

la noi. „Ascultaţi‑le intestinele direct. Şi, cât priveşte stetoscopul – cum puteţi afla ceva, trântind o bucată de metal rece pe o piele înspăimântată?“

Williams avea dreptate: o mână pricepută aşezată pe abdomen poate detecta încordare, inflamaţie sau chiar forma unor tumori pe care procedurile mai complicate doar le confirmă. Timp de cincizeci de ani, atingerea mi‑a fost cel mai de preţ instrument de diagnostica‑re. Şi, în vreme ce mă informează asupra simptomelor pacienţilor, ea le dă acestora sentimentul existenţei unei preocupări personale din partea mea, ceea ce poate să ajute la atenuarea spaimei şi a neliniştilor care‑i macină – şi să contribuie, astfel, la diminuarea durerii.

Gwynne Williams căuta în mod constant modalităţi de a înlătura barierele care tind să‑i ţină pe medici la distanţă de pacienţi. „Sme‑renia este calitatea pe care chirurgul trebuie să înveţe să şi‑o cultive“, obişnuia el să spună. „Coborâţi de pe piedestal!“

La un moment dat, i‑am făcut doctorului Williams recomandarea de a nu supune unei operaţii o femei de optzeci de ani, care suferise o fractură de şold, în urma unei căzături. „Mi se pare foarte fragilă, am spus, şi are şi simptome de diabet. Am putea s‑o operăm şi să‑i în‑tărim oasele cu o placă metalică, numai că procedura aceea ar aduce cu sine traume, precum şi o perioadă lungă de ghips. Ar putea fi prea mult pentru ea. Sugerez să încercăm o reducere manuală a fracturii, prin tracţiunea membrului în ax, dându‑i astfel voie să se vindece singur. Nu‑şi va recâştiga niciodată mobilitatea, desigur, dar, dacă va fi îngrijită de cineva, totul va fi bine. Operaţia e riscantă.“

Williams a explodat. „Cum îndrăzneşti să‑mi spui că nu trebuie să ne asumăm riscuri cu o persoană în vârstă?! Bătrâneţea este vremea când se pot asuma riscuri! Sunt bătrân şi, dacă îmi rup piciorul, mă aştept să‑ţi dai toată silinţa să‑i redai funcţionalitatea. Nu ajunge că e bătrână? S‑o mai laşi şi să ajungă neajutorată şi să aibă nevoie să fie servită de alţii e o inconştienţă.“ A discutat apoi cu pacienta opţiunile existente, a stabilit care dintre acestea i se potriveau şi a programat‑o pentru operaţie.

Încă o dată, Williams a avut dreptate. Femeia a trecut cu bine operaţia şi a ajuns să meargă din nou. Din astfel de întâmplări am învăţat că medicina nu constă doar în a te ocupa de părţile trupu‑

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 84 9/07/2009 9:29:40 PM

Sălaşul durerii

85

lui. A trata o boală e un lucru foarte diferit de a trata un pacient, întrucât însănătoşirea depinde în foarte mare parte de mintea şi de spiritul pacientului. Suferinţa, o stare de spirit, angajează întreaga persoană.

The Gift of Pain_varE_corectura prepress.indd 85 9/07/2009 9:29:40 PM