3 dezv-prenat-i 2013

9
DEZVOLTAREA PRENATALĂ 1 Vârsta prenatală este de departe cea mai dinamică etapă a ciclului vieţii. Cele 38/40 de săptămâni (266/280 de zile) 2 constituie pentru ontogeneză un interval temporal primordial şi miraculos totodată, dată fiind complexitatea proceselor care transformă biologicul (gameţii) într-o realitate bio-psiho- socială (nou-născutul). Sub aspectul cunoaşterii ei, această vârstă a trezit, în ultimii cincizeci de ani, un interes cu totul remarcabil datorat, pe de o parte, progreselor geneticii şi embriologiei şi, pe de altă parte, neo-nantologiei şi psihologiei, rafinării metodologiei de cercetare în toate cele patru domenii. Nu este de mirare că multe dintre manualele dedicate psihologiei vârstelor debutează cu acest capitol, care începe să conţină, tot mai consistent şi rezultate ale investigaţiilor de tip psihofiziologic sau chiar psihologic. Ca şi în alte perioade ale vieţii, vârsta prenatală poate fi analizată dintr-o perspectivă stadială. O stadialitate bio-fiziologică însă. Din momentul contopirii ovulului (unul dintre „giganţii” celulelor umane – 200 microni) cu spermatozoidul (unul dintre „piticii” celulelor umane – 60 microni) se declanşează o procesualitate succesivă în trei etape: 1) etapa germinală (sau pre-embrionară) de la 0 la 2 săptămâni; 2) etapa embrionară (sau fetală timpurie, numită şi primul trimestru al sarcinii) între 2 săptămâni şi 8/12 săptămâni 3 ; 3) etapa fetală de la 8/12 săptămâni – 38/40 săptămâni (9 luni). Termenul fœtus (fetus/făt) denumeşte organizarea prenatală post embrionară în care, din punct de vedere morfologic, se poate identifica specia căreia îi aparţine (vezi figura nr. 1). Genetic, această determinare se poate face mult mai rapid, încă din faza germinală, pe baza structurii ADN-ului zigotului. Sunt autori care consideră că etapa fetală începe odată cu apariţia primului os solid (O. Benga, Psihologia dezvoltării, Cluj Napoca, 2004, p. 47). peşte salamandră broască găină porc viţel iepure om ţestoasă 1 Pentru structura de prezentare a acestei vârste am apelat la o formulă cu valoare mnemotehnică: 3×3 – trei etape, fiecare cu câte trei caracteristici fundamentale. 2 Existenţa a două repere temporale se datorează bazei de calcul utilizată. Aceasta poate fi momentul concepţiei (38 s / 266 z) – dificil de identificat în vivo, dar perfect determinat in vitros, sau perioada fertilă lunară (40 s / 280 z de la ultimul ciclu). 3 Sunt autori care oferă ca reper terminus 8 săptămâni, ceea ce ne readuce în atenţie caracterul orientativ, relativ şi nenormativ al cronologiei. 20132 1

Upload: jennypain

Post on 17-Aug-2015

79 views

Category:

Health & Medicine


0 download

TRANSCRIPT

DEZVOLTAREA PRENATALĂ1

Vârsta prenatală este de departe cea mai dinamică etapă a ciclului vieţii. Cele 38/40 de săptămâni (266/280 de zile)2

constituie pentru ontogeneză un interval temporal primordial şi miraculos totodată, dată fiind complexitatea proceselor care transformă biologicul (gameţii) într-o realitate bio-psiho-socială (nou-născutul).

Sub aspectul cunoaşterii ei, această vârstă a trezit, în ultimii cincizeci de ani, un interes cu totul remarcabil datorat, pe de o parte, progreselor geneticii şi embriologiei şi, pe de altă parte, neo-nantologiei şi psihologiei, rafinării metodologiei de cercetare în toate cele patru domenii. Nu este de mirare că multe dintre manualele dedicate psihologiei vârstelor debutează cu acest capitol, care începe să conţină, tot mai consistent şi rezultate ale investigaţiilor de tip psihofiziologic sau chiar psihologic.

Ca şi în alte perioade ale vieţii, vârsta prenatală poate fi analizată dintr-o perspectivă stadială. O stadialitate bio-fiziologică însă. Din momentul contopirii ovulului (unul dintre „giganţii” celulelor umane – 200 microni) cu spermatozoidul (unul dintre „piticii” celulelor umane – 60 microni) se declanşează o procesualitate succesivă în trei etape: 1) etapa germinală (sau pre-embrionară) de la 0 la 2 săptămâni; 2) etapa embrionară (sau fetală timpurie, numită şi primul trimestru al sarcinii) între 2 săptămâni şi 8/12 săptămâni3; 3) etapa fetală de la 8/12 săptămâni – 38/40 săptămâni (9 luni).

Termenul fœtus (fetus/făt) denumeşte organizarea prenatală post embrionară în care, din punct de vedere morfologic, se poate identifica specia căreia îi aparţine (vezi figura nr. 1). Genetic, această determinare se poate face mult mai rapid, încă din faza germinală, pe baza structurii ADN-ului zigotului.

Sunt autori care consideră că etapa fetală începe odată cu apariţia primului os solid (O. Benga, Psihologia dezvoltării, Cluj Napoca, 2004, p. 47).

peşte salamandră broască găină porc viţel iepure om ţestoasă

Figura nr. 1 Structurări prenatale succesive la diferite specii

T E M Ă

În Franţa, Comitetul naţional de etică medicală a recomandat, din 1988, utilizarea terminologiei fetus/fetal pentru toate etapele gestaţiei. De ce?

Cele trei etape prenatale pot fi caracterizate fiecare prin câte trei aspecte fundamentale. Să le urmărim.

1. ETAPA GERMINALĂ (0-2 săptămâni)La scurt timp după momentul întâlnirii gameţilor începe să se deruleze procesualitatea germinală care cuprinde, în esenţă,

trei aspecte: a) fecundaţia şi migraţia; b) nidaţia şi c) debutul diferenţierii celulare.a) Concepţia, un proces cunoscut astăzi şi chiar manipulat genetic, a avut parte de o autentică mitologie, în care preformismul

a premers principiului epigenetic (vezi caseta nr. 1).

1 Pentru structura de prezentare a acestei vârste am apelat la o formulă cu valoare mnemotehnică: 3×3 – trei etape, fiecare cu câte trei caracteristici fundamentale. 2 Existenţa a două repere temporale se datorează bazei de calcul utilizată. Aceasta poate fi momentul concepţiei (38 s / 266 z) – dificil de identificat în vivo, dar perfect determinat in vitros, sau perioada fertilă lunară (40 s / 280 z de la ultimul ciclu). 3 Sunt autori care oferă ca reper terminus 8 săptămâni, ceea ce ne readuce în atenţie caracterul orientativ, relativ şi nenormativ al cronologiei.

201321

C A S E T A N R . 1

ÎNCEPUTURILE VIEŢII„De-a lungul istoriei, oamenii au formulat un mare număr de reprezentări şi superstiţii despre

începuturile vieţii umane. Până în secolul al XVIII-lea, era o credinţă comună faptul că viaţa începe printr-o miniatură completă şi perfect funcţională a fiinţei umane, iar de-a lungul perioadei prenatale această miniatură nu face altceva decât să se mărească.

O importantă "controversă" a acelei perioade a constituit-o originea acestui făt preformat. Unii biologi considerau că el era conţinut în ovulul matern, iar spermatozoizii paterni au doar rolul de a stimula dezvoltarea acestuia. Alţii pretindeau că fătul preformat exista în capul spermatozoizilor, iar uterul matern servea pe post de incubator. Anton van Leeuwenhoek, inventatorul microscopului optic (1677), a susţinut că folosind noul său instrument a văzut în spermatozoid mici animale de ambele sexe care se împreunau pentru a forma alte noi animale. Mai mult, alţi cercetători ai vremii au afirmat că pot diferenţia spermatozoizii de cal de cei de măgar pentru că animăluţele din gameţii măgarului au urechile mai lungi.

În 1759, Kaspar Wolff a afirmat că ambii parteneri au o contribuţie egală în reproducere, iar viaţa începe printr-un grup de "globule" (celule). Această idee a avut implicaţii foarte importante, întrucât însemna că dezvoltarea intrauterină consta în apariţia şi diferenţierea unor sisteme şi structuri noi şi nu doar în mărirea unui individ preformat”.

(D. Papalia, ş.a., Human Development, 1986, p. 40.)

Figura nr. 2 Un Homunculus. Oamenii de ştiinţă ai secolului XVII-lea îşi imaginau că în capul spermatozoidului există o fiinţă miniaturală, gata să crească în uter

La câteva ore după formarea sa, zigotul (celula ou) începe să se dividă. Acest proces are loc concomitent cu deplasarea produsului de concepţie prin trompa uterină (numită şi canalul falopian sau oviduct) spre uter. Această migraţie durează aproximativ trei zile. Cariokineza (karyon – nucleu; kinesis - mişcare) are debut precoce (în jurul a 12 ore de la momentul fecundaţiei) şi un ritm considerabil. Aceasta face ca, în plan celular, viitoarea fiinţă să se prezinte sub forma a: 2 celule identice (după 36 h), 4 celule identice (48 h) … 16-32 celule identice / 3 zile), … 100 celule (6-7 zile), … în jur de 2000 de celule la sfârşitul etapei germinale, câteva miliarde (la o lună), şi, în final, sute de miliarde de celule, câte are structura corpului omenesc. Dacă la început ritmul diviziunilor este de două reprize în 24 ore, ulterior el se diferenţiază pentru cele două jumătăţi iniţiale rezultate din zigot: macromerul – structura primară a embrioblastului, nucleul viitorului embrion, şi micromerul – structura primară a trofoblastului, nucleul viitoarelor organe anexă: placenta, sacul amniotic, cordonul ombilical etc.

T E M Ă

Care dintre cele două structuri primare – macromerul sau micromerul – credeţi că va avea ritm mai rapid de divizare? De ce?

În funcţie de structura sa celulară, produsul de concepţie poartă diferite denumiri: zigot (gr. zygoo – unesc) înainte de prima diviziune, morulă, glastrulă, blastomer, blastocist etc.

T E M Ă

Utilizaţi un dicţionar şi fixaţi-vă sensul corect al conceptelor precedente.

Ceea ce constituie debutul perioadei germinale, fecundaţia, este un fenomen natural cu „logică” probabilistă (vezi caseta nr. 2).

C A S E T A N R . 2

CONCEPŢIAOvulul eliberat poate fi fecundat doar pe durata a 24 de ore cât migrează din trompa uterină spre uter. Dacă toate ovulele pe care o femeie le va produce sunt prezente într-o formă imatură în ovare încă de la naştere, bărbatul, odată

cu instalarea funcţiei reproductive, produce spermatozoizi în mod continuu. În timpul unui contact sexual normal el elimină aproximativ 400-500 milioane de spermatozoizi, care vor putea supravieţui în tractul genital feminin circa şapte zile, dar pot fecunda ovulul doar în primele 48 de ore.

Dintr-un anumit punct de vedere, este un miracol chiar faptul că spermatozoidul şi ovulul ajung să se întâlnească. Mai întâi, ovulul poate fi fecundat doar în trei zile din cele 28 ale unui ciclu menstrual. În al doilea rând, doar o mică proporţie de spermatozoizi reuşesc să treacă prin colul cervical în uter. În al treilea rând, spermatozoidul trebuie să ajungă până în trompa uterină prin propriile resurse, eventual ajutat de contracţiile musculaturii uterului. În al patrulea rând, el trebuie să fie capabil să intre prin deschiderea trompei uterine. Iar în al cincilea rând, ovulul trebuie să străbată trompa destul de repede pentru a fi fecundat de spermatozoid atât timp cât ambele celule sunt încă în viaţă. O astfel de varietate de circumstanţe face ca un cuplu din zece său nu fie capabil de procreere. Din perspectiva logicii probabiliste,

201322

s-a emis chiar o concluzie, plastic exprimată: „există mai multe şanse ca un copil gata conceput să ajungă preşedintele ţării sale decât un spermatozoid să fecundeze un ovul” (G.G. Fein, apud. A. Munteanu, Psihologia copilului şi a adolescentului, Editura Augusta, 1998, p. 68). Pe de altă parte, să ţinem cont că este suficient unul dintre milioanele de spermatozoizi pentru a fertiliza ovulul, iar unele cupluri reuşesc aceasta după un singur act sexual.

b) Nidaţia (lat. nidus = cuib) sau incuibarea este procesul de fixare a blastocistului (gr. blastos – germen, kystis – sac) în uter. Procesul are două faze. După intrarea în uter, germenele aderă la mucoasa uterină (endometru). Fenomenul se produce la circa o săptămână de la momentul concepţiei. În următoarele 11/12 zile are loc nidaţia propriu-zisă care constă în pătrunderea blastocistului în mucoasa uterină. Cercetările contemporane indică caracterul dublu activ al acestui proces: şi „gazda” şi „musafirul” au fiecare atribuţii proprii. Misiunea germenului, pe jumătate „corp străin”din punct de vedere genetic, este să producă ancore (prin intermediul unor molecule glucidice) de fixare în endometru şi să secrete substanţe chimice care să creeze o zonă de toleranţă imunitară4.

c) Cea de a treia caracteristică a etapei germinale, ţine de debutul diferenţierii celulare. Să ne reamintim că tot procesul pleacă de la o celulă unică (zigotul), că prima diviziune creează două celule identice (macromerul şi micromerul) din care, până la sfârşitul primei săptămâni de sarcină, se constituie două structuri cu funcţionalităţi distincte: embrioblastul (nucleul viitorului organism al copilului) şi trofoblastul (punctul de plecare al anexelor embrionare, vitale în asigurarea cadrului dezvoltării prenatale). În cea de a doua săptămână începe diferenţierea embrioblastului, numit şi buton embrionar în trei structuri primare. Acest proces debutează acum, dar se va încheia în etapa ulterioară, embrionară, spre sfârşitul primei luni de sarcină. Cele trei structuri embrionare primare vor sta la originea sistemelor organice astfel:

ectoblastul ectodermul – origine pentru: epidermă, s.nervos, organele de simţendoblastul endodermul – origine pentru: s.digestiv, s.pulmonarmezoblastul mezodermul – origine pentru: s.muscular, s.osos, s.circulator, s.uro-genital

Această etapă de debut a ontogenezei se conduce după o lege implacabilă – „totul sau nimic”5 – ceea ce se traduce prin doar două alternative: ori evoluţie normală, ori dispariţie.

2. ETAPA EMBRIONARĂ

Cele trei caracteristici ale acestei etape sunt: a) creştere rapidă; b) stabilirea relaţiei placentare cu corpul matern şi c) organogeneza.

a) Rapiditatea creşterii se bazează pe un dublu proces. Pe de o parte se continuă fenomenul de multiplicare celulară prin diviziune (hiperplazie – gr. hyper – peste, plassein – a forma). În plus, apare şi fenomenul creşterii în volum a fiecărei celule deja formate (hipertrofie – gr. hyper – peste, trophe – hrană). Cele două procese prezintă ele însele o diferenţiere a ritmului în funcţie de organele cărora le sunt destinate celulele.

b) Stabilirea relaţiei placentare cu corpul matern are, printre altele, semnificaţia schimbării modulului de nutriţie al embrionului. Dacă până acum resursele nutritive proprii, asigurate de aportul celor doi gameţi la celula ou şi procesul de osmoză, au susţinut un proces de autotrofie, legătura de tip placentar aduce debutul fazei heterotrofe. Hrănirea se va face pe baza aportului nutrivit asigurat de corpul matern, prin intermediul circuitului sanguin al mamei, la nivelul vilozităţilor embrionare / fetale din placentă.

c) Organogeneza reprezintă caracteristica etalon a perioadei embrionare. Procesul debutează în a patra săptămână de la concepţie şi se încheie la sfârşitul primului trimestru al sarcinii. În esenţă, organogeneza reprezintă procesul formării sistemelor organice. El se va continua cu morfogeneza, caracteristică a etapei fetale, centrată pe definitivarea construcţiei structurii externe a corpului viitorului copil. În organo- şi morfogeneză este evident că pe lângă procesul diferenţierii celulare (aspect structural) se produce şi debutul specializării celulare (aspect funcţional). Ce face ca, la mai puţin de o lună de la ivirea unei celule unice, să poată fi vorba, deja, de structuri şi funcţii celulare diversificate? Este un mecanism biofizic, biochimic, biomecanic, bioenergetic, biomagnetic, bio- , bio-…? Deşi încă neelucidat complet, procesul în cauză pare a fi biochimic. El s-ar datora aşa numitelor substanţe morfogene care prezintă diferenţe de concentraţie în funcţie de localizare. Diluarea concentraţiei acestora pe axa cap-picioare face ca acelaşi fel de celulă, odată ajuns în zone diferite să-şi activeze diferenţiat ADN-ul, încât să devină o structură specializată: celulă hepatică, celulă osoasă, celulă musculară etc.

Organogeneza ca, mai apoi, şi morfogeneza sunt guvernate de câteva legi: i) cefalopodalitatea şi proximodistalitatea, ii) recapitularea, iii) rudimentalizarea, iv) vulnerabilitatea critică.

i) Cele două axe ale organismului – cefalopodală (de la cap la picioare, numită şi cefalocaudală – de la cap la coadă) şi proximodistală (de la centru spre extremitate) sunt repere de „construcţie” în organogeneză6. Procesul începe de la cap şi de la axa centrală a corpului. Astfel, la vârsta de 2 luni, zona viitorului cap este deja semnificativ prezentă, reprezentând 50% din structura embrionului. În virtutea centralităţii ei, eboşa tubului neural – origine a creierului şi măduvei spinării – este prima structură care apare.

ii) Organogeneză este marcată de fenomenul recapitulării. În cazul embrionului uman, în cele trei luni de multiplicare, diferenţiere şi organizare celulară în sisteme organice, se refac secvenţe din milenara evoluţie a speciilor. Aşa cum apare şi în figura nr. 1, se poate observa că în fazele primare structura morfologică şi funcţională a embrionului uman şi cea a altor specii prezintă similitudini evidente. Un alt exemplu este oferit de succesiunea a trei structuri anatomice diferite pe parcursul edificării sistemului excretor al embrionului uman. Primul este reprezentat de pronefroni, alcătuiţi din tipul de celule prezente în rinichii şarpelui de sticlă.

4 S-a reuşit chiar surprinderea în imagine a acestor momente. (L. Nilsson, Naître, Hachette, Paris, 1990, pp. 67-68)5 C. Maximilian, Drumurile speranţei, Editura Albatros, Bucureşti, 1989, p. 192.6 Vom vedea că aceste principii funcţionează şi postnatal controlând fenomenele de creştere, dar şi pe cele de maturizare neuro-fiziologică (ex.decalajul temporal al motricităţii voluntare a membrelor, întîi braţele apoi picioarele, se datorează cefalocaudalităţii).

201323

Aceste formaţiuni sunt nefuncţionale şi dispar complet. Mezonefronii, specifici structurilor anatomice din rinichii reptilelor, lasă vestigii şi la specia noastră. Forma definitivă o reprezintă însă metanefronii, ultimii care apar.

iii) Rudimentalizarea sau moartea celulară este un proces concomitent hiperplaziei şi cu debut timpuriu. Este mecanismul prin care se asigură „împrospătarea”, dar şi finisarea organismului în acord cu schema morfologică a speciei. Astfel, în cazul embrionului uman, în săptămâna a şasea, are loc resorbirea celor 12 vertebre care, altfel, ar rămâne ca un apendice caudal. Acesta este funcţional la mamiferele cu coadă, dar are la embrionul uman doar un caracter pasager, vestigial. Prin acelaşi proces al rudimentalizării se produce şi dispariţia membranei interdigitale ceea ce conduce la „eliberarea” degetelor. Acest proces al morţii celulare debutează o dată cu naşterea vieţii pe care o însoţeşte continuu7.

iv) Etapa embrionară este considerată cea mai vulnerabilă în faţa acţiunii factorilor teratogeni (gr. teras – monstru). Explicaţia este dată tocmai de derularea organogenezei. Aceasta, ca perioadă de dezvoltare accelerată a sistemelor organice, este, în acelaşi timp, o „bună gazdă” a perioadelor critice, ceea ce face ca efectul influenţelor teratogene să fie maxim acum (vezi figura nr. 3). Regula este implacabilă: atunci când ritmul formării este cel mai accelerat şi vulnerabilitatea este cea mai mare.

Figura nr. 3 Perioadele critice

T E M Ă

Utilizaţi figura nr. 3 pentru a face observaţii comparative între cele trei etape prenatale. Minim trei constatări.

Datele statistice confirmă statutul critic al acestei etape prenatale. Trei din patru avorturi spontane au loc în această perioadă. De altfel, dacă se compară pierderile naturale din toate etapele prenatale cu reuşitele (nou-născuţi) se vede clar selectivitatea, chiar „intransigenţa”, naturii8. Se estimează că peste 75% dintre produşii de concepţie dispar9. Pe etape, repartiţia este: 25% - înainte de nidaţie, 33% imediat după aceea. În perioada germinală, apare, deci, un total de 58%, ceea ce este o perfectă ilustrare a principiului „totul sau nimic”. Între săptămânile a 5-a şi a 27-a, prin avort spontan mor alţi 15-20% embrioni sau fetuşi. Restul, 1-2%, în ultimele două luni de sarcină. După cum se observă şi din aceste date, vulnerabilitatea este invers proporţională cu vârsta sarcinii. Această „risipă” naturală este explicată de specialişti prin imperfecţiunile genetice (40% din pierderi au drept cauză defecţiuni cromozomiale; unu din trei zigoţi este tarat), dar şi prin efectul factorilor teratogeni. Aceştia pot, pe de o parte, să afecteze viabilitatea embrionului, fiind cauze ale avortului spontan dar şi ale celui provocat terapeutic. Pe de altă parte, ei se constituie în cauze ale perturbării dezvoltării embrionare şi apariţia de malformaţii (vezi caseta nr. 3).

T E M E

7 O lucrare interesantă care atinge şi acest subiect este: L. Watson, Moartea ca linie a vieţii, Humanitas, Bucureşti, 1994.8 Atenţie, procentele nu iau în calcul fenomenul avortului provocat!9 C. Maximilian, op.cit., p. 54.

201324

1. Utilizaţi figura nr. 3 pentru a ierarhiza săptămânile 3-16 după varietatea incidenţei acţiunii teratogenilor.2. Raportându-vă şi la imaginile prezentate la „video-curs”, identificaţi cele 7 ilustrări ale etapei germinale existente în figura nr. 3.3. Ierarhizaţi perioadele critice din figura nr. 3 după durată. Comentaţi.

C A S E T A N R . 3

FACTORI TERATOGENIFactorii teratogeni au o acţiune distructivă destul de largă. Ei pot afecta viitoarea evoluţie prenatală chiar înainte de concepţie,

alterând calitatea gameţilor, atât pe cel feminin cât şi pe cel masculin. Însă, cele mai studiate sunt efectele asupra zigotului şi embrionilor. Printre factorii teratogeni recunoscuţi se numără: radiaţiile, disfuncţionalităţile şi incompatibilităţile imuno-hormonale sau metabolice, bolile infecţioase, unele substanţe chimice etc.

Chiar şi expunerea minimă la radiaţii în scop medical duce la creşterea riscului de cancer infantil şi la deteriorarea ireversibilă a neuronilor. Dacă mama este expusă excesiv la raze X, mai ales în primele luni de sarcină, fătul poate prezenta risc de malformaţii structurale severe (sistem osos, organe genitale, ochi).

Secreţia insuficientă a anumitor hormoni de către glandele endocrine ale mamei poate afecta dezvoltarea fetală, iar incompatibilitatea sângelui între mamă şi copil poate duce la o naştere prematură, întârziere mintală sau tulburări cardiace. Sângele uman are mai multe tipuri. Cele mai multe nu sunt compatibile între ele, de aceea medicul care recomandă o transfuzie se asigură că bolnavul primeşte un sânge potrivit. Cel mai adesea nu există o incompatibiltate gravă între sângele matern şi cel fetal. Totuşi, una din 200 de sarcini prezintă o diferenţă crucială la nivelul factorului Rh. Această situaţie apare atunci când mama este Rh negativ iar tatăl Rh pozitiv, copilul având factorul Rh pozitiv (dominant). De obicei nu există probleme la prima sarcină, ci doar la următoarele pot apărea anticorpi materni care trec în circulaţia fetală şi distrug globulele roşii. Dacă un astfel de copil supravieţuieşte, el va avea probabil o întârziere mintală sau paralizie cerebrală. Dacă o astfel de situaţie este depistată la timp, mama poate primi, imediat după naşterea primului copil, o injecţie cu o substanţă care împiedică formarea anticorpilor, permiţându-i să aibă şi următorul copil cu Rh pozitiv.

Şi unele boli infecţioase, în funcţie de perioada în care apar, pot avea statut teratogen. Dacă mama se îmbolnăveşte de rubeolă în primul trimestru de sarcină, boala va putea cauza perturbări în dezvoltarea fătului, cum ar fi orbirea, surditatea, afecţiuni cardiace şi cerebrale. Din fericire, nu toţi copii mamelor cu rubeolă sunt anormali, dar riscul este cu atât mai mare cu cât boala survine mai devreme. Rujeola are şi ea acest statut. Şi alte afecţiuni ale mamei pot avea, de asemenea, consecinţe nefericite pentru făt. Două astfel de boli sunt sifilisul şi gonoreea. Ambele sunt boli venerice şi trebuie tratate corespunzător. Pentru a evita conjunctivita gonococică (gonococul este agentul etiologic al gonoreei), se practică instilarea de picături de soluţie de azotat de argint sau de penicilină în ochii tuturor nou născuţilor. Pe lista bolilor infecţioase cu posibile implicaţii teratogene sunt şi difteria, febra tifoidă, anumite forme de hepatită, varicela şi SIDA.

Starea nutriţională a mamei, în special pe durata primului trimestru, este un factor extrem de important pentru dezvoltarea normală. Unele deficienţe materne severe sunt asociate cu o rată crescută a anormalităţilor. Deficitul de calciu, fosfor, vitamine B, C şi D determină o frecvenţă mai mare a malformaţiilor fetale. O regulă de aur le sfătuieşte pe femei să ia cât mai puţine medicamente pe durata sarcinii. Tragedia din anii ‘60, când multe mame, care au luat un sedativ special numit thalidomidă, au născut copii cu braţe şi picioare deformate, ilustrează consecinţele pe care le pot avea substanţele chimice. Drogurile sunt considerate a avea efecte mutagene, producând multiple anomalii fătului, alterându-i structura genetică. În anii ‘80, un grup de medici a remarcat că nou-născuţii mamelor alcoolice sufereau de ceea ce va fi numit sindrom alcoolic fetal (FAS, Jones, 1973). Actualmente sunt în curs programe de cercetare pentru a preciza efectele consumului de alcool matern. Printre consecinţele certificate se numără: retardul de creştere pre- şi postnatal, anomalii particulare ale feţei (ochi îndepărtaţi, pleoape lăsate, buza superioară subţiată, uşoare diformităţi ale urechilor) la care se adaugă defecte ale sistemului osos, organelor interne şi creierului. Riscul de retard mintal congenital este ridicat. Studiile pe animale au arătat că şi doze moderate de alcool pot produce malformaţii, de aceea se recomandă mamelor să se abţină de la consumul de băuturi alcoolice. Fumatul poate şi el influenţa fătul. La femei care de obicei nu fumează se produce o creştere a ritmului cardiac fetal. S-a arătat că mamele care fumează au, în medie, copii mai mici în înălţime şi greutate.

Starea emoţională. Nu este rară afirmaţia că o mamă care a trecut printr-un stress emoţional puternic poate să dea naştere unui copil afectat de această stare. Acest efect al emoţiilor materne a fost adesea un subiect de folclor. Unele investigaţii au sugerat că starea emoţională poate să influenţeze starea fătului. S-a demonstrat pe animale şi pe oameni că experienţele stresante ale mamei afectează greutatea la naştere, dezvoltarea motorie, ritmul cardiac şi emotivitatea copilului. Dacă mamele sunt supuse unui stres emoţional scurt şi intens, mişcările copilului sporesc doar pentru un scurt timp, dacă stresul este însă prelungit, activitatea generală a fătului este mult intensificată.(adaptare după O. Benga, Psihologia dezvoltării, Cluj Napoca, 2004, pp. 49-50)

201325